CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce a reprezentat Partidul Comunist Român pentru ţara şi poporul nostru ?

 

 

 

 

 

Image result for dinu c giurescu photos

 

 

 

Ce a fost Partidul Comunist Român?

 

În decembrie 1989, într-o singură zi, dispare de pe scenă Partidul Comunist Român. Avea, atunci, 3.831.000 de membri.

Timp de 42 de ani, acesta constituise „forţa motrice” a vieţii politice, economice, sociale şi culturale.

La aproape trei decenii de la Revoluţia din decembrie ‘89, să ne reamintim unele din caracteristicile acestui partid.

Denumirile: la înfiinţare (1921), Partidul Socialist-Comunist, apoi Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste (Comintern); în 1945, Partidul Comunist Român, în urma desfiinţării proforma a Cominternului; în 1948, Partidul Muncitoresc Român, după înghiţirea Partidului Social Democrat; la Congresul al IX-lea (1965), revine la numele de Partidul Comunist Român.

Caracteristicile unui partid marxist muncitoresc, formulate de Vladimir Ilici Lenin, au fost sintetizate de Iosif Vissarionovici Stalin în „Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice”, astfel:

„Partidul marxist este… detaşamentul de avangardă, detaşamentul conştient, detaşamentul marxist al clasei muncitoare, înarmat cu cunoaşterea legilor dezvoltării sociale, cu cunoaşterea legilor luptei de clasă şi capabil, date fiind toate acestea, să călăuzească clasa muncitoare, să conducă lupta ei … Este detaşamentul organizat al clasei muncitoare, având propria sa disciplină, obligatorie pentru toţi membrii săi … Este forma supremă de organizare … întruchipează legătura cu masele de milioane ale clasei muncitoare … organizat în conformitate cu principiile centralismului …”.

Partidul Muncitoresc Român reia, în statutul său, la Congresul al II-lea, în 1955, atari concepte de bază chiar dacă definiţia se simplifică, iar lupta de clasă nu mai apare (1960).

Treptat, partidul adoptă principiul solidarităţii şi unităţii „naţiunii socialiste”, socotind că „unitatea” trece pe prim plan.

În anii ‘80, criza de sistem se accentuează: milioane de oameni constată că traiul lor zilnic scade de la an la an. Nicolae Ceauşescu este de părere că „şi în socialism se vor menţine condiţii de manifestare a luptei de clasă” (1989).

Conducerea P.C.R. răspunde cu vechile lozinci: vigilenţă şi luptă de clasă, pentru a contracara influenţele sistemului capitalist şi acţiunea imperialismului!

Scopul final al politicii P.C.R. este „construirea societăţii fără clase, societatea comunistă” (fără alte explicaţii).

Centralismul democratic a fost principiul diriguitor al structurii organizatorice şi al funcţionării P.C.R. Formulările iniţiale aparţin tot lui Vladimir Ilici Lenin, în 1904, sub denumirea de „centralism”. Ele sunt reluate în fiecare statut al P.C.R., din 1955 şi până în 1984 (cu unele variaţiuni).

Centralismul democratic era un ansamblu de reguli pentru a menţine un control ierarhic strict al organizaţiilor de partid şi pentru îndeplinirea hotărârilor luate de un grup decizional foarte restrâns, aflat la conducerea efectivă a partidului.

Statutul P.C.R. este carta care defineşte scopul, alcătuirea şi felul de funcţionare al partidului. A fost votat cu fiecare congres, cu completări sau nuanţări, dar a rămas acelaşi în cuprinderile sale esenţiale în tot intervalul 1948-1989.

 

Principalele sale capitole:

 

I. Partidul (definire, scop);

II. Membrii de partid (îndatoriri şi drepturi, primirea în partid, măsuri disciplinare);

III. Structura. Democraţia internă de partid;

IV. Organele superioare;

V. Organizaţiile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;

VI. Organizaţiile de bază;

VII. Conducerea de către partid a Uniunii Tineretului Comunist şi a Organizaţiei Pionierilor;

VIII. Organizaţiile de partid din armata Republicii Socialiste România;

IX. Partidul şi organizaţiile de masă şi obşteşti;

X. Partidul şi organele de stat;

XI. Mijloacele băneşti ale partidului;

XII. Modificarea statutului Partidului Comunist Român.

Din simpla înşiruire a capitolelor reiese şi controlul partidului asupra tuturor sectoarelor şi componentelor statului şi societăţii.

Potrivit Statutului, Congresul este „organul suprem al P.C.R.” convocat iniţial la 4, apoi, la 5 ani. Potrivit Statutului, atribuţiile sale sunt următoarele:

a) dezbate şi hotărăşte asupra raportului de activitate al C.C. şi Comisiei Centrale de revizie;

b) adoptă şi modifică statutul;

c) stabileşte linia generală a partidului în problemele fundamentale ale politicii interne şi externe;

d) alege: Comitetul Central, Secretarul general al P.C.R. şi Comisia Centrală de Revizie.

Congresele P.M.R.- P.C.R: Partidul Comunist din România a ţinut primele două congrese la Bucureşti (8-12 mai 1921) şi Ploieşti (3-4 octombrie 1922). După scoaterea în afara legii, al treilea Congres a avut loc la Viena, în Austria (august 1924); al patrulea, la Harkov, în U.R.S.S. (28 iunie-7 iulie 1928); al cincilea, lângă Moscova (3-24 decembrie 1931).

Rezoluţiile adoptate, îndeosebi începând din 1924, reproduceau, în principal, tezele Cominternului şi vizau atât răsturnarea realităţilor politice şi sociale, cât şi dezmembrarea statului român întregit. Congresele după 1944 s-au ţinut toate la Bucureşti, astfel: I, P.M.R. (VI P.C.R.), 21-23 februarie 1948; II, P.M.R. (VII P.C.R.), 23-28 decembrie 1955; III, P.M.R. (VIII P.C.R.), 20-25 iunie 1960; IX, P.C.R., 19-24 iulie 1965; X, P.C.R., 6-12 august 1969; XI, P.C.R., 25-28 noiembrie 1974; XII, P.C.R., 19-23 noiembrie 1979; XIII, P.C.R., 19-23 noiembrie 1984; XIV, P.C.R., 20-24 noiembrie 1989; 22 decembrie 1989, prăbuşirea regimului comunist. P.C.R. îşi încetează activitatea de facto şi de jure, fără vreo reacţie a celor cca. 3.831.000 de membri ai săi.

La Congres, Raportul C.C. este piesa centrală, citită de secretarul general P.C.R. Este urmat, de regulă, de Raportul Comisiei Centrale de Revizie, care controlează operaţiunile financiare ale partidului şi „scrisorile oamenilor muncii adresate Comitetului Central”. După care, au loc intervenţiile unor participanţi, salutul delegaţiilor străine şi în final „alegerea” noilor organe conducătoare. Luările de cuvânt în şedinţele plenare erau minirapoarte de activitate, însoţite de angajamente.

Între 1948 şi 1989, toţi delegaţii au fost mereu întrutotul de acord cu linia trasată în Raportul Comitetului Central.O singură excepţie, neaşteptată: în ultima zi a Congresului al XII-lea (1979), Constantin Pârvulescu, veteran al partidului,l-a criticat direct pe Nicolae Ceauşescu şi a adăugat că va vota împotriva realegerii !

El a fost evacuat din sală (ulterior şi din Bucureşti), în timp ce unii delegaţi zeloşi l-au atacat, insinuând, între altele, că fusese cetăţean sovietic. Concluzia: Congresul ca „organ suprem” nu discuta efectiv nimic, nu decidea nimic. Congresul a fost un forum, o instanţă de ratificare, în unanimitate, a hotărârilor luate de un grup restrâns, la vârf (Biroul Politic, ulterior, Comitetul Politic Executiv), ce conducea partidul şi decidea în numele lui.

Efectivele Partidului: după evidenţele Siguranţei Statului, Partidul Comunist din România avea, în timpul războiului, între 796 şi 918 membri înregistraţi.

După ieşirea din ilegalitate, a pornit cursa pentru primirea de noi membri, fără de care P.C.R. nu putea deveni partid de guvernământ. Evoluţia a fost următoarea: aprilie 1945 – 42.653; octombrie 1945 (Conferinţa Naţională P.C.R.) – 256.863; iunie 1946 – 717.490; decembrie 1947 – 799.351. După înghiţirea Partidului Social Democrat: Congresul I P.M.R. (VI P.C.R.), februarie 1948 – 1.057.428; Congresul II P.M.R. (VII P.C.R.), decembrie 1955 – 595.398; Congresul III P.M.R. (VIII P.C.R.), iunie 1960 – 834.595; decembrie 1964 – 1.377.847.

După succesive verificări şi epurări, efectivele P.M.R. scad, în 1955, cu 42% (faţă de februarie 1948), pentru ca, în decembrie 1964, să sporească cu 230% (faţă de decembrie 1955).

Sub Nicolae Ceauşescu, creşterea a fost şi mai accentuată. Astfel: Congresul al IX-lea (19-24 iulie 1965) – 1.454.727; Congresul al X-lea (6-12 august 1969) – 1.983.790; Congresul al XI-lea (25-28 noiembrie 1974) – „aproape 2.480.000″; Congresul al XII-lea (19-23 noiembrie 1979) – „peste 2.930.000″; Congresul al XIII-lea (19-22 noiembrie 1984) – 3.400.000; Congresul al XIV-lea (20-24 noiembrie 1989) – 3.831.000. Între 1965 şi 1989, efectivele sporesc cu 263% sau 2.376.273 persoane.

Portretul oficial al unui membru de partid: potrivit Statutului „din rândurile partidului fac parte cei mai înaintaţi şi mai conştienţi muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari”. Un membru al partidului avea patru „drepturi”:

a) „să contribuie la elaborarea hotărârilor şi stabilirea măsurilor pentru aplicarea lor în viaţă”;

b) „să critice în adunările de partid, în mod principial, pe orice membru de partid, indiferent de funcţie, în scopul îmbunătăţirii muncii”;

c) „să aleagă şi să fie ales”; d) să participe în persoană „în toate cazurile în care urmează a se lua o hotărâre cu privire la activitatea sau purtarea lui”. Primele trei „drepturi” erau exercitate numai în anume condiţii.

La patru drepturi corespund zece „îndatoriri”, între care: „să apere prin toate mijloacele unitatea şi puritatea rândurilor partidului”; să întărească „prin toate mijloacele proprietatea socialistă”; îndeplinirea „exemplară” a sarcinilor; respectarea „cu stricteţe” a disciplinei de partid; îmbunătăţirea „necontenită” a pregătirii profesionale; „să fie sincer şi cinstit faţă de partid”; „să păstreze secretul de partid şi de stat”; „să fie un exemplu de corectitudine şi de conduită morală”. În 1974, la Congresul al XI-lea, a fost introdus în Statut un „angajament solemn”, pe care cel primit în organizaţie trebuia să-l semneze.

La acelaşi Congres, a fost aprobat şi Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste, cu 33 precepte.

Potrivit documentelor oficiale, trăsăturile dominante a unui membru de partid sunt ascultarea şi îndeplinirea hotărârilor şi dispoziţiilor. Singurele iniţiative, fie individuale, fie ca organizaţie, sunt acelea care împlinesc cât mai deplin „linia” trasată.

Partidul comunist a fost un mecanism complex, la scara întregii ţări, pentru transmiterea şi îndeplinirea dispoziţiilor şi hotărârilor „conducerii”.

„Ascultarea” nu a făcut din oameni simpli executanţi sau marionete. Imensa majoritate a membrilor de partid şi-au făcut meseria, au lucrat în profesia lor cu pricepere, cu interes, cu inventivitate.

Rezultatele obţinute pot fi regăsite şi astăzi în aria cea mare a vieţii culturale, a tehnicii şi artei.

 

autor: Acad. Dinu G. Giurescu

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale românesti

 

 

 

 

 

22/02/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 9 comentarii

Un film document – „România: Dezastrul roşu”

 

 

 

 

Dezastrul roşu este un film care a demascat regimul Ceaușescu și tarele sale.

Pe cei care se bucură de privilegiul naşterii mai târzii, cum spunea fostul cancelar german Helmut Kohl, filmul acesta îi va face, poate, mai atenţi la prezent şi mai înţelegători cu trecutul.

Jurnalistul Emil Hurezeanu a povestit mai târziu la „Digipedia” , cum a fost căutat, în 1988, în redacția de la Munchen a Europei Libere, chiar de către cel care realizase, în clandestinitate, în România, documentarul „Dezastrul roșu”. Acesta adusese din România o păpușă. În păpușă era cusută o scrisoare de la disidenta Doina Cornea.

 

 

 

 

 

 

 

Filmul realizat de-a lungul întregii toamne a anului 1988 de  jurnalistul de televiziune belgian, Josy Dubie, a rulat în Belgia, în  Franţa, pe mai multe canale germane şi italiene, şi ulterior în America, în SUA şi Canada.

Existau deja, până atunci, câteva filme de mai mici dimensiuni, de demascare critică a dictaturii lui Ceaşescu, dar nu multe la număr.

„Dezastrul roşu” a fost ca o schimbare de macaz, o turnantă. Difuzat în premieră în seara zilei de 10 decembrie, ziua Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, filmul a avut un efect extraordinar.

Politicieni şi cetăţeni din ţările occidentale, publicaţii de vârf, organizaţii civice sau universităţi s-au alăturat într-un cor neaşteptat de solidaritate cu românii. La câteva săptămâni după difuzare, în acelaşi efect multiplicat al filmului, a fost creată la Bruxelles Operaţiunea Villages Roumains.

Sute şi apoi mii de sate occidentale au adopat sate româneşti, ameninţate cu sistematizarea rurală sau pur şi simplu răpuse de mizerie şi deznădejde. Brusc, după difuzarea filmului „Dezastrul roşu”, din ţara sud-est-europeană uitată sau, eventual, cunoscută prin conducători nonconformişti în raport cu Moscova, România apărea, printr-un şoc, percepţie publică, ceea ce este.

O ţară sacrificată, cu oameni nefericiţi, la cheremul dictaturii naţional-comuniste.

 

 

 

 

22/02/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mica Înţelegere si Înţelegerea Balcanică, două alianţe concepute pentru menţinerea status–quo–ului teritorial după incheierea Primului Razboi Mondial

Harta Romaniei intre cele doua razboaie mondiale

 După Primul Război Mondial, situaţia internaţională era nesigură si de aceea aliaţii învingători şi tinerele ţări independente din Europa Centrală şi de Est, au încercat să se asigure că o agresiune a statelor revizioniste nu va  putea avea loc.

Politica dusă de Germania, Ungaria şi Rusia sovietică dupa sfarsitul primului razboi mondial exprima nu doar nemulţumirea acestor state faţă de tratatele de pace, ci şi intenţia lor de a cere, la momentul oportun, revizuirea si  chiar lichidarea lor.

La 16 februarie 1923 la Geneva s-au pus bazele pactului Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) isi  unificau politicile lor generale in problemele legate  de aparare. 

S-a ajuns la o apropiere între cehoslovaci, români şi iugoslavi, care au mers împreună la Trianon în 4 iunie 1920.

Tratatul de la Trianon prevedea: partea de nord a Republicii Croaţia şi Voivodinei intrau în cadrul Regatul Sârbilor, Slovacia şi Rutenia (azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) era cedtă Cehoslovaciei, iar Transilvania şi partea răsăriteană a Banatului era recunoscută în cadrul României.

Mai mult, dorinta de a realiza o alianţă regională a fost impulsionata de încercarea de restaurare a imperiului austro-ungar întreprinsă de fostul imparat Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state. 

Primul pas a fost semnarea la 14 august 1920 a Convenţiei de alianţă cehoslovaco-iugoslavă. În aceeaşi lună, ministrul de externe cehoslovac, Eduard Beneş s-a deplasat la Bucureşti , moment în care România şi-a dat pentru prima oară acordul de principiu faţă de o posibilă alinaţă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia.

Take Ionescu , ministrul roman de externe de atunci, plănuia o alianţă mai mare care să includă şi Polonia şi Grecia. Iugoslavia şi Cehoslovacia erau şi ele favorabile alierii cu Polonia.

 

Proiectul alianţei celor cinci tario s-a lovit de neînţelegerile cehgoslovaco-poloneze, între care exista o dispută teritorială. Cu toate acestea, Polonia s-a arătat foarte dispusă să se alieze cu România, astfel că, la 3 martie 1921, la Bucureşti, cele două ţări au semnat o Convenţie de alinaţă defensivă şi o Convenţie militară.

România a încercat şi ea să medieze disputa dintre Cehoslovacia şi Polonia, în scopul final de atragere a polonezilor în alinaţă, însă fără un succes direct.

În fine, pe 23 aprilie se semnează la Bucureşti – Convenţia de alinaţă defensivă româno-cehoslovacă, iar pe 7 iunie 1921 se semnează Convenţia de alianţă româno-iugoslavă ceea ce a dus la înfăpuirea Micii Înţelegeri, sau a Antantei Balcanice , ca organizaţie politică.

De asemenea aceasta Conventie a mai fost considerata si  o Societate a Naţiunilor în Balcani.

În noua organizare, Mica Înţelegere devenea o forţă de care trebuia să se ţină seama în Europa, alianţa acţionând mereu pentru menţinerea statu–quo–ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.

Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României. Formată în 1920, Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor. Construită pe principii democratice, a fost efectiv a cincea putere europeană şi a avut un pronunţat caracter federal.

Încă de la începutul activităţii, organizaţia a încercat să atragă în interiorul său Polonia şi Grecia. Mica Înţelegere devenise un punct de atracţie pentru statele mici. Cele trei state au luat de la bun început măsuri rapide şi concrete pentru a crea o zonă central europeană, aşa cum şi-au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era esenţial ca cele trei state să acţioneze în mod unitar.

Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanşarde din Ungaria, Germania şi Italia, care doreau desfiinţarea Micii Înţelegeri.

Mica Înţelegere a fost rezultatul situaţiei internaţionale nesigure de după primul război mondial, în care Societatea Naţiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau presiuni asupra aliaţilor mai mici.

Mai mult, alianţa a fost grăbită de încercarea de restaurare intreprinsă de Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state.

Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), cercurile politice ungare l-au contestat, promovând o politica revizionista, de “reparare a nedreptatii istorice”…

Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste, Ungaria viza importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar.

In 1921, fostul împarat habsburg, Carol al  IV- lea, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei.

Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie, a stârnit reactia prompta a celor trei tari amenintate care au solicitat Budapestei sa  puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în Europa Centrala.

Acestea au semnat  în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.

De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat.

In eventualitatea ca decizia era amânata, era legitimat dreptul la interventie a statelor vecine.

Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar România a concentrat opt divizii la granita de Vest.

Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi  in Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.

Au mai urmat si alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austrieci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de marfa cu arme automate de fabricatie italiana, un transport expediat cu concursul lui Mussolini.

In acte, vagoanele respective figurau ca transportând masini.

La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca “pentru moment, nici un conflict real nu a aparut datorita acestui incident între statele direct interesate, si  nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu aceasta”.

In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face, deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului de la Trianon.

El preciza: “Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele.

Cu actualele frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept temniceri”.

România, Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult şi în final au format o alianţă, pentru a impune respectarea tratatelor de pace şi recunoaşterea pe plan internaţional a integrităţii lor teritoriale.

 

 

Related image

Harta: tarile membre ale Micii Antante

Impartasind ideea cehoslovaca de a infaptui o bariera contra revansismului german si ungar, diplomatia romana urmarea un plan mai larg, care sa cuprinda statele „de la Baltica la marea Egee”, anume Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia si Grecia, si nu doar o „alianta in trei”, preconizata de Masaryk si Benes. In calea acestui plan stateau insa unele dificultati, rezultate din diferendele teritoriale dintre Polonia si Cehoslovacia.

 

Cu asentimentul guvernelor cehoslovac si iugoslav, sprijinita fiind si de Franta, Italia si partial de Anglia, diplomatia romaneasca a facut numeroase incercari de mediere, a intreprins demersuri insistente pe langa guvernul de la Varsovia, in sensul eliminarii acestor diferende si al determinarii unei aliante cehoslovaco-polone, parte integranta a unei intelegeri in cinci.

Dar guvernul polonez a refuzat de fiecare data sa adopte o atitudine concilianta in chestiunea rivalitatii fata de Cehoslovacia si sa participe la o „Intelegere in cinci”; el s-a aratat insa interesat de o alianta polono-romana, pe linia „garantarii eventualelor tratate de pace ce s-ar semna cu Sovietele”. Guvernul roman a urgentat finalizarea tratativelor anterioare cu Cehoslovacia si Iugoslavia.

La 22 aprilie 1921, Take Ionescu si Ferdinand Veverka semnau, la Bucuresti, „Conventia de alianta defensiva intre Regatul Romaniei si Republica Cehoslovaca”, precum si o „Conventie militara”. Concomitent s-au purtat tratative intre Bucuresti si Belgrad privind securitatea ambelor state in contextul general al intereselor europene in bazinul danubian.

 

La 7 iunie 1921 s-a semnat la Belgrad, de catre Take Ionescu, din partea romana, si Nikola Pasic, din partea iugoslava, „Conventiunea de alianta defensiva intre Regatul Romaniei si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor”, asemanatoare conventiei semnate in aprilie cu Cehoslovacia.

Ambele conventii, ca si conventia incheiata la 14 august intre Cehoslovacia si Iugoslavia, priveau asigurarea in comun a securitatii celor trei tari, a statutului lor teritorial, asa cum fusese stabilit prin tratatele de la trianon si Neuilly, asumandu-si astfel obligatia de a veghea asupra statu-quo-ului postbelic in aceasta zona geografica.

Inceputurile colaborarii militare in acest sens s-au si realizat in luna iulie 1921, in cadrul conferintei reprezentantilor celor trei armate nationale ce s-a desfasurat la Praga.

In functie de efectivele pe care un posibil agresor putea sa le intrebuinteze si in ansamblul masurilor stabilite cu ceilalti parteneri din Mica Intelegere, fortele ce urmau a fi angajate de Romania totalizau 72 de batalioane, 16 escadrile de aviatie, 90 de baterii de artilerie, 8 divizii de infanterie si o divizie de cavalerie.

In urma discutiilor purtate si a semnarii, in anii 1920-1921, a unor tratate bilaterale intre Cehoslovacia, Iugoslavia si Romania, au fost puse bazele organizatiei defensive regionale „Mica Intelegere”.

In conditiile in care guvernul bulgar si cel grec cautau solutii de intarire a securitatii in Balcani, Mica Intelegere a initiat o serie de actiuni pentru largirea cadrului sau prin atragerea altor tari sud-est europene.

Constituita pe baza si in spiritul Pactului Societatii Natiunilor, sprijinindu-se pe Franta si Marea Britanie, Mica Intelegere nu impartasea insa in intregime politica acestor doua mari puteri. Data fiind influenta puternica a Frantei si Angliei asupra politicii tarilor membre ale Micii Intelegeri, aceasta din urma a desfasurat, in anii 1925-1928, negocieri pentru realizarea unor intelegeri de tip Locarno si in centrul si sud-estul Europei.

Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi solidar, insa problema majoră cu care aceasta se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului.

De aceea Mica Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică şi teritorială instituită după război. Pentru prima dată ea se impune la conferinţa de pace de la Lausanne, unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii.

La 27 iunie 1930, alianța s-a consolidat prin așa-numitul Acord complementar de la Štrbské Pleso, semnat de către toți cei trei contractanți, dar îndeosebi la 16 februarie 1933 prin Pactul de Organizare al Micii înțelegeri, prin care aceasta era transformată într-o „organizație internațională unificată, deschisă eventual și altor țări”; se hotăra constituirea „ca organ director al politicii externe comune a unui Consiliu Permanent al Micii înțelegeri, compus din miniștrii de Externe ai celor trei țări”, fiecare dintre aceștia exercitând președinția Consiliului prin rotație, pe termen de un an (articolele 1-3).

Franta a sprijinit această alianță, semnând tratate cu fiecare țară în parte. Franța a văzut în Mica Antantă potențialul refacerii unui război pe două fronturi împotriva Germaniei în interesul securității franceze.

Se poate spune că Mica Înţelegere a fost la acea data efectiv a cincea mare putere europeană.

Guvernul german a privit nefavorabil intarirea aliantei statelor din Mica Intelegere, pe care o considera un obstacol in calea expansiunii Germaniei.

Konstantin von Neurath, ministrul de Externe al Germaniei, declara la 7 februarie 1933 ambasadorului italian la Berlin: „obiectivul general urmarit de noi in aceasta regiune este nu numai de a actiona pentru slabirea treptata ci – daca e posibil – pentru dezintegrarea in cele din urma a Micii Intelegeri.”

In anul 1933 s-a semnat Pactul celor patru, tarile semnatare fiind Marea Britanie, Franta, Italia si Germania. Atunci cand Marea Britanie, secondata de Franta, a acceptat planul lui Mussolini de organizare a unui directorat european al celor patru puteri si de revizuire a tratatelor de pace.

Romania, impreuna cu celelalte tari membre ale Micii Intelegeri, s-a opus.

La 25 martie 1933, a fost dat din partea Micii Intelegeri un comunicat oficial in acest sens, iar la Paris si Londra, Nicolae Titulescu, in numele celor trei state semnatare ale Micii Antante, a cerut respectarea tratatelor de pace si a normelor  de conduita internationala.

In iulie 1933 s-a semnat Conventia de la Londra, care a prefatat normalizarea relatiilor dintre tarile Micii Intelegeri si URSS, prin stabilirea in anul urmator de relatii diplomatice.

La 9 februarie 1934 a fost semnată Înţelegerea Balcanică de către România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia,  înţelegere care avea un caracter defensiv propunându-şi ca în cazul izbucnirii unui război, ţările semnatare să-şi poată apăra graniţele. Evenimentele care au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înţelegerii Balcanice.

 

 

 

Mica Înţelegere, alianţa promiţătoare a României care a fost distrusă într-o singură zi

9 februarie 1934: Ministrul de externe roman, Nicolae Titulescu, semneaza in numele tarii noastre  Înţelegerea Balcanică impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia.

Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a dr. Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie dintre România şi Iugoslavia. Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Cu orientarea progermană a lui Stoiadinovici a început practic şi dezagregarea Înţelegerii Balcanice.

 

 

 

 

 

Related image

 

 

 

 

 

Scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei Bulgariei. Înţelegerea a fost serios lovită de pactul de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav. În România, acesta a fost privit cu mare dezamăgire, considerându-l un gest meschin din partea Iugoslaviei.

În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia. În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.

 

 Cu toate eforturile depuse pentru mentinerea pacii, dupa 1936, principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale, iar Planul Hodza, de reconciliere a Europei centrale, a fost subminat de marile puteri revizioniste.

Germania si Italia au reusit sa sparga solidaritatea aliantei si au convins Iugoslavia sa semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia. In acest climat tensionat s-a constituit un nou Directorat in patru. Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au vazut nevoite sa adopte o atitudine concesiva fata de Ungaria horthysta, sperand astfel sa isi salveze integritatea teritoriala.

In 1938 Germania a anexat Austria, bizuindu-se pe aceeasi politica concesiva a Marii Britanii si a Frantei.

In fine, dupa mai multe eforturi disperate de a-si pastra integritatea si de a mentine principiul dreptului in relatiile internationale, prin Acordurile de la Munchen din 29 septembrie 1938, Directoratul european in patru a reusit sa distruga Mica Intelegere. In acest fel a fost deschis drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia si va atrage mai tarziu Romania in randurile Axei, dupa ciuntirea teritoriului sau de catre URSS, Ungaria si Bulgaria.

Mica Intelegere nu a avut forta militara necesar sustinerii diplomatiei sale si a fost influentata de contradictiile si disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936, cand a început să se dezintegreze, desființându-se complet dupa ce  Germania a anexat Austria, bizuindu-se pe politica concesivă a Marii Britanii şi a Franţei.

În fine, după mai multe eforturi disperate de a-şi păstra integritatea şi de a menţine principiul dreptului în relaţiile internaţionale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, Directoratul european în patru distruge Mica Înţelegere, care a constituit pentru mult timp un obstacol real în faţa revizioniştilor.

In timpul existentei sale, aceasta  a contribuit la mentinerea pacii in regiunea central-europeana si dunareana, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri intre statele membre, precum si cu celelalte state din aceasta arie geografica, a actionat in directia realizarii politicii de securitate colectiva si a intaririi fortei de actiune a Societatii Natiunilor.

Cu toate acestea nu a reuşit să supravieţuiască înţelegerilor dintre marile puteri şi a sfarsit prin a se dizolva.

 

 

Surse:

 

Enciclopedia României

https://istoriecontemporana.wordpress.com /cum-s-a-format-mica-intelegere/

Probleme de politică externă a României 1918-1940 – Culegere de studii Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Dumitru Suciu -Anul 1918 în Europa Centrală şi Răsăriteană.

Jean Baptiste Duroselle – Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, vol I, Ed. Ştiinţelor sociale şi politice, Bucureşti, 2006.

21/02/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: