CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ziua de 2 ianuarie în Istoria Românilor

 

 

 

 

  1529: A fost ucis  Radu de la Afumați, domn al Țării Românești, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, (n. 1467 –  d.  în aprilie 1508).

 

 

 

 

Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea), fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529.

Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica acestuia (la 21 ianuarie 1526).

Spre sfarsitul anului 1528, o grupare de boieri, in frunte cu Neagoe vornicul si Dragan postelnicul,s-a ridicat impotriva domnului, pe care l-a  surprins  neavand in preajma oastea spre a li se opune, Radu  este nevoit sa fuga in graba spre partea de apus a tarii, unde spera ca va gasi ajutorul boierilor Craiovesti, dar boierii il ajung pe drum, la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici macar lacasul dumnezeiesc in care Radul de la Afumati se refugiase, il ucid in biserica de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529, aceeasi zi in care a fost ucis si fiul sau, Vlad.

 

 

 

 

Trupul lui Radu a fost dus la manastirea din Curtea de Arges, desupra mormantului sau fiind asezata o lespede frumoasa de marmura, pe care viteazul voievod este infatisat calare, cu buzduganul in mana si cu mantia fluturand.

“Sa va fie stiute razboaiele… pe care le-am facut eu: cel dintâi razboi cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Stefeni, langa Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocanesti…, al nouasprezecelea la satul Rucar, al douazecelea la Didrih”.

 Aceasta este inscriptia aflata pe piatra de mormant a lui Radu de la Afumati, domnitorul roman care a purtat douazeci de razboaie in numai trei ani de domnie din cei aproape opt in care s-a aflat  la carma Tarii Românesti.

  Cu siguranta ca  soarta tarii ar fi fost una mult mai sumbra, daca Radu, cel din Afumati, nu s-ar fi incrancenat  sa nu-si  lase patria in mâini vrajmase si straine.

Desi scurta si mereu intrerupta de luptele cu cei ce pretindeau tronul sprijiniti de  Poarta Otomana, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai glorioase  lectii de rezistenta prin lupta, impotriva  Imperiului Otoman, una dintre marile puteri ale lumii, care transformase deja la acea data in pasalâcuri  Grecia, Bulgaria si Serbia.

 

 

 

1784: La Sibiu apare in atelierul tipografului Martin Hochmeister, Siebenbürger Zeitung, primul ziar de pe teritoriul actual al României.Tirajul inițial a fost de 200 de exemplare.

 

 

Imagini pentru Siebenbürger Zeitung, 1784 photos

 

 

După 1789 publicația a fost continuată de Martin Hochmeister cel Tânăr. A fost editata  săptămânal, până în 1862, când s-a unit cu Hermannstädter Zeitung.
De trei ori pe an apărea cu suplimentul gratuit Siebenbürgische Provinzialblätter.
Între 1788-1791 s-a numit Hermannstädter Kriegsbote („Curierul sibian de război”), apoi Siebenbürger Bote. Zeitschrift für vaterländische Interessen, Geschichte und Landeskunde, Weltchronik.

 

 

 

1816 : S-a nascut  medicul si botanistul român Anastasie Fătu, membru titular al Academiei Române din 1871, vicepreşedinte al Societăţii Academice Române în perioada 1872 – 1876 ; (d. 3 martie 1886).

 

 

 

A creat prima secţie de pediatrie în Principatul Moldova si  pe cheltuială proprie a înfiinţat, la Iaşi, prima grădină botanică din ţară (1856). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii 2 februarie 1816

 

 

 

 

1853: Se înfiinţeaza  in Bucureşti, in Muntenia, “Şcoala de mică chirurgie” de la spitalul Filantropia.

 

 

 

 

Director al spitalului a fost numit  dr. Gheorghe Polizu.

 

1891: S-a născut  in satul Haşag din fostul judeţ Târnava Mare, poetul, jurnalistul şi traducătorul roman Aron Cotruş; Din 1939 până în 1956 a trăit în Spania; în 1957 a solicitat autorităţilor americane viza de şedere în SUA, cerere rămasă nerezolvată până la moartea sa ( 1 noiembrie 1961).

 

 

 

 

Aron Cotrus

 

A intrat la Arad in redactia ziarului Romanul (1913) si a Gazetei de Transilvania (1915).

Inrolat in armata austro-ungara (1916), e trimis pe frontul italian; trece la italieni si se inroleaza in Legiunea romana; membru in Comisia Interaliata de Propaganda impotriva Puterilor Centrale, cu sediul la Padova, redactand aici gazeta saptamanala de front Neamul romanesc (1918).

In urma armistitiului, Legatia Romaniei din Roma ii incredinteaza Serviciul de Propaganda pentru unitatea tuturor romanilor (1919-1920). In 1920 se stabileste la Arad si Timisoara, redacteaza revista Banatul si conduce  publicatia ,.Samanatorul”.

A fost membru al Soc. Scriitorilor Romani (1920); presedinte al Sindicatului Presei din Ardeal si Banat (1928); diurnist in Ministerul Afacer

ilor Straine (1929); atasat de presa la Milano (1930) si Varsovia (1930-1937); atasat de presa in Ministerul din Bucuresti (1937-1940); consilier de presa la Madrid si Lisabona (1940-1945). Desfasoara, in Polonia, Spania si Portugalia, o intensa activitate de propagare a valorilor literare romanesti (in 1931, publica in lb. polona antologia Te-maty rumunskie – Teme romanesti, in care figureaza cei mai reprezentativi poeti romani moderni).

Din 1945 este director al ziarului Carpatii si presedinte al Asociatiei Romanilor din Spania.

Debuteaza in revista Luceafarul (1908) si editorial cu voi. Poezii (1911). Poezie austera, cu accente expresioniste, inspirata din realitatea violenta a razboiului in Sarbatoarea mortii (1915); energetism si revolta sociala in Neguri albe (1920), Versuri (1924), In robia lor (1926), Cuvinte catre taran (1928), Maine (1928), Printre oameni in mers (1933). Perspectiva eroica, inceputa cu poemul Horia (1935), se accentueaza in Peste prapastii de potrivnicie (1938) si Rapsodie valalia (1940).

A primit Premiul Societatii Scriitorilor Romani (1926; 1943). Viforos si teluric, versul lui COTRUS e dezordonat, inform, premeditat anticalofil. Stabilit in Spania (1945-1956), publica aici voi. in limba spaniola Poemas de Montserrat (1951) si Cantos a Raman Lull (1952);

In limba. romana: Drumuri in furtuna (1951), intre Volga si Mississippi (1956). In 1957 se stabileste in SUA, unde, tot mai bolnav, izolat, moare intr-un spital din Long Beach in data de 1 noiembrie 1961.

 

 

1897: La Chişinău, in gubernia Basarabia din  Imperiul Rus, este întemeiată o secţie a Societăţii Imperiale Ortodoxe Palestiniene.

 

 

 

Stemă Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917

Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883, reconstituire

Stema Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917

Harta Guberniei Ţariste Basarabia

 

 

 

 

 

1913 : S–a născut medicul chirurg Ioan Jak Rene Juvara, membru de onoare al Academiei Române din 1992; (m. 18 februarie 1996).

 

 

 

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, din aceasta familie faceau parte  conducători ai revoluției macedonene contra dominației turcești, care, dupa infrangerea revoltei  s-au refugiat în România.  Membrii ramurii din Moldova se iscăleau Juvara, in timp ce in Muntenia  se iscăleau Djuvara.

 

 

 

 

 

1919:  Consiliul Dirigent al Transilvaniei trece la reorganizarea administrativă a teritoriilor unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe şi numeşte prefecţii pentru toate acestea, plus încă trei prefecţi pe lângă primarii marilor oraşe  Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria a fost un organism politic provizoriu, cu atribuţii legislative, executive şi administrative limitate, al Transilvaniei, care a activat în perioada 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920. 

La data de 2 decembrie 1918, la ora 9, în sala tribunalului din Alba Iulia a avut loc o şedinţă a Marelui Sfat Naţional în care, printre altele, s-a decis componenţa conducerii acestui organism, componenţa delegaţiei care urmau să prezinte regelui şi guvernului României hotărârile Adunării Naţionale şi s-a luat decizia înfiinţării a unui comitet executiv din rândurile sale  cu activitate permanentă, care urma să conducă afacerile curente ale Transilvaniei. 

Imagini pentru consiliul dirigent al transilvaniei photos

 

 

 

În Consiliul Dirigent au fost aleşi 15 membri: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Emil Haţieganu, Ion Flueraş, Victor Bontescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi Valeriu Branişte. Cei prezenţi au depus jurământul în prezenţa episcopului de Arad, Ignatie Ion Papp. Au lipsit Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, aflaţi în străinătate, şi Valeriu Branişte.

 Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu. 

 

 

1928: S-a născut compozitorul, muzicologul şi profesorul român de etnie maghiară Tiberiu Olah („Constelaţia omului”, „Metamorphose”); (m. 2 octombrie 2002).

 

https://i0.wp.com/static.cinemagia.ro/img/resize/db/actor/05/32/32/tiberiu-olah-804725l-poza.jpg

 

1933: S-a nascut  Ion Băieşu, prozator, dramaturg, autor de schiţe şi foiletoane umoristice, autorul romanului “Balanţa” (ecranizat de către regizorul Lucian Pintilie); (d. 21 septembrie 1992).

A scris sute de scenete satirico-umoristice difuzate la radio şi televiziune.

 

 

VIDEO:

 

 

 

 

 

1956: S-a născut interpretul şi compozitorul de muzică uşoară Adrian Romcescu, stabilit, din 1986, în Danemarca.

 

 

 

 

Imagini pentru adrian romcescu

 

 

 

 

 

 

1970: S-a născut interpreta de muzică uşoară Sanda Ladoşi.

 

 

 

 

Imagini pentru sanda ladosi photos

 

 

1972: S-a născut la Bucuresti Alexandru Mazăre, politician român, fost
membru al Parlamentului României. Este fratele lui Radu Mazăre, fostul primar al municipiului Constanța.
În perioada 1996-2004 a fost directorul general al Soti Cable Neptun SRL.

La alegerile locale din iunie 2004 a fost ales consilier municipal în Constanța, însă a renunțat la mandat în noiembrie 2004, fiind ales deputat de Constanța pe listele Partidului Social Democrat. În 2008 obține un mandat de senator.
Este urmărit penal de DNA din aprilie 2014 în dosarul fratelui său, fostul primar Radu Mazăre, pentru complicitate la luare de mită și fals în declarații.

Alexandru Mazăre a anunțat că se retrage din partid, dar oficial figurează încă în scriptele PSD.

 

 

1990: A decedat diplomatul român Corneliu Bogdan (n. Grumberg 1921). A a fost ambasador al Republicii Socialiste România la Washington, SUA, între 1967-1976.
În tinerețe a fost unul din liderii comuniști ai „Uniunii Naționale a Studenților din România”.
A fost unul dintre artizanii vizitei a președintelui Richard M. Nixon, la București in august 1969, cand Nicolae Ceaușescu și-a consolidat poziția cu Statele Unite și in ceea ce privește comerțul cu SUA, avand statutul națiunii celei mai favorizate.

 

 

 

Imagini pentru photos   Corneliu Bogdan

 

 

 

 

În 1988 până la început de 1989, a fost in arest la domiciliu ca adversar al sistemului corupt și falimentar comunist.
În anul 1989 a fost cercetător invitat (visiting scholar) la „Centrul Woodrow Wilson” al „Smithonian Institution” din Washington.

În 1989 s-a intors acasa în decembrie și s-a ascuns de Securitate, numele lui fiind pe o lista de persoane care urmau să fie impușcate.
A fost ministru secretar de stat la Ministerul de Externe post-revoluționar (28 decembrie 1989- 2 ianuarie 1990).

Corneliu Bogdan a scris în colaborare cu Eugen Preda „Spheres of Influence”(Columbia University Press), carte tradusă parțial și în limba română.
Potrivit afirmației pe care Ioan Talpeș i-a făcut-o istoricului american Larry L. Watts (2009) Corneliu Bogdan ar fi avut relații cu KGB.
A murit in urma unui anevrism al aortei, și este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

 

 

 

 

1990: In România eliberata de comunism ia ființă Asociatia Foștilor Deținuți Politici (AFDP).

 

 

 

 

 

 

 

Asociația foștilor deținuți politici, a anticomuniștilor, deportaților, prizonierilor și urmașilor acestora, este membră a Uniunii Internaționale a Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Comunismului, INTER ASSO, cu sediul central în Berlin.

 

 

Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, (n. 27 mai 1928, Ciumați, Prahova – d. 5 decembrie 2008, București )

Inițiatorul acestei uniuni și președintele ei până în 1998 a fost luptatorul anticomunist Constantin Ticu Dumitrescu, reales la conducerea acesteia, fără întrerupere, până la moartea sa, la 5 decembrie 2008. În prezent această funcţie este ocupată de inginerul Octav Bjoza.

 

În anul 1998, AFDPR mai avea 700 de membri.

 

 

 

 

 

1991: Andrei Pleşu, ministrul culturii in guvernul Petre Roman, şi-a anunţat demisia in urma interdictiei date de Guvern vizitei Regelui Mihai in Romania.

El a considerat că în comunicatul Guvernului emis cu acest prilej, se invocă nepermis legi adoptate de un guvern comunist.

 

 

 

 

Imagini pentru Andrei Pleşu,photos

 

 

 

Andrei Pleşu,  a declarat într-un interviu acordat postului public de televiziune că şi-a înaintat demisia către primul ministru si ca gestul său fusese provocat de refuzul autorităţilor de a-i acorda viză de intrare fostului rege Mihai şi familiei sale, care şi-au manifestat intenţia de a face Crăciunul în ţară.

Din punct de vedere legal, ministrul de Interne, Doru Viorel Ursu, s-a „acoperit” cu decretul emis de guvernul Groza în 1948, prin care lui Mihai I i se retrăsese cetăţenia română.

Însă Bogdan Baltazar, membru al Executivului, a întins discursul antimonarhist la maxim, făcând o declaraţie publică în care relua unele teze ale regimului comunist privind „parazitismul” Coroanei asupra României, în perioada regalităţii.
Escaladarea tensiunilor pe tema interdicţiei pe a intra în ţară pentru regele Mihai a determinat guvernul să discute, în prima sa şedinţă din 1991, cazul demisiei lui Andrei Pleşu.

Primul ministru Petre Roman a făcut apel la stabilitate şi unitate, susţinând că, în timp, se va reglementa statutul fostului suveran.
Ministrul Culturii nu a insistat cu demisia, decizând în cele din urmă să contribuie la „stabilitatea guvernului” clamată de Roman.

În conferinţa de presă ce a urmat şedinţei de guvern, Andrei Pleşu a declarat:
„În urma unei şedinţe, unice, prin lungimea ei, în orice caz, şi prin intensitatea discuţiilor pe care le-a cuprins, am putut constata, pe de o parte, că guvernul a luat unele măsuri pentru lămurirea cetăţeniei române a lui Mihai de Hohenzollern, urmând, ca urmare a dobândirii acestei cetăţenii, ca el să nu mai aibă nevoie de viză de intrare în ţară.

Am constatat, de asemenea, cu satisfacţie, să s-a decis ca, de aici încolo, activitatea guvernamentală să fie mai solidară şi mai atentă la consensul general asupra fiecărei decizii.
De asemenea, domnul Baltazar a acceptat – şi o va face probabil şi în comunicatul pe care îl pregăteşte – că aprecierile de ordin istoric pe care le-a făcut în comunicatul domniei-sale privind familia regală nu reprezintă punctul de vedere al plenului executiv.

Aceste lucruri întâmplându-se, am avut temei suficient să-mi retrag demisia”.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor-2-ianuarie-selectiuni-4

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

 

Reclame

02/01/2019 Posted by | DIVERSE | Un comentariu

22 iunie 1941 și cea mai mare mistificare a istoriografiei ruse

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939.

Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei  , pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei?

Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu.

Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924?

Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie.

Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

 

 

Cea mai mare mistificare din istorie

 

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv.

Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii.

Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

 

 

 

Imagini pentru 22 iunie 1941 photos

 

 

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică?

Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă?

Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941!

Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

 

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. 

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.  

 

 

Imagine similară

 

 

 

 Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce?

Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

 

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial.

Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

 

 

Sursa:

http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/06/minciuna-22-iunie-1941.html

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici. 
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea onlineaici. 
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea onlineaici.
5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   

23/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28 octombrie 1920, Paris – S-A ÎNCHEIAT TRATATUL prin care principalele Puteri Aliate şi Asociate recunoșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei

 

 

 

CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920) ȘI PROBLEMA RECUNOAȘTERII ACTELOR UNIRII DIN 1918

 

 

 

Conferința de Pace de la Paris a avut misiunea de a edifica, după Primul Război Mondial, o nouă ordine politică și teritorială în Europa. Dispariția celor 3 imperii: Țarist, Austro-Ungar și Otoman a dat un nou impuls popoarelor europene, dornice de a se constitui în state naționale.

România avea, în plus, sarcina de a obține, în special din partea marilor puteri (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia), recunoașterea actelor unirii celor 3 provincii istorice (Basarabia, Bucovina și Transilvania), care au dus la întregirea României. Delegația română, condusă, într-o primă fază, de prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, s-a angajat într-o adevărată bătălie diplomatică, în care a fost implicată în mod direct și Regina Maria.

Prin intelegența și farmecul său, Regina a jucat un rol covârșitor, având numeroase întrevederi cu mai marii lumii și pledând cu ardoare cauza României. Dintre membrii delegației mai făceau parte ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu, ministrii Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu, Constantin Diamandy, generalul Constantin Coadă, iar din partea Basarabiei – Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă și Emanoil Catelli.

 

 

                       Foto: membrii delegației României la Conferința de pace de la Paris (1919-1920 )

 

 

   Prin tratatele semnate cu Austria (Saint-Germain -en- Laye, la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, la 27 noiembrie 1919) și cu Ungaria (Trianon, la 4 iunie 1920) sunt recunoscute noile hotare ale României, din care făceau parte acum Bucovina, Dobrogea și Transilvania. Unirea Basarabiei a fost consacrată, însă, abia în ultima etapă a Conferinței de Pace de la Paris, deși recomandările experiților americani și britanici au fost de la bun început fără echivoc: Basarabia este românească sub toate aspectele: etnic, istoric, cultural, lingvistic.

Contestările vehemente au venit din partea cercurilor rusești (deși guvernul sovietic nu era recunoscut și, în consecință, nu a fost reprezentat la Conferință), precum și din partea unei așa pretinse delegații basarabene, care au desfășurat o propagandă înverșunată, contestând legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: Ion Pelivan – lider politic și militar basarabean (1876-1954),

luptător pentru Marea Unire

Ca răspuns, Ion Pelivan a făcut un adevărat tur de forță a redacțiilor celor mai importante ziare franceze („Le temps”, „La Figaro”, „Le matin”, „La Victoire”, „Le Journal” etc), dezmințind, în mai multe articole, acuzațiile calomnioase și susținând, cu argumente, principiile democratice care au stat la baza realizării Unirii Basarabiei cu România, fără nici un amestec din afară.

La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, încheiat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte și România, pe de altă parte, a fost recunoscut votul istoric al Sfatului Țării din 27 martie 1918. În primul articol se stipula faptul că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Celelalate articolele precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobândire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei.

  Conform dreptului internațional, un tratat intră în vigoare după ratificarea acestuia de către toate statele semnatare.

În 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, în 1924 – de către Franţa, iar în 1927 – de Italia. Japonia nu a ratificat niciodată acest tratat și, în consecință, el nu și-a produs efectele juridice.

Unirea de la 27 martie 1918 nu a fost recunoscută niciodată de Uniunea Sovietică, iar eforturile diplomației românești pentru recunoașterea internațională a actului Unirii au fost brutal întrerupte de invazia sovietică a Basarabiei, în urma ultimatumului de la 26 iunie 1940.

  După abia o jumătate de veac, Imperiul sovietic se va destrăma, iar Republica Moldova constituită pe teritoriul fostei provincii Basarabia își va proclama, la 27 august 1991, independența.

28 octombrie 1920, Paris –  TEXTUL TRATATULUI prin care principalele Puteri Aliate şi Asociate – Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – recunoșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei.  

Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate şi România:

Considerând că, în interesul păcii generale în Europa, trebuie să se asigure chair de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă, protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei şi-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în fine, că România, din propria sa voinţă, doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi de dreptate, fără distincţie de rasă, de religie sau de limbă, conform cu Tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, cât şi ai teritoriilor de curând transferate;

Au hotărât să încheie prezentul tratat şi în acest scop au desemnat plenipotenţiarii lor…

Art. 1. Înaltele Puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului, de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită între Bucovina şi Basarabia şi această veche limită.

Art. 2. O comisiune compusă din 3 membri, din care unul va fi numit de către principalele puteri aliate, unul de către România şi unul de către Consiliul Societăţii Naţiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, pentru a fixa la faţa locului noua linie de frontieră.

Art. 3. România se angajează să respecte şi să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei vizat în art. 1, stipulaţiunile Tratatului semnat în Paris la 5 decembrie 1919, de către Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi de către România şi mai ales să asigure locuitorilor fără distincţie de rasă, de limbă sau de religie aceleaşi garanţii de libertate şi dreptate, ca şi celorlalţi locuitori ai tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României.

Art. 4. Naţionalitatea română va fi câştigată cu depline drepturi, cu excluderea altora, „resortisanţilor“ vechiului Imperiu Rus stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1.

Art. 5. În timp de 2 ani, cu începere de la punerea în vigoare a prezentului tratat, locuitorii care depindeau de vechiul Imperiu Rus, mai mari de 18 ani, şi stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, vor avea facultatea să opteze pentru orice naţionalitate vor vrea.

Optarea soţului va antrena pe aceea a femeii şi optarea părinţilor va antrena pe aceea a copiilor mai mici de 18 ani.

Persoanele care au optat ca mai sus vor trebui să-şi transporte domiciliul lor în statul în favoarea căruia au optat, în cele 12 luni care vor urma.

Ele vor fi libere să păstreze bunurile imobiliare pe care le posedă pe teritoriul român. Vor putea să ducă cu ei bunurile mobile de orice natură. Pentru aceasta nu vor fi supuşi la nici o taxă de ieşire (export).

Art. 6. România recunoaşte ca locuitori români, cu drepturile depline şi fără nici o formalitate, locuitorii vechiului Imperiu Rus, care sunt născuţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, din părinţi având domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la data punerii în vigoare a prezentului tratat, aceştia nu se găsesc domiciliaţi în Basarabia.

Totuşi, în cei doi ani care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, aceste persoane vor putea să declare în faţa autorităţilor române competente, în ţara lor de reşedinţă, că renunţă la naţionalitatea română şi atunci aceste persoane încetează de a fi considerate ca depinzând de România. În această privinţă declaraţia soţului va fi valabilă pentru soţie şi a părinţilor va fi valabilă pentru copiii mai mici de 18 ani.

Art. 7. Înaltele Puteri contractante să recunoască gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicţiunea Comisiunii Europene Dunărene.

În aşteptarea concluziei unei convenţiuni generale pentru regimul internaţional al căilor de apă, România se angajează a aplica porţiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi respinse pe teritoriul său sau care formează interesele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 şi în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie 1919.

Art. 8. România îşi va asuma responsabilitatea părţii proporţionale Basarabiei din datoria publică rusă şi orice altfel de angajamente financiare ale Statului Rus, aşa precum va fi determinată de o Convenţiune particulară între principalele puteri aliate şi asociate, de o parte, şi România, de altă parte.

Această convenţiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de sus-numitele puteri. În caz când Comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile în litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Art. 9. Înaltele Puteri contractante vor invita Rusia să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Puterile îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care vor putea fi ridicate de către Guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înţeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum şi suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în acest tratat, nu vor mai fi puse în discuţie în nici un caz.

În acelaşi fel se va proceda cu toate dificultăţile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa (a Tratatului). Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificaţiuni şi cu începere de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România la 9 decembrie 1919. Depunerea ratificărilor se va face la Paris.

Puterile al căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se unească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea şi în acest caz, ele vor trebui să trimită actul ratificării cât de curând posibil.

Se va dresa un proces-verbal de depunere a ratificărilor.

Guvernul francez va remite tuturor puterilor semnatare o copie certificată conform cu procesul-verbal de depunere a ratificărilor.

Făcut la Paris, la 28 octombrie 1920 într-un singur exemplar care va rămâne în arhivele Guvernului Republicii Franceze, şi după care se vor face expediţii autentice la fiecare din puterile semnatare ale tratatului.

Plenipotenţiarii care, din cauza absenţei momentane din Paris, n-au putut să-şi pună semnăturile pe prezentul tratat, vor fi încuviinţaţi să o facă până la 15 decembrie 1920.

Pentru care plenipotenţiarii de mai jos, ale căror puteri au fost recunoscute „en bonne et due forme“, au semnat prezentul tratat.

(Urmează semnăturile plenipotenţiarilor)

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/23/o-istorie-a-zilei-de-23-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

Surse:

 

„Monitorul oficial“, nr. 100, 8 august 1922

Publicat după: Crestomaţie la istoria românilor (1917—1992),

Chişinău, Editura „Universitas”,

1993, p. 67-70 și Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

 www.eurodidactica.ro/conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-1920

 

23/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 22 ianuarie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 22 ianuarie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1821: S-a născut  Vicenţiu Babeş, publicist, jurist, om politic român din Banat, membru fondator al Academiei Române (d.3 februarie 1907, la Budapesta).

Imagini pentru Vicenţiu Babeş,photos

1828: S-a născut Dora D’Istria, ducesa Helena Koltsova-Massalskaya, scriitoare romano-albaneza; (d.17.11.1888).

Numele sau de naștere  era  Elena Ghika . A fost fiica marelui ban Mihai Ghika și nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghika, cel dintâi domn pamântean al Țării Românesti, după un secol de domnii fanariote.

A fost prima femeie care a escaladat muntele Mont Blanc, la 1 iunie 1860.

1862: Se formează  primul  guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu.

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807.

La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, stat care avea in componenta regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova.

La început, a cuprins și sudul Basarabiei (judetele  Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei.

La 8 iunie 1862, Barbu Catargiu a fost  asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

Această „crimă politică perfectă”, a stîrnit un scandal imens în epocă, prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

1869: S-a nascut la Peristerion, în Grecia, Demostene Russo , istoric și filolog român, specialist în bizantinologie, fost profesor de cultură bizantină la Universitatea din București și membru al Academiei Române.( d. 5 octombrie 1938, București).

1879: S-a nascut Charles Drouhet, istoric literar român de origine franceză; (d.08.01.1940).

Autor (singur sau în colaborare) al unor excelente manuale de limbă franceză pentru învăţământul secundar; s-a impus mai ales prin activitatea de istoric literar, consacrată în aceeaşi măsură literaturii române şi celei franceze (m. 1940)

1885: S-a născut la București, matematicianul, astronomul şi seismologul român Gheorghe Demetrescu; (d. 15 iulie 1969, Bucuresti).

 În 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia) ; (m. 1969).

 A fost director al Observatorului Astronomic din București (1943 – 1963), membru titular al Academiei Române din 1955, membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941.

De asemenea, a fost membru al Uniunii Astronomice Internaționale și al Uniunii Internaționale de Geodezie și Geofizică.

1907: S-a născut Valeria Sadoveanu, scriitoare română, soția lui Mihail Sadoveanu (d.28 iulie 1985).

IUBIRI CELEBRE Mihail Sadoveanu, căsătorie cu o femeie cu 40 de ani mai tânără: „Iartă-mă că-mi ești prea dragă“ GALERIE FOTO

Sadoveanu s-a îndragostit  de Valeria Mitru, cu 40 de ani mai tânară decât el,  care îi  era secretară. pe vremea când era director al ziarului „Adevarul“.

S-au căsătorit in 1941, iar Valeria i-a rămas alături marelui scriitor până în ultimele zile de viață.

 

1921: S-a născut Camelia Dascalescu, compozitoare  şi profesoară de canto; (m. 2016).

1922: A murit Alexandru Ciurcu, inventator şi publicist român (n.29.01.1854).

A construit, la Paris, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacţie (1886), brevetat în Europa şi în SUA; a organizat primul pavilion românesc în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1889); director al ziarului „Timpul” (1890-1900).

1930: Se semneaza  la Haga, Tratatul  judiciar de arbitraj și de conciliatiune româno-polonez.

1934: Întrunirea la Zagreb a Consiliului permanent al Micii Înțelegeri, la care se discuta problema restabilirii relațiilor diplomatice a României cu URSS.

1936: S-a născut George Motoi, actor român de teatru şi film, regizor de teatru, director al Teatrului “Maria Filotti” din Brăila (“Chira Chiralina”, “Terente-regele bălţilor”).

1952: Ia fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie “Dr. Ana Aslan”. Primul Institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare. „Ana Aslan” are anual, 4.000 de pacienti.

A devenit Institut Naţional în 1974, iar în anul 1992 i s-a atribuit numele de „Ana Aslan”.


 Efectele terapiei Aslan asupra imbatrânirii au convins inca de la inceput, aducând institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii.

Renumele produselor „Aslan” a trecut si Oceanul, presedintele american John Kennedy recurgând  pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu.

1966:  S-a născut Ecaterina Szabo, antrenoare si  gimnastă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competitională, multiplă medaliată la Jocurile Olimpice de vară din 1984 (Los Angeles, SUA).

1999:  A cincea mineriada – Asa numita ”Pace de la Cozia”. Incep negocierile dintre comisia condusa de premierul Radu Vasile și liderul minerilor Miron Cozma.

La ora 18,30, negocierile s-au incheiat, primul-ministru declarand: “Nici o parte nu a caștigat, in schimb a caștigat țara”.

În urma „Acordului de la Cozia”, semnat între Guvernul României şi reprezentanţi ai minerilor marşul celor 10.000 de mineri din Valea Jiului spre Capitală era oprit,

Minerii se puseseră în mișcare  spre Bucureşti la 18 ianuarie, pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă. Ei au reuşit să străpungă barajele şi dispozitivele forţelor de ordine, instalate la Lainici, Târgu Jiu şi Costeşti, neputând fi opriţi din drumul lor.

1999: A fost semnata, la București, Convenția dintre guvernul roman și cel bulgar, privind recunoașterea reciproca a diplomelor și certificatelor de studii eliberate de instituțiile de invațamant și a titlurilor știintifice din cele doua state.

2001: A murit, la Paris, editorul Constantin Tacu (Tacou), nume cunoscut al diasporei culturale româneşti din Franţa. Tacou a fost în ultimele decenii conducătorul renumitei Editurii Herne, unde au apărut de-a lungul timpului celebrele Cahiers de l’Herne, dedicate unor mari nume sau teme ale culturii europene (Heidegger, Eliade, Jung, Schopenhauer, Borges, Yeats, Malraux, Rimbaud, Musil etc).

Constantin Tacou (stanga), împreuna cu Emil Cioran

De origine aromâna (n.28.01.1921, Livezi, Grecia), Constantin Tacu a fost un editor constant al lui Emil Cioran şi Mircea Eliade, al căror prieten a fost .

În 1995 a primit un premiu pentru activitate editorială excepţională din partea Fundaţiei Culturale Române.

2004: A murit Erwin M. Friedlander, fizician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române. A fost distins cu Premiul Humboldt pentru fizică în anul 1985; (n.29.05.1925).

2008: A decedat la Bucuresti  compozitorul român Ștefan Niculescu.

 

Nascut la 31 iulie 1927, la Moreni,in  jud. Dâmbovița , a fost un compozitor, muzicolog și profesor universitar  a carui creație se înscrie în zona muzicii culte contemporane și acoperă numeroase genuri muzicale.

A  fost preocupat de folclorul muzical al Extremului Orient, de heterofonie și de muzica electronică. Timp de mulți ani, a predat compoziția la Conservatorul din București.

A fost membru titular al Academiei Române și doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj. A obținut Premiul Herder (1994), premiul pentru muzicologie al Academiei Franceze (1972) și numeroase alte distincții. Niculescu a fost membru al U.C.M.R. și al S.A.C.E.M. (Paris).

2012: A murit Tudor Mărăscu, regizor român de teatru și film; (n. 1940).

A fost profesor universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București, fiind distins la 10 decembrie 2004 cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Comandor, „pentru abnegația și devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice” din România

2013: A decedat multipla campioana romana de sah Margareta Teodorescu ; (n. 13 aprilie 1932).

 Margareta Teodorescu, dublă vicecampioană olimpică şi multiplă campioană naţională, s-a ăscut la 13 aprilie 1932.

A reuşit să castige  în 1949, la vârsta de 17 ani, medalia de bronz la primul campionat naţional feminin postbelic si pe plan naţional a obţinut, în perioada 1949-1978, opt medalii de bronz, opt medalii de argint şi patru titluri de campioană a României în anii 1959, 1968, 1969 şi 1974.

Cele mai importante performanţe de plan internaţional au fost cele două medalii de argint la Olimpiadel de şah pe echipe.

În 1957, la Emmen, în Olanda, Margareta Teodorescu, făcând echipă cu Maria Albuleţ, a adus prima medalie olimpică, de argint, pentru România, la prima ediţie a Olimpiadelor feminine, clasându-se la egalitate de puncte cu echipa Uniunii Sovietice.

 

 CITITI SI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/01/21/ziua-de-21-ianuarie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  2. Istoria md.;

  3. Istoricul zilei blogspot.com;

  4. Crestin Ortodox.ro;

  5. Wikipedia;

  6. http://www.worldwideromania.com

  7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;

  8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

 

22/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: