CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Şapca jandarmului român şi minciunile neruşinate ale propagandei ruseşti împotriva României, care au supravieţuit în timp până în zilele noastre

 

 

 

 

Aleksandr N. Krupensky

 

 

Aleksandr Krupensky (n. 12 august 1861 în localitatea Larga, ţinutul Hotin din Basarabia ţaristă – d. 12 mai 1939, Paris), a fost mareșal al nobilimii din Basarabia între anii 1908 și 1913.

 

 

 

Pe data de 27 martie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia vota prin vot deschis, unirea cu România.
După Marea Unire, propaganda împotriva României s-a dezlănţuit, autorităţile româneşti din Basarabia interbelică fiind acuzate de abuzuri grave îndreptate împotriva populaţiei locale.  

Abuzurile au fost inventate de propaganda sovietică, dar şi de foşti moşieri din Basarabia deposedaţi de o parte a moşiilor lor, în timpul reformei de împroprietărire a ţăranilor.

Au circulat multe poveşti care vorbeau de şapca de jandarm pusă în vârful unui par, pentru a fi  salutată obligatoriu de bieţii ţărani basarabeni, dar şi altele despre basarabenii cărora li se smulgeau unghiile de aceleaşi bestii.

Cine nu saluta cum trebuie şapca jandarmului român era bătut cu sălbăticie medievală, i se smulgeau unghiile, femeile erau violate cu țeava puștii și copii erau înfipți în baionete.

Aceste basme îşi au originea într-o broşura intitulată ”Summary events of Bessarabia” ai cărei autori erau  mareșalul nobilimii basarabene Aleksandr N. Krupensky și fostul primar al Chișinăului din perioada ţaristă, Alexander Schmidt.

Cei doi fiind bineînţeles filo-ruşi, au dus la Paris o intensă campanie împotriva unirii Basarabiei cu România, în strânsă colaborare cu emigrația rusă și ucraineană.
 

Aleksandr N. Krupensky provenea dintr-o veche familie nobiliară şi a fost un mare proprietar de pământ în Basarabia. În 1919, după revoluție și Unirea Basarabiei cu România, a emigrat în Franța, unde a trăit la Paris, unde a prezidat Congresul monarhic de la Reyhengalle, iar din 1926 a fost vicepreședinte al comitetului de organizare al Congresului rușilor din afara granițelor.

A condus Partidul monarhist rus, susținându-l pe Marele Duce Nicolae.

Împreună cu fostul primar al Chişinăului, Aleksander Schmidt, a publicat numeroase materiale de propagandă la Paris și Londra, furnizând jurnaliștilor dispuși să-i asculte, nenumărate povești de groază din Basarabia aflată sub administrație românească – povești printre care cea a șepcii jandarmerești salutate de întregul sat, pare cea mai nevinovată.

Iată un exemplu din „producțiile” lui Krupensky și Schmidt intrate în presa britanică (Morning Post, 26 septembrie 1919):

„Am aflat din surse de încredere din Basarabia informația că poliția română pune în aplicare aici metode de tortură apreciate în evul mediu. Suntem în posesia unor dovezi care atestă că intelectualii basarabeni suspectați că ar fi rusofili sunt supuși toturii de către persecutorii lor români. Metodele includ smulgerea unghiilor și zdrobirea degetelor la tocul ușii. Alți oameni sunt bătuți cu bastoane de cauciuc, unii sunt legați cu picioarele de cap și ținuți așa întreaga zi…

  Krupensky, marele moșier, înjura cu sârg într-o altă broșură reforma agrară din Basarabia, care urma să îl lase sărac – chestie care îl durea cu adevărat.

Interesant este faptul că în broșurile publicate la Paris de Krupensky și Schmidt apar toate tezele anti-românești din Basarabia (inclusiv ”românii sunt considerați aici țigani”), teze care au fost preluate și amplificate cu neruşinare de propaganda sovietică şi post sovietică, până în ziua de azi.

Vedem că multe astfel de broşuri de propagandă antiromânească şi antiunionistă sunt citate până în zilele noastre drept surse istorice credibile, pentru a dovedi barbaria românilor în Basarabia, după unirea de la 1918. 

Nimeni nu se întreabă ce interese aveau cei care lansau acele informații mincinoase, astfel că se ajunge la o remitizare a istoriei pe linia vechilor teme propagandistice sovietice – doar că treaba este acum mult mai perversă, deoarece noua propagandă anti-românească vine de multe ori chiar din interiorul României.

Românii au ajuns să se înjure singuri de mamă…

 Se pare că nimeni nu a auzit de cartea americanului Charles Upson Clark  – ”Bessarabia. Russia and Roumania on the Black Sea” din 1927, volum care demontează toate tezele propagandistice antiromâneşti din acea epocă (http://depts.washington.edu/cartah/text_archive/clark/toc_pag.shtml).

La fel a fost uitat ”Raportul Comisiunii Parlamentare asupra anchetei făcute în Basarabia” din anul 1921 (când fiecare județ din stânga Prutului a fost vizitat de comisii mixte de deputați, basarabeni și ardeleni, pentru conformitate), a fost dat deoparte și raportul lui Gheorghe Tătărescu din 1925 ”Internaționala a III-a și Basarabia” din 1925 – documente ample care adună dovezi împotriva surselor propagandistice anti-românești.

Basarabenii nu salutau șepcile jandarmilor atârnate în pari, deși foarte mulţi oameni din Basarabia zilelor noastre par convinși că așa era. Forţa propagandei de rit sovietic este prea serioasă pentru a fi ignorată, în loc să fie să fie combătută cu toată tăria.

 In numele ADEVĂRULUI !

 

 

 

Surse:

https://historice.ro/basarabenii-saluta-sapca-jandarmului-roman-originea-mitului/

http://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abuzurile-comise-romani-basarabia-marturiile-crunte-despre-jandarmii-smulgeau-unghiile-oamenilor-1_5a2ea1ac5ab6550cb8159030/index.html

 

Anunțuri

12/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

11 decembrie 1861- Proclamaţia către naţiune a principelui Alexandru Ioan Cuza, prin care se aducea la cunoştinţă oficial că „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

                                          

 Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

 

 

 Actul Unirii de la 24 ianuarie 1859 nu încheiase procesul de unire a Principatelor, ci abia îl incepuse. Aceasta pentru că, pe plan intern unirea era o uniune personală, dar în plan extern alegerea aceluiaşi domnitor în cele două ţări româneşti crease o situaţie juridică nouă, care venea în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei de la Paris, din 1858, fapt admis cu greu de marile puteri şi care a generat reacţii contradictorii.

Problema dublei alegeri a lui Cuza a fost luata în dezbaterea Conferintei de la Paris, ale carei lucrari au început pe 26 martie  1859. Dupa doua şedinte ale acesteia, Franţa, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere (la 1 aprilie 1859), Turcia si Austria tergiversând recunoaşterea până la 1 august 1859. Pentru a fi de acord cu învestitura lui Cuza, Poarta a formulat condiţii inacceptabile, la care însă a renunţat in final.

La 21 si 26 septmbrie 1859,sultanul a trimis firmanele de investitură a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al ambelor principate.

In urma demersurilor de a sublinia necesitatea centralizarii puterii, facute de catre Cuza, printre care putem aminti vizita sa la Constantinopole în 1860, la sugestia Inaltei Porţi a fost convocată o nouă Conferinţă a Puterilor europene. Aceasta s-a desfasurat  la Constantinopole, in lunile septembrie – noiembrie 1861.

La 22 noiembrie 1861 Poarta emitea „Firmanul de organizare administrativa a Moldovei si Valahiei”, prin care, la sugestia Puterilor suzerane si garante, era de acord cu unificarea instituţiilor legislative şi administrative ale celor doua principate. 

Turcia a acceptat însă schimbarea numai pentru perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Drept urmare, cu 156 de ani în urmă, la 11 decembrie 1861, a fost dată Proclamaţia către naţiune a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), în care acesta aducea la cunoştinţă oficial că „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”.

 

 

 

 

 Proclamația Unirii (Iași, 11 Decembrie 1861)

” Românilor,

Naţionalitatea Română este întemeiată.

Unirea este îndeplinită.

Acest fapt măreţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor.

Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor.

În zilele de 5 şi 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn.

Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.

Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări.

Să trăiască România!”

Iaşi, la 11 decembrie 1861.

Alexandru Ioan I

  • Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri din Valahia şi ministru Dinăuntru

  • Apostol Arsachi, ministrul Trebilor din Afară.

  • Alexandru Plagino, ministrul de Finanţe.

  • Ioan Gr. Ghica, ministrul de război.

  • Gheorghe Văleanu, ministrul Controlului.

  • Scarlat Fălcoianu, ministrul Justiţiei.

  • Alexandru C. Moruzi, preşedintele Consiliului de Miniştri din Moldova şi ministru al Finanţelor.

  • Ioan N. Cantacuzino, ministru de Interne şi ad-interim la Justiţie.

  • Alexandru A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice.

  • Leon Ghica, ministrul Trebilor din Afară.

  • Constantin N. Şuţu, ministrul Lucrărilor Publice.

 

Harta Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, altfel Harta României (1859 - 1878)
Stema României în timpul domniei lui Cuza-Vodă

Harta Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, altfel Harta României (1859 – 1878)

Stema României în timpul domniei lui Cuza-Vodă

 

 

 

După această proclamaţie istorică, s-a trecut la unificarea guvernelor si a Camerelor celor doua Principate. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu; Parlamentul unic isi va deschide lucrarile la 24 ianuarie 1862, în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitiva a Principatelor,  iar oraşul Bucureşti devenea capitala acestora. Comisia Centrala de la Focşani işi va înceta activitatea.

Principele Alexandru Ioan Cuza este în istoria românilor Domnul Unirii, personalitatea sa şi Unirea de la 1859 fiind inseparabile.

În memoria posterităţii au ramas marile infăptuiri din timpul domniei sale: desăvârşirea Unirii de la 1859, adoptarea primelor reforme care au consolidat Statul român modern (Legea rurală, Legea instrucţiunii publice, secularizarea averilor mănăstireşti, organizarea justitiei, a armatei), desfăşurarea unei activităţi diplomatice pentru acceptarea de catre Puterile europene a schimbărilor din Convenţia de la Paris.

 

 

 

 

Surse:

http://www.rador.ro/2017/12/11/calendarul-evenimentelor-11-decembrie-selectiuni-4/

http://www.istoria.md/articol/243/11_decembrie,_istoricul_zilei#1861

11/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

La 11 decembrie 1876, noua Constituţie a Imperiului Otoman desemna România drept „provincie privilegiată”a sa

 

 

 

 

 

 

 

 

Principiul naţionalităţilor, care a dominat Secolul al XIX-lea, supranumit  şi „Secolul Naţiunilor”, a constituit în fapt suportul ideologic al transformarii Balcanilor în „Butoiul cu pulbere al Europei”.

La aceasta au contribuit şi intrigile machiavelice ale Imperiului Rus – care sprijinea popoarele slave din zonă să-şi mărească influenţa aici.

Contradictii puternice, chiar daca uneori abil camuflate, existau şi intre Marile Puteri şi statele din Sud-Estul Europei.

Interesele europene erau stimulate şi de contradicţiile interne din Imperiul Otoman, a cărui decădere fusese prezisă încă la începutul secolului al XVIII-lea de Dimitrie Cantemir, în faimoasa sa lucrare Creşterea si descreşterea Imperiului Otoman. Acum, in ultimul sfert al Secolului al XIX-lea, Acest imperiu se afla intr-un proces de dezintegrare accelerată, sfârşitul său definitiv urmând să se producă după numai câteva decenii.

În acest context istoric complicat, în urmă cu 141 de ani, în ziua de 11 decembrie 1876  începea la Istanbul, o conferinţă a reprezentanţilor Puterilor europene (care s-a încheiat la 8/20.I.1877), al cărei scop era acela de a determina Poarta Otomană să adopte măsuri care sa uşureze soarta popoarelor balcanice oprimate şi să le acorde unele libertăţi.

Se încerca totodată soluţionarea pe cale paşnică a noii faze, acutizate, a „problemei orientale”.

Pentru torpilarea conferinţei, marele vizir Midhat Paşa a promulgat in mod deliberat,  chiar în ziua începerii Conferinţei marilor puteri, o Constituţie cu aparenţe liberale, în care România era desemnată „provincie privilegiată” a Imperiului Otoman, fiind încălcată astfel autonomia statului român, care fusese recunoscută prin tratatele internaţionale aflate atunci în vigoare.

A fost clar că ţelul evident al adoptării noii constituţii de către Turcia, era acela de a dejuca scopurile Conferintei – care, s-a şi terminat de altfel printr-un fiasco.

Conform prevederilor art. 1, 7 si 8 ale respectivei Constituţii, România era considerata o simpla „provincie” privilegiata a Imperiului otoman – ceea ce constituia neîndoielnic o ofensă deosebit de gravă şi a provocat reacţia dura a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion C. Bratianu şi totodată, a accentuat curentul favorabil razboiului antiotoman.

Faţă de atitudinea obstrucţionistă şi jignitoare a Porţii otomane, la 22-23 decembrie, Parlamentul român a protestat vehement, iar primul ministru a declarat: „nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu au putut să pătrundă până în munţii României unde cutează astăzi să străbată Midhad-paşa cu constituţiunea lui”.

Legăturile României cu Poarta Otomană erau şi aşa aproape simbolice, iar acum ele trebuiau înlăturate în întregime, pentru a-i oferi  ţării noastre un statut de sine stătător.

 

În plan extern, se manifesta o agravare a aşa numitei  „Probleme orientale”: a izbucnit răscoala bulgarilor şi s-a declanşat războiul sârbo-muntenegro-otoman.

Deşi se declarase neutră faţă de conflictele (1875- 1876) din Bosnia, Hertegovina, Serbia şi Bulgaria, totuşi România a luat măsuri de sprijinire a unor grupuri de luptători patrioţi aparţinând naţiunilor aflate în conflict sau în pragul reangajării unor acţiuni antiotomane, a înlesnit trecerea voluntarilor ruşi şi a armelor destinate răsculaţilor spre câmpurile de luptă, a acordat azil refugiaţilor din zonele de război, a sprijinit presa grupurilor imigrate din Serbia, Muntenegru, Bulgaria etc.

 Guvernul Principatului României s-a folosit cu abilitate de hăţişurile intereselor contradictorii ale Marilor Puteri, încercând calea diplomatică.

Astfel, Mihail Kogălniceanu, în iunie 1876, adresa Turciei şi Puterilor garante o notă diplomatică prin care solicita să fie recunoscută de către Europa individualitatea statului român şi numele de România, precum şi integritatea teritoriului său.

Nota aducea o amplă argumentare istorică şi politică privind justeţea drepturilor revendicate de România, esenţa demersurilor diplomatice urmărind de fapt, recunoaşterea independenţei de stat a României.

Eforturile lui Mihai Kogălniceanu din primăvara şi vara anului 1876 de a grăbi procesul de recunoaştere imediată a independenţei României, nu au reuşit totuşi să atragă sprijinul internaţional, astfel încât, calea diplomatică fiind respinsă, rămânea calea armelor.

Cum în acel moment Rusia era pregătită să intre în război împotriva Turciei, sub pretextul protejării creştinilor ortodocşi din Balcani, România s-a îndreptat spre o alianţă cu această ţară pentru a-şi câştiga independenţa pe calea armelor.

I.C. Brătianu, primul ministru al României a avut în august o întrevedere cu împăratul Franz Joseph la Sibiu, iar în septembrie o delegaţie s-a prezentat la Livadia (Crimeea), unde în data de  29 septembrie 1876, în cursul unei întrevederi  cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul A.M. Gorceakov, a fost luată în considerare declanşarea războiului ruso-turc şi trecerea trupelor ruse  prin România.

La solicitarea lui Brătianu de a se încheia între cele două guverne o convenţie, un tratat, care să reglementeze trecerea armatelor ruseşti prin România, cancelarul Gorceakov a replicat cu infatuare:

„Tratat cu dumneavoastră? Dar pentru ce? Oare este prima oară când oştile ruseşti străbat Provinciile Unite? La urma urmei nici nu puteţi să încheiaţi un tratat, fiindcă dumneavoastră nu sunteţi stat independent”.

Fără nici o şovăire, primul ministru al României a răspuns:

„Noi, dacă nu faceţi tratat, ne vom opune la trecerea trupelor dumneavoastră”. La aceste vorbe, cancelarul a declarat scurt: „Vă veţi opune? Dacă vă veţi opune, vă vom zdrobi”. Brătianu a replicat: „Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar, totuşi, ne vom opune şi vom vedea daca va conveni Rusiei, care merge să libereze creştinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creştini pe care îi întâlneşte în calea sa”.

Mâniat, Cancelarul a pus capăt convorbirii, iar la plecarea lui Brătianu, prinţul Gorceakov i-a strigat: „La urma urmelor, domnule Brătianu, tot o să ne înţelegem”.

În negocierile care au urmat, regele Carol I şi Brătianu au insistat asupra încheierii unui tratat general, care nu numai că urma  să acopere chestiunile militare, dar şi să asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea teritorială a ţării. Ţarul rus şi ministrul său doreau numai o convenţie limitata, care să permită armatelor ruse să traverseze teritoriul României pentru a ajunge la Dunăre, evitând abordarea chestiunilor politice.

Ambele părţi au rămas pe aceste poziţii până în aprilie 1877, când războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman fiind iminent, Rusia a cedat.

La 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti, de către Mihail Kogălniceanu – ministrul de externe – şi agentul diplomatic rus, baronul Dimitrie Stuart, Convenţia româno-rusă care reglementa tranzitul trupelor ruse spre Balcani.

Guvernul rus se obliga să menţină şi să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile statului român.

Convenţia, constituindu-se într-un adevărat tratat încheiat de pe poziţii de egalitate între state suverane, a reprezentat un important succes al diplomaţiei româneşti.

În împrejurările create, la 31 martie 1877, Guvernul României a decretat mobilizarea generală. Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii de militari reprezentau forţa operativă.

Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.
La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porţii Otomane şi a început trecerea Prutului.

Până la sosirea armatei ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de armata română.

Turcii au bombardat localităţile Calafat, Bechet, Izlaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţarmul românesc cu unităţi înarmate.

La rândul ei, România a ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. La Dunăre s-a instaurat astfel, deşi nedeclarată oficial, o stare de război între România şi Imperiul Otoman.
La 10 aprilie 1877, România a întrerupt relaţiile diplomatice cu Poarta, iar la 29 aprilie, ca urmare a declanşării ostilităţilor de către Turcia prin începerea bombardamentelor asupra oraşelor româneşti de pe malul Dunării, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune prin care se declara starea de război cu Imperiul Otoman.
La 9 mai 1877, într-o atmosferă entuziastă, Parlamentul avea să proclame independenţa României.

Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine arăta că, dată fiind   starea de război cu Înalta Poartă şi faptul că  legăturile cu puterea suzerană au fost  rupte, „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.

În aplauzele deputaţilor şi ale mulţimii care participa la dezbateri, Kogălniceanu a accentuat:

,,Aşadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara… că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”.

Proclamarea independenţei de stat a României a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile sale, care a pus Europa în faţa faptului împlinit.

Atitudinea puterilor europene faţă de proclamarea de către România a independenţei naţionale a fost, în general, rezervată şi rece, mergând până la ostilitate, în cazul Porţii sau al Marii Britanii, cea dintâi declarând că îşi păstrează „drepturile intacte” asupra României şi că îşi rezervă mijloacele de a le pune în aplicare.

Guvernul englez, considerând proclamarea independenţei României „contrară tratatelor”, s-a pronunţat pentru măsuri de pedepsire. La rânul său, Austro-Ungaria cerea celorlalte puteri europene să se pronunţe abia după război privind neatârnarea României.

  Rusia a evitat să se pronunţe în legătură cu proclamarea independenţei României, la Petersburg considerându-se că măsura adoptată de România a fost inoportună.

La Paris şi Berlin ştirea a fost primită cu rezerve. Oficialităţile franceze regretând faptul că „ne-am eliberat de garanţiile marilor puteri europene”.

Numai Italia, care abia îşi îndeplinise idealul de unitatea naţională, a primit cu simpatie politica de independenţă promovată de Guvernul român şi a aprobat  tacit actul energic al României.

Aşadar, în condiţiile date, independenţa trebuia să fie consfinţită şi apărată pe câmpul de luptă, spre a putea fi impusă Imperiului Otoman şi recunoscută de puterile europene.
La 22 iulie 1877, trupele ruse, sub comanda marelui duce Nicolae, forţează Dunărea la Zimnicea şi pătrund în Balcani. Guvernul român a propus, de la început, o cooperare militară româno-rusă la sud de Dunăre.

La început, diplomaţia rusă, nevrând să îşi asume vreo obligaţie faţă de România, s-a împotrivit oricărei colaborări, mai ales că experţii ruşi apreciau că armata ţaristă îi putea înfrânge prin efort propriu pe otomani.
Înaintarea armatei ruse s-a lovit însă de o puternică rezistenţă a turcilor la Plevna, un complex de fortificaţii format din 14 redute, care adăpostea 50 de mii de soldaţi şi ofiţeri bine înarmaţi, avându-l comandant pe Osman Paşa.

Plevna constituia cheia operaţiunilor în Balcani, aflându-se într-o poziţie strategică care controla căile strategice Nicopole – Constantinopol şi Vidin Târnovo.

Primele asalturi ruseşti au fost respinse cu pierderi foarte mari. Situaţia militară care devenea critică pe frontul balcanic a determinat comandamentul ţarist să solicite concursul armatei române.
La 19/31 aprilie 1877, marele duce Nicolae, în calitate de comandant al frontului din Balcani, a trimis o telegramă principelui Carol I, în care se spunea că:

„Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna, ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune, dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti (adică sub comandament românesc). Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

După noi apeluri ale comandamentului ţarist, România a  trimis în Balcani Diviziile a II-a şi a III-a. Bazele cooperării româno-ruse au fost convenite la întâlnirile lui Carol I cu ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae în august 1877. Forţele româno-ruse au fost puse la Plevna sub comanda lui Carol, asistat de generalul rus Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat.

La Plevna au acţionat din rândul armatei române 38 de mii de oameni şi 108 tunuri.

Marele istoric N. Iorga reproşează domnitorului şi sfetnicilor săi, faptul de a nu fi profitat de situaţia grea a armatei ruse, pentru a pune anumite condiţii:

„În momentul acela turcii îi prăpădeau pe ruşi, atunci trebuiau lămurite lucrurile – chestiunea judeţelor basarabene”.
Prima mare bătălie la care a participat armata română a avut loc la 30 august 1877, cunoscută sub numele de „a treia bătălie de la Plevna”. Redutele Griviţa I şi Griviţa II, cele mai puternice, considerate drept cheia Plevnei, se găseau în sectorul trupelor române.

După o intensă pregătire de artilerie, batalioanele româneşti, sprijinite de câteva unităţi ruseşti, prin atacuri succesive asupra fortificaţiilor turceşti, au reuşit să cucerească, cu pierderi grele, reduta Griviţa I.
La 6 septembrie şi 7 octombrie 1877 au avut loc noi asalturi sângeroase pentru cucerirea celei de-a doua redute de la Griviţa, urmate de altele pentru ocuparea Rahovei.

În octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru a o sili să capituleze prin înfometare. La 28 noiembrie, Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea pentru a se retrage la Sofia, dar, fiind înfrânt, s-a predat colonelului Cerchez, comandantul Diviziei a II-a române.

Erau capturaţi, totodată, 45.000 de soldaţi otomani, dintre care 2.500 de ofiţeri. Erau ocupate, astfel, în sfârşit, Griviţa II şi Opanezul. Prin cucerirea Plevnei, cea mai grea etapă a războiului a fost încheiată, victoria finală asupra otomanilor devenind iminentă.

Armata română şi-a îndreptat forţele principale spre Vidin şi Belogradgic, pe care le-a încercuit, repurtând apoi la 12 ianuarie 1878 o mare victorie asupra turcilor la Smârdan.

În acelaşi timp, armata rusă, printr-o ofensivă fulgerătoare, a ocupat Sofia, Filipopol, Adrianopol, ajungând la câţiva kilometri de Constantinopol.

În faţa acestui dezastru, Turcia a cerut armistiţiul.
Maniera Rusiei de a încheia pacea, excluzând de la tratative a adus relaţiile cu România în pragul rupturii.

Guvernul Turciei a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 9/31 ianuarie 1878, însă reprezentanţii României nu au fost invitaţi la negocieri, pe motiv ca independenţa proclamată la 9 mai 1877 nu a fost încă recunoscută de Marile Puteri, astfel că ţara noastră nu putea apărea în calitate de subiect al unui act internaţional.

Oficialii ruşi au urmat aceeaşi conduită şi la încheierea Tratatului de la San Stefano de la 9 februarie/3 martie 1878, care confirma condiţiile armistiţiului.

 

 

 

Harta României  dupa Congresul de la Berlin (1878)

 

 

 

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus efectiv capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878, revizuind prevederile păcii de la San Stefano și reducând marea influență obținută în urma acesteia  de Imperiul Rus în Balcani.

Prin Tratatul de la Berlin, marile puteri ale lumii au recunoscut de jure şi independența de stat a României, care devenea astfel subiect de drept internaţional.

 

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

 

 

SURSE: 

http://ziarulfaclia.ro/140-de-ani-de-la-proclamarea-independentei-de-stat-a-romaniei-9-mai-1877-razboiul-din-1877-1878-i/

https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Ruso-Turc_(1877%E2%80%931878)

http://www.rador.ro/2017/12/11/calendarul-evenimentelor-11-decembrie-selectiuni-4/

http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=18&article=2218

11/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: