CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 3 OCTOMBRIE. VIDEO

3 octombrie, istoricul zilei

2333 i.Hr.: În Peninsula Coreană este întemeiat regatul Gojosean, eveniment care marchează  nașterea legendarei  civilizații coreene.

 Se zice că acest regat a fost fondat de către legendarul  Dangun , însă anul întemeierii sale este disputat de către istorici.

Dovezile arheologice despre cultura Gojoseon au fost găsite în nordul Coreei și sudul Manciuriei.

Numeroasele documente istorice și arheologice arată că în secolul  IV i.Hr.,  Gojoseon era un stat înfloritor.

Din 1945 până în 1961 calendarul oficial al Coreei de sud  începea cu anul  2333.

52 î.Hr.: Conducatorul galilor, Vercingetorix , se  predă

armatelor romane  conduse de  Iulius Cezar, dupa  asediul şi bătălia de la Alesia.

Vercingetorix se preda lui Cezar

Căderea Alesiei si capturarea lui Vercingetorix a marcat cucerirea romana a Galiei Libere.

A stat în închisoarea de la Tullianum din Roma cinci ani, înainte de a fi expus public la parada triumfală a lui Cezar din anul 46 î.C.

Se spune că fost executat în inchisoare după paradă, probabil prin strangulare.

42 î.Hr.: În bătălia de la Philippi, Marc Antoniu şi Octavian, i-au  invins  într-o bătălie decisivă  pe asasinii lui Cezar- Brutus şi Cassius.

La Roma cei trei lideri principali (Antoniu, Octavian și Lepidus),  care controlau aproape toată armata romană din vest, au strivit opoziția Senatului și, în noiembrie 43 î.Hr., au format al doilea Triumvirat.

Bătălia de la Filippi, la cca.120 km.nord est de Salonic in Grecia, a avut loc în 2 etape, pe 3 octombrie  și apoi pe 23 octombrie.

Dușmanii triumviratului au fost proscriși.

382: Împăratul  Teodosie I  încheie un tratat de pace cu triburile germanice ale goţilor,  carora le permite sa se aseze în Balcani,  în schimbul intrării acestora in serviciului militar  imperial.

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, împărat roman în perioada 379 -395 - foto: - ro.wikipedia.org

foto: ro.wikipedia.org

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, împărat roman în perioada 379 -395.

1226 : A murit sfântul Francisc de Assisi (n. 1181), întemeietorul Ordinului monahal al Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM),  cunoscut sub numele de Ordinul Franciscan, patron al Italiei și al orașului San Francisco.

Papa Grigore al IX-lea  l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Papa Pius al XII-lea l-a declarat patronul Italiei  in 1939,  împreună cu Sf. Ecaterina de Siena.

1379: S-a născut Henric al III-lea al Castiliei; (d. 1406).

Henric al III-lea (3 octombrie 1379 – 25 decembrie 1406), cunoscut ca Henric cel Infirm, fiul lui Ioan I al Castiliei și a primei sale soții, Eleanora de Aragon și succesorul regelui la coroana Castiliană în 1390.

 1385: Se face prima mențiune documentara a județului Jaleș din Tara Romaneasca, în hrisovul din 3 octombrie 1385, prin care domnitorul Dan I a donat mănăstirii Tismana satul Tismana din judetul Jaleș “pe amândouă părțile cât a fost Ligăcească și Rusească” și prin care acesta întărea mânăstirii Tismana vechile moșii, dăruindu-i și un mertic anual de 400 de găleți de grâu din județul Jaleșului.

Județul Jaleș - Wikipedia

Județul Jaleș – Wikipedia.org

Județul si-a luat numele de la Jaleș, hidronim considerat de origine traco-getică si a avut o lungă perioadă de timp reședința la Dăbăcești, iar mai târziu la Tismana , unde între anii 1454-1456 a fost reședința banilor olteni retrași aici din  Banatul de Severin. 

Există opinii că  reședința de la  Dăbăcești. se afla fie pe raza actualelor localități Runcu, fie Bradiceni sau  Arcani

Județul Jaleș a fost dezmembrat după 1444, iar așezările sale au fost înglobate în teritoriile judetelor de astăzi Gorj si Mehedinti.

1568 : A murit regina Elisabeta de Valois, sotia regelui Filip al II-lea al Spaniei; (n. 1545).

Sofonisba Anguissola - Ritratto di Isabella di Valois, dettaglio - 1565 -  Madrid, Museo del Prado | Ritratti di moda, Ritratti, Prado

Elisabeta de Valois (n. 2 aprilie 1545 – d. 3 octombrie 1568) cunoscută și sub numele de Elisabeta a Franței , a fost fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici.

1739: Este semnat Tratatul de la Nissa  (vechea Nyssa, din Cappadocia), intre  Imperiul Otoman si Imperiul Rus in urma razboiului din anii 1735-1739 in care rușii au spart rezistența Hanatului Crimeei, au trecut Nistrul în Moldova, iar în 1739 au mărșăluit spre capitala Moldovei, Iasi, pe care au cucerit-o.

Imperiul Habsburgic  a intrat în război în 1737, de partea Rusiei, dar a fost forțat să facă o pace separată cu otomanii, prin Tratatul de la Belgrad , predând  turcilor Serbia  de Nord și Oltenia, ocupate anterior.

Retragerea austriacă a forțat Rusia să accepte Pacea de la Nissa, renunțând astfel la pretențiile sale legate de Crimea și Moldova,

Sultanul l-a recunoscut pe împaratul habsburgilor drept protector oficial al   creștinilor din Imperiul Otoman, poziție pretinsă și de Imperiul Rus.

  Rusiei i s-a permis  să își ridice un port la Marea Azov, dar fără vreo fortificație sau flotă la Marea Neagră.

1778 : Căpitanul englez James Cook ajunge în Alaska.

250 Years Ago, Captain Cook Embarked On First Of Three Voyages | Here & Now

James Cook (n. 7 noiembrie 1728 – d. 14 februarie 1779) a fost un explorator, navigator și cartograf englez, căpitan în Marina Regală britanică.

Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii și a înconjurat pentru prima dată Noua Zeelandă.

1801:  A murit Matei Milu (Milo), unul dintre primii poeti din Moldova, bunicul marelui dramaturg Matei Milo.
A scris poezii de dragoste, portrete satirice, care il anticipeaza pe Costache Conachi. Scrie de asemenea primul pamflet si prima oda din literatura română.

Opera sa s-a pastrat in manuscris.

S-a nascut in 1756, in noiembrie sau decembrie  la Iasi, si se pare ca era de origine franceza. Numele de familie variaza intre Milu si Milo. Tatal este Enacachi Milu, staroste de Cernauti, apoi spatar, iar mama sa era Safta, nascuta Roset.

A fost stolnic, ispravnic, ban. In 1792 a compus o oda inchinata lui Alexandru Moruzi, prima oda din limba romana, iar in 1795 a facut o aritmetica,insa nu s-a pastrat.

In 1796 este vornic de Botosani pentru ca in 1797 sa fie numit spatar.
Este bunicul marelui actor Matei Millo.
A fost inmormantat la Spataresti.

1814: S-a nascut (15 octombrie s.n), Mihail Iurievici Lermontov, poet, prozator si dramaturg rus, unul dintre principalii exponenţi ai romantismului rus (“Demonul”, “Un om ciudat”) ; (d.15/ 27.07.1841).   

Mihail Lermontov – Iubiri neîmplinite | ISTORII REGĂSITE

1838: Apare la Craiova, revista săptămînala “Mozaicul” (pînă la 7 octombrie 1839), primul periodic din Oltenia, sub redacţia lui Constantin Lecca.

1838: Se înfiinţează la Iaşi, în Moldova,  prima bibliotecă publică.

1839: S-a născut Teodor T. Burada, folclorist, etnograf şi muzicolog român. A fost printre primii folcloristi care au facut studii privitoare  bocetul popular la români ; (d.17.02.1923).

1849: Scriitorul   american Edgar Allan Poe, este găsit căzut pe un trotuar în orașul Baltimore din SUA, în stare de confuzie mintală, după o dispariție de câteva zile.

Este ultima dată când  a fost  văzut în public înainte de moartea sa, care a survenit  peste câteva zile, la 7 octombrie.

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.

A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism.

1863:  Preşedintele american Abraham Lincoln a declarat a patra zi de joi din luna noiembrie  Thanksgiving Day – “Ziua Recunoştinţei”.

În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care a 4-a zi de joi din noiembrie devine oficial sărbătoare națională a SUA. 

Este o sărbătoare anuală în care se mulțumește lui Dumnezeu pentru bogăția recoltei din acel an.

Ea se sărbătorește în cea mai mare parte a Americii de Nord (Statele Unite și Canada). Este o sărbătoare a familiei. În Statele Unite majoritatea activităților (în afară de magazine) sunt închise joi și vineri în săptămâna cu Thanksgiving pentru a permite angajaților să se reunească, cu familia. Această sărbătoare a fost preluată de primii coloniști sosiți în Lumea Nouă, unde a fost sărbătorită pentru prima dată în anul 1621, ca semn de recunoștință față de recolta miraculoasă obținută în condiții climaterice dure.

Tradiţional, în aceasta zi americanii  pun pe masă carne de curcan.

1863: S-a nascut Constantin N. Hurmuzaki, descendent dintr-o veche familie de intelectuali şi luptători pentru drepturile românilor din Bucovina, filosof, jurist, membru de onoare al Academiei Române ; (d. Cernauti; d.23.02.1937). 

1867: A  decedat  Elias Howe, inginer american, inventatorul masinii de cusut; (n.09.07.1819).

1888: S-a născut  Carl von Ossietzky, jurnalist german, figura-simbol a luptei împotriva dictaturii naziste, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1935 ; (d. 04.05.1938).

În 1935 nu a fost decernat niciun Premiu Nobel pentru Pace deoarece comitetului de decernare a premiului i-a trebuit mai mult timp să se decidă.

După ce Ossietzky a fost transferat la un spital de închisoare, Ossietzky a fost chemat la o întrevedere cu Hermann Goring , care i-a promis eliberarea și o pensie pe viață de 550 Reichsmark pe lună în schimbul unei declarații că nu dorește să-i fie decernat Premiul Nobel pentru Pace și că nu va mai activa ca pacifist împotriva Germaniei. Ossietzky a refuzat.

Cu toată opoziția unor personalitati norvegiene si a conducatorilor nazisti germani, Comitetul Nobel a decis să-i decerneze lui Ossietzky Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, după un vot în care au fost și voturi împotrivă. Familia Nobel a depus un protest, iar Regele  Haakon al VII-lea nu a participat la ceremonia de decernare a premiului, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată.

Carl von Ossietzky (n. 3 octombrie 1889, Hamburg- d. 4 mai 1938), pacifist radical german, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1935 - foto: en.wikipedia.org

Guvernul german nu i-a dat voie lui Ossietzky să călătorească la Oslo pentru a lua în primire premiul. Ministrul Propagandei german, Goebbels, a spus că decernarea premiului lui Ossietzky este o nerușinare, iar Hitler a spus că interzice oricărui cetățean german să mai accepte vreun premiu Nobel vreodată.

Ossietzky a decedat pe data de 4 mai 1938. La înmormântare au fost prezenți doar văduva, medicul cu soția și doi păzitori din Gestapo.

1895: In România guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu demisionează.

Pagina de istorie: Boierul care a refuzat să devină domnitor pentru a face  Unirea | RFI Mobile

Lascar Catargiu (n. 1 noiembrie 1823 –  d. 30 martie 1899).

1895 : S-a născut  marele poet rus Serghei Esenin:  (“Transfigurare”, “Anna Sneghina”, “Cheile Mariei”Ceaslovul satelor”, “Rusia sovietică”, “Moscova cârciumăreasă” ) ; (d.27.12.1925).

1897:  S-a nascut Louis Aragon, scriitor, poet si dramaturg francez, unul dintre întemeietorii suprarealismului (“Foc de bucurie”, “Mişcarea perpetuă”, “Ochii Elsei”) ; (d.24.12.1982).

1906: Se desfasoară a doua conferință internațională  privind telegrafia fără fir, in  care se adoptă mesajul SOS („Save Our Souls”, „Save Our Ship”), ca semnal internațional de forță majoră înlocuind semnalul CQD.

1908: Ziarul comunist rus Pravda  este fondat  de către Lev Troţki , Joffe Adolph, Skobelev Matvei  si alti exilați ruși  aflați  la Viena.

Ziarul comunist rus Pravda. Prima pagină a numărul din 16 martie 1917, în care se relatează declarația de independență a Poloniei - foto: ro.wikipedia.org

1916: După prima bătălie de la Oituz între forţele române şi cele germano-austro-ungare, soseşte in Romania o  Misiune militară franceză, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot, (1861–1931).

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

Pe toată durata misiunii sale în România, generalul Berthelot a asigurat şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoştinţă pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincţii ale statului român, a fost declarat cetăţean de onoare al României şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

1918 : Ţarul Bulgariei, Ferdinand, a abdicat în favoarea fiului său, Boris al III–lea ; (1918–1943).

Фердинанд I е коронован за княз на българите

Prințul Ferdinand I al Bulgariei (26 februarie 1861 – 10 septembrie 1948), născut Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, a fost conducător al Bulgariei din 1887 până în 1918, inițial cneaz (prinț regent, 1887–1908) mai târziu ca țar (1908–1918).

1918 : Este difuzat  Manifestul împăratului  Austro-Ungariei, Carol I de Habsburg  intitulat „Către popoarele mele credincioase” , privind reorganizarea Austro–Ungariei într–o federaţie de şase state „independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Propunerea a fost respinsă de reprezentanţii  acestor popoare.

La aceeasi data, apare Declaraţia de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul împăratului Carol I de Habsburg de reorganizare a Austro–Ungariei, în care, exprimând voinţa românilor, se proclama dezlipirea ţinuturilor româneşti de la Austro–Ungaria şi unirea lor cu România (3/16).

Imagine similară

Carol de Habsburg (1887-1922) – ultimul împărat al Austro-Ungariei, strănepot al lui Franz Iosif I, a preluat tronul după moartea acestuia din urmă în 1916.

Carol I a al Austriei fost încoronat la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia cu titlul Carol al IV-lea al Ungariei. Soţia sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei.

A renunţat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul război mondial, dar nu a abdicat si a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar la 13 noiembrie 1918 a renunţat la şefia statului.

Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei a demisionat; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniștii lui Bela Kun, care proclama Republica Ungară a Sfaturilor.

1918; A aparut Declaraţia de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul împăratului Carol I de Habsburg de reorganizare a Austro–Ungariei, în care, exprimând voinţa românilor, se proclama dezlipirea ţinuturilor româneşti de la Austro–Ungaria şi unirea lor cu România (3/16).

Corpul Voluntarilor ardeleni a fost format din luptători români, originari din Transilvania, care au luptat alături de armata română în timpul primului război mondial. Prin aceste unităţi militare, românii ardeleni s-au alăturat României şi armatei române în timpul primului război mondial, cu scopul de a elibera Ardealul si de a-l uni cu Patria Mama, România.

1923: S-a născut  Francisc Baraniay, pictor român de etnie maghiară.

1929: Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor este redenumit oficial Regatul Iugoslaviei, adica “Tara slavilor de sud”.

ВЕЛИКА ИГРА: Енглези нам подмећу нову Југославију. Ево шта се догађа...

1929: A murit  Gustav Stresemann, cancelar al Reichului în anul 1923, ministru de externe în perioada 1923–1929 ; (n.10.05.1878).

Gustav Stresemann #Stresemann | Germany, Image, Weimar

Pragmatismul politicii sale i-a atras numeroși dușmani și a trebuit să-și ducă lupta abandonat de o mare parte a clasei politice.

Împreună cu francezul Aristide Briand a fost artizanul reconcilierii franco-germane și al schimbărilor diplomatice pe plan european, ceea ce le-a adus ambilor  Premiul Nobel pentru Pace, în 1926.

Această reconciliere a fost însă anulata în fașă după moartea ministrului german la vârsta de cincizeci și unu de ani, când Republica de la Weimar și-a pierdut unul din ultimii apărători.

1932 : Irakul îşi câştigă independenţa faţă de Marea Britanie.

1935: A început agresiunea Italiei fasciste  împotriva Etiopiei.

1936:  S-a născut  secretarul Ligii Arabe, Amr Moussa.

1938:  A incetat din viata mareşalul român  Alexandru Averescu, preşedinte al Ligii Poporului, prim ministru, membru de onoare al Academiei Române; (n. 9 martie 1859 in satul Babele din sudul Basarbiei, astăzi în Ucraina).

BU-F-01073-5-00955 Mareşalul Alexandru Averescu, s. d. (sine dato)  (niv.Document) | Historical pictures, Historical, Historical figures

Foto: Mareșalul Alexandru Averescu

A fost comandantul Armatei Române în timpul Primului Razboi Mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României in acest război.

A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918).

Averescu a fost autorul a peste 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului).

A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai inalta distinctie militara româna.

1942: Germania nazista lanseaza  cu succes pentru prima data o racheta  V-2 / A4 de la o baza de testare din  Peenemünde.

Este primul obiect facut de om care a  ajuns in spaţiul extraterestru.

1945: A fost înfiinţată Federaţia Sindicală Mondială – FSM.

Primul Congres Mondial al Sindicatelor,   la care s-a votat înființarea acestei organizatii, s-a desfășurat la Paris între 3-8 octombrie 1945 si s-a bucurat de o largă participare, cu delegați reprezentând 67 de milioane de muncitori din 56 de organizații sindicale din 55 de țări și 20 de organizații internaționale.

1952: Anglia testează cu succes arma atomica, devenind a treia putere nucleara a lumii.

1952:  John T. “Jack”Mullin de la compania  americana Bing Crosby Enterprises Inc.,  pune la punct primul aparat video.

Jack Mullin, scissors in hand, looking over a pair of Ampex model 200s

Rangertone tape recorder

Au fost nevoie de 18 ani, pana  in 1970  a aparut si varianta comerciala a acestui aparat.

1954: S-a născut Ioan Groșan, scriitor si publicist maramuresean, nascut in comuna Satulung.

A absolvit, in 1978, Facultatea de Filologie a Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

A debutat in 1985, cu volumul de povestiri ”Caravana cinematografica“.

Reprezentant al generatiei ’80, a publicat “Trenul de noapte“ (1989), „Scoala ludica“ (teatru, 1990), ”Planeta mediocrilor“ (1991), ”Jurnal de bordel“ (1995).

Volumul sau de povestiri „Caravana cinematografica“ a fost publicat in traducere in Rusia, iar nuvela ”Trenul de noapte“, in Franta, Germania si Polonia.

A primit premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1985) si premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1992).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. in prezent, a fost editorialist la cotidianul “Ziua” si coloboreaza cu alte publicatii nationale.

1959: S-a născut  cântareaţa româna de muzica uşoară, Silvia Dumitrescu.

1963: A decedat omul de ştiinţă român  Augustin Maior  ; (n.21.08.1882, Reghin).

A inventat prima instalaţie experimentală din lume de telefonie multiplă, pe o linie reală, cu 5 căi, la o distanţă de 15 km, în anul 1907, înaintea brevetării sistemului de telefonie multiplă (1911) de către americanul C.O. Squier .

1969: S-a născut  renumita cantareaţă de muzica pop – rock americană, Gwen Stefani.

Gwen Stefani Long Straight Light Blonde Half Up Hairstyle

1985 : Are loc prima lansare a naveteispațiale  americane Atlantis.

1990: A avut loc reunificarea Germaniei. Republica Federala Germania (RFG) a incorporat Republica Democrată Germană (RDG).

Dezmembrarea Germaniei în 1949. Viitoarea Germania de Vest (albastru) consta din zonele de ocupație americană, britanică și franceză (fără Saarland [violet], care s-a realăturat Germaniei de Vest în urma unui referendum), iar Germania de Est (roșu) era formată din zona sovietică de ocupație (cu excepția părții vestice a Berlinului [galben]) - foto: ro.wikipedia.org

Dezmembrarea Germaniei în 1949. Viitoarea Germania de Vest (albastru) consta din zonele de ocupație americană, britanică și franceză (fără Saarland [violet], care s-a realăturat Germaniei de Vest în urma unui referendum), iar Germania de Est (roșu) era formată din zona sovietică de ocupație (cu excepția părții vestice a Berlinului [galben]) – foto: ro.wikipedia.org

Istoricul eveniment s-a produs dupa  primele  alegeri libere desfasurate pe 18 martie 1990 in fosta Germanie de Est, in urma negocierilor dintre cele doua state,  care s-au incheiat cu semnarea Tratatului de unificare.

Cuvantul reunificare a fost folosit pentru a se face diferentierea de unirea Germaniei care a avut loc in anul 1871.

 Negocierile dintre cele doua state au fost dificile, insa cancelarul german Helmut Kohl a reusit sa convinga liderii sovietici sa accepte ideea reunificarii. In paralel, autoritatile din RFG si RDG au semnat o conventie pregatitoare a importantului eveniment.

In 23 august, Parlamentul est-german a aprobat reunificarea, iar tratatul a fost semnat in 31 august, fapt care a provocat un lant de evenimente politice in toate tarile europene din blocul comunist. Teritoriul fostei Republici Democrate Germane (RDG), proaspăt reorganizat în 5 landuri, a aderat la legile și constituția RFG. Ca urmare RDG-ul a dispărut ca entitate statală, înglobându-se oficial în Republica Federală Germania (RFG). Începutul procesului care a condus la această nouă unire este denumit Die Wende  (întorsătura, schimbarea direcției).

Germania  reunificată a rămas membră a Comunității Europene, (care mai târziu a devenit Uniunea Europeană) și a  NATO.

1999: A decedat  Akio Morita, inventatorul “Walkman-ului”, cofondator în 1946, alături de Masaru Ibuka, al holdingului electronicii “Sony” ; (n.26.01.1921).

2003:  Parcul „Ioanid” din Bucuresti si-a schimbat denumirea, devenind parcul „Ion Voicu”, în amintirea celebrului violonist român, fost elev al lui George Enescu.

Bustul violonistului Ion Voicu (8 oct.1923 – 24 februarie 1997)

Cu aceasta ocazie, a fost dezvelit un bust al artistului, lucrare realizată de sculptorul Ion Irimescu.

2008: A murit André Bellec, cântăreţ francez, fondator al grupului „Les Frères Jacques”; (n. 1914).

André Bellec - UniFrance

2009: Președinții Azerbaidjanului, Kazahstanului, Kârgâzstanului si Turciei au semnat  Acordul de la  Nakhchivan, privind înființarea Consiliului turcic.

Ideea înființării acestui consiliu de cooperare a apartinut președintelui kazah Nursultan Nazarbayev, încă din 2006.

Consiliul turcic sau,  Consiliul de Cooperare al statelor de limbă turcică este o organizație internațională care cuprinde o parte dintre țările cu popoare turcice. 

Secretariatul General este în Istanbul, in Turcia.  

Două state turcice au rămas in afara acestei organizații : Turkmenistan și Uzbekistan.  

2018: A murit Leon Max Lederman, fizician american; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1988, împreună cu Melvin Schwartz și Jack Steinberger, „pentru metoda fasciculului de neutrini și demonstrarea structurii de dublet a leptonilor prin descoperirea neutrinului miuonic”; (n. 1922).

Fermilab History and Archives Project | Leon M. Lederman

2019: A murit Diogo Freitas Do Amaral, politician și profesor portughez de drept, liderul istoric al democraţilor-creştini portughezi şi unul din părinţii fondatori ai regimului democratic început în Portugalia în 1974.

Portugal′s Diogo Freitas do Amaral dead at 78 | News | DW | 03.10.2019

A jucat un rol important în formarea sistemului partidelor politice după deceniile de dictatură; (n. 1941).

Astăzi in lume:

3 octombrie  este  Ziua naţională (“Tag der Deutschen Einheit” – Ziua Unificării Germaniei în 1990).

Map of Germany

Republica Federală Germania este un stat în Europa Centrală care se învecinează: la nord – cu Marea Nordului, Danemarca și Marea Baltică; la est – cu Polonia și Republica Cehă; la sud – cu Austria și Elveția; iar la vest – cu Franța, Luxemburg, Belgia și Olanda. Această țară are o suprafață de 357.021 de kilometri pătrați și o populație de 82 de milioane de locuitori.

– Coreea de Sud sărbătorește Ziua Formarii Statului.

Republica Coreea este o țară din Asia de Est, care ocupă partea sudică a Peninsulei Coreene.

Are capitala la Seul, oraș care este a doua metropolă din lume ca mărime. Coreea de Sud se învecinează la nord cu Coreea de Nord și este înconjurată de Marea Japoniei la est, Marea Galbenă la vest, iar Strâmtoarea Coreei o desparte de Japonia.

În anul 1895, prin Tratatul de la Shimonoseki a fost instaurat protectoratul Japoniei, iar în 1910 Peninsula Coreea a fost anexată de aceasta.

După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu înfrângerea Japoniei, nordul Coreei a fost controlat de armata rusă în august 1945, în timp ce sudul a rămas sub control american.

Prin Constituția de la 17 iulie 1948 a fost proclamată în sudul peninsulei Republica Coreea, iar la 15 august, același an, a fost alcătuit primul guvern de către președintele Li Sang Man.

Independența țării a fost recunoscută de ONU la 12 decembrie 1948.

În Coreea ziua de 3 octombrie este denumită “Ziua în care se deschide cerul” în care se sărbătorește întemeierea de către Dangun a regatului Gojoseon,

eveniment care marcheaza nașterea legendarei civilizații coreene, până la stabilirea dinastiei Han in China, in anul 206 i.Hr.

Se zice că regatul a fost fondat de către legendarul Dangun , însă anul întemeierii sale rămâne disputat de istorici.

Dovezi arheologice despre cultura Gojoseon au fost găsite în nordul Coreei și sudul Manciuriei. Numeroasele dovezi istorice și arheologice arată că în secolul IV i.Hr., Gojoseon a fost un stat înfloritor.

Din 1945 până în 1961 calendarul oficial al Coreei de sud începea cu data de 2333.

Map of South Korea

Pe data de 25 iunie 1948, Coreea de Nord comunistă, sprijinită de URSS și China lui Mao, a invadat Coreea de Sud, declanșând astfel Războiul coreean, care a încetat în urma armistițiului de la Panmunjon din 27 iulie 1953, în urma căruia au continuat să existe atât Coreea de Nord (comunistă) și în Coreea de sud (condusă de un regim cu orientare democratică de tip occidental.

– În Irak se serbează Ziua Independenței.

Republica Irak este un stat din Orientul Mijlociu situat în Asia de Sud-Vest la confluența dintre râurile Tigru și Eufrat, care include de asemenea, sudul Kurdistanului.

Iraq | History, Map, Population, & Facts | Britannica

Se învecinează cu Arabia Saudită și Arabia Saudită la sud, Iordania la vest, Siria la nord-vest, Turcia la nord și Iran (Provincia Kurdistan) la est și o zonă îngustă de coastă la Umm Qasr la Golful Persic.

Această țară arabă are un teritoriu de 438,317 km² și o populație de 38.274.618 locuitori ( în 2017), și este a doua țară din lume în privința rezervelor de petrol (după Arabia Saudită).

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

Sfantul Dionisie Areopagitul

Sfantul Dionisie Areopagitul

Sfantul Dionisie Areopagitul s-a nascut in Atena. Dupa ce a finalizat studiile de filosofie din Atena, a mers in Egipt pentru a si le desavarsi.

Pe cand se afla aici, Mantuitorul era rastignit pe Cruce la Ierusalim.

Observand intunecarea cerului petrecuta la moartea lui Hristos, a rostit profetic cuvintele: “Sau Dumnezeu patimeste sau lumea aceasta vazuta se sfarseste”.

Dionisie revine in Atena si se bucura de intalnirea cu Pavel in Areopag. Va pune in inima cuvintele pe care le va rosti Pavel si astfel, in anul 51 se va converti la crestinism. Mai tarziu, va fi hirotonit episcop in Atena.

Calatoreste cu Pavel si ii cunoaste pe ceilalalti Apostoli ai lui Hristos. Ajunge la Ierusalim ca sa o cunoasca pe Maica Domnului. Va fi de fata la inmormantarea Feciorei Maria.

Dupa ce a randuit alt episcop pentru Atena, s-a dus la Roma. De aici va pleca in Galia, l-a indemnul Sfantului Clement, episcopul Romei. Zideste o biserica in cetatea Parisului si converteste multi pagani la crestinism.

A fost decapitat in vremea imparatului Domitian (81-96).

Sfantul Dionisie Areopagitul este primul autor patristic care ne-a lasat o ierarhizare a cetelor ingeresti.

În prima treaptă, care este cea mai înaltă, sunt: Tronurile, Heruvimii si Serafimii.

A doua treaptă cuprinde: Stapaniile, Domniile şi Puterile, iar in treapta a treia întâlnim: Începătoriile, Arhanghelii si Îngerii.

VIDEO: ASTĂZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Crestin Ortodox.ro;
  3. e.maramures.ro;
  4. Istoria md,;
  5. Istoricul zilei blogspot.com;
  6. Mediafax.ro;
  7. Wikipedia.ro.
  8. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.
  9. Rador.ro

03/10/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Generalul american Bandholtz, propaganda maghiară și războiul hibrid antiromânesc

Ostorral védte meg a Magyar Nemzeti Múzeum kincseit | 24.hu

 

Una dintre cele mai citate, dar şi controversate lucrări despre 
administraţia românească a Budapestei, din perioada august-noiembrie 1919, este cartea intitulată „Un Jurnal Nediplomatic” (An Undiplomatic Diary), scrisă …de un urechist, pe bune – generalul Harry Hill Bandholtz, şeful Misiunii Militare Americane în Ungaria. scrie https://www.infobrasov.net/budapesta-denigrari-grosolane-intr-un-jurnal-nediplomatic/

 

 

 

 

Trenuri cu cereale şi produse alimentare au fost trimise din Transilvania în Ungaria, iar pe Dunăre a fost instaurată libertatea de navigaţie pentru a permite aprovizionarea cu alimente a Budapestei.   
Intervenţia Armatei Române, care a eliberat Ungaria de regimul bolşevic, a fost privită cu simpatie de către o parte a populaţiei locale şi de către personalităţi politice ungare, precum fostul prim-ministru Sándor Wekerle.

Percepţia generală era aceea că armata română a înlăturat un regim care a exercitat o violenţă extremă asupra propriilor cetăţeni, utilizând teroarea şi anihilarea oponenţilor ca metode de acţiune, (iar un alt scop a fost) distrugerea proprietăţii private.

În fapt, intervenţia armatei române a permis instaurarea unui guvern de orientare anti-comunistă la Budapesta.

Administraţia militară românească s-a desfăşurat sub supravegherea strictă a Misiunii Militare Interaliate în Ungaria, organism creat în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat la 13 noiembrie 1918, din care făceau parte reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei şi SUA.    
În memoriile sale, publicate în 1933, generalul american Harry Hill Bandholtz a pretins că a împiedicat numeroase „jafuri şi abuzuri” ale trupelor române în Ungaria.

În fapt, aşa cum arată documentele de arhivă şi alţi memorialişti ai epocii, astfel de acţiuni au fost acte izolate de indisciplină.   

 

 

Unul dintre episoadele relatate de general se referă la stoparea de unul singur a aşa-numitului „jaf de la muzeu”, pus la cale de trupele române.

Era de fapt vorba de o dispoziţie adresată de către autorităţile militare române Muzeului Naţional al Ungariei de a preda containere care conţineau bunuri de patrimoniu provenind din muzeele Transilvaniei, ridicate de către trupele austro-ungare în timpul retragerii lor din regiune, în ultimele luni de război.


Deşi fără a dori să elucideze motivele disputei, acordând unilateral credibilitate totală doar punctului de vedere ungar, generalul Bandholtz admite în jurnalul său faptul că inclusiv reprezentanţii Muzeului Naţional al Ungariei erau de acord să restituie României o parte a artefactelor provenind din Transilvania, inclusiv documente aparţinând Bibliotecii Academiei Române, care fuseseră confiscate de trupele austro-ungare în timpul ocupaţiei Bucureştilor, capitala României, din 1917-1918.   
Este puţin cunoscut faptul că, după acest episod, în 13 februarie 1920, generalul american a acordat un interviu corespondentului la Paris al ziarului „The New York Times”, în care a susţinut că ar fi împiedicat, de unul singur, intrarea militarilor români în Muzeul Naţional al Ungariei, prevenind „jaful” unui tezaur din aur (în memoriile sale nu mai menţionează tezaurul din aur, ci doar piese de muzeu!).

 La protestele autorităţilor române, generalul a retractat declaraţiile din interviu, care i-ar fi fost incorect atribuite de către corespondentul la Paris al publicaţiei „The New York Times”. 

Pe 17 martie 1920, Departamentul de Stat a trimis o Notă Verbală către Legaţia României la Washington, în care se afirmă că generalului Bandholtz i-au fost atribuite „opinii gratuite şi fără consimţământul său”, de către corespondentul publicaţiei new-yorkeze.   
De altfel, memoriile generalului american conţin şi alte aprecieri distorsionate asupra unor evenimente şi persoane, vizându-i inclusiv pe colegii săi francez şi italian din cadrul Misiunii Militare Interaliate din Ungaria, precum şi unele prejudecăţi cu privire la alte naţionalităţi (evrei, mexicani ori alţi „latini”).   

În 1936, a fost ridicată o statuie a generalului american Harry Hill Bandholtz, chiar în faţa Legaţiei SUA din Budapesta.

 

 

Momentul crucial în care soldaţii români au pus opinca pe Parlamentul din  Budapesta. Lucruri puţin ştiute despre războiului româno - maghiar din 1919

 

 

 

 

 

 

 

 

O caracteristică evidentă a componentei războiului hibrid este promovarea dezinformărilor, adică a jumătăţilor de adevăr, şi atribuirea lor unor reprezentanţi ai unor state puternice, precum SUA. 

Nu este pentru prima dată când oficiali ungari creează scandaluri diplomatice în care îi atrag şi pe reprezentanţii SUA. 

 

Evident că propaganda maghiară nu recunoaște nici că așa zisul steg al secuilor e un fals grosolan, inventat în 2004 de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), o ONG de buzunar, ai cărei lideri sunt finanţaţi cu fonduri importante de Budapesta, pentru un singur scop – să incite populaţia în a scoate de sub autoritatea României judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Din fericire fără succes, până acum.

 Şi faţă de care atât Kelemen Hunor, cât şi premierul Ungariei Orban Viktor tac mâlc…
Tac şi continuă „războiul hibrid” la adresa României… în interesul cui? Al maghiarilor simpli?

În niciun caz… ci doar în interesul lor meschin, cu siguranţă,… şi poate şi al Moscovei.  

02/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 2 ianuarie în Istoria Românilor

 

 

 

 

  1529: A fost ucis  Radu de la Afumați, domn al Țării Românești, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, (n. 1467 –  d.  în aprilie 1508).

 

 

 

 

Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea), fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529.

A fost căsătorit cu Ruxandra, fiica domnitorului Neagoe Basarab (la 21 ianuarie 1526).

Spre sfârsitul anului 1528, o grupare de boieri, în frunte cu Neagoe vornicul și Drăgan postelnicul, s-a ridicat împotriva domnului, surprinzându-l fără oastea care l-ar fi putut apăra. Radu a fost nevoit sa fugă în graba în apusul țării, unde spera ca va gasi ajutorul boierilor Craiovești, dar dușmanii l-au ajuns din urmă la Râmnicu Valcea și, nerespectând nici macar lăcașul sfânt în care Radul de la Afumați se refugiase, îl ucid în biserica de pe dealul Cetățuii, sub ochii ingroziti ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529.

Tot în acea zi  a fost ucis si fiul sau, Vlad.

 

 

 

 

Trupul lui Radu a fost dus la mănăstirea din Curtea de Arges, desupra mormântului sau fiind așezată o lespede frumoasa de marmura, pe care viteazul voievod este infățișat călare, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând.

Pe înscriptia aflată pe piatra de mormânt a viteazului domn muntean  Radu de la Afumați,  care a purtat douazeci de razboaie în numai trei ani de domnie din cei aproape opt în care s-a aflat  la cârma Țării Românesti , a rămas scris pentru posteritate: 

“Sa va fie stiute razboaiele… pe care le-am facut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Stefeni, lângă Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocanesti…, al nouasprezecelea la satul Rucar, al douazecelea la Didrih”.

  

  Cu siguranță ca  soarta tarii ar fi fost una mult mai sumbră, dacă Radu, cel din Afumați, nu s-ar fi incrâncenat  să nu-și  lase țara în mâinile vrajmașilor străini.

Desi scurta si mereu intrerupta de luptele cu cei ce pretindeau tronul sprijiniți de  Poarta Otomana, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai glorioase  lecții de rezistență prin luptă, împotriva  Imperiului Otoman, una dintre marile puteri ale lumii la acea dată, care cotropise și transformase deja în pașalâcuri  Grecia, Bulgaria și Serbia.

 

 

 

1784: La Sibiu apare în atelierul tipografului Martin Hochmeister, Siebenbürger Zeitung, primul ziar de pe teritoriul actual al României.Tirajul inițial al publicației a fost de 200 de exemplare.

 

 

 

Imagini pentru Siebenbürger Zeitung, 1784 photos

 

 

 

După 1789 publicația a fost continuată de Martin Hochmeister cel Tânăr și a fost editata  săptămânal până în 1862, când s-a unit cu Hermannstädter Zeitung.
De trei ori pe an apărea cu suplimentul gratuit Siebenbürgische Provinzialblätter.
Între 1788-1791 s-a numit Hermannstädter Kriegsbote („Curierul sibian de război”), apoi Siebenbürger Bote. Zeitschrift für vaterländische Interessen, Geschichte und Landeskunde, Weltchronik.

 

 

1816 : S-a nascut  medicul si botanistul român Anastasie Fătu, membru titular al Academiei Române din 1871, vicepreşedinte al Societăţii Academice Române în perioada 1872 – 1876 ; (d. 3 martie 1886).

 

 

 

A creat prima secţie de pediatrie în Principatul Moldova si  pe cheltuială proprie a înfiinţat, la Iaşi, prima grădină botanică din ţară (1856). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii 2 februarie 1816

 

 

 

 

1853: Se înfiinţeaza  in Bucureşti, in Muntenia, “Şcoala de mică chirurgie” de la spitalul Filantropia.

 

 

 

 

Director al spitalului a fost numit  dr. Gheorghe Polizu.

 

1891: S-a născut  in satul Haşag din fostul judeţ Târnava Mare, poetul, jurnalistul şi traducătorul roman Aron Cotruş; Din 1939 până în 1956 a trăit în Spania; în 1957 a solicitat autorităţilor americane viza de şedere în SUA, cerere rămasă nerezolvată până la moartea sa ( 1 noiembrie 1961).

 

 

 

 

Aron Cotrus

 

A intrat la Arad in redactia ziarului Romanul (1913) si a Gazetei de Transilvania (1915).

Inrolat in armata austro-ungara (1916), e trimis pe frontul italian; trece la italieni si se inroleaza in Legiunea romana; membru in Comisia Interaliata de Propaganda impotriva Puterilor Centrale, cu sediul la Padova, redactand aici gazeta saptamanala de front Neamul romanesc (1918).

In urma armistitiului, Legatia Romaniei din Roma ii incredinteaza Serviciul de Propaganda pentru unitatea tuturor romanilor (1919-1920). In 1920 se stabileste la Arad si Timisoara, redacteaza revista Banatul si conduce  publicatia ,.Samanatorul”.

A fost membru al Soc. Scriitorilor Romani (1920); presedinte al Sindicatului Presei din Ardeal si Banat (1928); diurnist in Ministerul Afacer

ilor Straine (1929); atasat de presa la Milano (1930) si Varsovia (1930-1937); atasat de presa in Ministerul din Bucuresti (1937-1940); consilier de presa la Madrid si Lisabona (1940-1945). Desfasoara, in Polonia, Spania si Portugalia, o intensa activitate de propagare a valorilor literare romanesti (in 1931, publica in lb. polona antologia Te-maty rumunskie – Teme romanesti, in care figureaza cei mai reprezentativi poeti romani moderni).

Din 1945 este director al ziarului Carpatii si presedinte al Asociatiei Romanilor din Spania.

Debuteaza in revista Luceafarul (1908) si editorial cu voi. Poezii (1911). Poezie austera, cu accente expresioniste, inspirata din realitatea violenta a razboiului in Sarbatoarea mortii (1915); energetism si revolta sociala in Neguri albe (1920), Versuri (1924), In robia lor (1926), Cuvinte catre taran (1928), Maine (1928), Printre oameni in mers (1933). Perspectiva eroica, inceputa cu poemul Horia (1935), se accentueaza in Peste prapastii de potrivnicie (1938) si Rapsodie valalia (1940).

A primit Premiul Societatii Scriitorilor Romani (1926; 1943). Viforos si teluric, versul lui COTRUS e dezordonat, inform, premeditat anticalofil. Stabilit in Spania (1945-1956), publica aici voi. in limba spaniola Poemas de Montserrat (1951) si Cantos a Raman Lull (1952);

In limba. romana: Drumuri in furtuna (1951), intre Volga si Mississippi (1956). In 1957 se stabileste in SUA, unde, tot mai bolnav, izolat, moare intr-un spital din Long Beach in data de 1 noiembrie 1961.

 

 

1897: La Chişinău, in gubernia Basarabia din  Imperiul Rus, este întemeiată o secţie a Societăţii Imperiale Ortodoxe Palestiniene.

 

 

 

Stemă Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917

Harta Guberniei Ţariste Basarabia, 1883, reconstituire

Stema Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917

Harta Guberniei Ţariste Basarabia

 

 

 

 

 

1913 : S–a născut medicul chirurg Ioan Jak Rene Juvara, membru de onoare al Academiei Române din 1992; (m. 18 februarie 1996).

 

 

 

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, din aceasta familie faceau parte  conducători ai revoluției macedonene contra dominației turcești, care, dupa infrangerea revoltei  s-au refugiat în România.  Membrii ramurii din Moldova se iscăleau Juvara, in timp ce in Muntenia  se iscăleau Djuvara.

 

 

 

 

 

1919:  Consiliul Dirigent al Transilvaniei trece la reorganizarea administrativă a teritoriilor unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe şi numeşte prefecţii pentru toate acestea, plus încă trei prefecţi pe lângă primarii marilor oraşe  Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria a fost un organism politic provizoriu, cu atribuţii legislative, executive şi administrative limitate, al Transilvaniei, care a activat în perioada 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920. 

La data de 2 decembrie 1918, la ora 9, în sala tribunalului din Alba Iulia a avut loc o şedinţă a Marelui Sfat Naţional în care, printre altele, s-a decis componenţa conducerii acestui organism, componenţa delegaţiei care urmau să prezinte regelui şi guvernului României hotărârile Adunării Naţionale şi s-a luat decizia înfiinţării a unui comitet executiv din rândurile sale  cu activitate permanentă, care urma să conducă afacerile curente ale Transilvaniei. 

Imagini pentru consiliul dirigent al transilvaniei photos

 

 

 

În Consiliul Dirigent au fost aleşi 15 membri: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Emil Haţieganu, Ion Flueraş, Victor Bontescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi Valeriu Branişte. Cei prezenţi au depus jurământul în prezenţa episcopului de Arad, Ignatie Ion Papp. Au lipsit Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, aflaţi în străinătate, şi Valeriu Branişte.

 Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu. 

 

 

1928: S-a născut compozitorul, muzicologul şi profesorul român de etnie maghiară Tiberiu Olah („Constelaţia omului”, „Metamorphose”); (m. 2 octombrie 2002).

 

https://i0.wp.com/static.cinemagia.ro/img/resize/db/actor/05/32/32/tiberiu-olah-804725l-poza.jpg

 

1933: S-a nascut  Ion Băieşu, prozator, dramaturg, autor de schiţe şi foiletoane umoristice, autorul romanului “Balanţa” (ecranizat de către regizorul Lucian Pintilie); (d. 21 septembrie 1992).

A scris sute de scenete satirico-umoristice difuzate la radio şi televiziune.

 

 

VIDEO:

 

 

 

 

 

1956: S-a născut interpretul şi compozitorul de muzică uşoară Adrian Romcescu, stabilit, din 1986, în Danemarca.

 

 

 

 

Imagini pentru adrian romcescu

 

 

 

 

 

 

1970: S-a născut interpreta de muzică uşoară Sanda Ladoşi.

 

 

 

 

Imagini pentru sanda ladosi photos

 

 

1972: S-a născut la Bucuresti Alexandru Mazăre, politician român, fost
membru al Parlamentului României. Este fratele lui Radu Mazăre, fostul primar al municipiului Constanța.
În perioada 1996-2004 a fost directorul general al Soti Cable Neptun SRL.

La alegerile locale din iunie 2004 a fost ales consilier municipal în Constanța, însă a renunțat la mandat în noiembrie 2004, fiind ales deputat de Constanța pe listele Partidului Social Democrat. În 2008 obține un mandat de senator.
Este urmărit penal de DNA din aprilie 2014 în dosarul fratelui său, fostul primar Radu Mazăre, pentru complicitate la luare de mită și fals în declarații.

Alexandru Mazăre a anunțat că se retrage din partid, dar oficial figurează încă în scriptele PSD.

 

 

1990: A decedat diplomatul român Corneliu Bogdan (n. Grumberg 1921). A a fost ambasador al Republicii Socialiste România la Washington, SUA, între 1967-1976.
În tinerețe a fost unul din liderii comuniști ai „Uniunii Naționale a Studenților din România”.
A fost unul dintre artizanii vizitei a președintelui Richard M. Nixon, la București in august 1969, cand Nicolae Ceaușescu și-a consolidat poziția cu Statele Unite și in ceea ce privește comerțul cu SUA, avand statutul națiunii celei mai favorizate.

 

 

 

Imagini pentru photos   Corneliu Bogdan

 

 

 

 

În 1988 până la început de 1989, a fost in arest la domiciliu ca adversar al sistemului corupt și falimentar comunist.
În anul 1989 a fost cercetător invitat (visiting scholar) la „Centrul Woodrow Wilson” al „Smithonian Institution” din Washington.

În 1989 s-a intors acasa în decembrie și s-a ascuns de Securitate, numele lui fiind pe o lista de persoane care urmau să fie impușcate.
A fost ministru secretar de stat la Ministerul de Externe post-revoluționar (28 decembrie 1989- 2 ianuarie 1990).

Corneliu Bogdan a scris în colaborare cu Eugen Preda „Spheres of Influence”(Columbia University Press), carte tradusă parțial și în limba română.
Potrivit afirmației pe care Ioan Talpeș i-a făcut-o istoricului american Larry L. Watts (2009) Corneliu Bogdan ar fi avut relații cu KGB.
A murit in urma unui anevrism al aortei, și este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

 

 

 

 

1990: In România eliberata de comunism ia ființă Asociatia Foștilor Deținuți Politici (AFDP).

 

 

 

 

 

 

 

Asociația foștilor deținuți politici, a anticomuniștilor, deportaților, prizonierilor și urmașilor acestora, este membră a Uniunii Internaționale a Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Comunismului, INTER ASSO, cu sediul central în Berlin.

 

 

Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, (n. 27 mai 1928, Ciumați, Prahova – d. 5 decembrie 2008, București )

Inițiatorul acestei uniuni și președintele ei până în 1998 a fost luptatorul anticomunist Constantin Ticu Dumitrescu, reales la conducerea acesteia, fără întrerupere, până la moartea sa, la 5 decembrie 2008. În prezent această funcţie este ocupată de inginerul Octav Bjoza.

 

În anul 1998, AFDPR mai avea 700 de membri.

 

 

 

 

 

1991: Andrei Pleşu, ministrul culturii in guvernul Petre Roman, şi-a anunţat demisia in urma interdictiei date de Guvern vizitei Regelui Mihai in Romania.

El a considerat că în comunicatul Guvernului emis cu acest prilej, se invocă nepermis legi adoptate de un guvern comunist.

 

 

 

 

Imagini pentru Andrei Pleşu,photos

 

 

 

Andrei Pleşu,  a declarat într-un interviu acordat postului public de televiziune că şi-a înaintat demisia către primul ministru si ca gestul său fusese provocat de refuzul autorităţilor de a-i acorda viză de intrare fostului rege Mihai şi familiei sale, care şi-au manifestat intenţia de a face Crăciunul în ţară.

Din punct de vedere legal, ministrul de Interne, Doru Viorel Ursu, s-a „acoperit” cu decretul emis de guvernul Groza în 1948, prin care lui Mihai I i se retrăsese cetăţenia română.

Însă Bogdan Baltazar, membru al Executivului, a întins discursul antimonarhist la maxim, făcând o declaraţie publică în care relua unele teze ale regimului comunist privind „parazitismul” Coroanei asupra României, în perioada regalităţii.
Escaladarea tensiunilor pe tema interdicţiei pe a intra în ţară pentru regele Mihai a determinat guvernul să discute, în prima sa şedinţă din 1991, cazul demisiei lui Andrei Pleşu.

Primul ministru Petre Roman a făcut apel la stabilitate şi unitate, susţinând că, în timp, se va reglementa statutul fostului suveran.
Ministrul Culturii nu a insistat cu demisia, decizând în cele din urmă să contribuie la „stabilitatea guvernului” clamată de Roman.

În conferinţa de presă ce a urmat şedinţei de guvern, Andrei Pleşu a declarat:
„În urma unei şedinţe, unice, prin lungimea ei, în orice caz, şi prin intensitatea discuţiilor pe care le-a cuprins, am putut constata, pe de o parte, că guvernul a luat unele măsuri pentru lămurirea cetăţeniei române a lui Mihai de Hohenzollern, urmând, ca urmare a dobândirii acestei cetăţenii, ca el să nu mai aibă nevoie de viză de intrare în ţară.

Am constatat, de asemenea, cu satisfacţie, să s-a decis ca, de aici încolo, activitatea guvernamentală să fie mai solidară şi mai atentă la consensul general asupra fiecărei decizii.
De asemenea, domnul Baltazar a acceptat – şi o va face probabil şi în comunicatul pe care îl pregăteşte – că aprecierile de ordin istoric pe care le-a făcut în comunicatul domniei-sale privind familia regală nu reprezintă punctul de vedere al plenului executiv.

Aceste lucruri întâmplându-se, am avut temei suficient să-mi retrag demisia”.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor-2-ianuarie-selectiuni-4

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

 

02/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

În sudul Ucrainei, de la Odesa până la Transnistria moldovenească, s-ar putea declanșa o escaladare spre un război mondial

Un scenariu pentru Al Treilea Război Mondial: Ucraina, România, Moldova... vs. Transnistria!

Un scenariu pentru Al Treilea Război Mondial: Ucraina, România, Moldova… vs. Transnistria!

Micuța și pașnica R. Moldova va fi în curând târâtă în războiul dintre Ucraina și Rusia. Motivele geopolitice istorice și actuale sunt în joc și sunt aplicate împotriva frontului estic al Rusiei, care se lărgește și se deplasează spre vest.

Cu toate acestea, regiunea din sudul Ucrainei, de la Odesa până la Transnistria moldovenească, este cea care ar putea declanșa o escaladare spre un război mondial.

Armata ucraineană (AFU) care luptă în prezent împotriva armatelor combinate ale Forțelor Armate Ruse , ale armatelor Republicilor Populare Donețk și Luhansk (RPD și RPL) și ale milițiilor din Donbas care sunt pentru moment destul de ocupate. Cu toate acestea, cu Mariupol acum ferm sub control rusesc și cu frontul sudic de la Mykolayiv și Kherson în mod cert în dispută, atentia acestui război se va îndrepta în curând spre sud, la doar o sută de mile spre Moldova.

În afară de pace, Rusia și Ucraina/NATO nu au de ales în legătură cu această tragedie strategică în desfășurare. Dar, există mai mult decât acești trei jucători evidenți în acest război. De asemenea, este important și triumviratul suplimentar al Moldovei, regiunea sa disputată Transnistria și, de asemenea, România, care se vor combina în curând în acest cazan regional, scrie The Unz Review.

Transnistria este o fâșie lungă și subțire de pământ care urmează râul Nistru de-a lungul graniței cu Ucraina, înainte de a se îngusta într-o vale fluvială puțin adâncă și lată de kilometri, care se îndreaptă până în golful uriaș de 40 de kilometri lungime care își are intrarea la podul feroviar Zatoka, pe coasta Mării Negre.

Această regiune transnistreană este deosebită, deoarece Moldova își revendică dreptul de proprietate asupra ei, dar cei 400.000 de locuitori de acolo sunt, din punct de vedere cultural și etnic, mai mult aliniați la Rusia și au purtat un război împotriva Moldovei în 1992 pentru a-și demonstra punctul de vedere. Rusia a efectuat exerciții militare în această regiune chiar recent, pe 2 februarie anul acesta.

Pretextul este că prezența rusă este esențială pentru a-și proteja cetățenii din zonă și pentru a menține pacea între moldoveni și transnistreni. Începând cu această săptămână, acest pretext a luat sfârșit.

Transnistria: Legătura cu România

Pentru a înțelege noua amploare a acestui război, este important să trecem în revistă istoricul revendicărilor și confiscărilor teritoriale privind mica Moldovă și împrejurimile sale. Moldova este un teritoriu revendicat istoric de România până la începerea controlului imperial rusesc și sovietic din 1812 până în 1991. Transnistria înseamnă „dincolo de Nistru”, granița fluvială naturală care desparte Moldova și o parte din nord-estul României de Ucraina. Transnistria a rămas sub control sovietic în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Chiar înainte ca Gorbaciov să renunțe la Uniunea Sovietică, Transnistria, ca regiune, a încercat să se separe de Moldova din cauza venirii subite la putere a naționaliștilor români în capitala Chișinău. Acest lucru a îngrijorat pe bună dreptate numeroasele popoare slave din regiune, care se temeau pentru drepturile, identitatea și siguranța lor actuală. Animozitatea sudului moldovenesc față de nordul de etnie rusă este similară aici cu jumătățile est-vest ale Ucrainei în prezent. Războiul scurt din 1992 de fapt nu s-a încheiat niciodată în mod oficial. În schimb, a rezultat un armistițiu de inspirație rusă, combinat cu introducerea a 500 de „pacificatori” ruși.

Termenul „Transnistria” a fost inventat pentru prima dată în 1989 de Leonida Lari ca parte a unui slogan electoral pentru partidul politic Frontul Popular din Moldova. Cu toate acestea, originea Transnistriei poate fi urmărită mai departe, până la Republica Socialistă Sovietică Autonomă Sovietică Moldovenească, care a fost formată în 1924 ca parte a RSS Ucraineană.

Cu toate acestea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a luat părți din RASS Moldovenească și, de asemenea, teritorii care aparțineau Regatului României (respectiv Bugeacul și raioane din nordul Basarabiei).

Începând din 1940, această combinație a devenit cunoscută sub numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

România nu a fost mulțumită

În 1941, după ce forțele Axei, din care făcea parte și România, au invadat Uniunea Sovietică, armata germană a învins trupele sovietice de acolo și a ocupat țara. Dintr-o dată, România a controlat întreaga zonă dintre râurile Nistru și Bugul de Sud, inclusiv orașul de coastă Odessa, care a fost declarat capitală.

Această versiune lărgită a Transnistriei a devenit casa pentru 200.000 de locuitori vorbitori de limbă română, în timp ce administrația română din Transnistria încerca să stabilizeze situația din zonă în cadrul unui proces de românizare.

În timpul acestei ocupații românești din 1941-1944, aproximativ 150.000 – 250.000 de evrei ucraineni și români au fost deportați în Transnistria. Se pare că majoritatea au fost fie executați, fie au murit din alte cauze în ghetourile și lagărele de concentrare ale acestui stat național românesc.

Pe măsură ce cel de-al Doilea Război Mondial se încheia, Armata Roșie a avansat din nou în zonă în 1944. Autoritățile sovietice au executat, exilat sau întemnițat sute de locuitori români din RSS Moldovenească pentru crimele lor împotriva etnicilor ruși sau pentru colaborarea cu ocupanții români.

Ca un precursor al înființării oficiale a Transnistriei, Mișcarea Yedinstvo (Unitate), a fost înființată de populația slavă din Moldova pentru a încerca să obțină un statut egal atât pentru ruși, cât și pentru moldoveni. Compoziția etnică și lingvistică a Transnistriei diferă semnificativ de cea mai mare parte a restului Moldovei. Ponderea etnicilor ruși și ucraineni este deosebit de mare și reprezintă majoritatea populației. Mulți moldoveni din afara Transnistriei vorbesc încă limba rusă ca limbă maternă.

Violența a escaladat brusc în octombrie 1990, când Frontul Popular Moldovenesc a făcut apel la voluntari pentru a forma miliții armate pentru a opri un referendum de autonomie în Găgăuzia. Această altă subregiune a Moldovei a avut și are o pondere și mai mare de minorități etnice rusești și ucrainene. Ca răspuns la Moldova, în Transnistria s-au format miliții de voluntari. Deja, în aprilie 1990, mulțimi naționaliste moldovenești au atacat membri ai parlamentului de etnie rusă, în timp ce poliția moldovenească a refuzat să intervină sau să restabilească ordinea.

Încăierările izolate au degenerat în război începând cu 2 martie 1992, când a început o acțiune militară concertată între Moldova și Transnistria. Luptele s-au intensificat pe parcursul acelei primăveri, până când fosta Armată a 14-a sovietică a Gărzilor a intrat în conflict. Se pare că aceste trupe au deschis focul împotriva forțelor moldovenești, ucigând peste 700 de persoane. De atunci, a prevalat armistițiul omniprezent care a rezultat cu Moldova. Chișinăul exercită puțin control sau influență efectivă asupra autorităților transnistrene. Acordul de încetare a focului, semnat la 21 iulie 1992, a fost menținut până în prezent.

Acordul de încetare a focului prevedea crearea unei comisii comune de control tripartite (Rusia, Moldova, Transnistria) care să supravegheze măsurile de securitate în zona demilitarizată transnistreană. Ca urmare, Transnistria este o republică prezidențială independentă nerecunoscută, cu propriul guvern, parlament, armată, poliție, sistem poștal, monedă și înmatriculare a vehiculelor.

Aceasta și-a creat propria constituție, steag, imn național și stemă. Majoritatea transnistrenilor au cetățenie moldovenească, dar mulți au și cetățenie rusă, română sau ucraineană. Acest status quo, deși benefic pentru pace, i-a lăsat pe dinafară pe românii care au avut alte păreri despre Comisie după ce au fost trimiși din nou înapoi în istorie.

Începe un nou război prioritar

Moldova, cu o armată permanentă de abia 5.000 de oameni, a consimțit până acum la această realitate transnistreană în ultimii treizeci de ani; o realitate care este întărită de cei 500 de „pacificatori” ruși staționați aici, în satul Cobasna. De asemenea, la menținerea păcii contribuie încă 1.000 de soldați ruși care păzesc cel mai mare depozit de arme din Europa de Est și cele 22.000 de tone de muniții.

Armata rusă are oamenii și materialele necesare pentru a respinge primele etape ale oricărui conflict care ar putea avea loc aici. Cu toate acestea, atunci când războiul va începe în apropiere de Odesa, baza situată în Cobansa, Transnistria, va avea cu siguranță nevoie rapid de sprijin suplimentar. Aici se află primul conflict important.

Moldova nu are ieșire la mare. Pentru ca Rusia să ofere sprijin Cobansa, ar trebui fie să zboare prin spațiul aerian restricționat și probabil apărat, fie să furnizeze un atac terestru care poate deschide un coridor militar de la un cap de pod de la Marea Neagră până în Transnistria. Aceasta se află la aproximativ treizeci de mile în interiorul țării. Cu toate acestea, Rusia nu va avea alte opțiuni, deoarece baza este mult prea importantă și, în plus, dacă ar permite ca aceste muniții să ajungă în mâinile occidentalilor, ar fi un schimbător de joc în această regiune.

Până acum, în nord, Rusia, de când a abandonat Kievul, a rămas fidelă obiectivelor sale declarate de a elibera Donbasul, Luhansk și Donețk de teroarea nediscriminatorie a AFU și de influența nazistă din ultimii șapte ani. Prin crearea unei zone tampon pe care Rusia continuă să o extindă spre vest în fiecare zi, mai multă libertate teritorială crește pentru cetățenii din estul Ucrainei.

Multe orașe mici și relativ neafectate se deschid, iar magazinele și afacerile se pregătesc să revină la normalitate în această zonă tampon. Pare probabil că, odată ce zona va fi adecvată pentru a preveni bombardarea de artilerie a orașelor și localităților importante, Rusia nu va mai continua să avanseze în teritoriu suplimentar. Eventuala linie de demarcație nord/sud a Ucrainei rămâne deschisă speculațiilor, dar trebuie să ia în considerare limitele râurilor Nistru, Nipru și Bug.

Este de o importanță vitală să înțelegem că zona tampon estică a Rusiei în expansiune este doar o parte din obligația militară a Rusiei de a asigura o blocadă completă a coastei ucrainene.

Aceasta nu poate fi finalizată fără ca alte două obiective să fie atinse mai întâi. Primul, aducerea de către Rusia a coastei sudice rămase din regiunea Odessa sub controlul său, cel puțin până la podul Zatoka.

Doi: menținerea controlului militar al liniilor sudice de front est-vest de-a lungul frontierei Transnistriei până în România. Chișinăul, care se află la 120 km mai la sud, trebuie să rămână neutru, deoarece nu va avea prea multe consecințe și nici opoziție. Dar, până acum nu a făcut-o. Acest lucru este de rău augur pentru această țară minunată și puțin cunoscută.

Dacă vor avea succes, aceste ultime cărămizi rusești în zidul de aici vor bloca efectiv și strategic Ucraina din punct de vedere terestru, blocând complet accesul la toată Marea Neagră și la orice punct spre est. Cu Odessa sub control și Transnistria ca nou front rusesc sudic, Ucraina va rămâne fără port maritim și va fi complet dependentă de Rusia pentru toate exporturile de dinainte sau de după război către est sau importurile către vest pe cale rutieră, aeriană sau maritimă. În special cele de tip militar.

În mod reciproc, din aceleași motive, Ucraina nu va avea de ales decât să lupte pentru controlul aceluiași teritoriu. Aceasta, bineînțeles, presupunând că AFU mai are până atunci suficiente forțe rămase pentru a lupta sau suficiente uniforme de rezervă pentru a îmbrăca numeroasele forțe NATO care vor sosi.

Rapoartele privind mercenarii NATO care lucrează deja în Ucraina arată că SUA/NATO se află deja în Transnistria și se pregătesc pentru această venire sigură. Canada a trimis mercenari prin Moldova care intră în Ucraina prin cele două puncte de trecere a frontierei. Punctul de trecere a frontierei de la Palanca se află pe același drum spre Odessa, la doar 50 de kilometri distanță, dar este esențial să se traverseze mai întâi Transnistria.

Postat la data de 03.05.2022 în ZIUA NEWS

Despre autor: Brett Redmayne-Titley și-a petrecut ultimul deceniu călătorind și documentând „Întristarile Imperiului”. El a scris peste 200 de articole, toate fiind publicate și adesea republicate și traduse de agențiile de presă din întreaga lume. O arhivă a numeroaselor sale articole poate fi găsită la watchingromeburn.uk. 

 Pentru mai multe informații, citiți  partea întâi, „Ignoranța războiului”, partea a doua, „Va deveni Polonia necinstită?” și partea a treia, „Minciunile… și ochii… Ucrainei”.

07/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Milenarismul de rit ecologist sau calea scientistă spre neo-păgânism

Prin scientism spre neo-păgânism. Sau despre milenarismul de rit ecologist

Prin scientism spre neo-păgânism. Sau despre milenarismul de rit ecologist

Într-o analiză la prefața cărții ”Ghidul incorect politic despre încălzirea globală și ecologism”, de Christopher C. Horner, traducere din limba engleză de Mihaela Moșoianu, editura Contra Mundum, București, 2020, publicația https://www.ziuanews.ro constată că ideologia ecologistă tinde să ia locul a ceea ce în perioada comunistă se numea „învățământ politic” (marxism de popularizare).

E plină programa de grădiniță și școală generală de ea, explicit sau implicit. Dar nici liceul sau facultatea nu stau rău. Și puțini sunt cei cărora li se pare că acest fapt merită să le rețină atenția căci, până la urmă, ce poate fi rău în conștientizarea problemelor de mediu?

Ecologia pare acea disciplină complet benignă cu care nu poți da nici un fel de rateu: natură, specii de animale, curățenie și evitarea poluării, plantarea de copăcei, evitarea risipei, reciclare. De asemenea, lucru în echipă, activitate „extra-curriculară”, activism, plimbări și excursii în aer liber, voluntariat și altele. Irezistibil pentru copii, tineri și doamne cumsecade și sensibile. Încă o dată, n-ai cum să dai greș.

Cu atât mai mult cu cât în timp preocupările pot căpăta aură de activitate serioasă, angajament public, ba chiar veritabil apostolat verde.

Și dacă tot veni vorba de apostolat, nici pentru persoanele religioase sau credincioase ideea nu pare – și aproape nu are cum să pară – deloc suspectă. Și asta în virtutea interpretării omului ca simplu mandatar al lui Dumnezeu la cârma lumii create, de care nu trebuie să-și bată joc, ci s-o utilizeze responsabil.

Dacă adăugăm stratul de fonduri publice (interne, europene sau chiar internaționale) pentru „proiecte” de profil, ecologia devine atractivă și pentru cei mai pragmatici care au trecut de faza romantică a gratuității. Parcă începe să nu mai aibă aura aceea complet nevinovată și pură a lucrurilor potrivite copilăriei, dar tot rămâne serviciul adus societății – și, până la urmă, cine muncește, trebuie să și mănânce.

Ca aproape întotdeauna când lucrurile sună prea frumos ca să fie adevărat, ceva se ascunde dincolo de fațadă. Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologiei/doctrinei ecologiste scris de Christopher C. Horner vine să ofere repede și suficient de temeinic o analiză a ceea ce se ascunde dincolo de retorica „verde”. Și peisajul nu este deloc unul liniștitor.

Teza ecologistă de bază ar putea fi sintetizată astfel: mediul înconjurător suferă, în ultimele circa două secole, un proces de degradare vizibil, în crescendo, cauzat de activitatea umană. În această poveste, „agresorul” este omul, mai ales omul civilizației industriale, iar „victima” este mediul înconjurător.

Simptomele acestei acțiuni corozive a omului asupra naturii au fost, pe rând, răcirea globală, gaura din stratul de ozon, încălzirea globală (sau simpla variabilitate climatică, eventual mai accentuată) cu alte fenomene auxiliare asociate: topirea ghețarilor și a calotei glaciare, creșterea nivelului mărilor și oceanelor, înmulțirea și intensificarea catastrofelor naturale (uragane, cutremure, alunecări de teren, ploi acide, inundații), distrugerea habitatului diverselor specii etc. În cel mai bun caz agresorul este „omenirea de azi”, iar victima „omenirea de mâine” sau „generațiile viitoare” laolaltă cu mediul înconjurător, bineînțeles.

Acum, înainte de a ne întreba simplu și onest dacă această teză este adevărată, se cuvine să facem un pas înapoi și să o privim în toată complexitatea ei.

Deși pare o afirmație foarte factuală, descriptivă și cumva tehnică, bazată pe o anumită formă de expertiză specializată sau particulară, la o privire mai atentă ies la iveală multiplele planuri pe care le angajează. Și deși s-ar putea face o împărțire și mai amănunțită, în această prefață ne rezumăm la următoarele cinci: planul viziunii asupra lumii (sau metafizic; sau religios); planul științelor naturale; planul politic; planul juridic; planul economic.

Mai întâi, e tot mai evident că ecologia – sau, mai bine zis, ecologismul actual – vine la pachet de cele mai multe ori cu o anumită viziune asupra lumii, cu accente religioase de-a dreptul. De altfel s-a și vorbit, în contextul afirmării curentului ecologist, de o renaștere a unei forme de păgânism antic, tributar „zeilor” din natură sau chiar „Naturii” înseși (Gaia). Horner are în această carte un scurt subcapitol intitulat Ecologismul ca religie.

Pe acest palier problemele sunt cât se poate de dificile, deoarece se ridică întrebări seci, de „copii mici”, la care până nu demult (și în contextul moștenirii creștine a civilizației occidentale) răspunsul era simplu, de tipul: ce e mai important, omul sau natura? Și autorul ilustrează cu citate numeroase păreri ale diverșilor autori pentru care omenirea este un cancer în univers (în particular, rasa albă e un cancer al istoriei universale).

Or, dacă tema concentrației de dioxid de carbon în atmosferă este abordată de cineva cu o astfel de viziune, e limpede că problema nu e „chimia atmosferei”, ci e mult mai profundă.

Practic, pe acest palier, ecologismul devine o formă a ceea ce părintele Serafim Rose numea „religia viitorului”.

Adică o supă spirituală lungă cu elemente New Age, gnostice și milenariste. Mântuirea este aici, pe pământ, în „mileniul” verde, eco sau bio.

Și ca experiență personală, în mediul academic universitar economic, unde disciplinele (sau măcar temele) ecologiste au parte de o amplă platformă de exprimare, am putut sesiza o graduală repliere a opiniilor generațiilor de studenți dinspre întâmpinarea cu zâmbete a întrebărilor de tip „ce-i mai important, omul sau elefantul?” – cu aerul că punând întrebarea îi iau cumva în râs – înspre o aparent profundă și echilibrată dubitativitate.

Ba chiar, în anii mai din urmă, se trezește câte un student să dea glas părerii că elefanții sunt mai importanți decât oamenii – și nu mai e clar pentru nimeni de ce opinia aceasta nu este totuși una „cât se poate de serioasă”.

În preajma cumpenei secolelor XIX și XX, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu observa că odată cu relativa pierdere a atașamentului pentru creștinism în civilizația occidentală, locul lăsat gol nu va fi luat de știință ca atare sau de vreo domnie rece a raționalității dezbărate de dogme și obscurantism, ci de religii mai primitive sau mai rudimentare. Cu ecologismul cred că trăim împlinirea acestui tip de predicție.

Pe planul științelor naturale – al doilea în lista noastră – unde lucrurile ar trebui să fie, vezi Doamne, cel mai ușor de lămurit, situația, de asemenea, nu este foarte clară. Primul lucru suspect este halucinanta – după părerea mea – pretenție de „consens științific”. Chiar dacă ar exista un asemenea „consens”, el ar lucra cu atât mai bine cu cât ar fi mai puțin invocat.

Ar însemna că argumentele sunt atât de tari și convingătoare încât merită să uiți pe moment de consens, și să le prezinți ca atare. Cel mai probabil, consensul – marginal conturbat de „sceptic” – s-ar restaura în urma discuției.

Dar de unde până unde, ne putem întreba cu autorul, judecăm adevărurile științei pe bază de consens? Horner dă și exemple de oameni de știință care nu împărtășesc „consensul”, de la mentorul lui Al Gore, Roger Revelle, care nu împărtășea (alături de alți cercetători precum S. Fred Singer) certitudinea și alarmismul elevului său cu privire la încălzirea globală cauzată de om, până la Dr. William Harper, Phil Cooney, Julian Simon, Bjorn Lomborg, William Gray, Richard Lindzen și alții.

Mai mult, autorul arată de asemenea și că ideea consensului, lansată de Al Gore în An Inconvenienth Truth are la bază un studiu problematic al unei cercetătoare pe nume Naomi Oreskes (istoric) care a evaluat un anume eșantion („peste 928″) al lucrărilor „de specialitate” din jurnalele „de specialitate”, ajungând cumva la concluzia că, negăsind vreo respingere clară a tezei ecologiste (în particular că încălzirea globală există, este semnificativă și e cauzată de om), rezultă ca e vorba de consens.

Nu voi relua aici analiza lui Horner, însă în capitolul intitulat „Minciuna” consensului, el demontează convingător această ceață ideologică, arătând cum inclusiv raportul complet al Panelului International pentru Schimbare Climatică (IPCC) al ONU este cu mult mai rezervat în analiza sa in extenso prin comparație cu alarmismul „extras” în scop de „comunicare” în mass-media în sumarul larg vehiculat.

Ajunși la acest punct trebuie să punctăm faptul că Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologismului este foarte valoros și prin informația științifică pe care o aduce în sprijinul criticării alarmismului ecologist.

Mai întâi o prezentare echilibrată a istoriei cunoscute și plauzibile a climei terestre, care a variat întotdeauna și variază în mod natural, indiferent de prezența și influența omului.

Prezența la scară geologică a glaciațiunilor separate de perioade de încălzire, a „micii glaciațiuni” din perioada Evului Mediu târziu care urmează unei perioade medievale de încălzire (foarte probabil mai caldă decât perioada actuală), precum și a unor variații în interiorul secolului XX (încălzire până spre finalul anilor treizeci, răcire până în anii șaptezeci, iarăși încălzire până în 1998 și relativă răcire de atunci încoace – sau oricum nu vreo continuare concludentă a încălzirii) sugerează acest proces firesc de modificare climatică.

Dată fiind „constanța variabilității”, dacă putem spune astfel, la scară istorică și geologică, se ridică firește întrebarea dacă mai putem considera că omul și activitatea sa este un factor relevant în această discuție.

Acestei idei a schimbărilor naturale, partida ecologistă îi opune viziunea bazată pe așa-numitul grafic „crosă de hochei”, creația profesorului Michael Mann de la Universitatea Virginia.

Conform acestuia, clima a fost stabilă la scară istorică (1000 de ani, cca. 1000-2000 d.Hr.) până în jurul anului 1900, când se instaurează un trend ascendent al temperaturii globale (de aici și forma de crosă de hochei). Din nou, Horner oferă și aici o analiză destul de detaliată a manierei în care acest grafic a fost elaborat arătându-i caracterul problematic.

O informație spectaculoasă oferită de autor este și aceea că, după căderea URSS, un mare număr de stații de măsurare a temperaturii, majoritatea localizate în Siberia, au fost dezafectate (în total, numărul a scăzut de la cca 12000 înainte de 1990 la cca 5000 în anul 2000).

Și pare suspect faptul că „cea mai caldă decadă din istorie” coincide cu această masivă dezafectare a stațiilor de măsurare. În ceea ce privește cohorta de dezastre naturale menite să ilustreze pericolele „deja prezente” ale încălzirii globale, autorul discută cu multe amănunte probleme precum frecvența uraganelor în SUA (a cărei ciclicitate naturală este ignorată de alarmiști), topirea ghețarilor (aleși pe sprânceană fiind aceia care se reduc, în dauna celor care cresc, uneori chiar în vecinătăți nu prea îndepărtate; sau privilegierea mediatică a Polului Nord, cumva în proces de încălzire prin comparație cu Polul Sud, aflat în proces de răcire), sau nivelul mărilor și oceanelor (care în trecut a fost și mai redus în anumite perioade, dar și simțitor mai mare în altele).

O ultimă idee pe care o vom menționa la acest punct este diferența între realitate și modele. Alarmismul climatic este bazat în special pe modelări ale evoluției climei. Realitatea din teren este cu mult mai greu de apreciat ca atare, darămite de previzionat pe zeci sau sute de ani. De asemenea, rolul norilor sau al radiației solare poate schimba decisiv semnificația unui astfel de model.

Pur și simplu, la acest moment, clima este prea complexă pentru a putea prezice cu precizie rezonabilă evoluția ei.

În al treilea rând, în plan politic, mișcarea ecologistă este în marea ei majoritate etatistă, statolatră chiar, aș îndrăzni să spun. Horner reia și el observația justă că ecologiștii sunt „verzi pe dinafară, dar roșii pe dinăuntru”. Cu alte cuvinte că sunt socialiști, adepți ai acțiunii centralizate, de sus în jos (top down). Și nu pot să nu îmi aduc aminte prima caracterizare a ecologiștilor pe care cineva mi-a făcut-o mai demult: nu vor decât două lucruri, în esență – taxe și reglementări.

De altfel, autorul punctează faptul că Jacques Chirac a scăpat porumbelul după Kyoto, numindu-l primul element autentic de guvernanță globală.

Mai mult, așa cum bine observa Robert Higgs în cartea sa Crisis and Leviathan, cei care doresc puterea pentru a controla viața semenilor lor au mult mai multe ocazii și mai multă îndreptățire în momentele de criză, începând cu cea mai mare dintre ele (războiul) și terminând cu simplele crize economice.

De regulă, statul și puterea politicienilor pot fi crescute tocmai în astfel de momente, pentru a nu mai fi reduse ulterior decât arareori. Catastrofismul climatic vine ca o mănușă, din acest punct de vedere.

Vânturat abil, poate duce la modificări societale pe scară largă (cu consecințe ample, multe dintre ele, extrem de greu de anticipat), dar cu costuri mai mici pentru propunători (decât alte metode de schimbare societală, precum intrarea într-un război).

Astfel încât activismul ecologic poate deveni o pepinieră de înflorire a hazardului moral și a iresponsabilității social-politice – deși, declarativ, tocmai responsabilitatea este una din virtuțile principale invocate de adepți.

Un al patrulea plan al discuției – și care mi se pare că scapă aproape neatins în cele mai multe discuții – este cel de natură juridică.

Și aici problema este că mișcarea ecologistă se îndepărtează de principiile tradiționale de drept, care în aplicarea și aplicabilitatea lor au nevoie de un agresor, o victimă și un prejudiciu certe, de prezumția de nevinovăție, de anumite standarde de probă precum și de principii precum proporționalitatea pedepsei cu prejudiciul. Or, ecologismul vine, după părerea mea, și cu o revoluție în filozofia juridică.

Cumva toată lumea e vinovată, până la eventuale probe contrarii, căci nimeni în particular nu poate fi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, considerat vinovat (după standardele clasice). Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața unui cripto-nihilism juridic.

Regulile cunoscute nu se mai aplică, presiunea e de apariție a legislației speciale, așa cum s-a întâmplat în trecut în sectorul bancar sau în problema poluării. Spectrul unui totalitarism ecologist devine cât se poate de plauzibil.

Locul „conștiinței revoluționare” – care era revoluționară, dar nu era conștiință – din vremea lui Lenin îl va lua „conștiința ecologică”. Ambele fiind instanțe ad-hoc, arbitrare, menite să înlocuiască tocmai căile tradiționale (inclusiv dreptul) de soluționare a problemelor și conflictelor în relațiile inter-umane.

Cumulat cu aspecte de tipul clasificării dioxidului de carbon nu doar ca gaz de seră (gaz cu efect de seră) – ceea ce nimeni nu contestă – ci ca poluant, în contextul în care prin simpla noastră respirație îl producem (deci, implicit, poluăm) putem întrezări cam ce tip de societate va fi aceea „conștientă” sau „conștiincioasă” ecologic.

Am lăsat pe ultimul plan, al cincilea, discuțiile economice. Asta nu înseamnă că sunt cele mai puțin importante.

La nivel teoretic, ecologiștii par să fi tranșat disputa stat-piață liberă sau cooperare forțată versus cooperare voluntară în favoarea primilor termeni. Socialiști sau intervenționiști fiind, au în general o repulsie față de piața liberă, mai ales în varianta capitalistă industrială.

De altfel, mulți dintre „scepticii” climatici care-au părăsit barca alarmistă mărturisesc că o parte importantă a adepților ideologiei ecologiste sunt mânați mai degrabă de dezideratul îngropării sistemului capitalist decât de salvarea planetei. Iar pledoaria unora pentru versiuni „suple” de intervenție, precum sistemele de tranzacționare a certificatelor sau permiselor (sau „drepturilor”) de poluare nu sunt decât o deghizare de prost gust a acestei abordări centraliste.

Similar sistemelor de vouchere din discuțiile cu privire la reforma educației, astfel de soluții cosmetizează pe dinafară în culori de piață și concurență ceva care în nucleul său dur este profund monopolist și produs fiat al statului (sau statelor).

Ele marchează abandonul principiilor tradiționale de justiție, dreptate, dar și eficiență, creând un activ artificial („permis de poluare”), distribuit inițial, atât la nivel de state, cât și in interiorul statelor între firme, într-o manieră discreționară, arbitrară (care sfârșește, firește, în trafic de interese), fiind în cele din urmă o formă de panificare centralizată (cu aparență de piață sau bursă).

De altfel, unul dintre punctele forte ale cărții este tocmai evidențierea existenței unor interese corporatiste în spatele acestor propuneri.

Exemplul cel mai spectaculos amintit de Horner este lobby-ul lui Ken Lay, personajul de tristă amintire aflat la cârma companiei Enron în timpul scandalului din 2001, pe lângă președinția americană tocmai în favoarea semnării acordului de la Kyoto (1997).

Mărturia autorului este interesantă și prin aceea că a lucrat, o scurtă vreme, tocmai la Enron, pe probleme juridice, în 1997 (de unde a și fost nevoit să plece de îndată ce a cerut lămuriri mai puțin comode).

Restricționarea pieței energiei, deși pe termen lung aduce tuturor o relativă sărăcire, pe termen mai scurt avantajează tocmai companiile care reușesc să contribuie la setarea sau formatarea „noii piețe” energetice (restricționate), în cadrul căreia prețurile vor tinde să fie mai mari.

Dacă adăugăm în peisaj subvențiile acordate anumitor sectoare, obținem o imagine și mai completă a deznodământului măsurilor de politică economică eco: un „capitalism de cumetrie” verde, din care cel mai mult tot omul simplu va pierde.

Mai mult, dacă (re)luăm în calcul problemele științifice ale perspectivei, nu se va obține nici mediul mai curat sau mai stabil climatic pentru care, chipurile, se adoptă toate măsurile.

Căci nu putem încheia acest punct înainte de a menționa și acest lucru, apăsat spus în finalul Ghidului: toate eforturile de prevenire a modificărilor climatice (momentan întruchipate în conformarea la cerințele protocolului Kyoto) nu vor avea rezultate semnificative, deși însemnă costuri mari.

Într-un anumit sens, Kyoto e un acord cinic, deoarece propune „să se facă totuși ceva, orice”, chiar dacă costă mult și nu se rezolvă nimic. Și cinismul ar fi cu atât mai mare dacă s-ar ajunge la implementarea protocolului în țările în dezvoltare sau sărace.

În încheiere, și ca pledoarie pentru importanța și relevanța unei astfel de cărți și a tematicii pe care o discută trebuie să menționez că în timp ce scriam la această prefață s-au întâmplat două lucruri.

Primul, panelul ONU pentru schimbări climatice, celebrul IPCC, tocmai a mai lansat unul dintre rapoartele lor anuale (octombrie 2018) în cadrul căruia sunt reluate toate temele discutate în acest Ghid Incorect Politic.

Apoi, al doilea eveniment, premiul Nobel pentru economie s-a acordat în comun lui William D. Nordhaus și Paul M. Romer. Primul dintre ei a fost laureat pentru „integrarea schimbărilor climatice în analiza macroeconomică pe termen lung”.

Prin aceasta, ecologismul primește o nouă ploconeală la cel mai înalt nivel, garantată fiind prezența sa într-o tot mai mare măsură pe agenda politică în perioada următoare. Așa încât, o punere rapidă la punct cu ideile esențiale nu strică deloc, încheie publicistul Vlad Topan expunerea sa din Ziuanews.ro.

07/08/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mîncatul la morminte – un obicei întru totul creștinesc

Părintele Savatie Bștovoi scria într-un articol publicat pe blogul său:

Vreau să spun și eu cîteva cuvinte despre Paștile Blajinilor. Cît păgînism și cît creștinism este în obiceiul de a merge cu toată casa în cimitire, de a mînca la morminte, de a bea și a cînta veșnica pomenire?

Această întrebare văd că frămîntă pe mulți, astfel că este și subiect de presă, de polemici decente sau tăioase, așa cum și oamenii din spatele tastaturii sînt diferiți.

Mai întîi, legat de păgânătate. Nu este nimic mai creștinește decît credința în înviere. Apostolul Pavel scria că predica creștină nu ar avea nici un rost dacă nu ar fi înviat Hristos. Ar trebui doar să bem și să mîncăm, căci mîine murim, zice Apostolul.

E adevărat că în unele credințe păgîne se crede că spiritele mănîncă mîncarea lăsată pentru ei, dar observați că în majoritatea acestor credințe trupurile sînt arse, adică nu putem vorbi de cimitire.

Noi venim la cimitir tocmai pentru că avem credința că trupul va învia împreună cu sufletul și nici o clipă nimeni nu crede că spiritele morților mănîncă sarmale și beau vin – mie mi se pare că cei vii le mănîncă fără nici o remușcare că ar lăsa morții flămînzi.

Așadar, obiceiul de a ne aduna la morminte, de a cînta Hristos a înviat, de a ne ruga pentru dăruirea vieții veșnice și a învierii în ziua cea veșnică a venirii lui Hristos, este întru totul creștinește.

Mîncatul la morminte – un alt obicei întru totul creștinesc. Revin la afirmația că în credințele păgîne mîncarea pentru morți nu este mîncată de cei vii, ci este lăsată înaintea duhurilor spre a fi mîncată. Moldovenii creștini nu fac așa – ei mănîncă și împart mîncare ca milostenie spre pomenirea celor adormiți.

Trebuie să facem aici o referire istorică ușor de probat, aceea că în Imperiul Roman, pe cînd credința creștină era interzisă, singurul aspect permisiv al legii era cel legat de cultul morților. Adică, în plină prigoană, creștinii aveau dreptul să-și înmormînteze morții după propriul obicei. Înmormîntările se făceau și în catacombe, creștinii legînd rînduiala înmormîntării de Liturghie. Cum este și lesne de înțeles și cum o arată și documentele vechi, în timpul liturghiei se mînca.

Liturghia mai avînd și denumirea de Cină, sau Trapeza Domnului, adică făcînd referire directă și neocolită la mîncare, la mîncarea cea de viață-făcătoare care este Trupul și Sîngele lui Hristos, dar și la mîncarea cea pentru întărirea trupului, pîinea cea de toate zilele. Masa oferită în timpul liturghiei, a înmormîntării se mai numea și ”masă a dragostei” sau grecește agapa.

Dacă moldovenii mănîncă pe morminte de Paștile Blajinilor, mănîncă pentru că nu se îngrețoșează de morți, pentru că îi cred vii, ceea ce vine dintr-o profudă conștiință creștină.

Fără îndoială, se pot face multe analogii cu anumite practici păgîne de aici sau de aiurea, mai noi sau demult uitate. Însă a gîndi astfel înseamnă a reduce la absurd multe alte obiceiuri și de a nu mai ieși din cercul vicios al argumentelor și contra-argumentelor de tip sectar și ateist, cum că sărbătoarea Nașterii Domnului e un obicei păgîn legat de Saturnalii, că Platon a inspirat Noul Testament, că Buda ține degetele într-un fel în care le ține și Hristos în icoane și tot așa.

Este normal că oamenii caută adevărul, că tind spre Dumnezeu, că au anumite forme exterioare de a exprima această căutare și că Hristos a încununat și împlinit așteptările umanității. Nu trebuie să căutăm păduchi în barba istoriei, răscolind sentimentele legate de morți pe care le au oamenii, dacă nici măcar necruțătorul la adresa creștinilor Imperiu Roman nu s-a amestecat în obiceiurile de înmormîntare ale creștinilor.

Că unii se îmbată, că se îmbracă necuviincios, nu este efectul Paștilor Blajinilor, ci a societății din care facem parte.

Nu discutăm acum calitatea oamenilor, ci calitatea obiceiului, care este un obicei întreg și întemeiat creștinește, precum am arătat.

Tot romanii aveau vorba: despre morți – numai de bine.

Hristos a înviat!

07/08/2022 Posted by | CREDINTA | , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: