CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ziua de 25 septembrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

25 septembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1396: Se desfasoara bătălia de la Nicopole. Sultanul Baiazid I,supranumit  “Fulgerul”,  înfrânge armata cruciată. De partea cruciaţilor a luptat şi un corp de oaste sub comanda lui Mircea cel Bătrân.

Bătălia de la Nicopole a avut loc , între o armată aliată franco – valaho – maghiară și Imperiul Otoman, lângă fortăreața dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria).

De multe ori, această bătălie mai este numită și cruciada de la Nicopole, deoarece avea numeroase caracteristici ale „cruciadelor” Evului Mediu.

 

 

 

 

 

 

Bătălia de la Nicopole (1398), pictura de de Jean Froissart

 

 

 

 

Înainte de bătălie, prizonierii luați de cruciați la Rahova au fost executați de francezi dintr-un motiv necunoscut. Francezii și englezii formau avangarda, iar Sigismund și-a împărțit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă.

Baiazid și-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de țepușe, urmată de unitățile principale de arcași și de ieniceri, iar corpul principal de oaste otoman și sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanță de prima linie.

Cavaleriștii francezi îmbrăcați în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiți să descalece în fața unei linii de țepușe. Aici au început să smulgă țepușele din pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcașilor turci.

După ce au fost îndepărtate țepușele, cavalerii descălecați au trebuit să facă față atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii.

Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10 000 de oameni. Francezii au atacat și cavaleria turcă și au avut din nou succes, ucigând cam 5000 de turci.

Deși nu erau călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiți au descoperit grosul armatelor otomane, care așteptau să contraatace.

În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânți clar. Amiralul Franței Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al francezilor.

Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre, au fost luați prizonieri.

 În aceeași după-amiază târziu, cneazul sarb Stefan Lazarević , aliatul turcilor a condus atacul aripii stângi otomane și a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceeași seară, s-a ajuns la o înțelegere și armata lui Sigismund s-a predat.

Pe 26 septembrie, Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri șă fie uciși drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios pentru că pierduse cam 35 000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei.

Cruciații care au reușit să scape s-au reîntros acasă, mulți dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reușit să scape cu un număr de colaboratori apropiați fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană. Sigismund i-a suspectat pe munteni de trădare. Charles al VI-lea a fost informat în ziua de Crăciun de înfrângerea suferită de cruciați.

Țara Românească a continuat lupta antiotomană, reușind să oprească expediția turcilor de anul următor, ca și pe cea din 1400. Înfrângerea sultanului Baiazid de către Timur Lenk (Tamerlan) la Ankara în vara anului 1402 a deschis o perioadă de anarhie în timpul căreia Mircea cel Bătrân a preluat inițiativa și a organizat împreună cu ungurii o campanie antiotomană.

O dată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată.

Ungurii și polonezii au fost înfrânți în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iar în 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenței grecilor în Balcani. În fața șirului de victorii otomane, occidentul nu a mai opus o altă mișcare de amploarea cruciadelor până în timpul Renașterii.

 

 

 

 

 

1559: A murit domnul Tarii Romanesti, Mircea Ciobanul.

Era al cincilea fiu al lui Radu cel Mare. După numele de botez se chema Dumitru și a fost căsătorit cu doamna Chiajna, fiica lui Petru Rares, domnul Moldovei, al cărei nume era de fapt Ana.

 

 

 

 

 

 

 

Portret manastirea Snagov

 

Se numea „Ciobanul”, probabil pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol.

A domnit în Tara Romaneasca de trei ori: ianuarie 1545 – 16 noiembrie 1552; mai 1553 – 28 februarie 1554; (în martie părăsește Bucureștiul); ianuarie 1558 – 21 septembrie 1559.

Pe plan cultural, a fost un sprijinitor alo  activitatii  tipografice a lui Dimitrie Liubavici şi a diaconului Coresi.

S-a ocupat si de dezvoltarea urbanistică a Bucureştiului, fiind ctitorul Bisericii Domneşti de la Curtea Veche, cel mai vechi lăcaş de cult din Bucureşti, care se păstrează şi astăzi în forma sa  originala, unde a si fost înmormântat.

A fost  urmat pe tron  de fiul sau cel mare, în vârstă de 13 ani, Petru cel Tanar.


 

 

 

 

 

 

 1572: Imparatul Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Romano- German, este încoronat rege al Ungariei și Boemiei. A fost si  principe al Transilvaniei din 1598.

 

 

 

 

 

Foto:   Rudolf al II-lea, din dinastia de Habsburg (n. 18 iulie 1552, Viena – d. 20 ianuarie 1612, Praga)

 

 

 

A fost împărat al  Sfantului Imperiu Romano – German din 1576 pana in 1612, anul mortii sale, rege al Ungariei, rege al Boemiei si al Croatiei.

 

 

 

 

 

1733:  S-a încheiat, in Craiova, constructia bisericii Mântuleasa cu hramul “ Sf . Arhangheli Mihail si Gavril.

 

 

 

 

 

Biserica Adormirea Maicii Domnului si Sf. Pantelimon Mantuleasa Craiova

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1826 (25 septembrie/7 octombrie):  S-a încheiat Convenţia ruso-turcă de la Akkerman (Cetatea-Albă, azi Belgorod Dnevstrovski, în Ucraina), ce confirma clauzele Tratatului de pace din 1812 care, pentru Ţările Române, prevedea: alegerea unor domni pământeni, pe o perioadă de 7 ani, cu asentimentul Rusiei şi Turciei; scutirea de tribut pe 2 ani şi fixarea acestuia conform hatişerifului din 1802 etc.

 

 

 

 

 

 

 

1848: Caimacamul Constantin Cantacuzino si emisarul Portii Fuad Efendi, au semnat decretul de exilare a fruntasilor revolutiei din Tara Româneasca; (25.09/7.10).

 

 

 

1857: S-a născut juristul George Plopu, unul dintre cei mai buni specialişti români în drept.

După 1918 a contribuit mult la reorganizarea justiţiei din Transilvania.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1934; (m. 1940).

 

 

 

 

 

 

1860: Alexandru Ioan Cuza a efectuat o vizita “de curtoazie” la Istanbul. Domnitorul  a fost  primit cu onorurile prevazute pentru sefii de state suverane, turcii  renuntând  la ceremonialul ofensator cu care erau primiti domnii anteriori.

 Vizita constituia un sondaj in vederea solutionarii cerintelor din memoriul adresat Portii si puterilor garante in luna iunie a aceluiasi an, referitoare la dreptul de a desavarsi unirea celor doua principate si de a modifica legea electorala.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizita a urmarit  solutionarea cerintelor din memoriul adresat Portii si Puterilor garante în luna iunie a aceluiasi an, referitoare la dreptul de a desavârsi unirea celor doua principate si de a modifica legea electorala (25.09/7.10-5.10/17.10).

Situaţia pe plan internaţional complicată de unificarea Italiei a amânat luarea unei decizii.

În cele din urmă, la 13 septembrie 1861 s-a deschis la Constantinopol Conferinţa puterilor europene.

Trei luni mai târziu Poarta emite firmanul prin care se recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanţia Marilor Puteri, însă numai pe timpul domniei lui Cuza.

Deşi nu era o izbândă deplină, se făcuse un important progres faţă de situaţia anterioară. În aceste condiţii, pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza a emis „Proclamaţia Unirii”, in care exclama : „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată […] alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

 

 

 

 

1875: S-a născut în orășelul Târgu Frumos, Marta Trancu-Rainer, prima femeie chirurg din România, medic ginecolog şi profesor, soţia anatomistului şi antropologului Francisc I. Rainer, întemeietorul Institutului de Antropologie din România

A fost medic militar în timpul Primului Război Mondial, cu merite deosebite în salvarea şi îngrijirea multor răniţi; (m. 1950).

 

 

 

 

 

Marta Trancu Rainer, portret din anii 1920

 

 

In 1919  a fost decorată cu Ordinul „Regina Maria” clasa I-a semnat de regele Ferdinand și de ministrul Văitoianu, iar din anul 1936 devine membru corespondent al Academiei de Meidicină precum și membru onorific al Societății Române de Biologie. Numirea a fost susținută printr-o adresă semnată de prof.dr.I.Parhon.

 

 

 

 

 

 

1881: S-a născut poetul roman de origine bulgara Panait Cerna (Panait Stancioff).  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost un poet romantic, epigon al lui Mihai Eminescu ; (m.26 martie  1913).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1883: A fost  inaugurat castelul Peleş, ocazie folosită de autorităţi pentru a declara Sinaia oraş.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucrările au  început  în 1873, sub conducerea arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch  și Karel Liman, iar costurile lucrarii s-au ridicat la 16 milioane lei-aur.

Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleșul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morții regelui Carol I). Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare.

Turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime. Pe lângă Peleșul propriu-zis, în zonă au mai fost înălțate încă două construcții mai mici, Pelișorul și Foișorul.

Regimul comunist a propagat ideea că Domeniul Regal Peleş ar fi fost parte a Domeniului Coroanei, şi astfel în proprietatea României. Adevărul istoric este că, Castelul Peleş, la fel ca şi Pelişor şi Foişor, a fost construit din banii personali ai Regelui Carol I, care şi-a vândut o moşie din Germania pentru a putea plăti costurile terenului şi a ridicării edificiului. Regele a evitat să folosească bani din lista civilă, astfel că domeniul nu a făcut niciodată parte din Domeniile Coroanei, care erau proprietăţi ale statului doar puse la dispoziţia suveranului.

După moartea Regelui Carol I, domeniul a trecut în proprietatea Regelui Ferdinand I şi a succesorului acestuia dinastic, Regele Mihai I. Regele Carol II nu a avut niciodată domeniul de la Sinaia în proprietate şi astfel nepotul lui din căsătoria morganatică cu Ioana Zizi Lambrino nu are nici un drept de proprietate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1913: S-a nascut în mahalaua Cărămidarilor din București, inegalabila cantareata de muzica populara romaneasca Maria Tanase, al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu  și al lui  Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc gorjean Mierea Birnici .

 

 

 

 

 

 

Maria Tanase

 

 

 

 

 

 

 

A aparut prima data in public in 1921, la o serbare scolara. Si-a intrerupt studiile, fiind obligata sa munceasca pentru intretinerea familiei.

In 1934 a intrat prin concurs la Teatrul de vara “Carabus”, condus de celebrul Constantin Tanase.

Debutul carierei artistice al Mariei Tanase a coincis cu debutul radiofonic, in 1938 cu  un concert cu piese folclorice.

Calitatile ei vocale au fost rapid apreciate.

Istoricul Nicoale Iorga a numit-o “Pasarea Maiastra” dupa ce artista a cantat la inchiderea cursurilor Scolii de Vara de la Valenii de Munte, cu ocazia implinirii a 30 de ani de la infiintarea Universitatii, eveniment petrecut in toamna lui 1938.

Pentru meritele sale artistice deosebite, la 20 decembrie 1955 a primit Premiul de Stat, iar in octombrie 1957 i s-a acordat titlul de Artista Emerita. 

A decedat  in Bucuresti, la 22 iunie 1963.

 

 

 

VIDEO:

 

 

 



 

 

 

1919: Guvernul I. I. C. Brătianu demisioneaza,  fiind urmat pentru o perioadă de trei luni de un  guvern condus de generalul A. Văitoianu.

 

 

 

 

 

1924: Ministrul de externe Nicolae Titulescu a prezentat la Geneva  la cea de-a V-a sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor, în numele guvernului român, punctul de vedere românesc în problema reglementării paşnice a diferendelor internaţionale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 19 septembrie 1925, Titulescu a semnat Declaraţia pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale.

 

 

 

 

1926:  România a votat, la Geneva, Convenţia referitoare la sclavie; (ratificată la 1 aprilie 1931).

Conventia referitoare la sclavie (1926) defineste sclavia ca fiind „starea sau conditia unui individ asupra caruia sunt exercitate atributele dreptului de proprietate”.

 

 

 

 

 

 1930: S-a născut Pop Simion, scriitor, jurnalist (reporter la Redacţia Culturală a Radiodifuziunii Române între anii 1955 şi 1958) şi diplomat (ambasador al României în Ungaria în perioada 1990-1992) (m. 2008).

 

 

 

 

 

 

1936: S-a nascut in localitatea Valea Voievozilor, jud.Dâmbovița, Ileana Sărăroiu (născută Elena Sărăroiu), interpretă română de muzică populară, romanțe și muzică ușoară românească; (d. 13 mai 1979, Unirea, Călărași).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 A  debutat la Casa de Cultură din Târgoviște si după absolvirea Școlii populare de artă pleacă la București, unde este angajată la sugestia lui Harry Negrin la Teatrul „Ion Vasilescu”.

Activează apoi în cadrul Ansamblului de cântece și dansuri al  Direcției Generale a Serviciului Muncii  și Ansamblului Aviației, iar din anul 1964 la Ansamblul „Ciocârlia”. A fost colaboratoare a Radioteleviziunii Române.

Face prima imprimare în 1964, la Radio București, iar în 1966 lansează primul disc la casa de discuri  Electrecord.

Este prezentă la numeroase emisiuni ale Radioteleviziunii Române și  la Radio.

 

 

 

 

 


 

 

 

 

A decedat neașteptat, în noaptea de 12 spre 13 mai 1979, la o nuntă din Călărași, din cauza unui anevrism care i-a provocat un accident vascular cerebral si este înmormântată la cimitirul „Sfânta Vineri” din București.

 

 

 

 

 

1946: S-a nascut la Bucuresti, omul de afaceri si politicianul  Dan Voiculescu.

 

 

 

 

 

 

 

Este președinte fondator al Partidului Conservator (fostul Partidul Umanist Român) si a fost ales senator de București in trei legislaturi.

 
Conform Top 300 Capital, familia Voiculescu deținea aproximativ 600-650 de milioane de euro în anul 2012.  Este fondatorul Intact Media Group, trust de presă ce cuprinde televiziuni (Antena 1, Antena 2, Antena 3, Euforia Lifestyle TV, Antena International, GSP tv), publicații (Jurnalul National, Gazeta Sporturilor, BBC Good Food, BBC Top Gear, BBC Science Focus, Income Magazine, The Industry) și posturi de radio (Romantic FM și Radio ZU).

La 8 august 2014, a fost condamnat printr-o sentință definitivă la executarea unei pedepse de 10 ani de închisoare, în dosarul Institutului de Cercetari Alimentare.

 

1948: S-a desfăşurat la Bucureşti, prima ediţie a Campionatelor internaţionale de atletism ale României.

 România a fost o promotoare a atletismului european, prima ediție a acestei competiții din  1948  fiind  considerată cea mai veche întrecere organizată pe continent.

 

 1948: S-a născut la  Variaș, jud. Timiș, Vasile Şirli, compozitor de muzică de teatru şi film,  producător de spectacole muzicale și compozitor român de origine meglenoromână, stabilit (din 1986) la Paris.

In 1967, este admis în Conservatorul din București  si imediat dupa absolvirea acestuia, în 1972, devine redactor la Editura Muzicală, unde va lucra până în 1980.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Vasile Şirli,photos

 

 

 

 

 

În intervalul 1980–1984 este director artistic al casei de discuri Electrecord, unica in tara la vremea aceea si tot în 1980 devine membru al Biroului de muzică ușoară. 

Obține distincții în cadrul unor festivaluri și concursuri de muzică ușoară, precum: Mamaia, Bratislava, Montreux, Soci, Dresda, Tokyo si în 1979 premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
În 1982, câștigă premiul ACIN pentru muzica filmului Un echipaj pentru Singapore, în regia lui Nicu Stan.

De la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea este director muzical la Disneyland Paris.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1954: Comunicat sovieto-român privind predarea de către URSS Guvernului României a cotei sovietice de participaţie în societăţile mixte (sovromurile), care-şi încheiau, astfel, oficial existenţa (sovromurile au reprezentat o formă de spoliere economică a României între anii 1945 şi 1954).

 

 

 

 

 

 

1991: In ediţia sa din 25 septembrie 1991, ziarul bucureştean ,,România Liberă” publica o ştire cu titlul: ,,România este gata pentru unirea cu Republica Moldova”, citând un interviu acordat de prim-ministrul României Petre Roman ziarului austriac ,,Die Presse”.

Mai exact, la întrebarea corespondentului vienez dacă este posibilă Unirea, şeful guvernului de la Bucureşti a spus că nu vede nici o problemă din partea României şi că totul depinde de voinţa  moldovenilor.

„Dacă ei vor insista, guvernul român nu se va opune unirii”, a adăugat Petre Roman.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este interesant de reţinut soluţia sugerată de Petre Roman cu privire la soarta celorlalte naţionalităţi din Republica Moldova, mai ales a ruşilor. Premierul român afirma că acestora li se va putea propune să se întoarcă în teritoriile din care provin.

„Aceştia [oricum] au fost aduşi ca populaţie în Moldova doar în ultimii 10-20 de ani, de către autorităţile ruseşti, deci nu o consideră propria lor patrie”.

 

 

 

 

 

 

1991: A patra Mineriada.  Minerii din  Valea Jiului au ajuns în Gara Băneasa cu mai multe garnituri de tren, conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma.

La sfârșitul zilei,  Miron Cozma îi cere la Palatul Cotroceni  președintelui  Ion Iliescu  demiterea primului ministru Petre Roman  în schimbul liniștii din Capitală.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1992: A fost inaugurat  la Nürenberg, după 70 de ani de studii, proiectare şi construcţie, canalul de navigaţie Rin-Main-Dunăre si este o parte componentă importantă a căii fluviale (de 3.500 km) care străbate Europa pe direcţia NV-SE şi care leagă oraşul Rotterdam, situat la Marea Nordului, de oraşul Constanţa, de la Marea Neagră, şi 15 ţări din centrul şi sud-estul Europei.

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru canalul de navigaţie Rin-Main-Dunăre. photos

 

 

 

Canalul Main-Dunăre  cu o lungime de 171 km, leagă râul Main cu Dunărea de la Bamberg prin Nürnberg la Kelheim.

Canalul face parte din traseul maritim între Rotterdam și Constanța, care este legătura navigabilă cea mai scurtă între Marea Nordului și Marea Neagră, pe râurile Rin, Main, Canalul Main-Dunăre, Dunărea și Canalul Dunăre-Marea Neagră.

 

 

 

 

 

 

1996: A încetat din viaţă Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu (n. 1 septembrie 1951).

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1997:  La Biserica Mirăuţi din Suceava, necropolă voievodală si  sediul primei Mitropolii a Moldovei, a fost descoperit mormântul domnitorului Petru I Muşatinul, Domn al Moldovei ( 1375 – decembrie 1391).

 

 

 

 

 

Petru I - Muşat, Domn al Moldovei

 

Petru I – Muşat, domn al Moldovei

În ordinea reprodusă în cronicile moldoveneşti şi în diploma lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 , Petru I Muşatinul a urmat în scaunul voievodal al Moldovei după Laţcu.

Cu excepţia cronicii zise moldo-polone, care greşeşte evident atribuindu-i o domnie de doar 8 ani, şi a cronicii zise anonime sau de la Bistriţa, care-i atribuie, poate nu fără oarecare temei, o domnie de 12 ani,  celelalte variante ale cronicilor indigene sunt solidare în a aprecia durata aflării lui Petru I Muşatinul în scaun la 16 ani .

Nici un izvor istoric însă nu menţionează data la care a început să domnească acest voievod.

Despre sfârşitul domniei se ştie doar că pe la începutul anului 1392 unii soli de-ai săi continuau să sosească “cu scrisori” la Cracovia, la regele Vladislav al II-lea Jagiello, iar la 30 martie 1392 era deja în scaun urmaşul său – Ştefan I .

Ar însemna că Petru I Muşatinul a început să domnească pe la începutul anului 1376, adică vreo 2-3 ani după moartea lui Laţcu.

Altfel spus, urcarea în scaun a lui Petru I Muşatinul a marcat sfârşitul perioadei de interregn ,intervenita după stingerea din viaţă a feciorului lui Bogdan şi se înscrie ca un final al luptelor interne pentru scaunul voievodal rămas vacant.

 

 

 

 

 

2006: S-a desfăşurat la Bucureşti, în perioada 25 – 29 septembrie, cea de-a XI-a Conferinţă a şefilor de stat şi de guvern care au în comun limba franceză – Sommet-ul Francofoniei. Este primul eveniment de o asemenea anvergură găzduit vreodată de România – cu participarea a 36 de şefi de stat şi de guvern, 25 miniştri ai afacerilor externe, 11 miniştri ai Culturii şi Francofoniei – şi primul Sommet al Francofoniei care a avut loc în Europa Centrală şi de Sud-Est.

 

 

 

 

 

 

2007: A murit cântăreaţa de muzică populară Elena Roizen; (n. 1945).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2009: Vladimir Filat devine cel de-al 8-lea prim-ministru al guvernului Republicii Moldova.

Nascut la  6 mai 1969,in  satul Lăpușna, raionul Hîncești, RSS Moldovenească, astăzi Republica Moldova, Vladimir Filat este membru fondator și lider al Partidului Liberal Democrat din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 2005 și 2009 și începând cu luna decembrie 2014.

A fost prim-ministru al Republicii Moldova între 2009 și 2013, Ministru de Stat în Guvernul Sturza între 12 martie–12 noiembrie 1999 și  președinte interimar al Republicii Moldova pentru o scurtă perioadă în decembrie 2010. 

A fost unul dintre cei mai bogați și mai influenți oameni din Republica Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe 15 octombrie 2015,  lui Vlad Filat i-a fost retrasă imunitatea parlamentară cu votul a 79 din totalul de 101 de deputați, după ce cu o solicitare în acest sens în plenul parlamentului venise procurorul general Corneliu Gurin, care a declarat că exită bănuieli cum că Vlad Filat ar fi implicat direct în fraudele de la Banca de Economii, fapte de corupție și trafic de influență.

 

In iunie 2016 a fost condamnat la o  pedeapsa de nouă ani închisoare cu executare şi la o amendă penală de 60.000 de lei moldoveneşti (peste 2.700 de euro) şi nu va avea dreptul să ocupe vreo funcţie publică pe o perioadă de cinci ani.

Sentinţa pronunţată luni de Judecătoria Buiucani (Chişinău) nu este definitivă.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/25/o-istorie-a-zilei-de-25-septembrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

25/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Memorandumul de la Budapesta din 1994 privitor la garantarea integrității teritoriale a Ucrainei si incălcarea sa de către Federația Rusă

Imagini pentru ucraina harta

 

 

 

 

Memorandumul de la Budapesta

 

 

 

 

 

După căderea Uniunii Sovietice, Ucraina independenta s-a trezit în postura de a fi a treia putere nucleară din lume, având stocuri de arme nucleare mai mari decât ale Regatului Unit, Franței și ale Chinei luate împreună.

La 5 decembrie 1994 in  Ungaria, la Budapesta, Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia au semnat un Memorandum  privitor  la dezarmarea nucleară a Ucrainei, precum si  garantarea securitatii independenței si  integritații sale teritoriale.

Prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său care au fost transferate către Federația Rusă. În schimb, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia s-au obligat după cum urmează:

1. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.

2.Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă obligația lor de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei, și că nici una dintre armele lor vor fi folosite vreodată împotriva Ucrainei decât pentru auto-apărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite.

3.Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să se abțină de la constrângeri economice cu intenția de a subordona propriului lor interes exercitarea de către Ucraina a drepturilor inerente suveranității sale și, astfel, pentru a obține avantaje de orice fel.

4.Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă angajamentul a solicita imediat o acțiune a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite pentru a oferi asistență Ucrainei, în calitatea sa de stat care nu deține arme nucleare, semnatar al Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, în cazul în care Ucraina ar deveni victimă a unui act de agresiune sau obiectul unei amenințări cu o agresiune în care sunt folosite arme nucleare.

5.Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reafirmă, în cazul Ucrainei, angajamentul lor de a nu folosi armele nucleare împotriva statelor care nu dețin arme nucleare, semnatare ale Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, cu excepția cazului unui atac asupra lor, a teritoriilor lor sau teritoriilor dependente, a forțelor lor armate sau a aliaților lor, de un astfel de stat, în asociere sau în alianță cu un stat care posedă arma nucleară.

6.Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord se vor consulta în cazul în care apare o situație care ridică o problemă cu privire la aceste angajamente.

Documentul a fost semnat de Bill Clinton (președintele SUA), John Major (premierul Marii Britanii), Boris Elțîn (președintele Rusiei) și Leonid Kuchma (președintele Ucrainei).

Primul transport de arme nucleare din Ucraina în Rusia s-a făcut cu trenul, în martie 1994.

Intre 1994 și 1996, un numar de 1900 de focoase nucleare au fost transferate de Ucraina pe teritoriul Rusiei, pentru a fi distruse.

In urma semnarii Tratatului de la Budapesta, din 1994,  menit să transfere în Rusia arsenalul nuclear moştenit de Ucraina dupa destrămarea URSS, al treilea cel mai mare din lume, SUA, Marea Britanie şi Rusia au devenit garanţii suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale statului ucrainean.

Anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia şi evenimentele din estul Ucrainei, au arătat că acest Memorandum s-a dovedit a fi unul formal, încălcat chiar de unul din statele-garante, respectiv de Federati Rusa. 

Surse: ro.wikipedia.org;  evz.ro/criza-din-ucraina-tratatul;digi24.ro/ /acordul-de-la-budapesta

24/09/2016 Posted by | ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Identitatea naţională a basarabenilor şi metodele ocupantului rus de deznaţionalizare în masă

 

Imagini pentru limba romana photos

Vorbitori de limba romana  – grafic Wikipedia.ro

Legislaţia lingvistică şi identitatea naţională a basarabenilor

Limba exprimă sufletul unei naţiuni, din care cauză, observa Bogdan-Petriceicu Hasdeu, ea se identifică, la drept vorbind, cu etnia, cu naţiunea care o vorbeşte, cu naţionalitatea.

Dacă moare limba (în sensul că purtătorii renunţă la ea, cu sila sau benevol, în virtutea anumitor circumstanţe), „mor” şi vorbitorii ei ca reprezentanţi ai unei etnii sau naţiuni concrete, se dizolvă în comunitatea al cărei mijloc de comunicare l-au acceptat.

Nu în zadar şi clasicii marxismului au considerat limba, alături de particularitățile psihice și morale, drept una din trăsăturile constitutive ale naţiunii.

Imperiile, marile puteri acaparatoare de teritorii şi asimilatoare de naţiuni, întotdeauna au urmărit scopul de a estorca bogăţii, de a obliga la muncă în propriul folos, dezinteresați cel puţin de supravieţuirea populaţiilor cucerite, de dezvoltarea limbilor naţionale, a culturii şi civilizaţiei lor.

Statele dominante se deosebesc prin gradul şi mijloacele de exploatare, de amestec direct sau indirect în menţinerea fiinţei naţionale a celor aserviţi.

Pentru coloniştii albi din Africa, negrii erau pur şi simplu robi, forţă de muncă neplătită sau ieftină, cotropitorii fiind interesaţi, întâi de toate, de bogății și profit, nu de asimilarea propriu-zisă a băştinaşilor, de nimicirea limbilor şi obiceiurilor patriarhale.

Otomanii au stors timp de trei sute de ani bogăţiile Ţărilor Române, mulţumindu-se cu sporirea anuală a dijmelor, fără a se amesteca însă în chestiunile de limbă, cultură spirituală şi civilizaţie românească. Imperiul ţarist rus însă, pe lângă ferocităţile sau şiretlicurile prin care a cucerit teritoriile şi popoarele neruse (războaiele crâncene pentru acapararea Crimeii, Caucazului; înşelarea prin diverse momeli a indigenilor din Siberia; apelul la creştinismul comun şi apărarea acestuia de pericolul osmanlâu în cazul popoarelor din Europa Răsăriteană etc.), odată ce le-a supus, a purces prin cele mai brutale şi machiavelice metode la deznaţionalizarea lor în masă, la rusificarea intensivă în scopul unei asimilări totale.

Rusia sovietică, în calitate de urmaş nemijlocit al imperiului, ulterior Uniunea R.S.S., pretinsă federaţie a unor state care s-ar fi unit şi s-ar putea desprinde oricând ar dori benevol, nu a renunţat la metodele menţionate, ba dimpotrivă, le-a multiplicat şi desăvârşit în ceea ce priveşte „tehnica” de camuflare a intenţiilor de cucerire, asimilare, creare a unui om şi popor nou (homo sovieticus, populussovieticus), decretând (deci impunând) limba rusă drept limbă de comunicare şi înţelegere între naţiuni şi drept „limbă maternă” a reprezentanţilor naţiunilor şi poporaţiilor neruse.

Astfel, în cazurile de rapt (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Carelia), în pofida denaturării crase a adevărului istoric şi ştiinţific, ca să se şteargă orice urmă de apartenenţă la un anumit stat încă existent, la o anumită naţiune şi limbă afirmată, au fost schimbate etnonimul popoarelor [pentru a se crea iluzia că e vorba de o altă naţiune (moldoveni în loc de români basarabeni, români bucovineni, români herţeni; careli în loc de finlandezi)] şi glotonimul [limba moldovenească în loc de limba română, limba carelă în Republica Autonomă Carelo-Fină în loc de limba finlandeză, limba tadjică în Tadjikistan în loc de limba persană nouă sau farsi (pentru a infiltra în conştiinţa vorbitorilor şi a li se inocula necunoscătorilor minciuna că ar fi vorba de o altă limbă)].

Istoria vitregă şi zbuciumată de peste 200 de ani a mult pătimitei blânde Basarabii şi a dulcii Bucovine de Nord a zdruncinat din temelie conştiinţa identitară a băştinaşilor de origine română.

Aceştia, cu mici excepţii, din neştiinţă sau indiferenţă, din încăpăţânare sau ambiţie ţinutală, dar, cel mai mult, din teama de consecinţe pentru destinul lor, al copiilor şi nepoţilor, nu au recunoscut că sunt români (unii având peste Prut fraţi, surori, nepoţi, rude de diverse grade) sau au renunţat, mutându-se cu locul de muncă şi de trai în Republica Moldova, la naţionalitatea română din paşaportul ucrainean, declarând că sunt moldoveni şi că nu vorbesc româneşte.

Aceștia afirmă că sunt moldoveni şi că vorbesc moldoveneşte. Bieţii de ei! Pentru dânşii sunt români numai cei de peste Prut, iar limba română ar vorbi-o tot numai românii de peste Prut!..

Dacă ar putea să-şi izgonească frica din sânge fără a trişa, ar conştientiza că a fi moldovean (după locul de naştere, locul de trai şi ca cetăţenie) nu înseamnă a nu fi român (de etnie, naţionalitate), iar a vorbi”moldoveneşte” (adică româneşte cu particularităţi locale, „moldoveneşti”), nu înseamnă a vorbi altă limbă decât românul, ci aceeaşi limbă cu el, româna.

Dacă strămoşii, străbunicii, bunicii, părinţii ţi-au fost români (de la lat. romanus „roman”, cu trecerea lui „a” latin în „â”; poporul român, prin păstrarea acestui nume, este singurul popor romanic care îşi demonstrează latinitatea, legătura sa cu patria latinilor, Roma!), nu poţi fi prin sânge decât român şi numai apoi, după locul de naştere sau de trai, moldovean sau transnistrean, bucovinean, oltean, maramureşean, ardelean, bănăţean etc.

Dacă predecesorii au vorbit româna, moștenind de la ei vorbirea, tot limba română o vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti toate subtilitățile lexicale, stilistice, chiar dacă, să admitem, nu-i cunoşti toate normele literare, o vorbeşti cu particularităţi locale (moldoveneşti pentru moldovean, ardeleneşti pentru ardelean, bănăţene pentru bănăţean etc.), totuna limba pe care o vorbeşti este o varietate teritorială a românei unice, tot limbă română este, în definitiv.

Cronicarii moldoveni au observat pe bună dreptate că, deşi după locul de trai ne numim moldoveni, munteni, maramureşeni, sub un nume generic suntem toţi români.

 

 

 

Imagini pentru limba romana photos
     Raspandirea limbii romane                          D. Cantemir, stampă de epocă                                                                                                                                                

Cantemir, domnitorul, de asemenea ştia că noi, românii, de oriunde am fi, suntem romano-moldo-vlahi, urmaşii daco-romanilor. În Regulamentul Organic al Ţării Româneşti (1831) şi în cel al Moldovei (1832), ţinându-se cont de fiecare dintre cele două principate româneşti pentru care au fost create şi întrucât nu era vorba încă de existenţa unui (altminteri, iminent) stat românesc unitar, locuitorii Munteniei erau numiţi munteni (boieri munteni, de exemplu), iar cei ai Moldovei – moldoveni, prin urmare, după locul de trai.

Totuşi, în Regulamentul Moldovei a fost strecurată, „parcă inofensiv”, sintagma „limba moldovenească” (unde se aflau alde C. Conachi, Gh. Asachi, care făceau parte din comisia de elaborare a Regulamentului şi ştiau bine ce limbă vorbesc?), deşi art. 371 din Regulamentul Ţării Româneşti şi art. 425 din Regulamentul Moldovei, în virtutea comunităţii de limbă, religie, obiceiuri şi interese, proclama „nedespărţita lor unire” ca pe o necesitate „mântuitoare”.

Până și Marx, Engels, Lenin recunoşteau că Basarabia ocupată de ţarismul rus era populată de români.

Urmaşii fideli ai învăţăturii acestora au tăinuit sub şapte lacăte adevărul sacru pentru noi.

După ce, în 1924, în componenţa R.S.S. Ucrainene, fusese creată R.A.S.S. Moldoveneasca, cu perspectiva de revendicare a dreptului bolşevicilor asupra Basarabiei, o perioadă s-a mizat pe faptul ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, Basarabia să fie anexată la U.R.S.S. şi ca Moldova de peste Prut şi apoi întreaga Românie să devină „o republică sovietică”, astfel încât, întru apropierea visului dorit, conducătorii sovietici acceptaseră, pentru moment, revigorarea limbii prin deschiderea ecluzelor către româna literară şi utilizarea alfabetului latin (românesc).

Să fi fost aceasta doar o cursă diabolică întinsă intelectualilor din R.A.S.S.M., care, imediat, prin 1937-1938, au fost acuzaţi de românizarea limbii „moldoveneşti”, de inaccesibilitatea acesteia pentru masele largi ca urmare a utilizării grafiei româneşti şi a unui vocabular „burghez” neînţeles, de zădărnicirea măsurilor de învăţare şi implementare a limbii ruse în practica de construire a socialismului şi, în consecință, puşi literalmente la zid?

Anume atunci, prin „contribuţia” unor savanţi ruşi şi autohtoni de tristă amintire, în laboratoarele sovietice de denaturare a adevărului istoric şi ştiinţific şi de inducere în eroare a opiniei publice, au fost puse bazele (dialectale transnistrene) ale aşa-zisei limbi moldoveneşti şi ale poporului moldovenesc, ambele deosebite de limba română şi poporul român.

Acest proces a continuat și după anexarea Basarabiei şi proclamarea, în 1940, a R.S.S. Moldoveneşti. Cuvintele „român”, „română” erau utilizate numai în scopul înfierării regimului burghezo-moşieresc român, în rest, pentru realitatea din R.S.S.M., s-a insistat asupra scoaterii lor din uz şi din conştiinţă.

Oricine ar fi îndrăznit să le folosească era ostracizat, sancţionat drastic, era împuşcat sau îşi găsea sfârşitul în gropile cu var, ori, în cel mai bun (!) caz, era trimis la urşii polari.

Limba română literară a fost pocită într-atât de mult prin fonetisme, vocabule, expresii locale, calchieri şi împrumuturi cu ghiotura din limbile ucraineană şi rusă, prin eliminarea unor cuvinte şi expresii considerate „burghezo-moşiereşti române”, prin expulzarea alfabetului latin şi introducerea alfabetului rus, încât cu anii aproape „şi-a însușit” calificativul de „moldovenească”.

Termenul „s-a afirmat” după apariţia, în 1951, a lucrării lui Stalin Marxismul şi unele probleme de lingvistică, în care acesta vorbea de „poporul moldovenesc” şi de „limba moldovenească”.

Ce-i drept, pentru a demonstra modul în care a luat naştere poporaţia moldovenilor, cum s-a constituit aceasta în naţiune, cum s-a format naţiunea burgheză, iar apoi – cea socialistă moldovenească, diferită de cea română, unor savanţi făcuţi ad-hoc pentru aceasta, gen N. Mohov, A. Lazarev, V. Berezneakov & Co, le-au trebuit ani buni ca să dovedească prin ce se deosebeşte naţiunea moldovenească de cea română.

Pe la anul II de facultate, când, la cursul de istorie a Moldovei, decanul nostru, M. Muntean, un profesor transnistrian, modest ca valoare, dar de o cumsecădenie de om de la ţară, cu frică de păcat în faţa lui Dumnezeu, moldovean care numai de pro-românism nu putea fi acuzat şi care, totuşi, când dăduse, în gazeta „Sovietskaija Moldavia”, de un articol prezentând „teoria” şcolii lui Mohov despre constituirea moldovenilor ca poporaţie şi deosebirea lor de români, schiţă un zâmbet involuntar a îndoială îmbinată cu mirare faţă de iscusinţa savantului-iluzionist de a crea ceva inexistent.

Pe la începutul deceniului 6 al secolului trecut, marele romancier Mihail Sadoveanu se adresase academicianului rus V. V. Vinogradov, cunoscut prin relațiile sale cu oficialitățile de la Moscova, cu rugămintea de a stopa deruta opiniei publice internaţionale privind existenţa a două limbi diferite, română şi moldovenească, iar vestea că la Chişinău îi fusese „tradus în moldoveneşte” romanul Mitrea Cocor l-a determinat să rostească:

„Audz, mişăii? Sî mă traducî pe mini în limba me!”.

În 1940-’41 şi după 1944 s-a înteţit teroarea contra românilor şi a pro-românilor; orice pâră a manifestării de pro-românism (ascultarea posturilor de radio Iaşi sau Bucureşti, procurarea, citirea şi difuzarea de cărţi şi presă românească, interpretarea de cântece româneşti, întâlnirile sau corespondenţa cu cetăţeni din România, comentariile favorabile la adresa României, utilizarea de dicţionare explicative româneşti etc.) trezea suspiciuni şi, confirmată, era aspru sancţionată prin exterminări, deportări, ani grei de închisoare, supraveghere permanentă din partea organelor de securitate, anchetări, înscenări de situaţii conflictuale publice, intentări de procese, discutări şi înfierări la locul de muncă, concediere şi neangajare în funcţia solicitată, respingere la aşa-zisul concurs pentru ocuparea unui post de muncă etc.

Virusul neîncrederii, suspiciunii, suspectării continue, teama de oricine, inclusiv de prieteni, cunoscuţi, colegi, intrase în sângele basarabeanului, de la ţăran la intelectual, de la dereticătoare la ministru. Spre deosebire de conducătorii de partid şi de stat din republicile caucaziene sau baltice, care ţineau la neamul şi cultura lor, la limba lor maternă, nomenclaturiştii moldoveni de partid şi de stat, din întreprinderi şi instituţii, carierişti şi „internaţionalişti” până în măduva oaselor, înstrăinaţi de neamul lor până la renegarea originii proprii şi a părinţilor, nu cutezau să scoată o vorbă în apărarea intereselor şi sufletului propriului popor (câţiva, numărați pe degete, pentru manifestări, chipurile, de naţionalism, au plătit cu funcţiile, cariera, autoexilul la Moscova sau în alte centre).

Relaţiile dintre reprezentanţii diferitor etnii au devenit un fapt comun; ele n-ar fi constituit, în principiu, nicio inconvenienţă dacă membrii familiilor mixte ar fi manifestat respect elementar, ca să nu mai vorbim de dragoste faţă de limba, literatura, istoria, creaţia populară orală, obiceiurile pământului pe care trăiesc, prosperă, pentru faptele lor nedemne vor regreta cu timpul.

Fiecare dintre noi avem fie în familie, fie în familiile copiilor şi nepoţilor, ale rudelor, colegilor, cunoscuţilor, fie la locul de muncă sau la petrecerile comune, relaţii cu reprezentanţii altor naţiuni care au ales să trăiască în casa noastră comună Republica Moldova.

Nu că ar fi rău, dimpotrivă, dar cu o singură condiţie: ca aceştia să respecte legea casei ospitaliere, legea găzduirii, să-şi dea silinţa să cunoască limba, istoria, obiceiurile poporului primitor.

Întrucât majoritatea rușilor care au fost trimişi, aduşi sau au venit de bună voie pe pământul nostru, cu mentalitatea imperială de „eliberatori” sau de „fraţi mai mari”, n-au găsit de cuviinţă să înveţe limba gazdei, ba şi-au impus limba şi altor minorităţi naţionale, pe care le-au rusificat şi înstrăinat de limba şi istoria proprie până la mankurtizare deplină, făcându-i acoliţi în tendinţa de îngenunchere, subjugare, nimicire a sentimentelor şi esenței naţionale a poporului băştinaş.

Consecințele nefaste ale acestei realități dăunătoare le resimţim dureros şi după un sfert de veac de la adoptarea legislaţiei lingvistice în republică, de la proclamarea suveranităţii statale şi a independenţei republicii de imperiul sovietic (cum a fost gândită independenţa la vremea ei).

Slăbirea pentru moment de către conducerea centrală a organelor sovietice de partid şi de stat a măsurilor de reprimare aplicate contra celor care evidenţiau carenţele politicii naţionale în domeniul relaţiilor dintre naţiuni, „perestroika” şi publicitatea, anunţate de Gorbaciov încă din 1985, au creat iluzia că problemele stringente ale naţiunilor titulare din republicile unionale, în speţă cele referitoare la apărarea limbilor materne, extinderea sferelor de comunicare ale acestora măcar la nivelul bunului-simţ, ar putea fi soluţionate.

Ca persoană implicată în vâltoarea evenimentelor înălţătoare prin revendicările înaintate şi prin grandoarea acţiunilor întreprinse, prin participarea activă la ele a oamenilor muncii de la sate şi oraşe, de la intelectual până la agricultor, precum şi ca secretar al Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti, create, în 1988, de către conducerea comunistă mai mult de nevoie, decât din grijă faţă de problemele băştinaşilor; ca autor şi coautor al proiectelor celor trei legi cu privire la limbi, îmi revendic dreptul moral de a face câteva constatări privind contextul în care s-au desfăşurat evenimentele şi importanţa de moment şi ulterioară a prevederilor de soluţionare, pentru început, a problemelor limbii.

Lumea prinsese la curaj, mass-media republicană, pe unde îndrăzneț, pe unde mai timid, pe unde cu frică, contrar instinctului de autoconservare şi impulsurilor de reţinere prin existenţa în sânge a (auto)cenzurării (cu excepţia celor două publicaţii care sfidau prin curaj şi nesupunere cerinţele înaintate de partid: „Literatura şi Arta”, redactor-şef N. Dabija, şi „Învăţământul public”, redactor-şef A. Grăjdieru), fusese nevoită să semnaleze aceste probleme: presa de limbă maternă pronunţându-se pentru justa lor soluţionare, presa republicană de limbă rusă, cu o excepţie-două, împotrivindu-se şi aţâţându-i pe compatrioţii ruşi şi rusofoni contra solicitărilor legitime ale românilor basarabeni.

Semnificativă în această ordine de idei este Scrisoarea deschisă a celor 66 de intelectuali basarabeni, de la finele lui august 1988, adresată Comisiei interdepartamentale, act prin care se dădea alarma în privinţa situaţiei catastrofale în care se pomenise limba română din Republica Moldova şi se lansau câteva cerinţe esenţiale pentru ameliorarea stării de lucruri.

Ruşii şi rusofonii, cu părere de rău, nu numai că s-au opus, ci literalmente au luptat (provocând, la sugestia şi cu susţinerea militară a Moscovei, prin armata a XIV-a, dislocată în republică, războiul de pe Nistru, din 1992) contra revendicărilor fireşti ale poporului moldovenesc (cum i se spunea atunci): limbă de stat, revenirea la grafia latină, recunoaşterea unităţii de neam şi de limbă, a literaturii, istoriei, culturii românilor din Republica Moldova şi a celor din România, iar ulterior – suveranitate, libertate, stemă, drapel tricolor, imn de stat etc.

Merită menţionate intervenţiile publicistice din anii de foc ale unor reputate personalităţi din Republica Moldova, cum ar fi Gr. Vieru, D. Matcovschi, I. Dumeniuk, A. Ciobanu, M. Cimpoi, L. Lari, I. Ciocanu, V. Mândâcanu, I. Buga, V. Pohilă, C. Tănase, I. Conţescu ş.a.; prezenţa intelectualilor din Frontul Popular (încep enumerarea, fără a o putea epuiza, din motive cunoscute, cu scuzele de rigoare: Gh. Ghimpu, I. Hadârcă, D. Matcovschi, A. Şalaru, N. Costin, P. Buburuz, I. Dediu, P. Soltan, V. Beşleagă, I. Vatamanu, A. Moşanu, A. Reniţă, L. Istrati, D. Tanasoglu ş.a.) la acţiunile de revendicare a drepturilor naţionale şi masele de oameni din toate colţurile republicii i-au insuflat mişcării vigoare şi încredere în izbândă.

Nu a fost o exagerare faptul că poporul băştinaş din R.S.S.M., la fel ca şi celelalte naţiuni titulare din fostele republici ale U.R.S.S., şi-a pretins nişte drepturi fireşti: dreptul de a avea propria formaţiune statală, independentă de un imperiu, care nu numai că îl lipsise de independenţă şi simbolică statală, dar îi mutilase conştiinţa, îi limitase sfera de întrebuinţare a limbii materne, îi furase scrisul latin strămoşesc, îi negase orice relaţii cu malul drept al Prutului, dreptul de identificare cu poporul român, îl privase de istoria lui milenară.

În baza unei realităţi social-istorice existente la moment, înţelegător faţă de necesităţile fireşti ale concetățenilor săi de altă etnie, poporul băştinaş nu şi-a cerut numai propriile drepturi în detrimentul acestora; dimpotrivă, a manifestat atenţie şi grijă deosebită şi faţă de alte etnii, acordându-le maximum de drepturi în condiţii de democraţie reală a unui stat care se pretinde de drept.

În cazul de faţă am putea face referire la legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989, la sesiunea a XIII-a a fostului Soviet Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, anume Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite peteritoriul R.S.S.Moldoveneşti.

Când se discută azi textul, formulările, prevederile legii, exactitatea şi aşa-numitele concesii sau chiar lacune ale ei, lucrul trebuie făcut de pe poziţiile de atunci, cu referire la situaţia de până la căderea U.R.S.S.-ului şi de până la proclamarea independenţei republicii.

Cititorul de astăzi, aşadar, nu trebuie să uite (cu părere de rău, tocmai aceasta se întâmplă uneori, din care cauză obiecţiile la adresa prevederilor legii pentru situaţia de atunci sunt nejustificate) de realitatea concret-istorică, în care au fost elaborate, dezbătute, aprobate proiectele de legi.

Trei momente esenţiale din sus-numita lege, dintre care unul reclamând o modificare în Constituţie, cu consecinţe favorabile pentru evoluția ulterioară a evenimentelor, trebuie considerate o victorie redutabilă în lupta cu cerberii vechiului regim, pentru promovarea adevărului istoric şi ştiinţific:

1. Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-română realmente existentă (preambulul la lege).

2. Recunoaşterea faptului că limba „moldovenescă”, odată cu conferirea statutului de limbă de stat, devine şi mijloc de comunicare la nivel oficial între reprezentanţii de diferite naţionalităţi de pe teritoriul republicii (art. 1);

3. Limba de stat funcţionează în baza grafiei latine (art. 1).

 

Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-române conţinea implicit şi recunoaşterea unităţii de neam. Se făcea referire la cetăţenii de naţionalitate „moldovenească” şi la cei de naţionalitate română din Ucraina (subînţelegându-se regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia), care vorbeau una şi aceeaşi limbă ca şi moldovenii din R.S.S.M., ba, într-un timp, la şcoală se învăţa din manuale editate în R.S.S.M.

Accentuarea faptului că limba de stat funcţionează în baza grafiei latine este o „şopârlă” pe care am strecurat-o, împreună cu Ion Dumeniuk, în această lege (având certitudinea că va fi adoptată) pentru a ne asigura de reintroducerea alfabetului latin în cazul în care Legea „Cu privire la revenirea scrisului moldovenesc la grafia latină” va fi respinsă de parlament. Grafia era singura deosebire dintre aşa-zisa limbă „moldovenească” şi limba română.

Revenirea (asupra acestui titlu a insistat Dumeniuk, pentru că puterea cerea atenuarea sa, scriind „trecerea”; a se vedea chiar textul propriu-zis din Lege, unde se vorbeşte de „trecere”) la grafia latină demonstra că regele care susţine existenţa a două limbi diferite este gol; nu există absolut nicio deosebire între un text scris cu litere ruseşti şi acelaşi text reprodus cu litere latine!

Limba oficială – de stat, pe care urmează să o cunoască şi să o utilizeze în comunicarea oficială toţi vorbitorii din republică, indiferent de originea lor etnică, devine, pe teritoriul republicii, şi limbă de comunicare, formulare, contra căreia s-a opus categoric M. Gorbaciov pe tot parcursul dezbaterilor parlamentare din 30 august 1989 şi care le-a deranjat somnul multor diriguitori din republică, fără a mai vorbi de şefi şi şefuleţi mai mici, care îi provocau şi îi aţâţau contra limbii de stat pe oamenii simpli de pe şantiere şi de la întreprinderi.

Limba rusă, deşi nu era (şi nici nu era cazul!) decretată drept limbă de stat, de facto, îşi exercita acest statut nu numai în Federaţia Rusă, ci în întreaga U.R.S.S., ca limbă de comunicare interetnică. Este de la sine înţeles că îşi menţinea acest statut şi în R.S.S.M., cât timp republica făcea parte din U.R.S.S. Astfel se explică faptul că în Lege, la fiecare articol care stipulează folosirea limbii de stat, era indicată şi obligativitatea traducerii în limba rusă.

În fond, prin revendicarea statutului de limbă de stat, băştinaşii voiau ca limba lor în declin şi agonie, cu sfere reduse de întrebuinţare oficială (practic, în parte, numai în învăţământ, în presă, în literatura artistică locală), să fie luată sub protecţia statului, să-i fie asigurată utilizarea oficială la nivel republican.

În ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii altor etnii conlocuitoare, legea le-a asigurat folosirea limbii materne în toate domeniile: de la instruire și educație (lucru, evident, exagerat, mai ales în învăţământul liceal şi superior, căci pregătim specialişti pentru Republica Moldova, unde limbă de stat este limba română, nu specialişti pentru Ucraina, Rusia sau Comrat, Taraclia) până la efectuarea proceselor de judecată în limba maternă.

Fusese elaborat, cu termene suficient de labile (5, 10 ani), un Program complex de aplicare a prevederilor legislaţiei lingvistice, de implementare a limbii de stat în lucrările de secretariat şi în domeniul oficial de comunicare.

Fusese constituit un Departament de stat al limbilor cu sarcini riguroase de implementare a limbilor şi de aplicare a sancțiunilor contra eventualilor ignoranţi ai legii. Venirea la putere a PDAM în 1984 şi a comuniştilor în 2001 a demonstrat nu numai nedorinţa, ci şi tergiversarea la infinit, ca să nu spunem sabotarea, de către conducere a legilor, măsurilor de aplicare, a termenelor prevăzute.

A fost lichidat Departamentul de stat al limbilor, înlocuit cu altul care era preocupat de interesele minorităţilor, au fost întrerupte multe dintre iniţiativele ce vizau studierea limbii de stat, care începuseră a-şi demonstra eficienţa.

La iniţiativa şi prin „contribuţia” vechilor comunişti deghizaţi abil în democrat-agrarieni, în constituție s-a introdus denumirea de limbă „moldovenească”, contrar

1) demersului Congresului II al Frontului Popular din Moldova către parlament, cu propunerea de a fi repuse în drepturi, prin lege, etnonimul „popor român” şi glotonimul „limba română”;

2) documentului final al Marii Adunări Naţionale din 27.08.1989 „Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru viitor”, în care se cerea să fie respectate numele de „român” al poporului, purtat de-a lungul veacurilor, şi denumirea de „limbă română” pentru limba noastră;

3) aceloraşi adevăruri din „Declaraţia de independenţă” (27.08.1991) și sfidând argumentele ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din 1994 şi, ulterior, din 1996), concluziile unor savanţi notorii de peste hotare (italieni, nemţi, ruşi, francezi etc.) că limba de stat a Republicii Moldova este limba română.

Democrat-agrarienii chiar recunoscuseră într-un moment că ei ar accepta în Constituţie denumirea corectă de „limba română” (fiind conştienţi deci că mint cu obrăznicie din considerente de ordin politic, ceea ce face şi V. Stati cu dicţionarul său de lamentabilă faimă!) dacă ar primi garanţii solide că în viitor nu se va solicita reunirea fostei Basarabii cu România.

Iată care-i problema! Agrarienii, comunişti deghizaţi, dar şi comuniştii lui Voronin, socialiştii lui Dodon, vădit antiromâni, alte partide moldoveneşti fardate cu intenţii pro-europene, dar gata oricând să sară în barca moldovenismului, o armată întreagă de ideologi ai „moldovenismului primitiv”, progenituri ale foştilor nomenclaturişti sovietici, urmaşi fideli ai tătucului Stalin, nostalgici după defuncta U.R.S.S. sunt porniţi să întoarcă mortul de la groapă prin aderarea la aşa-numita (şi inexistenta, după o recentă declaraţie a lui Voronin însuşi!) Uniune Vamală Euro-Asiatică, numai să nu ne asociem în vederea ulterioarei integrări în Uniunea Europeană, unde te pomeneşti că trebuie să stai la o masă cu românii din România sau îţi vine în gând să arunci sârma ghimpată de pe Prut, pentru ca aşchia de pământ milenar românesc, răşluită la 1812 de imperiul ţarist, să revină la sânul patriei-mame…

Ne-a îndreptăţit legislaţia lingvistică, adoptată acum 25 de ani, aşteptările? Parţial da, în sensul că astăzi, de bine-de rău, limba statului este folosită nu numai la bucătărie, ci și în societate. Avem câteva generaţii de tineri crescuți și educați în condiţiile în care limba de stat nu mai e cenuşăreasă. Altceva este idealul de exprimare corectă generalizată, aşa cum e în România, de exemplu, la care mai avem de aspirat și de muncit.

Statul moldovenesc, spre deosebire de statul francez, bunăoară, nu a făcut o prioritate din protejarea, învăţarea, studierea, posedarea la perfecţie a limbii materne, din ocrotirea ei cu grijă de influenţe nefaste străine, de poluare lingvistică. Nu a elaborat şi nu a promovat o politică de ecologie a limbii. Limba română literară (normată) trebuie respectată, vorbită corect şi protejată de către orice vorbitor al ei, de la vlădică până la opincă.

Legislaţia lingvistică privind relaţiile dintre limbi, practic, nu există la ora actuală. Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriulR.S.S. Moldoveneşti (chiar dacă, la schimbarea denumirii republicii, numele propriu a fost înlocuit cu sintagma „Republica Moldova”) a fost elaborată în condiţiile existenţei U.R.S.S.-ului şi pentru situaţia lingvistică din R.S.S.M. ca parte a U.R.S.S. De îndată ce a fost proclamată independenţa republicii, iar U.R.S.S.-ul s-a destrămat, ea a devenit caducă.

Trebuia (astăzi este destul de târziu, dar realitatea concretă din Republica Moldova ne ilustrează că o asemenea lege rămâne a fi încă absolut necesară) imediat adoptată o lege nouă, care să corespundă realității actuale, în care limba rusă nu mai poate avea vechiul statut de limbă mai favorizată decât oricare din fostele limbi naţionale.

Statul ar trebui să intervină, prin pârghiile de control şi sancţiuni legale, în privinţa cunoaşterii şi utilizării limbii de stat, inclusiv în cazul întreprinderilor private. Limba de stat este o chestiune de stat, nicidecum una privată, atât timp cât instituţia privată funcţionează pe teritoriul statului.

În condiţiile avalanşei informaţionale fără precedent, statul ar trebui să reglementeze şi să verifice strict proporţia întrebuinţării limbii de stat şi a altor limbi (în cazul Republicii Moldova, a limbii ruse) în spaţiul public şi privat de emisie. În definitiv, chestiunea apărării limbii statului este şi o problemă de siguranţă de stat. Conducătorii de orice rang trebuie să cunoască în mod obligatoriu limba statului şi să vegheze la libera şi corecta ei întrebuinţare de către orice vorbitor.

Numai aşa vom face dovada unui stat modern civilizat, aspirant la un loc îndreptăţit în marea familie de popoare (fiecare cu limba şi cultura sa) a Europei unite, în structurile căreia limba română ocupă un loc egal printre celelalte limbi ale membrilor săi, în timp ce pretinsa limbă „moldovenească” a „moldoveniştilor” nu există.

Iar românii basarabeni şi transnistreni, se înţelege de la sine, sunt moldoveni ca cetăţeni ai statului Republica Moldova, dar români ca descendenţi ai dacilor şi romanilor.

Ceea ce o calamitate a distrus timp de două secole nu poate fi restabilit într-un sfert de veac.

Nicolae MĂTCAŞ – Revista Limba Romana.md

24/09/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu