CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TRĂDĂTORII LUI CUZA si preţul trădării

 

 

 

 

aicuza

Alexandru Ioan Cuza a intrat în istoria României ca domnitorul care a pus bazele statului român modern – însă stilul său autoritar a dus la neînţelegeri aprige cu clasa politică românească.

După şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a căzut victima “Monstruoasei Coaliţii” a liberalilor şi conservatorilor.

Mai mulţi militari care îi juraseră credinţă domnitorului şi-au călcat cuvântul şi au participat la acţiunea de detronare a acestuia.

Însă mai înainte de această ultimă trădare, Alexandru Ioan Cuza fusese trădat în repetate rânduri de omul său de încredere, Dimitrie A. Sturdza – care avea să ajungă prim-ministru.

Trădarea coloneilor

Consideraţii potrivite şi pentru lovitura de palat din 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Al.I.Cuza a fost obligat să abdice, deschizându-se calea aducerii pe tronul ţării a unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen.

Lucru mai puţin obişnuit şi cunoscut, unul dintre principalii participanţi la conspiraţie, colonelul N. Haralambie a trădat nu pentru foloase materiale sau de altă natură, ci pentru a obţine graţiile unei frumoase femei, aparţinătoare unei familii liberale, misterioasa doamnă C.

O samă de naturi criminale

La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”.

A fost vorba, printre alţii, de maiorul Dimitrie Leca, şeful gărzii palatului domnesc şi de colonelul Nicolae Haralambie, comandantul artileriei. Lista întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D.Creţulescu, Berindei, I.Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano-Popescu, Constantin Pilat.

Fiecare dintre aceştia fuseseră atraşi de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului” şi au primit, pentru ajutorul dat loviturii de palat răsplată pe măsură.

Ion. C. Bratianu

Într-adevăr, pentru continuarea programului stabilit prin Convenţia de la Paris din 1858 de marile puteri şi speculând nemulţumirile tot mai mari, generate de guvernarea „camarilei domneşti”, în iunie 1865, 8 importanţi lideri politici (Gr. Brâncoveanu, I.C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu) semnează actul secret de constituire a ceea ce avea să se denumească de unii „monstruoasa coaliţie”.

În esenţă semnatarii se legau, sub cuvânt de onoare, să aducă, în caz de vacanţă a tronului, un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident, aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859. Evenimentele sunt îndeobşte cunoscute: la 11 februarie 1866, ora 400 dimineaţa, după o noapte nedormită, pierdută la jocul de cărţi şi de dragoste cu Maria Obrenovici, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili şi obligat să semneze actul de abdicare:

„Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.

C.A. Rosetti

Ce n-au putut politicienii, a făcut femeia

La 1866, la numai 31 de ani colonelul Nicolae Haralambie era comandantul regimentului de artilerie al garnizoanei Bucureşti. Fusese avansat în grad şi numit în funcţie de Domnitorul Al.I.Cuza, care manifesta mare simpatie pentru el, ca un om provenit dintr-o familie de oameni simpli, considerat a fi de caracter şi care a promovat în carieră prin merite personale şi capacitate profesională.

Cu o săptămână înainte de noaptea fatidică de 11 februarie Cuza văzându-l pe Haralambie că e trist, abătut l-a întrebat care este motivul; i-a răspunsul polcovnicului că lipsa banilor, care îl face să nu-şi poată nici scoate hainele cele noi de la croitor, galant, Domnitorul bătăndu-l pe umăr şi râzând ia oferit banii necesari. Este astfel lesne de înţeles de ce atunci când conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu energie propunerea, conştiinţa datoriei ostăşeşti şi a recunoştinţei umane împiedicându-l de la orice compromis.

Dar implicarea comandantului artileriei în răsturnarea lui Cuza era absolut necesară, lăsarea lui la o parte şi posibila ripostă a militarilor săi putând zădărnici acţiunea. Faţă de această situaţie, aparent fără ieşire, complotiştii au recurs la o altă strategemă, bazată pe exploatarea slăbiciunilor omeneşti, invocată adesea în istorie.

S-a aflat că N.Haralambie avea o puternică pasiune pentru o doamnă din aristocraţia bucureşteană, aparţinătoare însă a unei familii de orientare politică liberală. C.Bacalcaşa o numeşte enigmatic doamna C. Ea fu însărcinată ca, apelând la farmecele şi abuzând de pasiunea amoroasă a colonelului să-l determine pe acesta să iasă din pasivitate şi să treacă de partea „monstruoasei coaliţii”.

Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici, a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care Domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!

Colonelul Nicolae Haralambie

Într-adevăr, în ajunul loviturii de stat, o scrisoare anonimă sau o anumită persoană – unii au pretins că a fost vorba de N.T.Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele” ar fi anunţat pe Cuza-Vodă cum că N.Haralambie a intrat în conspiraţie şi va trăda.

Acesta ar fi primit cu dispreţ denunţul şi ar fi răspuns: „Colonelul N.Haralambie trădător?…asta nu se poate!” Cu aşa încredere în oamenii săi Al.I.Cuza s-a limitat ca pentru noaptea de 10/11 februarie să ceară chiar trădătorilor să “ se îndoiască “ santinelele la toate posturile.

Mărturia Elenei Doamna

Într-un interviu publicat cu câteva luni înainte de deces, survenit la 2 aprilie 1909, Doamna Elena Cuza descria un alt moment semnificativ al acestei trădări:

„Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.

Elena Cuza

Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.

– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.

– Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.

– Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculându-mă de la masă.

– Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.

Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualiatate, să îndoiască garda în acea noapte la Palat”.

După această discuţie, ieşind de la Palat, Haralambie a fugit la unul dintre şefii conspiraţiei, cerându-i să se procedeze de urgenţă şi chiar în acea noapte, întrucât Cuza devenise suspicios şi putea să le de-a peste cap planurile.

Teza trădării acestuia din motive sentimentale este confirmată şi de fosta primă-Doamnă a ţării: „Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune”, arăta ea în interviul mai sus-citat.

Aşa se făcea că în noaptea fatidică tunurile colonelului Haralambie, orbit de patimi pentru femeia iubită, având roţile înfăşurate în paie, treceau fără zgomot pe Podul Mogoşoaia (Calea Victorii) şi împresurau Palatul princiar, pregătire ca, la nevoie, să tragă.

 

 

 

abdicare-e1453633477557.jpg

 

 

Preţurile trădării

Imediat după abdicarea forţată a lui Cuza, colonelul a fost numit, alături de generalul N. Golescu şi Lascăr Catargiu în Locotenenţa Domnească, organism menit să exercite interimar funcţia de şef al statului până la 30 aprilie 1866, când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern – Sigmaringen.

Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând numai să i se permită părăsirea ţării spre a găsi „ospitalitatea unei străinătăţi oarecare”, Domnitorul Unirii avea să-i trimită colonelului N.Haralambie o scrisoare în care scria, printre altele:

„D-ta ştii că pricipiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.

După ce principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a intrat în ţară şi a preluat tronul principatului, la 10 mai 1866, tot lui i s-a făcut cinstea să citească în Adunarea Deputaţilor jurământul noului Domnitor: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea ei şi a domniei ca Domn Constituţional”.

… Câteva zile după eveniment, 103 ofiţeri, în frunte cu generalii Em. Florescu şi Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea jurământului de credinţă.

Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de la 10-11 februarie 1866. Lucru pe care, evident, Carol nu l-a făcut niciodată.

Haralambie a devenit apoi ministru de război (6 august 1866 – 8 februarie 1867), după care, poate şi în urma remuşcărilor a demisionat din armată. Rechemat în activitate cu ocazia războiului de independenţă (1877 – 1878), este avansat la gradul de general de brigadă şi se distinge în calitate de comandant al corpului de vest la atacul Smârdanului. După această nouă împlinire se retrage definitiv în viaţa privată, poate sub povara aceluiaşi sentiment de vinovăţie.

Dacă răsplata politică a fost generoasă, se pare că în plan amoros a rămas efemeră. După ce l-a ademenit în conspiraţie, misterioasa doamnă C., l-a părăsit pentru totdeauna.

… Generalul Haralambie a murit în aprilie 1908 şi la înmormântarea sa din cimitirul Bellu au vorbit: generalul Coandă, din partea armatei, Dimitrie A.Sturza, din partea guvernului şi Costescu Comăneanu, vicepreşedinte al Senatului.

În discurile rostite cu acest prilej funebru, faptele de om politic şi distins militar au rămas în penumbră; cum ne precizează C. Bacalbaşa, cu această ocazie „a fost apărat de acuzaţia ce i s-a adus cum că şi-a călcat jurământul militar şi a contribuit la detronarea lui Cuza”, din pasiune pentru o frumoasă liberală.

Dimitrie A. Sturdza

Tradarile omului sau de incredere, Dimitrie A. Sturdza

Prima tradare In 1909, sotia domnitorului, Elena Cuza, implinea 83 de ani. Cum se implinea jumatate de secol de la Unirea Principatelor, sotia domnitorului a fost vizitata de Vespasian Pella, care a consemnat amintirile doamnei referitoare la tradatorul Dimitrie A. Sturdza:

“Maria Sa Cuza avea de secretar al sau pe Mitita Sturdza, var primar cu mine, caci mama mea era sora buna cu tatal lui Sturdza.

Prin 1863, Cuza, rugat de mine, permite revolutionarilor poloni sa treaca prin tara arme si munitii pentru o mare revolutie ce o preparau polonii. Mitita Sturdza afla acest secret si gaseste cu cale sa-l divulge dupa cum mai facuse si alte acte de asemenea masura.

Si atunci sotul meu, intr-un moment de mare indignare l-a luat de gulerul hainei si l-a azvarlit pe scarile palatului…

De atunci a incetat de a mai fi secretarul Domnitorului… dar tot de atunci s-a nascut si acea ura neimpacata pe care i-a purtat-o lui Cuza voda si dupa moarte.

De aceea, la detronare, varul meu Mitita Sturdza a avut rolul sau in conspiratiune si din tot ce l-a preocupat mai mult au fost corespondenta si actele Domnitorului Cuza, pe care in noaptea detronarii s-a grabit sa i le sustraga.

Desigur ca in cutiile biroului lui Sturdza pe care s-a telegrafiat acum de la Paris ca sa i le sigileze, se vor fi gasind si o parte din actele barbatului meu”.

A doua tradare Subiectul detronarii lui Alexandru Ioan Cuza a ramas unul fierbinte pana in secolul al XX-lea – in mare parte si datorita faptului ca tradatorul D.A. Sturdza era inca activ in viata politica a Romaniei. Astfel, in anul 1903 ziarul bucurestean “Tara” publica un articol sub titlul “Tradarea lui Sturdza fata de Cuza”, din care redam principalele pasaje in randurile urmatoare.

“Imparatul Napoleon al III-lea avea o simpatie deosebita pentru Cuza, de cand cu lagarul de la Furceni (Prahova) si gandindu-se cum ar putea sa-l mareasca in fata romanilor ii trimite o scrisoare printr-un curier special, in care ii scrie:

<<Strange oricata armata ai si concentreaz-o in cateva puncte pe malul Dunarii, apoi proclama independenta tarii, caci eu voi sili pe Turcia sa primeasca pe aceasta ca fapt implinit>>.

Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funesta ideea de a o comunica si secretarului sau particular de atunci, nimeni altul decat Dimitrie A. Sturdza.

Acesta, in intelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grabit sa instiinteze consulii englez, austriac si prusian de uluitoarea tentativa napoleoniana. Pe data a fost alarmata presa occidentala, spre penibila impresie a imparatului Frantei.

Drept urmare telegrama laconica a lui Napoleon al III-lea catre Cuza voda: <<O tara care are asemenea tradatori nu merita independenta>>. Telegrama era insotita de extrase din presa engleza ce publicase textul scrisorii lui Napoleon catre Cuza.

Indignarea lui Cuza voda n-a mai avut margini, a asteptat cu nerabdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat si intampinandu-l in capatul de sus al scarilor din interiorul edificiului domnesc iesean din strada Lapusneanu i-a aplicat corectia meritata:

<<Miselule, ceea ce publica ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu si cu tine: cine este tradatorul intre noi?>> si fara sa mai astepte un raspuns il palmui pe Dimitrie A. Sturdza, dandu-i un picior in spate care il facu sa se rostogoleasca pe scara palatului.

Dupa ce furia ii trecu, Cuza voda isi dete seama ce trebuia sa faca si trimise sa prinda si sa aresteze pe D. A. Sturdza.

Insa in zadar il cautara prin toate partile caci tradatorul intelesese situatia sa critica, fugise la Giurgiu si de acolo trecu Dunarea in Turcia pe care o servise in detrimentul patriei si natiunii romane”. Hotul de documente Tot ziarul “Tara” publica, tot in 1903 o alta investigatie referitoare la relatia Sturdza – Cuza; de data aceasta fiind vorba de documentele sustrase de catre fostul secretar:

“Este stabilit astazi ca domnul D. A. Sturdza e acela care a sustras documentele ramase in palat in urma abdicarii domnului Cuza. Ramane de stabilit in ce conditii D. A. Sturdza a sustras aceste documente ale fostului sau protector si ce a voit sa faca cu ele.

Dupa cercetari minutioase si ajutati si de intamplare, am reusit sa dam peste sentinela postata in cabinetul unde se aflau aceste hartii pretioase in ziua cand au fost sustrase de catre Sturdza”.

Martorul principal in 1903 era un soldat din garda civila care a fost prezent la evenimente: “Paream foarte mirat de ce m-a postat sa pazesc acea incapere, cand capitanul meu vazandu-mi nedumerirea imi zise:

<<Te-am postat aici, fiindca acest loc cere un pazitor destept. Sa nu lasi pe nimeni sa se apropie de acest dulap si aceasta casa de fier si daca o voi cineva sa se apropie, sa tragi intr-insul daca nu va voi sa se retraga la somatiile dumitale>>.

Abia postat acolo vazui trecand pe generalul Haralambie si apoi pe Golescu. Locotenentii Domnesti, care veneau sa vada daca mobilele ce mi s-au incredintat spre paza erau in buna stare. (…) Dupa o jumatate de ora a venit si Dimitrie Sturdza care incerca sa se apropie de dulapul de nuc.

Eu insa l-am somat sa se departeze si dansul se supuse la somatia mea. Putin mai tarziu, domnul Sturdza patrunse in acea camera insotit fiind de colonelul meu Serurie care mi-a dat ordin sa ies de acolo si sa raman de paza la usa, nelasand pe nimeni sa intre in acea camera.

Capitanul meu, Nita Radovici, veni atunci spre mine intrebandu-ma de ce mi-am parasit postul? I-am explicat cele intamplate si atunci dansul imi zice: <<A venit intai la mine Sturdza cerandu-mi sa-l las sa umble in dulapul ala, dar l-am refuzat. Atunci se vede ca domnul Sturdza s-a dus la colonelul Serurie. Treaba lor, eu mi-am facut datoria>>.

Nu trecu mult si domnul Sturdza iese din acea camera insotit de Serurie si tinand sub brat un voluminos pachet de hartii. Domnul Sturdza care parea foarte radios, ajungand in dreptul scarii stranse mana lui Serurie si crezand ca nu inteleg ii zise pe frantuzeste: <<Iti multumesc, ai facut un serviciu cauzei noastre>>”.

D.A. Sturdza avea sa moara in 1914 – ultimii sapte ani din viata petrecandu-i in ospicii. Fiul sau, colonelul Alexandru Sturdza avea sa tradeze trecand la nemti in anul 1917 cu planurile de lupta ale armatei romane.

Loialitatea lui Cuza

Dupa detronare, Alexandru Ioan Cuza avea sa primeasca in 1868 propunerea de a se reintoarce pe tronul Romaniei – propunere venita din partea Frantei si pe care avea s-o refuze spunand ca nu isi doreste sa se reintoarca in Romania cu sprijinul unei puteri straine.

La momemntul detronarii “Monstruoasa Coalitie” a lansat o ampla campanie de dezinformare prin presa in care sustinea ca domnitorul Cuza intentioneaza sa se alieze cu Rusia.

D.A. Sturdza avea sa sustina mai apoi ca detine acte – dintre cele furate din cabinetul lui Cuza – care probeaza aceasta acuzatie, insa nu a publicat niciodata aceste presupuse dovezi. In orice caz, campania de dezinformare avea sa-si atinga tinta si sa blocheze relatia lui Cuza cu imparatul Napoleon al III-lea. Diplomatia franceza avea sa-si dea seama de greseala abia doi ani mai tarziu, cand ducele de Grammont, ambasadorul francez, avea sa poarte urmatorul dialog cu principele detronat Cuza, dialog reprodus in volumul editat de istoricul Stelian Neagoe:

“Ducele: Ei bine ne-am saturat de Carol, este destul.

Cuza: Pentru ce?

Ducele: Ei, dar este cat se poate de prusac. Si-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianta cu imparatul, ministrii sai sunt in relatii supravegheate cu Rusia. Delicateturi de ambele parti – evident pe fond de autoaparare. Se joaca (indescifrabil), ce credeti?

Cuza: Ca rusii se folosesc de acei oameni si se vor servi pana cand vor fi castigat ceea ce este de castigat si ca-i vor abandona atunci cand nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul ca dumneavoastra pareti a va teme. Incearca sa se pacaleasca unii pe altii.

Ducele: Da. Rapoarte alarmante. Bratianu vrea sa rastoarne pe Carol si sa proclame republica.

Cuza: Credeti ca tara ii va urma?

Ducele: Nu stiu ce sa cred. Va marturisesc ca sunt foarte stanjenit. Mai inainte politica din Principate se facea la Constantinopol si la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de cand suntem in alianta cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la Bucuresti, Iasi si v-as fi recunoscator sa va stiu parerea.

Cuza: Permiteti-mi domnule duce sa vorbim in termeni academici si sa vorbim despre lucruri mai agreabile. Situatia politica din Romania este un subiect care nu ma atrage. Sunt jenat.

Dumneavoastra sunteti ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeti domnule ambasador, vreti cumva sa ma faceti principe al hazardului; ati venit sa-mi faceti niste propuneri?

Ducele: Dar principe fiti incredintat ca noi nu am fost niciodata ostili persoanei dumneavoastra, noi am fost dezolati si nu am fi uimiti deloc daca v-ati relua locul. Numai dumneavoastra puteti restabili ordinea. Nimeni nu mai are influenta in afara de dumneavoastra.

Cuza: Sunteti sigur ca interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?

Ducele: Da.

Cuza: In acest timp la Paris m-au considerat implicat in amenintarile dinspre Rusia.

Ducele: Ah, s-au facut prostii; da, am crezut-o; ne-am lasat inselati.

Cuza: Dar permiteti-mi sa va spun ceva: orice s-ar intampla, nu voi consimti niciodata a intra in Romania printr-o interventie straina, cu ajutorul Frantei, tot atat de putin ca si cu cel al Rusiei. Nu as vrea sa ajung altfel decat prin tara.

Ducele: Cu dumneavoastra principe, suntem siguri ca influenta rusa nu va ajunge sa predomine in Romania.

Cuza: Intre timp, am fost luat drept rus la Paris.

Ducele: Acum stim adevarul, dar am fost prost informati, am facut si prostii.”

Ca peste tot în lume, înalta trădare (hiclenirea sau hainia Domnului ţării) şi complotul de înaltă trădare au fost considerate crime şi pedepsite dintotdeauna, începând cu „Legea ţării” şi până la codurile penale moderne prin pedeapsa capitală.

Totuşi, folosirea trădării în scopuri politice a condus adesea la impunitate şi chiar la considerarea autorilor săi, ieşiţi învingători, drept eroi naţionali  (Vezi decembrie 1989 ).

Iar butada lui Napoleon „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” a rămas şi ea, în toate cazurile, valabilă…

 

Surse: lumea sub lupă; istoria-romanilor.com

28/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 28 septembrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

28 septembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

1448:  Se desfasoara campania militară antiotomană a lui Iancu de Hunedoara la sud de Dunăre, pe Valea Moraviei.

  La Cuvin, pe malul Dunării, trupele sale facusera joncţiunea cu oastea regelui Ungariei, Vladislav şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în teritoriul turcesc s-a tărăgănat şi abia în septembrie s-a trecut Dunărea.

Pe Morava armata crestina se ciocneste cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă.

Turcii  fură obligaţi să se retragă, iar   Iancu a înaintat în marş rapid către sud, cu 12.000 de călăreţi şi cu oştile sale transilvane, către Sofia, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată turcească. 

 

 

 

 

 

 

1737: Episcopul greco-catolic român Ioan Inochentie Micu – Klein, a prezentat Dietei ungare un memoriu, în numele “naţiunii române” din Transilvania, faţă de refuzul  de a înlocui termenul “naţiune”, cu acela de “români” sau de “plebea românească”.

Inocenţiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 22 septembrie 1768, Roma), a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraş. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” şi mănăstirea cu acelaşi hram.

A primit titlul de baron, devenind si  membru al Dietei – Adunarea legislativă a Principatului Transilvania.

Fiind primul român  care a intrat in in Dieta Transilvaniei, a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate:

Românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării;

Românii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal;

Românii lucrează pământul şi ocnele (muncile cele mai grele);

Românii dau cele mai mari contribuţii şi, în virtutea voinţei imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate şi poporului român.

Deci şi românii au dreptul să fie recunoscuţi ca naţiune, a patra din Ardeal, nu numai „plebs valahica”. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reprezentantii celor trei naţiuni privilegiate (ungurii,sasii si secuii),  s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde „nişte lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”, iar Dieta nu a permis citirea documentului.

 

 

 

 

 

 

1847 (28 septembrie/10 octombrie) : S-a născut la  Scheii Brașovului, Gheorghe Dima, compozitor şi dirijor, membru de onoare al Academiei Române din 1919;  (m. 1925, la Cluj).

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos/Gheorghe_Dima

 

 

 

 

În tinerețe a cântat la operele din Klagenfurt și Zürich. După întoarcerea în orașul natal, a lucrat ca profesor de muzică și dirijor, fiind director al Școlii de Gimnastică și Cântări (1875 – 1879; 1899 – 1914) și cel dintâi director al Conservatorului din Cluj.

Din compozițiile sale, sunt foarte cunoscute: „Cucule cu peana sură” , „Mama lui Ștefan cel Mare”,„Ștefan Vodă și codrul”, „A venit un lup din crâng” (versuri de George Coșbuc) , „De ce nu-mi vii?” (versuri de Mihai Eminescu), Peste vârfuri ( versuri de Mihai Eminescu, tradus in germana de Mite Kremnitz. Cântat prima oară la Sibiu, în 1897. Dedicat „domnului Titu Maiorescu”), Somnoroase păsărele (trad. lb. germ. «Mude Vöglein»; versuri de Mihai Eminescu).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1848 (28 septembrie/10 octombrie): Generalul Gheorghe Magheru hotărăşte dizolvarea taberei de voluntari de per „Câmpul lui Traian” de la Râureni (Vâlcea), dupa ce autocraţiile rusă şi otomană au pus capăt, prin forţă, tentativei  muntene de emancipare naţională şi socială, care era prea aproape de graniţele lor ca să fie tolerata.

Este sfârşitul Revoluţiei în Ţara Românească. 

 

 

 

 

 

 

 

1848: A treia Adunare naţională de la Blaj a adresat Parlamentului de la Viena “Memoriul poporului român din Transilvania”, prin care se susţinea principiul egalităţii naţionale cu toate popoarele din imperiu.

 

 

 

 

 

 

 Imagini pentru A treia Adunare naţională de la Blaj 1848 photos

 

 

 

 

 

La adunare au participat peste 20.000 de tarani romani condusi de Avram Iancu, Axente Sever si Iovin Bran. Recunoscuta ca ”Adunarea Martiala”, intrunirea a hotarat infiintarea de urgenta a unei armate revolutionare romanesti.

Simion Barnutiu, August Treboniu Laurian si Alexandru Papiu Ilarian au fost pasoptistii care au dat tonul adunarii. Participantii au respins unirea Transilvaniei cu Ungaria si au refuzat sa recunoasca guvernul de la Pesta.

De asemenea, au decis sa infiinteze Comitetul National Roman ca organ de conducere a natiunii si au cerut reorganizarea constitutionala a Transilvaniei.

A treia adunare de la Blaj a dus la formarea unei armate de 300.000 de oameni.

La initiativa lui Avram Iancu, romanii s-au constituit in 15 legiuni comandate de un prefect, care au inceput lupta impotriva dominatiei maghiare chiar din luna octombrie.

 

 

 

 

 

 

1868:  S-a deschis, la Sibiu, primul Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria.

A fost adoptat “Statutul organic”, care consfinţea principiile fundamentale ale autonomiei Mitropoliei ortodoxe române din Transilvania şi Ungaria.

 

 

 

 

1876:  A decedat  Costache Negri, diplomat roman unionist,  participant la Revoluţia de la 1848; (n. la 14 mai 1812, la Iasi).

Tatal sau era Petrache Negrea, vel aga, mama, Smaranda, nascuta Donici. Este al doilea din cei cinci copii ai familiei.

Incepe sa invete acasa cu un dascal grec si continua scoala la Curtea domnitorului Ioan Sandu Sturdza, a carui sotie era matusa mamei lui.

In 1821, familia sa se refugiaza la Chisinau unde continua sa invete la Scoala Mitropoliei.

 Scriitor patriot si poet ocazional,compune  poezii de dragoste transpuse in epoca pe muzica, poezii de inspiratie folclorica.


A scris ateva fabule, proza din ciclul Venetia, nuvela neterminata Manastirea, schita satirica neterminata Memoriile unei parechi de foarfici.
Cunoscand bine franceza, italiana, germana, engleza,a  tradus din Byron, Schiller.
De asemenea a scris scrisori, cu valoare documentara, in care se vede moralist, sensibil, inclinat spre natura.  

1832: Pleaca sa studieze medicina. Viziteaza Viena, Paris, Berlin, Venetia, Florenta, Napoli.

1845: Face o calatorie in Anglia.

In 1848 este la Paris si inmaneaza Guvernului Provizoriu tricolorul romanesc, facut se pare de el, iar in  1851 este ales in Moldova si parcalab de Covurlui, si in 1854, este numit sef al Departamentului Lucrarilor Publice.

In 1855 este trimis la Viena pentru a sustine cauza Principatelor, dupa care este agent al tarii la Constantinopol.

1856: Revenit la Iasi, este ales in Comitetul Unirii.

1857:  Deputat de Galati si Vicepresedinte al Adunarii Ad-hoc.

1858: Renunta la candidatura la domnie in favoarea lui Cuza si ramane un sfetnic apropiat al acestuia.

1859: Este plecat din nou la Constantinopol pentru a face recunoscuta investirea lui Cuza.

Complotul care a dus la rasturnarea lui Cuza l-a determinat sa iasa din viata politica.

1876 — La 28 septembrie, la Targu Ocna, judetul Bacau, s-a stins din viata  din cauza unei pneumonii,   A fost inmormantat la Manastirea Raducanu din Targu Ocna.

 

 

 

 

 

 

 

1882: S-a născut istoricul şi arheologul Vasile Pârvan, considerat  părintele arheologiei româneşti; membru al Academiei Române; membru titular al Academiei Române din 1913, vicepreşedinte al acestui for (1920-1923).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost un mare specialist în preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane si a scris şi numeroase eseuri de filosofia culturii şi estetică.

A elaborat un vast plan naţional de cercetări arheologice, întreprinzând săpături sistematice în aşezări din Dobrogea şi Muntenia, descoperind, în 1913, cetatea Hristia; (d.26 iunie 1927).

 

 

 

1884 : S-a născut entomologul de origine germană Wilhelm Karl Knechtel, fondatorul şcolii româneşti de entomologie agricolă; membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1967)

 

 

 

 

 

 

 

1884: Se inaugurează tronsonul de cale ferată Adjud-Târgu Ocna.

 

 

 

 

 1914 (10 octombrie, stil nou):  A urcat pe tronul României regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen , născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen (n.1865 – d. 1927). 

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul şi succesorul regelui Carol I, a jurat credinţă României,  promiţând că va fi “un bun român”.

A fost unul din fauritorii Romaniei Mari. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Foto: Majestatea Sa Ferdinand (1865-1927), Rege al României (1914-1927), Principe al României, Principe de Hohenzollern – Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen.

 

 

 

 

S-a căsătorit  în decembrie 1892 cu principesa Maria (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, avînd şase copii: Carol, Nicolae, Elisabeta, Mărioara, Ileana şi Mircea.

Majestatea Sa Ferdinand al României,  a fost  protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române.

A decedat la 20 iulie 1927.

 

 

 

 

 

 

 

1916:  S-a incheiat  Bătălia de la Sibiu, prima mare Batalie de pe Frontul de Nord, in urma careia armata română e obligată să se retragă, in fata ofensivei trupelor germano-austro-ungare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Generalul Eremia Grigorescu, comandantul trupelor române

 

 

 

 

Imediat dupa Batalia de la Sibiu, in perioada 28 septembrie – 11 octombrie 1916, se va desfasura Prima Bătălie de la Oituz, in care trupele române, comandate de generalul Eremia Grigorescu,vor opri  înaintarea armatei germano-austro-ungare şi printr-o singură contraofensivă, restabilesc linia frontului pe vechea frontieră din Carpaţi.

 

 

 

 

 

 

1918: Ferdinand I, regele României (1914-1927), a dat o Proclamatie catre ostasi, în care îi îndemna sa ia din nou armele pentru a înfaptui „visul nostru de atâtea veacuri: unirea tuturor românilor, pentru care în anii 1916-1917 ati luptat cu atâta vitejie”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1920: Se semnează, la Paris, Tratatul dintre Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și România, prin care se recunoaște suveranitatea României asupra provinciei cuprinse între Prut și Nistru (unirea Basarabiei cu România).

 

 

 

 

 

 

 

1921: A murit la Bucuresti,  Petru Grădişteanu, publicist şi om politic liberal (ca deputat şi senator a iniţiat câteva proiecte de legi, printre care legea privind organizarea şi administrarea teatrelor, adoptată în 1877).

A fost  preşedinte al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” (Liga culturală); membru de onoare al Academiei Române din 1883; (n. 24 februarie 1839, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 

1931:  S-a nascut scriitorul  și criticul literar român Valeriu Râpeanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Valeriu Rapeanu este un exeget  de seama al operei marelui istoric Nicolae Iorga.

A scris si monografia “Al. Vlahuţă” si a  îngrijit antologia  “Dramaturgia contemporană românească”.

 

 

 

 

 

 

1939: S-a născut actorul Sorin Gheorghiu; (m. 2008).

 

 

 

 

 

Poster: Sorin Gheorghiu

 

 

 

 

In primii ani ai carierei a jucat pe scenele Teatrului de Stat „Ioan Slavici”” Arad (1961 – 1965), ale Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti (1966 – 1969), precum şi ale Teatrului Valah Giurgiu (1969 – 1972).

În perioada maturităţii sale artistice, Gheorghiu a creat roluri pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti (1972 – 1993).

A  jucat în filmele „Examen”, de Titus Muntean, şi „Secretul lui Nemesis”, de Geo Saizescu, precum şi în producţia tv „Roşia de un kilogram”, în regia lui Petre Bokor.

Ultima sa premieră a avut loc în 2007, pe scena Teatrului Odeon, cu rolul Alfred din spectacolul „Sunt propria mea soţie”, de Doug Wright, în regia lui Beatrice Rancea.

 

 

 

 

 

 

 

1966: A murit compozitorul Ioan Danielescu; (n. 29 decembrie 1884, Ploiesti).

Eminentul profesor, compozitor si dirijor Ioan Cristu Danielescu, a inceput in  anul 1900 studiile muzicale la Conservatorul din Bucuresti, beneficiind de indrumarea unor straluciti maestri ai scolii muzicale romanesti din acea vreme.

 

 

 

 

 

 

Pana la sustinerea examenului de capacitate, tanarul profesor I.C. Danielescu a predat gratuit muzica in diverse scoli din Municipiul Ploiesti, in vara anului 1904 reusind sa constituie un cor de aproape 500 de elevi, care in ziua de 2 iulie 1904, cu prilejul comemorarii a 400 de ani de la trecerea in eternitate a marelui voievod al Tarii Moldovei- Stefan cel Mare si Sfant, a sustinut in aer liber un splendid concert-spectacol.

In urma promovarii examenului de capacitate si pana la pensionare (1945), profesorul I.Danielescu s-a impus printre cei mai renumiti profesori de muzica din aceasta straveche urbe, cu deosebire la prestigiosul Liceu „Sf.Petru si Pavel”, precum si la Scoala Normala si Liceul de fete „Spiru Haret” din Ploiesti.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru muzician Ioan Cristu Danielescu photos

 

 

 

 

 

 

Dintre numerosii sai elevi, au avut fericirea de a-l avea dascal, maestrii: Dumitru D. Botez si Paul Constantinescu, istoricul si criticul literar Valeriu Rapeanu, profesorul emerit Paul D.Popescu, au remarcat in cuvinte elogioase calitatile sale de pedagog si de animator al vietii corale ploiestene.

Paralel cu prestigioasa sa activitate didactica, profesorul I.Cr. Danielescu, se afirma puternic realizand peste 150 de lucrari in domeniul muzicii de teatru, muzicii pentru voce si pian si cu deosebire in domeniul muzicii corale unde ramane „Unul dintre clasicii acestui gen muzical”.

Cateva titluri  au devenit permanente in repertoriul genului: „Se intorc eroii” (1913); „Frunza verde de sulfina” (1920); „Sus pe Arges ” – suita pentru cor mixt (1950), „Pe Valea Prahovei” (1956) si in mod exceptional corul mixt „Vointa Neamului”, un adevarat imn ce rasuna si astazi cu aceeasi intensitate pentru pacea si suveranitatea tarii, compus in preajma Marii Uniri de la 1918.
Profesorul I.Cr. Danielescu s-a impus si printr-o neobosita activitate de dirijor, la pupitrul Societatilor corale: „Doina Prahovei”, „Freamatul codrului” etc., cu care a sustinut numeroase concerte in Ploiesti, in judet si in turnee intreprinse in diverse zone ale tarii.
 

Manifestari omagiale au avut loc   – cu ocazia atribuirii titlului de Profesor emerit, iar in 1996, cu ocazia comemorarii a 30 de ani de la trecerea sa in  vesnicie, s-a dezvelit o placa omagiala, asezata in fata casei, in care a trait si creat renumitul profesor, compozitor si dirijor, eveniment onorat de conducerea Uniunii Compozitorilor in frunte cu presedintele acestei institutii si reputatul scriitor si om politic Mircea Ionescu Quintus.
Tot in acea zi (8 dec.1996), o placa omagiala s-a dezvelit si pentru distinsul sau fiu, compozitorul, dirijorul si profesorul Nelu Danielescu (n. 1919, Ploiești – d. 16 noiembrie 1971) , unul dintre fondatorii Teatrului de Revista din Ploiesti.
 

 

 

 

 

 

 

 

1991: Sunt aduse de la Marasesti si înhumate în Parcul Libertatii  din capitala, osemintele Eroului Necunoscut.

 

 

 

 

 

Cititi povestea acestui erou  AICI

 

 

 

 

 

1993: La şedinţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, consacrată dezbaterii cererii României de aderare la Comunitatea Europeană, ţara noastră a primit aviz favorabil de aderare.

 

 

 

 

 

 

 

2004: A decedat  Geo Dumitrescu, poet, membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Academiei Române (« Nevoia de cercuri »,”Aventuri lirice »,”Libertatea de a trage cu puşca »); (n.18 mai 1920).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2006:  A încetat din viaţă scriitorul, criticul  literar, publicistul şi poetul român Virgil Ierunca (Virgil Untaru): “Semnul mirării”, “Poeme de exil”, “Româneşte”;  (n. 16 august 1920).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2007: A încetat din viaţă regizorul şi scenaristul  Savel Stiopul; (n. 15 iunie 1926).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cariera sa a inceput in 1950, cele mai valoroase producţii ale sale fiind considerate „Anotimpuri” (1963) şi „Falansterul” (1979), ambele selecţionate la la Festivalul de la Cannes.

„Natura filmelor mele nu a avut un impact imediat in ţară, abia după 10-15 ani au fost văzute cu ochii care trebuie. Ca atare, nu am căştigat niciodată vreun premiu aici, dar am luat premii importante in străinătate şi de trei ori am fost nominalizat la Cannes”, mărturisea Savel Stiopul intr-un interviu acordat unui cotidian bucurestean..

A fost inmormăntat ieri la prănz la Cimitirul Armenesc din Bucureşti.

 

 

 

 

 

2012: A murit Alexandru George (numele adevărat: George-Alexandru Georgescu), critic, istoric literar, eseist, prozator şi traducător; (n. 1930).

 

 

 

 

2014: A decedat Î.P.S. Nicolae Corneanu, arhiepiscop al Timişoarei, mitropolit al Banatului (din 1962).

Între anii 1942-1946 a urmat Facultatea de Teologie la București. În aceeași perioadă a urmat cursurile Facultății de Filologie și a celei de Litere.

In 1949 și-a susținut teza de doctorat si a devenit profesor suplinitor la Academia Teologică Ortodoxă Română din Caransebeș.

Între anii 1956-1958 a fost profesor de limbile greacă și franceză la Seminarul Teologic „Ioan Popasu” din Caransebeș, iar în 1959 conferențiar la Institutul Teologic din Sibiu, unde a predat teologia simbolică și limba greacă.

A conferențiat la Oxford, la Universitatea Humboldt din Germania și la Fundația „Pro Oriente” din Viena.

Începând din 1949 a activat în administrația Mitropoliei Banatului ca secretar și consilier. La 15 decembrie 1960 a fost ales episcop al Episcopiei Aradului. La 17 februarie 1962 a fost ales arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului și mitropolit al Banatului.

Înscăunarea sa a avut loc la 4 martie 1962. Odată cu reînființarea în 1994 a Episcopiei de Caransebeș, funcția de episcop de Caransebeș a fost preluată de Emilian Birdaș.

Interimar, IPS Nicolae Corneanu a mai fost locțiitor de mitropolit al Ardealului (câteva luni în 1967) și locțiitor de mitropolit al Olteniei (în anii 1967-1968).

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru IPS Nicolae Corneanu biografie

 

 

Nicolae Mihail Corneanu (n. 21 noiembrie 1923, Caransebeș – d. 28 septembrie 2014, Timișoara), a fost  arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului din 1962 până în 2014. În anul 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române

A fost printre primii ierarhi ortodocși români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea regimului comunist.   In 2007, o ezoluție a  CNSAS confirma  că Nicolae Corneanu a fost colaborator al poliției politice comuniste și că a furnizat, între 1950 și 1988, informații despre „dușmanii poporului”. În schimb, Securitatea l-ar fi ajutat să avanseze în ierarhia bisericească.

 

A fost criticat si pentru faptul ca la ceremonia de sfințire a bisericii greco-catolice „Sfânta Maria Regina Păcii și a Unității”, care a avut loc la 25 mai 2008, a plecat din mijlocul enoriașilor prezenți și a urcat la altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăși. Ca răspuns, excelența sa, monseniorul Francisco-Javier Lozano, nunțiul apostolic în România, conform tradiției, i-a dat în mână ÎPS Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu Sângele Domnului, din care Înalt Preasfinția Sa Nicolae s-a împărtășit singur. 

BOR și-a arătat rezervele față de acest gest, considerînd că, deși ortodocșii și catolicii își recunosc reciproc unele taine, „comuniunea potirului” nu este acceptabilă.

Această împărtășire a determinat protestul Patriarhiei Ruse prin vocea mitropolitului Kirill, cerând Bisericii Ortodoxe Române „să exprime un punct de vedere în legătură cu acest eveniment”.  Au protestat de asemeni mari duhovnici, precum și călugării de la Muntele Athos, care au solicitat caterisirea ÎPS Nicolae.  În protestul lor aceștia l-au acuzat pe ÎPS Nicolae că s-ar fi împărtășit cu ereticii, ceea ce a determinat proteste vehemente.

ÎPS Bartolomeu Anania a luat de asemeni poziție împotriva ÎPS Nicolae.

La ședința Sfântului Sinod   programată pentru 8-9 iulie 2008, in plenul Sinodului, ÎPS Nicolae și-a recunoscut vina și „și-a cerut iertare și a fost iertat”.

Anterior, cazul a fost dezbătut de Comisia canonică, juridică și pentru disciplină, condusă de ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei in ctimpul careia a fost adoptată o soluție de compromis: mitropolitul Banatului și-a făcut mea culpa în plenul Sinodului,  care i-a acordat ca urmare iertarea, însă a interzis categoric pe viitor împărtășirea clericilor și laicilor ortodocși în alte Biserici creștine, precum și concelebrarea Liturghiei, a Sfintelor Taine sau a ierurgiilor cu slujitori ai altor culte, sub pedeapsa unor sancțiuni canonice severe

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/28/o-istorie-a-zilei-de-28-septembrie-video/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

 

28/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ambasada Rusiei la București se folosește de Brâncuși pentru a da mesaje politice românilor și României. FOTO- VIDEO

Imagini pentru ambasada rusiei la bucuresti photos

 

Foto: Ambasada Rusiei la București

Ambasada Federatiei Ruse în România a lansat un videoclip cu mesaj la adresa românilor și a României.

După ce o agenție de publicitate a publicat in vară un clip ilustrat cu un tren rusesc în care era transferat tezaurul României, acum rușii spun că ar trebui să cunoaștem adevărata istorie.

Astfel, în videoclipul de propagandă postat pe site-ul Ambasadei Rusiei se afirmă că în Primul Război Mondial armata rusă și armata română au luptat împreună pentru independența României.

În cel de-Al Doilea Război mondial, aceleași armate au luptat alături pentru independența Europei, iar copiii români trebuie să învețe adevărata istorie a celor două popoare, o istorie care „n-a fost scrisă de actori, pe un platou de filmare”.

Tot în clipul distribuit pe site-ul ambasadei apar imagini cu Dumitru Prunariu și cu „industrializarea României”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ca urmare a clipului, pe Facebook s-au anuntat proteste.

Reactia Ministerului de Externe

„Apreciem contributia Ambasadei Federatiei Ruse la recuperarea patrimoniului national romanesc si o incurajam sa continue aceasta abordare. Totodata, incurajam sustinerea campaniei de catre orice actor public sau privat, in spiritul respectului pentru valorile culturale ale poporului roman.

Pare insa mai putin explicabila asocierea acestui demers cu un mesaj media, asumat de Ambasada Federatiei Ruse, mesaj care promoveaza o viziune proprie asupra unor capitole din istoria relatiilor bilaterale. Aceasta cu atat mai mult, cu cat este vorba de un domeniu despre care cea mai in masura sa se pronunte este Comisia comuna de istorici romano-rusa al carei obiectiv este tocmai discutarea aspectelor care tin de istorie, in vederea consolidarii increderii reciproce.

Pentru informatii legate de campania oficiala derulata de Ministerul Culturii, va invitam sa vizitati pagina de internet http://www.brancusiealmeu.ro.&#8221;

 

 

Reactiile romanilor

 

 

Romanii au fost invitati, pe Facebook, sa doneze cate un cent ca raspuns la donatia „modesta” a Ambasadei Rusiei pentru Cumintenia Pamantului.

Ambasadorul Rusiei a anuntat cu mandrie ca a donat 100 de euro pentru Cumintenia Pamantului. Consideram ca suntem jigniti, asa ca va invit sa returnam bacsisul in monede cat mai mic. Un cent ar fi suficient daca ne-am aduna suficienti. Oricum, ar fi bine sa nu ramanem datori, asa cum sunt rusii faţă de noi cu niste zeci de tone de aur, dacă ne oprim doar aici”, este mesajul publicat pe reteaua de socializare.

Postarea publicata pe pagina ambasadei este insotita de un clip replica la cel realizat de Papaya Advertising,  in urma cu mai bine de o luna, care facea referire la instaurarea comunismului.

Despre contributia Ambasadei la recuperarea sculpturii „Cumintenia Pamantului.

In Romania este lansata campania pentru recuperarea patrimoniului national cultural al tarii, inclusiv a sculpturii lui Constantin Brancusi „Cumintenia Pamantului”. Ambasada se alatura actiunii si aduce o contributie financiara modesta la fondul comun creat in acest scop.„, este mesajul transmis pe pagina.

In clip insa, se vorbeste despre cum „armata rusa si armata romana au luptat impreuna in Primul Razboi Mondial pentru independenta Romaniei” si cum in al Doilea Razboi Mondial „au luptat impreuna pentru independenta Europei”. De asemenea, filmuletul prezinta cum Romania „s-a reconstruit economic si social cu ajutorul Uniunii Sovietice si ca „copiii trebuie sa invete istoria adevarata”.

Videoclipul n-a starnit insa reactiile asteptate de Ambasada Rusa. Dupa ce au vazut imaginile, romanii fie l-au ironizat, fie l-au atacat dur, la comentarii.

Un bun inceput:))) da’ Tezaurul cand il inapoiati? Nu de alta, da’ se face suta de ani de cand e pe la voi. „, a scris George.

Uniunea Sovietica a furat Romaniei Bucovina de Nord si Basarabia„, a transmis Gabi.

Ca roman, ma simt profund jignita.„,a scris Emma.

Totusi, au existat si persoane care cu considerat gestul „unul potrivit„.

De asemenea, deputatul Ovidiu Raetchi a dat o replica in Parlament.

Am cautat in istorie si am identificat doua astfel de valori. Basarabia, pe care un imperiu vecin a rapit-o Romaniei printr-o intelegere cu Hitler, in urma unui ultimatum agresiv. Tezaurul Romaniei, incredintat unor aliati de la acea vreme.

Cu aurul din tezaur am putea achizitiona cateva sute de cumintenii ale pamantului. Acum, daca tot s-a format acest reflex bizar de a darui mai degraba, decat a dobandi, la ambasada Rusiei, contam pe sprijinul ei in aducerea tezaurului in Romania.”

27/09/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu