CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 iulie 1917 – Bătălia de la Mărăști. VIDEO

 

 Imagini pentru batalia marasti photos

Bătălia de la Mărăști. «Prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne»

 

La 24 iulie 1917, stil nou (11 iulie 1917, stil vechi) începe bătălia de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte asupra trupelor germano-austro-ungare (19 iulie/1 august 1917).

Victoria Armatei Române din vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară care urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. 

Bătălia de la Mărăști reprezintă una dintre cele mai importante victorii ale Armatei Române atât în din Marelui Război, cât și în cadrul istoriei militare a poporului român. Lupta s-a bucurat de o bogată atenție atât în perioada interbelică cât și în perioada național-comunistă.

În ambele perioade, victoria Armatei Române a fost însă intens exploatată în scop propagandistic.Dacă în prima dintre perioade, victoria de la Mărăști a pus bazele unui adevărat „cult al personalității Mareșalului Averescu”, în cea de-a doua perioadă, pe lângă aspectele mai mult literare decât istorice, am putut observa diminuarea, până la omitere, a impactului pe care l-a avut revoluția din 1917 asupra evenimentelor. Și, totuși, bătălia de la Mărăști reprezintă un capitol de aur în istoria poporului român, în ciuda regimurilor care au încercat să o exploateze propagandistic.

Armata română din primăvara anului 1917 era radical schimbată față de cea din toamna anului 1916. Dotările cu armament și echipament modern au fost urmate de o atentă instrucție în materie de folosire a acestuia. În plus, celebrul discurs al regelui Ferdinand referitor la reformele agrară și electorală și noile înzestrări ale armatei au favorizat un moral bun pentru soldatul român.

Astfel, soldatul român nu avea doar un scop pentru care să lupte, ci și posibilitatea concretă de a atinge acest scop, întrucât el se putea măsura cu inamicul, din punctul de vedere al dotării cu armament. Ofensiva de la Mărăști nu a vizat exclusiv elemente de strategie militară, ci a reprezentat și un important moment de întărire a moralului ostașului român. Acesta trebuia, așa cum s-a și întâmplat, să vadă pentru prima dată ostașul german bătând în retragere.

 

 

 

Alexandru Averescu (n.1859-d.1938), general român

Generalul român Alexandru Averescu (n.1859-d.1938) 

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai – iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.

Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa.

Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

 

Cu câteva ore înainte de începerea desfășurării marii ofensive, regele Ferdinand a trimis Armatei o telegramă. “Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaus și refacere, iarăși puteți arăta dușmanului vitejia strămoșească. Porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruință, purtați drapelele înainte. Alungați dușmanul din pământul strămoșesc, fiți plini de vitejie, plini de toate virtuțile ostăsești”. 

La 24 iulie 1917, stil nou (11 iulie 1917, stil vechi) începe bătălia ofensivă de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte (19 iulie/1 august 1917) asupra trupelor germano-austro-ungare.  

Totalul forţelor Armatei a II-a se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri.

Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi erau sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice.

Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti.

Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.).

Pe lângă numeroasele pierderi cauzate inamicului, Averescu, viitorul mareșal al României enunța:

„Moralul ofițerilor și trupei Armatei II române s-a ridicat foarte mult, căci pentru întâia oară după 11 luni de la intrarea României în război, ei au văzut că inamicul atacat fuge din fața lor, că el cedează terenul, că-i iau prizonieri, că-i capturează material (arme, mitraliere, tunuri).

Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti.

Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele pe noua direcţie de atac.

In timpul acestei bătălii s-a realizat cel mai înalt ritm mediu zilnic de ofensivă din anul 1917 înregistrat pe teatrul de operațiuni european de partea aliată.

 

 

 

 

Related image

 

Foto: Mausoleul de la Mărăşti. A fost ridicat pe locul unde s-a dat bătălia şi face parte, alături de alte obiective istorice, din Câmpul istoric de la Mărăşti (satul Mărăşti a fost distrus în întregime în timpul luptelor şi refăcut după război).

 

 

Principalele cauze ale înfrângerii de la Mărăști au fost identificate corect de arhiducele Iosif și prezentate în raportul său, după cum urmează:

  • „O admirabilă cooperare între artilerie, infanterie și aviație la străpungerea si pregătirea ei. Aviația a condus nesupărată tragerile artileriei.” „Pe punctele de trecere au acționat excelent aruncătoarele de mine.”

  • Epuizarea trupelor (…) în retragere pe teren accidentat”

  • Armata româna „își schimba necontenit trupele din linia întâi, care erau duse de locuitorii din partea locului.”

 

 

 

 

 

 

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că:

Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.

 

 

 

 

25/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CĂRŢILE DE ETICĂ ISLAMICĂ NE ÎNVAŢĂ CUM SĂ BATEM CORECT FEMEIA. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CUM SĂ-ȚI BAȚI CORECT FEMEIA – RECOMANDĂRI DE ETICĂ ISLAMICĂ 

 

 

 

O problemă importantă a comunitatilor musulmane este modul în care trebuie sa fie pedepsite soţiile, în aşa fel încât corecţia aplicata sa fie eficientă şi corectă.

Autorii cărților de etică islamică explică ce soție merită să fie bătută, cu ce anume trebuie să fie bătută, unde anume trebuie lovită și ce trebuie să i se spună acesteia  în timp ce este bătută.

 

 

 

 

 

Image result for „Femeia în Islam photos

 

 

 

 

 

Iată aici câteva sfaturi, a căror aplicare practică poate constitui cheia succesului unei căsnicii, ceea ce ar putea reduce semnificativ rata alarmantă a scandalurilor domestice și a divorțurilor din țara noastră.

Mohamed Kamal Mustafa, autorul cărții „Femeia în Islam”:

„Femeia nu trebuie lovită peste părțile sensibile ale corpului precum este fața, capul, abdomenul sau sânii. Loviturile trebuie să fie îndreptate spre picioare sau mâini. Trebuie să se folosească un băț subțire și ușor, care să nu lase zgârieturi sau hematoame. Loviturile nu trebuie să fie puternice, pentru că scopul pedepsei este cauzarea suferințelor sufletești, și nu a celor fizice”.

Ghazi Al-Shimari, expert în relații familiale, Arabia Saudită:

„Soțul trebuie să-și anunțe soția despre numărul de lovituri ce urmează a-i fi aplicate”.

  1. H. Bousquet, autorul cărții „Eticheta sexului în Islam”: 

„Femeia trebuie bătută și pentru aceasta există un număr vast de metode: dacă femeia este slabă, ea trebuie bătută cu un băț; femeile mai voluptoase pot fi lovite cu pumnul, în timp ce cele grăsuțe, cu palma. Astfel, cel care o lovește nu-și provoacă sieși leziuni”.  

Emisiunea săptămânală Sharia și viața, canalul Al Jazeera:

„Bătaia nu este la fel de potrivită pentru orice soție. Unele femei interpretează pedepsele fizice ca pe o formă de umilire, în timp ce altele nu sunt împotriva bătăii. Astfel, acestea din urmă pot fi influențate pozitiv prin lovituri, în cazul în care se răzvrătesc împotriva soților”.

Abdul-latif Mushtahiri, autorul cărții „Tu întrebi și Islamul îți răspunde”:

„Dacă separarea soției de dormitor nu dă rezultate și aceasta continuă să fie neascultătoare, atunci ea intră în categoria femeilor reci și încăpățânate și trebuie reeducată prin pedepsire. Ea trebuie bătută, dar în așa fel, încât să nu-i fie rupte oasele sau să-i fie provocate sângerări”.

Ghassan Ascha, autorul cărții „Despre supunerea femeii în Islam”:

„Soțul are dreptul să-și pedepsească fizic soția dacă ea:

– Refuză să facă totul pentru a arăta cât mai atrăgătoare pentru soț;

– Refuză să-i satisfacă preferințele sexuale;

– Pleacă de acasă fără să ceară voie;

– Își neglijează îndatoririle religioase.

 Instrumentul de pedeapsa (parul) trebuie ținut la vedere, pentru ca soția să-l vadă mereu”.

Muhammad Al’Arifi, autorul instrucțiunilor pentru tinerii musulmani, în timpul unei emisiuni despre viața de familie de la postul LBC TV: 

„Există trei tipuri de femei cu care este imposibil să vorbești fără a pregăti parul pentru bătaie.

 – Primul tip: femeia care a fost astfel educată. Părinții îi spuneau „Mănâncă!”, iar ea răspundea „Nu vreau!” și ei o băteau pentru asta.

– Al doilea tip: femeia care-și ignoră soțul și-și dă aere de superioritate. În relația cu aceasta, doar bățul ajută. 

– Al treilea tip: femeia perversă, care nu-și ascultă soțul până când acesta nu folosește forța. Atunci când o bate, bărbatul trebuie să-i dea de înțeles femeii că a mers prea departe cu comportamentul său. Dar loviturile la față sunt interzise, deoarece vânătăile o pot urâți”.

Televiziunea  egipteană Al-Nas a avut chiar şi o emisiune pe aceasta temă… 

 Vă vine să credeţi, spunea moderatorul, femeile europene caută în bărbaţii lor elementul protectiv, care să le apere.

 Da,a răspuns clericul, “nu contează, ce trebuie să ştiţi este că Allah a binecuvântat femeile cu bătaia”. 

“Cu bătaia? Le-a onorat cu bătaia? Cum e posibil aşa ceva?”, întreabă moderatorul.

Da, zice clericul, profetul Muhammad a spus “bate-o, dar nu-i lăsa semne şi n-o face urâtă. Iată cum o onorează, spune profetul. De exemplu, dacă o baţi, nu-i da în faţă, o strici. Dacă o baţi, n-o înjura. O baţi s-o disciplinezi, nu s-o faci de ruşine. N-ai voie s-o răneşti, să-i rupi oasele, să-i scoţi dinţii sau să-i răneşti ochii. Există o etichetă în a-ţi bate nevasta. N-o poţi face, aşa, oricum. Un bărbat niciodată să nu-şi ridice mână sus când îşi bate nevasta, întotdeauna de la piept. Toate lucrurile astea onorează femeia. Are nevoie de disciplină. Cum s-o disciplinezi dacă nu prin bataie?”

“Cu ce s-o bată?”, întreabă moderatorul, “poate să folosească şi un obiect, o rangă?”. “Ştiţi, atunci când o bate, bărbatul nu trebuie să-i lase semne.

Dar poate folosi şi un obiect, nu-i problemă. Doar să n-o lovească prea tare.

Dar să ştiţi, bătaia nu este privită decât că ultima alternativă şi este permisă numai într-un singur context. Atunci când nevasta refuză să se culce cu el. Trebuie să înceapă cu ameninţări şi mici corecţii fizice. Însă bărbatul nu are voie să-şi bată nevasta pentru băutură sau mâncare”, şi-a încheiat predica  imamul (preot musulman) .

 

 

 

 

 

24/07/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Transilvania – TERRA ROMANORUM – ŢARA ROMÂNILOR

 

 

 Homann – Harta Principatului  Transilvaniei,1720 

 

 

 

 

Termenul Transilvania, în ciuda celor două cuvinte latine care-l alcătuiesc, nu este un termen românesc sau dat de români. El a fost precedat de un altul – un sinonim – şi anume Ultrasilvana sau Terra Ultrasilvana şi s-a născut în secolele X-XI, adică în perioada în care graniţa Ungariei a fost în zona marii păduri ce separa Crişana de regiunile intracarpatice.

Din punct de vedere maghiar, ţara dominată atunci de unguri era „dincoace” de marea pădure, iar ceea ce era „peste” sau „dincolo de” (-ultra, trans) pădure era un loc, deocamdată, necunoscut.

De aceea, acest loc, unde domnia o avusese românul Gelou, a fost numit de unguri Erde-elw (mai apoi Erdely), adică „peste pădure” sau „ţara de peste pădure” şi acest nume a rămas apoi consacrat, atât în maghiară, cât şi în latină (forma latină este sinonimă cu cea maghiară).

Evoluţia numelui latin, în ordine cronologică, este următoarea: de la Ultrasilvana, la Transilvana şi, apoi, la Transilvania. în afară de aceste nume, Transilvania s-a mai chemat, de la sfârşitul secolului XIII, Septem Castra, denumire preluată de saşi în formă germană ca Siebenburgen şi însemnând „şapte cetăţi”.

Termenul pare legat de rolul important atribuit în evul mediu cifrei şapte şi de modul cum acest rol s-a reflectat chiar în realităţile Transilvaniei: şapte conducători unguri (Hetumogei), şapte triburi, șapte comitate, şapte scaune etc.

Românii nu au avut, probabil, o denumire specifică pentru întreaga regiune intracarpatică, deoarece ei nu au apucat, în nume românesc, să facă din această zonă o ţară, adică o alcătuire politică feudală, un stat centralizat.

Desigur, ei vor fi avut un nume pentru „ducatul” lui Gelou, dar izvoarele nu ni-l transmit, aşa cum au avut nume pentru toate ţările de pe cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ca şi pentru cele de la sud şi est de Carpaţi.

Asemenea nume vor fi fost Ţara Haţegului, a Oltului, a Maramureşului, a Bârsei, a Beiuşului, a Năsăudului etc.

La sud şi est de Carpaţi, unde ţările (statele) cele mici s-au unit în cuprinsul celor mari, centralizate, a apărut la români, în chip firesc, un nume înglobant, general şi generic.

În Transilvania, ţările mici nu au mai apucat să dea naştere ţării celei mari, decât prin cucerirea străină. De aceea, Transilvania, nefiind un stat în nume românesc, cu putere politică românească, nu a avut iniţial în română o denumire specifică.

Târziu, probabil din raţiuni practice, a fost preluat în română termenul de Ardeal, după maghiarul Erdely. Încercările de a explica originea cuvântului Ardeal printr-o veche rădăcină indo-europeană, deşi tentante, nu s-au dovedit suficient de convingătoare.

Ulterior, pe măsura evoluţiei limbii literare şi sub influenţă livrescă a fost preferat în română – lucru valabil şi astăzi – termenul Transilvania, calchiat mai bine caracterului romanic al limbii române.

Sub aspect geografic şi istoric, Transilvania reprezintă teritoriul fostului voievodat, care a funcţionat până la 1541. Ulterior, principatul a înglobat şi Maramureşul, Crişana şi părţi din Banat, de aceea sensul noţiunii de Transilvania s-a lărgit.

Astăzi, Transilvania, în sens larg, înseamnă zona intracarpatică, Banat, Crişana şi Maramureş.

În lucrare, se va folosi noţiunea cu ambele sensuri, făcându-se, după necesităţi, precizările cerute de context, dar cercetarea noastră a avut în atenţie deopotrivă părţile vestice şi teritoriul intracarpatic. În ciuda acestor nume diferite date de ceilalţi locuitori şi a puterii de stat străine, românii au avut multă vreme sentimentul, chiar conştiinţa că trăiesc într-o ţară a lor, românească, şi au numit-o ca atare.

O dovadă în acest sens este un şir de documente emise în Banat în jur de 1500, în care se menţionează judecăţi făcute nu după „dreptul românesc” – cum se consemna în mod curent -, ci după obiceiul sau dreptul Ţării Româneşti (ritus seu ius Volachie).

E drept că celor opt districte româneşti mai importante din Banat le fuseseră confirmate vechile libertăţi încă din 1457, sub forma unui privilegiu ce limita imixtiunile organelor politico-administrative oficiale (inclusiv ale regelui), sporind impresia de ţară românească pe care o aveau locuitorii.

Folosirea noţiunii de Volachia în Banat, pentru a denomina acel ţinut, confirmă intuiţia lui Nicolae Iorga, conform căreia „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Din acest punct de vedere, şi teritoriile locuite de români, dar ajunse sub putere politică străină, au rămas pentru români tot ţări româneşti, mai ales acolo unde nucleele vechilor formaţiuni politice au fost puternice şi nu au putut fi dislocate complet.

Altminteri, la 1599-1601, pentru o clipă, Transilvania (în sens larg) va deveni şi politic românească sub sceptrul lui Mihai Viteazul, care, împlinind ceea ce putea să fie la cumpăna de milenii şi n-a fost, prefigura ceea ce urma să fie în finalul mileniului II.

Transilvania nu a fost o ţară curat daco-romană sau românească de-a lungul veacurilor şi nici nu putea să fie, deoarece era un loc de ispititoare abundenţă şi de trecere a oştilor.

S-au aşezat în ea mereu mai multe neamuri, în chip paşnic sau violent – sciţi, celţi, sarmaţi, romani, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, secui, saşi, cavaleri teutoni, alţi germanici, evrei, ţigani, sârbi, croaţi, ruteni, armeni etc. – dar de aproape două milenii romanitatea şi românitatea i-au conferit personalitatea distinctă şi i-au trasat esenţialmente destinul.

 

Sursa: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs, p. 1-3

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/10/terra-romanorum-tara-romanilor-romania-romani/

 

23/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: