CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

22 ianuarie 1862 – Se formează primul guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, în frunte cu primul ministru Barbu Catargiu

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

 La 22 ianuarie 1862 se formează după recunoaşterea de către marile puteri a unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, primul  guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. Provenea dintr-o străvechefamilie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui  Barbu Văcărescu. Studiile elementare le -a urmat la Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris, unde studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică.

O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru, spunea că  în timpul şederii sale la Paris o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis un destin tragic.

 A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul de la Bucureşti, între 20 aprilie – 12 mai 1861 şi a fost  desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două principate române, după care în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al celui dintâi guvern român.
Mandatul său va înceta  brusc pe 8 iunie 1862 cînd a fost asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile sale iar enigma sa nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

 

După ce  în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași,  iar noul domnitor al Moldovei a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza, după o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, în urma cărora,  și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza,profitându-se de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul de la Paris, că Principatele Române nu pot fi conduse de un singur domnitor.

 În consecinţă, puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de- a face cu două principate conduse de același domnitor – Alexandru Ioan Cuza.

De la dubla alegere a prinţului Cuza în 1859 şi până la 22 ianuarie 1862, când a intrat în funcţiune la Bucureşti un guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu, în cele două principate române au funcţionat în baza hotărârilor Congresului de la Paris  (13 februarie 1856 – 18 martie 1856), un număr de 6 guverne separate la Iaşi şi 9  la Bucureşti, fiecare cu primul său ministru.

La 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Adunării unice. Tot din 24 ianuarie 1862 s-a utilizat titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, însă iniţiativa nu s-a putut  materializa atunci decât pentru o scurtă perioadă de timp din cauza protestelor otomane și turce.

În primele luni ale guvernării lui Barbu Catargiu se iau o serie de măsuri. Este desfiinţată Comisia centrală de la Focșani (14 februarie) și se dorește a fi înlocuită.

În martie 1862 guvernul Barbu Catargiu a prezentat un proiect de lege pentru înfiinţarea unui Comitet Provizoriu de Legislaţie, compus din toţi miniştrii şi dintr-un număr egal de deputaţi, aleşi de adunare, prezidat de primul ministru şi însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi.

Se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, iar Iaşiul nu mai este capitală.

 Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se află legea vânzării sării şi cea a urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, guvernul Catargiu emite o lege a presei potrivit căreia poliţia presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

După problema electorală, cea mai intens dezbătută temă şi o sursă de conflict între politicieni era reforma agrară.

Proiectul de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală, a fost adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862. El nu prevedea împropietărirea pe loturile pe care țăranii le lucrau ci constiutia așa-zisul pământ comunal cuprinzând câte 3 pogoane de fiecare familie. Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

 Proiectul a fost combătut intens de opoziţie. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul îşi va impune demersul.

Pentru a împiedica acest fapt, opoziția apelează la mase şi convoacă pe 11 iunie  la împlinirea a 14 ani de la revoluţia de la 1848, o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului. Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei presiuni care să ducă la căderea guvernului.

În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie.

Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“.

Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

 Se bănuieşte că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia, cu speranţa că astfel cerbicia Conservatoare se va mai înmuia. Nu s-a întâmplat aşa, în Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată.

Atunci, ne amintim, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu.

 Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea.

Inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru este nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă, la momentul asasinatului.

El a fost poreclit, tocmai datorită acestui eveniment, „Bibescu Pistol”. S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect.

Nedescoperit până în ziua de azi, asasinul lui Barbu Catargiu a executat cu adevărat o crimă politică perfectă.

După declaraţiile unui martor de la faţa locului, pe Catargiu l-ar fi împuşcat ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. Aşa suna circulara Poliţiei care a făcut înconjurul ţării în depistarea asasinului.

  A fost indicat Dimitrie Dunca, un liberal exaltat pe seama căruia s-a pus într-o primă fază asasinarea lui Catargiu.

“Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul”, scria prefectul de Ialomiţa, cel care l-a indicat după descrierea martorului ca prezumtiv asasin pe Dunca. Dimitrie Dunca nu a putut fi găsit şi nu a fost interogat. Prefectul Poliţiei, Nicolae Bibescu, singura persoană care se afla cu Catargiu în momentul morţii, s-a numărat şi el printre suspecţi.  

Declaraţiile lui Bibescu despre presupusul asasin au fost contradictorii. După ce a declarat, iniţial, că asasinul a tras de pe scara trăsurii, a revenit asupra celor spuse, susţinând că, de fapt, glonţul ucigaş a venit dinspre clopotniţa Bisericii Sf Dumitru.

 

Faptul că Bibescu a încheiat cercetările la scurt timp după asasinat, clasând crima cu autor necunoscut, a stârnit şi mai multe suspiciuni.
 200 de arestări a operat poliţia în urma asasinării lui Catargiu, însă nicio arestare n-a condus la adevăratul ucigaş al premierului. Povestea unuia dintre suspecţi a sporit şi mai mult misterul asasinatului lui Catargiu.

Gheorghe Bogati, o figură cunoscută în lumea interlopă a Bucureştiului, s-a aflat pe lista suspecţilor. La data asasinatului Bogati era un cerşetor, informator al poliţiei Capitalei, un personaj rău-famat, fără nicio pregătire.

Interogat de Poliţie, Bogati ar fi dat se pare, declaraţii contradictorii, dar nu a fost pus sub acuzare. La scurt timp după asasinat, când ancheta era deja închisă, Bogati a fost numit inspector silvic, prin decizia lui Al. I Cuza. Numirea a ridicat mari semne de întrebare şi suspiciuni.  

Istoricul Alexandru Lapedatu a susţinut în studiile sale că asasinul lui Barbu Catargiu ar fi fost unul plătit, în persoana lui Gheorghe Bogati. 

„La 1862, Bogati se găsea în Bucuresti, ducând o existenţa imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinându-se în casele de toleranţă”, scrie Lapedatu. Potrivit istoricului, pentru crima făcută la comandă, Bogati ar fi fost răsplătit cu postul de slujbaş la stat.

Se spune că, spre finalul vieţii, emigrat în Ardeal , Bogati s-ar fi recomandat cu mândrie drept ”asasinul lui Catargiu”.

  Domnitorul Al. I Cuza a dezaprobat asasinatul lui Catargiu. Şi-a prezentat condoleanţele familiei premierului şi a declarat într-o scrisoare trimisă lui Costache Negri : ”Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă, la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
 La data asasinatului, Catargiu avea doar 54 de ani.

Premierul îşi pregătise însă testamentul, lăsându-şi averea în ordine. În testament a cerut să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia-Ialomiaţa, alături de părinţii săi. Dealul Mitropoliei a rămas în istorie drept locul în care a murit, asasinat, primul premier al României, Barbu Catargiu.

  Pe locul în care glonţul ucigaş a luat viaţa lui Catargiu s-a ridicat, în memoria premierului, o statuie pe al cărei soclu a fost scris, iniţial, celebrul epitaf al lui Catargiu:

”Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

 

 

 

 

Statuia a fost dizlocată cu buldozerul în 1984 de comunişti şi depozitată în spatele Casei Presei Libere, în aşa-numitul cimitir al statuilor ”foştilor”.

Statuia a fost readusă pe Dealul Mitropoliei, după anul 2000.

 

 

 

Statuie Barbu Catargiu

 

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Prim-mini%C5%9Ftrii_Principatelor_Unite

 http://adevarul.ro/locale/alexandria/controversele-primului-asasinat-politic-istoria-romaniei

http://www.istoria.md/articol/709/22_ianuarie,_istoricul_zilei

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

22/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Fenomenul furtului de istorie şi controversa privitoare la identitatea geţi-goţi. VIDEO

 

Îmigrația lor din nordul Europei spre granițele Imperiului Roman, parte din goți se vor așeza după anul 271 la nord de Dunăre, în fosta provincie romană Dacia. Dacii au acceptat această așezare pașnică a goțilorparticipând împreună cu aceștia la campanii de jaf îImperiul Roman.

Sub presiunea hunilor la anul 376 gotii vor cere azil în Imperiul Roman unde vor fi acceptați, dar tratați în mod barbar de către romani.

Impactul dintre cele două civilizații va crea o nouă mitologie de sorginte dacică care va fi adoptată, ca proprie, de țări precum Danemarca, Suedia și Spania.

La originea acestei mitologii fabuloase va sta Iordanes, un episcop de origine gotică sau alanănăscut în jurul anului 500, care între anii 550-551 va redacta o istorie a goților.

Lucrarea numită “Getica” este de fapt un rezumat al lucrării“Historia Gothorum” scrisă în 12 cărți de către Casiodor (cca.490 – 583), consilierul regelui got Theodoric cel Mare (454 – 526).

Intenția lui Casiodor comună cu a lui Iordanes, era crearea unei identități și istorii pentru goți, cel puțin echivalentă cu a romanilor.

Astfel că Iordanes/Casiodor în lipsă de imaginație, vor prelua de la daci identitatea de nație, de personalități, obiceiuri, tradițiiînvătăminte și evenimente istorice.

Chiar și numele lucrarii lui Iordanes va fi adaptat, în loc de “Gothica” în “Getica”.

Tinand cont de vastitatea informatiilor preluate de Iordanes este cert că încă în secolul al VI-lea mai existau multe lucrări și documente despre geto – daci și lumea lor, necunoscute în prezent.

În  lucrarea lui Iordanes întâlnim referiri la geți cu specificația ca în timpul citirii termenului de “goți” întelegem că e vorba de fapt despre “geţi” (daci):

 

„ …. despre originea şi faptele geţilor  

73. După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învaţat.Pentru pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şjudecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.

76. După un lung interval, în timpul domniei împăratului Domiţiangoţii temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alti împăraţi şi au devastat malul Dunarii stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldaţii romani şi pe comandanţii lor. Mai mare peste această provincie dupa Agrippa era atunci Oppius Sabinus, iar principatul goţilor îl avea pe Diurpaneus.

În acest timp goţii pornind cu război, romanii au fost învinşi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goţii, atacând cetăţile şfortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.

77. Împins de primejdia alor sai, Domitian a pornit în graba cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste barbaţii cei mai aleşi, a strîns corăbiile, le-a facut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.

78. Atuncii goţii n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică ansi. “

O dată cu Iordanes se va începe ofensiva asupra istoriei dacilor, multe neamuri șnații arogânduși dreptul de a-șiafirma descedența din acestia. Fapt care se va manifesta, pe scară largă șîn evul mediu, legat de valahi șrumâniși din păcate șîn zilele noastre.

 

Copii ale lucrării lui Iordanes vor circula ulterior îîntreaga Europăgenerând o preocupare obsedantă a erudiților evului mediu în a-șcăuta descendența din geto-daci.

În anul 1015, cronicarul Dudon de Saint-Quentin îi identifica pe normanzi ca urmași ai Troiei prin geto-daci. 

 Dudon este atașat unei lucrări cunoscute astăzi sub numele  De moribus și actis primorum Normanniae ducum, care apare în mai multe manuscrise cu titlul Historia Normannorum („Istoria Normanzilor”)

In cronica Gesta Normannorum ducum a lui Guillame de Jumièges, povestind despre cei trei întelepți: Zeuta, Zamolxes și Deceneu, autorul identifica Dacia cu Danemarca.

Călugarul Ekkehard în anii 1100 va alcătui o istorie enciclopedică populară în evul mediu în care Zamolxes, Zeuta , Deceneu și Comosicus apar ca întelepți goți.

În Spania, episcopul de Toledo, Rodrigo Jimènez de Rada (cca.1170 – 1245) copiază din Iordanes mare parte în lucrarea sa Historia de rebus Hispanie sive Historia gothica amintindu-i pe învățații goți: Deceneu, Zeuta și Zamolxis. Mai mult decât atât, mai târziu episcopul Alfonso de Cartagena (1386 – 1456) specifica în lucrarea sa Regnum Hispaniae anacephalaeosis că gotii vin în Spania din Dacia, iar regii spanioli descind din principii daci.

Istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) în lucrarea sa Zamolxis sau mitul dacic in istoria și legendele spaniole referitor la cele de mai sus face o constatare pertinentă:

’’ Îmi închipui că această parte a cronicilor spaniole n-a fost cercetată de istoricii români, dacă nu s-a observat până acum că, pentru cronicarii spanioli, adică pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic (autorul face referire la imparatul Traian care era de origine spaniola – subl.n) sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi Spania a fost fondată la a patra ei întemeiere, cea definitivă în sec. al V-lea, de poporul de la Dunăre’’.

Tot Busuioceanu este cel care remarcă faptul că pe scutul Regilor Catolici Spanioli apar simbolurile dacilor: jugul șsăgețile.

În Danemarca evului mediu, prezența geților dar și a dacilor este justificată prin mai multe forme. Exista o variantă prin care se afirmă că danezii se trag din daci, respectiv din dacii care sau refugiat în Danemarca din cauza ocupațieiromane. Să amintim că în evul mediu Danemarca era numită “ Dacia”. Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-intitulau “reges dacia”, păstrând memoria ancestrală a presupusei lor origini.

Pentru danezi faptul că se trăgeau din daci constituia o onoare. Rușii îi numeau pe danezi cu termenul de “dacianini”.

Celebrul scriitor danez Hans Christian Andersen, în timpul unei vizite îțara noastrăîn anul 1841, cea observația că tot ce văzuse avea un caracter danez !

Suedia va trece de asemeni, în secolele XVI – XVII printr-o criză de identitate națională. Considerând că leaganul goțilora fost Suedia, “Getica” devine carte națională a suedezilor.

 Erudiții suedezi vor căuta să explice originea suedeza a personajelor getice precum Zamolxe și Ghebeleizis, legile belagine devin la origine legi suedeze iar Zamolxe considerat primul legislator al suedezilor. 

Reprezentanții de frunte a “getismului” suedez au fost: Johannes Magnus, supranumit Gothus (1488-1544), Johannes Loccenius (1598 – 1677), Olaus Rudbeck (1630 – 1702) și Carl Lund / Carolus Lundius (1638 – 1725).

 

Din păcate erudiții europeni nu au avut la îndemână lucrarea cronicarului Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, scrisa între anii 1075 – 1078, care prin cele scrise despre români, nu poate fi acuzat ca fiind părtinitor ci din contră, pentru a realiza cine sunt de fapt urmașii daco-geților.

Prezentăm o mică parte din capitolul intitulat Diatriba împotriva vlahilor.

 Însemnări despre obiceiurile, caracterul, originea și istoria lor : “ Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat, neavând credința dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici fațăde rudă sau de prieten ci umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult, jurându-se zilnic cu jurămintepreaînfricoșate față de prietenii săi șcălcându-și usor jurămintele șfăcând frății de cruce și cumetri șiînchipuindu-și că prin acestea va însela pe cei mai simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față de împarații mai de demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul Traian șînfrânțideplin, au fost supuși <de acesta >, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului romeilor. Căci aceștia sânt așa-numiții daci <zișiși besi.” (Izvoarele Istoriei României, vol III, Scriitori bizantini)

Kekaumenos, în toată furia lui stârnită contra valahilor, motivele fiind bine întemeiate, este cel care ne sare în ajutor, fiind corect îprivința adevărurilor istorice.

Bazându-se pe documente șlucrări istorice existente la Constantinopol, este primul istoric care afirmă cert că vlahii se trag din daci, specificând că aceștia se mai numesc și besi (populație dacică din Moesia).

La fel Iordanes este primul istoric care pomenește numele de Dacia, în anul 550, după retragerea romanădiferențiindDacia veche, de pe vremea lui Deceneu, de Dacia nouă din vremea lui.

Peste o sută de ani, însă, textul lui Kakeumenos, va fi fost rătăcit, deoarece, în jurul anului 1167, cronicarul Ioan Kinnamos vorbind despre vlahi scrie: “sunt coloni de demult ai celor din Italia.”

Aceasta constatare, din păcate și nu cea a lui Kakeumenos, va fi preluată ulterior de către toți istoricii, umanistii și politicienii ulteriori și folosită în interese politice, de multe ori contrare poporului român:

  • Cronicarul maghiar Simon de Keza, va scrie în anul 1283 în lucrarea sa Gesta Hunorum et Hungarorum că valahii au fost păstorii romanilor;

  • Filozoful italian Poggio Bracciolini (1380-1459) afirmă descendența valahilor dintr-o colonie formatăde romani;

  • Enea Silvio Picolomini / Papa Pius al II-lea (1405-1464) scrie că după înfrângerea dacilor, țara a fost colonizată cu coloni romani;

  • Umanistul italian Antonio Bonfini (1453-1503) menționează că : “din legiunile și coloniile aduse în Dacia de Traian și de ceilalți împărati s-au tras românii “’;

  • Umanistul Anton Verancsis (1504-1573) , vicerege al Ungariei, menționează în lucrarea Descrierea Transilvaniei,Moldovei șȚării Românești că valahii își trag originea de la romani”;

  • Jan Laski (1456-1531) ,episcop de Gnezno, afirma despre valahii din Moldova că : sunt oștenii de odinioară ai romanilor”;

  • Cărturarii sași L.Toppeltinus și J.Troster (sec.XVII) își afirmă convingerea că : “românii de azi cetrăiesc îȚara Românească,Moldova șmunții Transilvaniei nu sunt decât urmașii legiunilor romane”’;

  • Valentin Frank von Frankenstein (1643 – 1697), comite al sașilor din Transilvania afirma latinitatearomânilor ca fiind pur romană;

  • Preotul sas, David Hermann (1625 – 1682) scria că românii: ”atât cei de dincolo de Carpați,cât și cei din Transilvania,își trag originea și numele, ba chiar și limba română, din coloniștii aduși de Traian”;

  • Martin Schmeitzel (1679 – 1747), profesor la Universitatea din Halle, a popularizat în cursurile lui teoria originii pur romane a românilor;

 

SAȘII URMAȘII DACILOR ?

Toată această repetare, insistentă în timp, a concluziei lui Ioan Kinnamos va duce în Transilvania la un mod ciudat de re-considerare a istoriei fiecărei dintre cele 4 nații eixstente. Astfel încăt Ungurii și Secuii se vor pretinde descendenți ai Hunilor, Valahii bine-nțeles urmași ai colonilor Romanilor, iar Sașii descendenți ai Gotilor șGeților (?!). În aceastăsituație sașii deveneau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

Teoria identității sașilor cu goți șgeții va fi promovată de către olandezul Johannes Goropius Becanus (1519 – 1572) în anul 1569, și de Philip Melanchton (1497 – 1560). Conform celor doi umaniștisașii ar fi resturile goților șgețilorrămașidupă mutarea goților la sud de Dunăre în Imperiul Roman.

Doctorul în istorie, Dan Dana (n.1975) prezintă cu amănunte acest fenomen indus de cărturarii secolelor XVI – XVII în lucrarea Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului: “ Conform ginerelui lui Melanchton, Caspar Peucer (1525 – 1602), sașii se numeau pe ei însiși Detchen – constatăm încă o dată recursul la etimologii și la aproprieri fonetice, de data aceasta cu Daci -,iar strămosul lor biblic e găsit în persoana lui Gether.

Acestă teorie este ulterior dezvoltată ca o legenda despre origini de către Albert Huet în 1591 (în calitate de Sachsengrah), îfața dietei transilvănene: el va susține originea getică a sașilor, teza care va fi popularizată în secolul al XVII-lea de erudiți cărturarilocali Tröster si Toppelt. Idiomul săsesc din Ardeal va fi desemnat chiar ca ‘limba dacă, lingua Dacică.

Această teorie dacică a originii sașilor va fi populară pentru cel puțin 250 de ani în Transilvania (în secolele XVI-XVIII) șîn umanismul german, ca mit de origine, dar și ca mărturie a continuității și a vechimii. “

În lucrarea menționată mai sus se pomenește și de încercările sibianului Johannes Tröster de a germaniza nume dacice, astfel, Decebal devine Diezwald, iar Sarmisegetusa, Sarmis Gothusa.

Se știe însă de fapt că prima încercare de colonizare cu sași (saxonii) se datorează reginei Ghizela, soția regelui Stefan I în zona orasului Satu-Mare, dar fără succes. Abia în timpul regalității lui Geza al II-lea (1141 – 1162) se va re-inițiaprocesul de colonizare. Sașii vor fi așezați în zona orașului Satu-Mare, pe valea Bistriței șîBistrițaîn zona Sibiului, aBrașovului și la Orăștie.

Nu toți învățați sași împărtășeau această teorie aberantă. Pastorul sas Michael Lebrecht (1757 – 1807), în timpulrăscoalei lui Horea (1784) va scrie că românii ca urmași ai romanilor sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

Si istoricii maghiari, precum Andras Huszti, autorul cărții Vechea și noua Dacie editată la Viena în anul 1791, vareacționa la teoria originii sașilor, scriind că românii sunt urmași ai “geților” și “ai vechilor colonii romane” și că : “Nicionațiune nu are limba atâta de apropiată de acea veche romana ca națiunea valahilor,ceea ce este un semn sigur și care nu poate înșela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane.”

O altă încercare de “furt de istorie” o vor iniția polonezii. Johann Christoph Gatterer (1727 – 1799) , profesor la Universitatea din Göttingen va lansa în anul 1791 ideea ca slavii descind din geți și daci. Teoria lui Gatterer este preluata pe rând de către G.E.Groddeck (1762 – 1825), care va scrie două cărți despre geți și Zamolxe, de către Maciej Maliszewski (1799 – 1870) care în anul 1852 va edita o carte ilustrată despre Columna lui Traian, conform căreiapolonezii sunt descendenți ai dacilor refugiați în urma cuceririi romane. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) publică doua lucrari referitoare la daci și polonezi, Geto – dacii vistulieni și niprieni strămoși ai polonezilor (1855) șGeto-dacii (1858) în care susține ferm descendența polonilor din geto-daci. Acest fenomen va trece șîn Ucraina, unde clericul rutean Mychailo Lucikai (1789 – 1843) în lucrarea sa Historia Carpato-Ruthenorum va afirma că rutenii sunturmașii dacilor. (după Dan Dana – Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului)

Îprivința rutenilor, Mychailo Lucikai, are oarecum dreptate. Mulți dintre maramureșeniurmași ai dacilor mari, vor fi rutenizați  îținuturile din nordul Carpaților. 

Maramureșenii rutenizați își vor pastră însă în mare parte obiceiurile,tradițiile și portul popular specific.

 

 

 

Sursa: http://istorie-furata.blogspot.ro/2014/03/partea-vi-latinitate-romanica-sau_2.html#comment-form

 

 

 

22/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Expunerea coroanei maghiare a Sf.Ştefan la Cluj-Napoca, în anul centenarului Marii Uniri, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare. VIDEO

 

 

Sfânta Coroană maghiară, falsul fundament al iredentismului Ungariei

 

Expunerea Coroanei Sf. Ștefan la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, cu ocazia Zilei Naționale a României – care este și prima zi a anului centenar –  este, fără îndoială, o insultă, o obrăznicie diplomatică fără margini, pe care noi nu numai că o înghițim, dar o și plătim (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a plătit o asigurare de 50.000 de lei).

Indubitabil, sursa obrăzniciei maghiare își are fundamentul în indiferența sau indolența românească, într-un timp în care reperele identitare dispar încet-încet din conștiința națională.

Sfânta Coroană maghiară presupus catolică este de fapt ortodoxă, şi nu provine de la Roma, ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare.

Actest simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede), coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083.

În prezent ea este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni, fiind înconjurată de mituri susţinute de o propagandă fără nici o legătură cu realitatea.

Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar, pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic.

Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a a acestui element central al iredentismului maghiar.

A făcut-o totuşi în anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, când a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei – Vizibil şi Invizibil”, în care a făcut o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică.

Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.

 

 

 

 

Basilica St. Ștefan din Budapesta

 

Origine papală neconfirmată

 

Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican.

O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”.

O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regele Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia. “Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că “în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”.

 

Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere.

 

Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă

 

Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice.

Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic). Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian.

La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul.

 

 

 

 

 

 

Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă “Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor” – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”. Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid, astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste.

Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică.

 

Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă. Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristos, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar.

Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV-lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos.

Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut.

 

Coroana – mai importantă ca regele

 

Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea).

Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270.

 

Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.

 

 

 

 

 

Primele mistificări

 

O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi care, în secolul XIII, au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”. Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine.

Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş. Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei.

Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare. Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa.

 

Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou (foto), a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309.

Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana.

Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, “atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”.

Astăzi, Sfânta Coroană este păstrată în Parlamantul de la Budapesta şi nu îl poate părăsi sub nici un motiv. De aceea a fost realizat un duplicat (nu o simplă copie), investit cu valoare simbolică similară şi care poate fi purtat prin Regatul Ungariei. Acest duplicat oficial este expus şi la Cluj.

Sacra Coroană a lui Stefan cel Sfânt nu reprezintă doar regalitatea maghiară ca instituţie, ci ea se confundă cu Ungaria însăşi! Ea este personificarea Ungariei Mari.

În accepţiunea medievală Teritoriile Coroanei Maghiare se întindeau din Ungaria propriu-zisă, şi asupra Serbiei, Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei – spre sud (la un moment dat şi asupra Bulgariei), asupra Transilvaniei şi Cumaniei (la est de Carpaţi) – către răsărit – şi asupra Ucrainei Subcarpatice şi Galiţiei – către nord.

În timp pretenţiile nobilimii maghiare s-au restrâns, mai ales după bătălia de la Mohacs (1526) şi instaurarea Paşalâcului de la Buda (1541).

În condiţiile instituirii Austro-Ungariei în 1867 teritoriile Sfintei Coroane s-au restrâns la Ungaria şi Transilvania (anexată împreună cu Banatul şi Voivodina, Crişana cu Sătmarul şi Maramureşul, deşi a fost întotdeauna un voevodat, apoi un principat separat de Ungaria). În plus, Croaţia şi Slovenia formau o uniune sub aceiaşi coroană maghiară.

Prin urmare, Sacra Coroană a Sfântului Ştefan simbolizează în primul rând anexarea Transilvaniei de către Ungaria la 1867, iar expunerea ei la Cluj-Napoca în preajma centenarului, de la 1 Decembrie 2017 şi până la 24 Ianuarie 2018, în localul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare.

Cui prodest?

 

 

 

 

SURSE:

Bucurestiivechisinoi.ro  

prin http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/sfanta-coroana-maghiara-falsul-fundament-al-iredentismului-ungariei

 

https://www.ziardecluj.ro/prof-dr-alexandru-diaconescu-sacra-coroana-sfantului-stefan-are-o-semnificatie-simbolica-si-sentimentala-care-transcende-simpla-valoare-istorica-si-muzeala-unui-artefact

 

 

dosaresecrete.ro

Fr Constantin Alecse
Biserica.org

21/01/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: