CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Soţia lui Lucrețiu Pătrășcanu, martor la semnarea ARMISTIȚIULUI UMILITOR de la MOSCOVA din septembrie 1944

 

 
thumb image

Proclamaţia regală din seara zilei de 23 august 1944 a anunţat că:

“România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

Pentru semnarea Convenţiei de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul contra aliaţilor şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei, la sfîrşitul lunii august 1944 o delegaţie condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu a plecat la Moscova.

Primită cu răceală, delegaţia română a semnat Convenţia de armistiţiu abia pe data de 12 septembrie 1944.

În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile Elenei Pătrăşcanu – Veakis,care a însoţit delegaţia română în calitate de jurnalistă.

 

 

Sursa: http://adevarul.ro

În dimineaţa zilei de 29 august 1944, soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, mi-a comunicat că s-a admis plecarea mea laolaltă cu delegaţia, plecarea mea în calitate de corespondent al ziarului România Liberă.

Plecarea s-a făcut de la aeroportul militar Popeşti-Leordeni, noi aflându-ne într-un avion de vânătoare însoţiţi de alte două avioane de vânătoare care aveau pe aripile lor – pe partea de dedesubt a aripilor – însemnate tricolorul românesc foarte vizibil, pentru ca ruşii să ne recunoască.

Am zburat la o înălţime foarte mică tot în vederea acestui fapt şi am putut să vedem cu ochii distrugerile războiului de aproape: ruinele, podurile rupte, şoselele deteriorate, un aspect impresionant şi jalnic. (….)

În drum spre Odesa – căci acolo trebuia să se facă prima escală către Moscova – am avut şi o mare emoţie: (…) am aflat că autorităţile sovietice nu primiseră încă dispoziţie de a ne primi şi ca atare nu ne-au dat aterizarea necesară.

Şi a început atunci o survolare a aeroportului în cercuri din ce în ce mai mici pentru că benzina noastră era şi limitată .

Zborul în cerc ne-a făcut pe toţi să vomăm şi care mai de care din delegaţie era aplecat cu capul în jos şi într-o stare jalnică de sănătate.

În cele din urmă permisiunea de a ateriza a venit, noi am coborât şi cei care ne-au luat în primire s-au arătat foarte duşmănoşi faţă de această delegaţie, întrucât românii au fost unii din participanţii cei mai importanţi ai bombardării aeroportului şi oraşului Odesa, lucru pe care în momentul acela sovieticii nu-l puteau uita.

Exista şi o oarecare lipsă de încredere că într-adevăr generalul Antonescu se află în mâinile noastre şi nu a fost făcut scăpat. În orice caz, primirea a fost orice altfel decât prietenoasă şi de încredere.

Ca atare, am fost poftiţi cu toţii în subsolul unui buncăr unde era o beznă aproape impenetrabilă. În spatele nostru uşile buncărului s-au închis şi noi ne-am aflat acolo neştiind nici pentru cât timp nici cu ce scop nici care va fi soarta noastră.   În cele din urmă totuşi ni s-a dat drumul. (…)

Avionul care ne-a fost pus la dispoziţie pentru a continua călătoria spre Moscova a fost un avion militar sovietic, de-acela în care paraşutiştii stau vis-à-vis, de-a lungul avionului, adică e un culoar la mijloc şi ei se uită faţă în faţă şi care a fost ocupat de toată delegaţia noastră.

Iar eu, pentru că eram singura femeie, am avut cinstea să mă urc pe o targă de rănit. La aeroportul Vnukovo, între alţii, ne aştepta Vîşinski. De la aeroport am fost conduşi în centrul oraşului Moscova, la un hotel cu numele “Savoy”, un hotel care la prima vedere ne-a făcut să fim oarecum decepţionaţi şi chiar sceptici în ce priveşte continuarea discuţiilor şi tonul discuţiilor oficiale.

Hotelul era de categoria a II-a dacă nu chiar de a III-a, cu nişte camere destul de mizere, cu robinete stricate, cu chiuvete înfundate.

Mă rog, era război, era mare mizerie, dar pentru o delegaţie oficială de armistiţiu, reprezentând un eveniment atât de important în decursul acestui război, această primire ne-a făcut oarecum să avem anumite îndoieli în ceea ce priveşte viitorul. (…)

Am fost mutaţi, a doua sau a treia zi, într-un palat care pe vremuri aparţinea ţarului şi care acuma era la dispoziţia oaspeţilor străini găzduiţi de Ministerul de Externe al Uniunii Sovietice. (…)

În acest palat am stat din seara de 30 august până în ziua de 12 septembrie când a fost semnată Convenţia de armistiţiu.

Atmosfera din casa de oaspeţi a fost cât se poate de încărcată.

Toţi delegaţii aveau nervii puşi la grea încercare pentru că încercarea face întotdeauna ca presupunerile să fie mai mult pesimiste decât optimiste.

Faptul că nimeni nu ieşea din casă, în afară de persoana mea care în calitate de reporter aveam dreptul să circul prin Moscova, punându-mi-se o maşină la dispoziţie, deci, în afară de mine, nimeni nu a părăsit această casă.

E clar că mai toţi se simţeau prizonieri şi pe zi ce trece amânându-se mult aşteptata întâlnire, participanţii delegaţiei deveniseră din ce în ce mai suspicioşi.

Aici fac o mică rectificare pentru că soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, şeful delegaţiei, în decursul celor 12-14 zile de la sosirea la Moscova şi până la semnarea Convenţiei de armistiţiu, a avut totuşi o întâlnire cu Ana Pauker care atuncea se afla la Moscova, întâlnire la care am participat şi eu. (…)

Cu toate că Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ana Pauker fuseseră pe vremuri prieteni, tovarăşi de luptă, Pătrăşcanu apărând-o în procesul de la Craiova, primirea Anei a fost foarte rece: aş putea să rezum că începutul primirii se referea la nişte reproşuri că România a făcut o mare greşeală întorcând armele cu un minut mai devreme, în loc să se lase ocupată de trupele sovietice.

Demonstraţiile au fost făcute cu ajutorul steguleţelor de pe harta de pe perete în care Ana Pauker încerca să-i dovedească soţului meu că ea oricum nu ar fi avut nici o scăpare, era o chestiune de săptămâni sau poate de zile şi că acest lucru, din punct de vedere politic, ar fi fost mult mai în folosul Uniunii Sovietice şi al aliaţilor ei.

Replicile soţului meu, care erau atât de natură politică cât şi umanitară, faptul că au fost salvate prin actul de la 23 august atâtea vieţi omeneşti, atât româneşti cât şi sovietice, atâtea bunuri care altfel ar fi fost precis distruse, moralul poporului român, posibilitatea de a se reabilita prin acest gest luptând alături de armatele aliate pentru zdrobirea definitivă a hitlerismului – toate aceste argumente bineînţeles că nu au convins-o. (….)

Soţul meu aştepta să fie primit de Stalin, dar această aşteptare s-a dovedit nejustificată, întrucât atunci când a venit ziua şi atunci când a fost chemat la Kremlin el nu a dat ochii decât cu Molotov.

Întâlnirea cu Molotov mi-a fost descrisă de soţul meu în felul următor: atunci când a intrat în biroul său, Molotov stătea cu spatele la un geam mare acoperit de o draperie roşie de catifea.

Când s-a ridicat să dea mâna cu soţul meu, primul gest a fost acela de a-l invita mai aproape de geam şi, trăgând cu un gest teatral perdeaua la o parte, l-a rugat pe soţul meu să aştepte puţin, uitându-se la ceas.

După câteva clipe au răsunat douăsprezece salve de tun şi focuri de artificii s-au profilat pe cerul Moscovei, mai strălucitoare şi mai extraordinare decât acelea pe care le-am putut urmări de la hotelul “Savoy” cu câteva zile în urmă.

 

 

 

 

 

Foto: Veaceslav Molotov

 

 

Molotov l-a întrebat pe soţul meu: “Ştii ce înseamnă asta?”

La răspunsul lui negativ i-a spus: “Sunt salvele de tun şi sărbătorirea cuceririi oraşului Bucureşti!”

Soţul meu a îngheţat şi replica pe care nu a putut să şi-o reţină a fost aceea că, după ştirea lui, trupele sovietice au fost primite cu flori de întreaga populaţie a oraşului Bucureşti, cu câteva zile în urmă.

Ceea ce a adăugat atuncea Lucreţiu Pătrăşcanu relatându-mi cele întâmplate: “ştiu că răspunsul meu a însemnat pentru mine pecetluirea viitorului meu.”

Pare-se deci că totul a fost regizat în mod special pentru a arăta clar punctul de vedere sovietic şi dovadă au fost condiţiile grele care au fost impuse României cu toate sacrificiile făcute. 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua zi după semnare, ne-am întors cu avionul la Bucureşti. De data aceasta se deplasase la Bucureşti şi Molotov în persoană, pe lângă Vîşinski şi alte oficialităţi, iar avionul care ne-a fost pus la dispoziţie nu mai semăna cu avionul militar cu care am venit, ci dimpotrivă, erau un avion civil căptuşit cu catifea albastră şi cu perdeluţe cu ciucuri.

[Înregistrare realizată de Eleonora Cofas – Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti, 1981]

 prin  soim press.ro/marturia-sotiei-lui-lucretiu-patrascanu

26/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Generalul Victor Stanculescu vorbeşte despre acţiunile externe menite să inlăture regimul Ceauşescu şi despre oficializarea LOVITURII DE STAT din Decembrie 1989

thumb image

Foto: Generalul Victor Atanase Stanculescu

 

 

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria).

El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…)  A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp.

Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea.

Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov.

El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu.

Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat.

El tot repeta:

«În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta.

Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…) Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”

 

“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR

 

Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat.

Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior.

Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut… Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.»

 Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine. Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi.

Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

 

AMENINŢAREA LUI GORBACIOV

 
Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul.

Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune:

«Acest Ceauşescu va termina rău!».(…)

Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia.

Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.

 

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU
Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…)

Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

 

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu.

 

Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă.

Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor.

Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor. O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…)

Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici.

Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.

 

ŢINTA: SECURITATEA
Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele. Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul.

«Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!» Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit.

Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.

 

SPRIJIN IUGOSLAV –  Vă ajutăm, dar ne daţi Banatul !
La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile.

El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul.

Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit.

Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.

Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş.

Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?! Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay.

Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini.

Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.

 

 

“TRĂDAREA” LUI MILEA

 
Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate.

Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii. Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi.

Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea.

La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor.

Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.

 

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS

 
Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara.

Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva. Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister.

Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.

 

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR

 
Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea».

S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…) M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui.

Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ.Atunci i-am spus:«Vă propun să aducem două elicoptere».

«Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.» Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe».

Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară.

Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.

 

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT
Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…)

M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea.

I-am spus:«Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi».

El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…)

Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.» (…)

Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…)La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»

 

 

LISTA SCURTĂ A PUTERII

 

 
I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu.

L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov.

A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului.

În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni. Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi.

Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.

(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge.

Eram sunat în permanenţă. (…) Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…)

Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului.

Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.

 

 

EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE

 

I-am întrebat:«Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. (…) Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului».

A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».

 

 

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat

 

În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice.

Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale».

Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?».

Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?». Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele».

I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu».

Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe».

Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii. «Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.»

Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.

 

 

Omul de legătură sovietic al lui Vasile Ionel

 

 

Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…) Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola.

După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…)

Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea. Deci, şi pe Vasile Ionel. Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România.

Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…)

Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el. Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură.

Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.

 

 

gen.Victor Atanasie Stănculescu prin soim press.ro

26/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce prevedea TRATATUL înrobitor „de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” incheiat cu U.R.S.S. 4 februarie 1948 – Ziua în care România a devenit satelitul Moscovei.

Ziua în care România a devenit unul dintre sateliţii Moscovei.

Ce prevedea TRATATUL înrobitor „de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” incheiat  cu U.R.S.S.

La 4 februarie 1948 reprezentanṭii unei Românii ocupate de trupe sovietice semnau la Moscova Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu U.R.S.S., cu valabilitate de 20 de ani.

Printre prevederile sale înrobitoare, era prevăzută ṣi obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă.


 

Foto: Ministrul sovietic de externe, Veaceslav Molotov semnand tratatul cu Romania „populara?

In spatele lui e „tovarasul”Stalin…

 

 

 

 

 

La 4 februarie 1948, a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno-sovietic, care consacra satelizarea României de către URSS.

In acea zi, reprezentanṭii unei Românii ocupate de trupe sovietice semnau la Moscova Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu U.R.S.S., cu valabilitate de 20 de ani.

Printre prevederile sale înrobitoare era prevăzută ṣi obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă.

Prin acest act, România era împiedicată să promoveze o politică externă proprie; relaṭiile sale diplomatice cu alte state în afară de cele „frăṭeṣti” deveneau inexistente.

Cel puṭin până la mijlocul anilor ‘50, izolarea ṭării noastre a fost aproape completă. Orice decizie sovietică era îndeplinită fără cârtire. Un prim exemplu de aliniere a fost în 1948 când s-a produs ruptura dintre sovietici ṣi iugoslavi. Evenimentul a transformat România într-unul dintre principalele centre ale campaniilor împotriva lui Tito.

Bineînṭeles că nu s-a putut vorbi ṣi scrie atunci despre ceea ce a reprezentat cu adevărat pentru noi tratatul cu U.R.S.S.

Propaganda comunistă s-a lăṭit în toate gazetele prezentând lucrurile ca într-o oglindă de bâlci. Revista Secolul Radiofoniei nu a scăpat nici ea neatinsă.

În numărul din 8 februarie 1948 îṣi făcea „datoria”, cu un articol semnat Al. C. Constantinescu.

Mijloacele de „convingere” erau aceleaṣi… cu o singură scăpare: prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Viaceslav Molotov era numit „domn”, semn că la acea dată grija de a folosi termenul „tovarăṣ” încă nu devenise un reflex.

„Sute de mii de oameni au ieșit în calea delegației române revenită de la Moscova după încheierea Tratatului de prietenie, colaborare ṣi asistenṭă mutuală cu Uniunea Sovietică. Entuziasmul cu care aceste sute de mii de oameni au aclamat pe cei care au semnat Tratatul dovedeṣte că întreg poporul român priveṣte acest Tratat ca pe unul dintre cele mai însemnate acte din istoria sa. […]

 

De pe vremea turcilor, când plăteam tribut Înaltei Porṭi, până pe vremea lui Antonescu, când puseserăm bogăṭiile ṣi vieṭile noastre la dispoziṭia lui Hitler, raporturile cu marile puteri capitaliste au fost acelea de supuṣi faṭă de stăpâni.

Uniunea Sovietică bazează raporturile sale cu celelalte popoare pe principiul egalităṭii depline ṣi respectului reciproc al independenṭei ṣi suveranităṭii. Faptul acesta nu e întâmplător.

El izvorăṣte din însăṣi alcătuirea statului sovietic care a desfiinṭat exploatarea omului de către om ṣi a deslănṭuit, astfel, forṭele creatoare ṭinute în lanṭurile egoismului particular de către societatea capitalistă. […]

secolul-radiofoniei-1

Tratatul sovieto-român va constitui o nouă barieră puternică în calea oricăror planuri ale unei noi agresiuni ṣi a imperialismului cotropitor„ – a spus d-l Molotov în discursul ṭinut cu ocazia semnării Tratatului. Această nouă barieră e cu atât mai puternică cu cât exprimă ṣi convingerea profundă a poporului român că numai unindu-ṣi forṭele cu acelea ale marilor popoare sovietice poate fi apărată pacea ṣi garantată independenṭa ṣi suveranitatea popoarelor.”, se preciza în articolul semnat de Al. C. Constantinescu.

Mai jos găsiţi prevederile ”TRATAT-ului din 4 februarie 1948 de prietenie, colaborare şi asistenţă între Republica Populară Româna şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice”, publicat în Monitorul Oficial nr. 45, din 24 februarie 1948:

Prezidiumul Republicii Populare Romane şi Prezidiumul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice,
Dorind sa consolideze raporturile prieteneşti dintre România şi Uniunea Sovietica,
În dorinta de a întreţine strânsã colaborare dintre ele, în interesul intaririi pãcii şi securitãţii generale, în conformitate cu scopurile şi principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Încredinţaţi ca întreţinerea prieteniei şi a bunei vecinãtãţi dintre România şi Uniunea Sovietica, corespunde intereselor vitale ale popoarelor ambelor State, şi va contribui în chipul cel mai bun la desvoltarea lor economicã,
Au hotãrât în acest scop sa încheie prezentul Tratat şi au numit în calitate de împuterniciţi ai lor:
Prezidiumul Republicii Populare Romane pe d-l Dr. Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romane,
Prezidiumul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice pe d-l Viaceslav Mihailovici Molotov, loctiitor al Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi Ministru al Afacerilor Strãine al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, care, dupã ce au schimbat deplinele puteri, gãsite în buna şi cuvenitã forma, au convenit, asupra celor ce urmeazã:

 

ART. 1

Inaltele Pãrţi Contractante se obliga sa ia în comun toate mãsurile care se afla la dispoziţia lor, pentru înlãturarea oricãrei ameninţãri de repetare a agresiunii din partea Germaniei sau oricãrui alt Stat care s-ar uni cu Germania, direct sau în oricare alta forma.
Inaltele Pãrţi Contractante declara ca ele intenţioneazã sa participe în modul cel mai sincer la toate acţiunile internaţionale, având drept tel asigurarea pãcii şi securitãţii popoarelor şi vor aduce intreaga lor contribuţie la realizarea acestor înalte sarcini.

ART. 2

În cazul când una din Inaltele Pãrţi Contractante va fi antrenata într-un conflict armat cu Germania, care ar incerca sa reinoiasca politica sa de agresiune, sau cu oricare alt Stat, care, direct sau în oricare alta forma, s-ar uni cu Germania în politica sa agresiva, atunci cealaltã Inalta Parte Contractantã va da imediat Partii Contractante, antrenate în conflict, ajutor militar şi de alta natura, prin toate mijloacele aflate la dispoziţia sa.
Prezentul Tratat va fi infaptuit în concordanta cu principiile Chartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
ART. 3
Fiecare dintre Inaltele Pãrţi Contractante se obliga sa nu încheie nici o alianta şi sa nu ia parte la nici o coalitie şi nici la acţiuni sau mãsuri îndreptate impotriva celeilalte Înalte Pãrţi Contractante.

ART. 4

Inaltele Pãrţi Contractante se vor consulta între ele cu privire la toate chestiunile internaţionale importante, care ating interesele celor doua pãrţi.

ART. 5

Inaltele Pãrţi Contractante declara ca vor acţiona în spiritul prieteniei şi al colaborãrii, în scopul desvoltarii mai departe şi al intaririi legãturilor economice şi culturale dintre ambele State, urmând principiile respectului reciproc fata de independenta şi suveranitatea lor, precum şi al neamestecului în treburile interne ale celuilalt Stat.

ART. 6

Prezentul Tratat va rãmâne în vigoare timp de 20 de ani, dela data semnãrii lui.

Dacã una din Inaltele Pãrţi Contractante, la sfârşitul acestei perioade de 20 de ani, nu declara cu un an înaintea acestui termen dorinta sa de a denunta Tratatul, acesta va rãmâne în vigoare pe încã o durata de 5 ani, şi astfel de fiecare data, pana când una din Inaltele Pãrţi Contractante nu va preaviza în scris cu un an înainte de expirarea perioadei de 5 ani în curs, intenţia sa de a face sa înceteze valabilitatea lui.

Prezentul Tratat intra în vigoare imediat dupã semnarea lui şi urmeazã a fi ratificat în termenul cel mai scurt cu putinta.

Schimbul instrumentelor de ratificare se va face la Bucureşti, în timpul cel mai apropiat.
Drept care împuterniciţii au semnat prezentul Tratat şi au aplicat sigiliile lor.
Întocmit la Moscova la 4 Februarie 1948, în 2 exemplare, fiecare în limbile romana şi rusa, ambele texte având putere egala.

Din împuternicirea Prezidiumului Republicii Populare Romane

Dr. PETRU GROZA

Din împuternicirea Prezidiumului Sovietului Suprem, al U. R. S. S.

V. MOLOTOV”

 

 

 

Surse: Rador, Monitorul Oficial

26/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 570 de alți urmăritori