O ISTORIE A ZILEI DE 3 OCTOMBRIE. VIDEO

3 octombrie, istoricul zilei

2333 i.Hr.: În Peninsula Coreană este întemeiat regatul Gojosean, eveniment care marchează  nașterea legendarei  civilizații coreene.

 Se zice că acest regat a fost fondat de către legendarul  Dangun , însă anul întemeierii sale este disputat de către istorici.

Dovezile arheologice despre cultura Gojoseon au fost găsite în nordul Coreei și sudul Manciuriei.

Numeroasele documente istorice și arheologice arată că în secolul  IV i.Hr.,  Gojoseon era un stat înfloritor.

Din 1945 până în 1961 calendarul oficial al Coreei de sud  începea cu anul  2333.

52 î.Hr.: Conducatorul galilor, Vercingetorix , se  predă

armatelor romane  conduse de  Iulius Cezar, dupa  asediul şi bătălia de la Alesia.

Vercingetorix se preda lui Cezar

Căderea Alesiei si capturarea lui Vercingetorix a marcat cucerirea romana a Galiei Libere.

A stat în închisoarea de la Tullianum din Roma cinci ani, înainte de a fi expus public la parada triumfală a lui Cezar din anul 46 î.C.

Se spune că fost executat în inchisoare după paradă, probabil prin strangulare.

42 î.Hr.: În bătălia de la Philippi, Marc Antoniu şi Octavian, i-au  invins  într-o bătălie decisivă  pe asasinii lui Cezar- Brutus şi Cassius.

La Roma cei trei lideri principali (Antoniu, Octavian și Lepidus),  care controlau aproape toată armata romană din vest, au strivit opoziția Senatului și, în noiembrie 43 î.Hr., au format al doilea Triumvirat.

Bătălia de la Filippi, la cca.120 km.nord est de Salonic in Grecia, a avut loc în 2 etape, pe 3 octombrie  și apoi pe 23 octombrie.

Dușmanii triumviratului au fost proscriși.

382: Împăratul  Teodosie I  încheie un tratat de pace cu triburile germanice ale goţilor,  carora le permite sa se aseze în Balcani,  în schimbul intrării acestora in serviciului militar  imperial.

foto: ro.wikipedia.org

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, împărat roman în perioada 379 -395.

1226 : A murit sfântul Francisc de Assisi (n. 1181), întemeietorul Ordinului monahal al Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM),  cunoscut sub numele de Ordinul Franciscan, patron al Italiei și al orașului San Francisco.

Papa Grigore al IX-lea  l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Papa Pius al XII-lea l-a declarat patronul Italiei  in 1939,  împreună cu Sf. Ecaterina de Siena.

1379: S-a născut Henric al III-lea al Castiliei; (d. 1406).

Henric al III-lea (3 octombrie 1379 – 25 decembrie 1406), cunoscut ca Henric cel Infirm, fiul lui Ioan I al Castiliei și a primei sale soții, Eleanora de Aragon și succesorul regelui la coroana Castiliană în 1390.

 1385: Se face prima mențiune documentara a județului Jaleș din Tara Romaneasca, în hrisovul din 3 octombrie 1385, prin care domnitorul Dan I a donat mănăstirii Tismana satul Tismana din judetul Jaleș “pe amândouă părțile cât a fost Ligăcească și Rusească” și prin care acesta întărea mânăstirii Tismana vechile moșii, dăruindu-i și un mertic anual de 400 de găleți de grâu din județul Jaleșului.

Județul Jaleș – Wikipedia.org

Județul si-a luat numele de la Jaleș, hidronim considerat de origine traco-getică si a avut o lungă perioadă de timp reședința la Dăbăcești, iar mai târziu la Tismana , unde între anii 1454-1456 a fost reședința banilor olteni retrași aici din  Banatul de Severin. 

Există opinii că  reședința de la  Dăbăcești. se afla fie pe raza actualelor localități Runcu, fie Bradiceni sau  Arcani

Județul Jaleș a fost dezmembrat după 1444, iar așezările sale au fost înglobate în teritoriile judetelor de astăzi Gorj si Mehedinti.

1568 : A murit regina Elisabeta de Valois, sotia regelui Filip al II-lea al Spaniei; (n. 1545).

Elisabeta de Valois (n. 2 aprilie 1545 – d. 3 octombrie 1568) cunoscută și sub numele de Elisabeta a Franței , a fost fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici.

1739: Este semnat Tratatul de la Nissa  (vechea Nyssa, din Cappadocia), intre  Imperiul Otoman si Imperiul Rus in urma razboiului din anii 1735-1739 in care rușii au spart rezistența Hanatului Crimeei, au trecut Nistrul în Moldova, iar în 1739 au mărșăluit spre capitala Moldovei, Iasi, pe care au cucerit-o.

Imperiul Habsburgic  a intrat în război în 1737, de partea Rusiei, dar a fost forțat să facă o pace separată cu otomanii, prin Tratatul de la Belgrad , predând  turcilor Serbia  de Nord și Oltenia, ocupate anterior.

Retragerea austriacă a forțat Rusia să accepte Pacea de la Nissa, renunțând astfel la pretențiile sale legate de Crimea și Moldova,

Sultanul l-a recunoscut pe împaratul habsburgilor drept protector oficial al   creștinilor din Imperiul Otoman, poziție pretinsă și de Imperiul Rus.

  Rusiei i s-a permis  să își ridice un port la Marea Azov, dar fără vreo fortificație sau flotă la Marea Neagră.

1778 : Căpitanul englez James Cook ajunge în Alaska.

James Cook (n. 7 noiembrie 1728 – d. 14 februarie 1779) a fost un explorator, navigator și cartograf englez, căpitan în Marina Regală britanică.

Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii și a înconjurat pentru prima dată Noua Zeelandă.

1801:  A murit Matei Milu (Milo), unul dintre primii poeti din Moldova, bunicul marelui dramaturg Matei Milo.
A scris poezii de dragoste, portrete satirice, care il anticipeaza pe Costache Conachi. Scrie de asemenea primul pamflet si prima oda din literatura română.

Opera sa s-a pastrat in manuscris.

S-a nascut in 1756, in noiembrie sau decembrie  la Iasi, si se pare ca era de origine franceza. Numele de familie variaza intre Milu si Milo. Tatal este Enacachi Milu, staroste de Cernauti, apoi spatar, iar mama sa era Safta, nascuta Roset.

A fost stolnic, ispravnic, ban. In 1792 a compus o oda inchinata lui Alexandru Moruzi, prima oda din limba romana, iar in 1795 a facut o aritmetica,insa nu s-a pastrat.

In 1796 este vornic de Botosani pentru ca in 1797 sa fie numit spatar.
Este bunicul marelui actor Matei Millo.
A fost inmormantat la Spataresti.

1814: S-a nascut (15 octombrie s.n), Mihail Iurievici Lermontov, poet, prozator si dramaturg rus, unul dintre principalii exponenţi ai romantismului rus (“Demonul”, “Un om ciudat”) ; (d.15/ 27.07.1841).   

1838: Apare la Craiova, revista săptămînala “Mozaicul” (pînă la 7 octombrie 1839), primul periodic din Oltenia, sub redacţia lui Constantin Lecca.

1838: Se înfiinţează la Iaşi, în Moldova,  prima bibliotecă publică.

1839: S-a născut Teodor T. Burada, folclorist, etnograf şi muzicolog român. A fost printre primii folcloristi care au facut studii privitoare  bocetul popular la români ; (d.17.02.1923).

1849: Scriitorul   american Edgar Allan Poe, este găsit căzut pe un trotuar în orașul Baltimore din SUA, în stare de confuzie mintală, după o dispariție de câteva zile.

Este ultima dată când  a fost  văzut în public înainte de moartea sa, care a survenit  peste câteva zile, la 7 octombrie.

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.

A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism.

1863:  Preşedintele american Abraham Lincoln a declarat a patra zi de joi din luna noiembrie  Thanksgiving Day – “Ziua Recunoştinţei”.

În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care a 4-a zi de joi din noiembrie devine oficial sărbătoare națională a SUA. 

Este o sărbătoare anuală în care se mulțumește lui Dumnezeu pentru bogăția recoltei din acel an.

Ea se sărbătorește în cea mai mare parte a Americii de Nord (Statele Unite și Canada). Este o sărbătoare a familiei. În Statele Unite majoritatea activităților (în afară de magazine) sunt închise joi și vineri în săptămâna cu Thanksgiving pentru a permite angajaților să se reunească, cu familia. Această sărbătoare a fost preluată de primii coloniști sosiți în Lumea Nouă, unde a fost sărbătorită pentru prima dată în anul 1621, ca semn de recunoștință față de recolta miraculoasă obținută în condiții climaterice dure.

Tradiţional, în aceasta zi americanii  pun pe masă carne de curcan.

1863: S-a nascut Constantin N. Hurmuzaki, descendent dintr-o veche familie de intelectuali şi luptători pentru drepturile românilor din Bucovina, filosof, jurist, membru de onoare al Academiei Române ; (d. Cernauti; d.23.02.1937). 

1867: A  decedat  Elias Howe, inginer american, inventatorul masinii de cusut; (n.09.07.1819).

1888: S-a născut  Carl von Ossietzky, jurnalist german, figura-simbol a luptei împotriva dictaturii naziste, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1935 ; (d. 04.05.1938).

În 1935 nu a fost decernat niciun Premiu Nobel pentru Pace deoarece comitetului de decernare a premiului i-a trebuit mai mult timp să se decidă.

După ce Ossietzky a fost transferat la un spital de închisoare, Ossietzky a fost chemat la o întrevedere cu Hermann Goring , care i-a promis eliberarea și o pensie pe viață de 550 Reichsmark pe lună în schimbul unei declarații că nu dorește să-i fie decernat Premiul Nobel pentru Pace și că nu va mai activa ca pacifist împotriva Germaniei. Ossietzky a refuzat.

Cu toată opoziția unor personalitati norvegiene si a conducatorilor nazisti germani, Comitetul Nobel a decis să-i decerneze lui Ossietzky Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, după un vot în care au fost și voturi împotrivă. Familia Nobel a depus un protest, iar Regele  Haakon al VII-lea nu a participat la ceremonia de decernare a premiului, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată.

Guvernul german nu i-a dat voie lui Ossietzky să călătorească la Oslo pentru a lua în primire premiul. Ministrul Propagandei german, Goebbels, a spus că decernarea premiului lui Ossietzky este o nerușinare, iar Hitler a spus că interzice oricărui cetățean german să mai accepte vreun premiu Nobel vreodată.

Ossietzky a decedat pe data de 4 mai 1938. La înmormântare au fost prezenți doar văduva, medicul cu soția și doi păzitori din Gestapo.

1895: In România guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu demisionează.

Lascar Catargiu (n. 1 noiembrie 1823 –  d. 30 martie 1899).

1895 : S-a născut  marele poet rus Serghei Esenin:  (“Transfigurare”, “Anna Sneghina”, “Cheile Mariei”Ceaslovul satelor”, “Rusia sovietică”, “Moscova cârciumăreasă” ) ; (d.27.12.1925).

1897:  S-a nascut Louis Aragon, scriitor, poet si dramaturg francez, unul dintre întemeietorii suprarealismului (“Foc de bucurie”, “Mişcarea perpetuă”, “Ochii Elsei”) ; (d.24.12.1982).

1906: Se desfasoară a doua conferință internațională  privind telegrafia fără fir, in  care se adoptă mesajul SOS („Save Our Souls”, „Save Our Ship”), ca semnal internațional de forță majoră înlocuind semnalul CQD.

1908: Ziarul comunist rus Pravda  este fondat  de către Lev Troţki , Joffe Adolph, Skobelev Matvei  si alti exilați ruși  aflați  la Viena.

1916: După prima bătălie de la Oituz între forţele române şi cele germano-austro-ungare, soseşte in Romania o  Misiune militară franceză, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot, (1861–1931).

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

Pe toată durata misiunii sale în România, generalul Berthelot a asigurat şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoştinţă pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincţii ale statului român, a fost declarat cetăţean de onoare al României şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

1918 : Ţarul Bulgariei, Ferdinand, a abdicat în favoarea fiului său, Boris al III–lea ; (1918–1943).

Prințul Ferdinand I al Bulgariei (26 februarie 1861 – 10 septembrie 1948), născut Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, a fost conducător al Bulgariei din 1887 până în 1918, inițial cneaz (prinț regent, 1887–1908) mai târziu ca țar (1908–1918).

1918 : Este difuzat  Manifestul împăratului  Austro-Ungariei, Carol I de Habsburg  intitulat „Către popoarele mele credincioase” , privind reorganizarea Austro–Ungariei într–o federaţie de şase state „independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Propunerea a fost respinsă de reprezentanţii  acestor popoare.

La aceeasi data, apare Declaraţia de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul împăratului Carol I de Habsburg de reorganizare a Austro–Ungariei, în care, exprimând voinţa românilor, se proclama dezlipirea ţinuturilor româneşti de la Austro–Ungaria şi unirea lor cu România (3/16).

Carol de Habsburg (1887-1922) – ultimul împărat al Austro-Ungariei, strănepot al lui Franz Iosif I, a preluat tronul după moartea acestuia din urmă în 1916.

Carol I a al Austriei fost încoronat la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia cu titlul Carol al IV-lea al Ungariei. Soţia sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei.

A renunţat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul război mondial, dar nu a abdicat si a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar la 13 noiembrie 1918 a renunţat la şefia statului.

Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei a demisionat; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniștii lui Bela Kun, care proclama Republica Ungară a Sfaturilor.

1918; A aparut Declaraţia de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul împăratului Carol I de Habsburg de reorganizare a Austro–Ungariei, în care, exprimând voinţa românilor, se proclama dezlipirea ţinuturilor româneşti de la Austro–Ungaria şi unirea lor cu România (3/16).

Corpul Voluntarilor ardeleni a fost format din luptători români, originari din Transilvania, care au luptat alături de armata română în timpul primului război mondial. Prin aceste unităţi militare, românii ardeleni s-au alăturat României şi armatei române în timpul primului război mondial, cu scopul de a elibera Ardealul si de a-l uni cu Patria Mama, România.

1923: S-a născut  Francisc Baraniay, pictor român de etnie maghiară.

1929: Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor este redenumit oficial Regatul Iugoslaviei, adica “Tara slavilor de sud”.

1929: A murit  Gustav Stresemann, cancelar al Reichului în anul 1923, ministru de externe în perioada 1923–1929 ; (n.10.05.1878).

Pragmatismul politicii sale i-a atras numeroși dușmani și a trebuit să-și ducă lupta abandonat de o mare parte a clasei politice.

Împreună cu francezul Aristide Briand a fost artizanul reconcilierii franco-germane și al schimbărilor diplomatice pe plan european, ceea ce le-a adus ambilor  Premiul Nobel pentru Pace, în 1926.

Această reconciliere a fost însă anulata în fașă după moartea ministrului german la vârsta de cincizeci și unu de ani, când Republica de la Weimar și-a pierdut unul din ultimii apărători.

1932 : Irakul îşi câştigă independenţa faţă de Marea Britanie.

1935: A început agresiunea Italiei fasciste  împotriva Etiopiei.

1936:  S-a născut  secretarul Ligii Arabe, Amr Moussa.

1938:  A incetat din viata mareşalul român  Alexandru Averescu, preşedinte al Ligii Poporului, prim ministru, membru de onoare al Academiei Române; (n. 9 martie 1859 in satul Babele din sudul Basarbiei, astăzi în Ucraina).

Foto: Mareșalul Alexandru Averescu

A fost comandantul Armatei Române în timpul Primului Razboi Mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României in acest război.

A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918).

Averescu a fost autorul a peste 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului).

A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai inalta distinctie militara româna.

1942: Germania nazista lanseaza  cu succes pentru prima data o racheta  V-2 / A4 de la o baza de testare din  Peenemünde.

Este primul obiect facut de om care a  ajuns in spaţiul extraterestru.

1945: A fost înfiinţată Federaţia Sindicală Mondială – FSM.

Primul Congres Mondial al Sindicatelor,   la care s-a votat înființarea acestei organizatii, s-a desfășurat la Paris între 3-8 octombrie 1945 si s-a bucurat de o largă participare, cu delegați reprezentând 67 de milioane de muncitori din 56 de organizații sindicale din 55 de țări și 20 de organizații internaționale.

1952: Anglia testează cu succes arma atomica, devenind a treia putere nucleara a lumii.

1952:  John T. “Jack”Mullin de la compania  americana Bing Crosby Enterprises Inc.,  pune la punct primul aparat video.

Au fost nevoie de 18 ani, pana  in 1970  a aparut si varianta comerciala a acestui aparat.

1954: S-a născut Ioan Groșan, scriitor si publicist maramuresean, nascut in comuna Satulung.

A absolvit, in 1978, Facultatea de Filologie a Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

A debutat in 1985, cu volumul de povestiri ”Caravana cinematografica“.

Reprezentant al generatiei ’80, a publicat “Trenul de noapte“ (1989), „Scoala ludica“ (teatru, 1990), ”Planeta mediocrilor“ (1991), ”Jurnal de bordel“ (1995).

Volumul sau de povestiri „Caravana cinematografica“ a fost publicat in traducere in Rusia, iar nuvela ”Trenul de noapte“, in Franta, Germania si Polonia.

A primit premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1985) si premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1992).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. in prezent, a fost editorialist la cotidianul “Ziua” si coloboreaza cu alte publicatii nationale.

1959: S-a născut  cântareaţa româna de muzica uşoară, Silvia Dumitrescu.

1963: A decedat omul de ştiinţă român  Augustin Maior  ; (n.21.08.1882, Reghin).

A inventat prima instalaţie experimentală din lume de telefonie multiplă, pe o linie reală, cu 5 căi, la o distanţă de 15 km, în anul 1907, înaintea brevetării sistemului de telefonie multiplă (1911) de către americanul C.O. Squier .

1969: S-a născut  renumita cantareaţă de muzica pop – rock americană, Gwen Stefani.

1985 : Are loc prima lansare a naveteispațiale  americane Atlantis.

1990: A avut loc reunificarea Germaniei. Republica Federala Germania (RFG) a incorporat Republica Democrată Germană (RDG).

Dezmembrarea Germaniei în 1949. Viitoarea Germania de Vest (albastru) consta din zonele de ocupație americană, britanică și franceză (fără Saarland [violet], care s-a realăturat Germaniei de Vest în urma unui referendum), iar Germania de Est (roșu) era formată din zona sovietică de ocupație (cu excepția părții vestice a Berlinului [galben]) – foto: ro.wikipedia.org

Istoricul eveniment s-a produs dupa  primele  alegeri libere desfasurate pe 18 martie 1990 in fosta Germanie de Est, in urma negocierilor dintre cele doua state,  care s-au incheiat cu semnarea Tratatului de unificare.

Cuvantul reunificare a fost folosit pentru a se face diferentierea de unirea Germaniei care a avut loc in anul 1871.

 Negocierile dintre cele doua state au fost dificile, insa cancelarul german Helmut Kohl a reusit sa convinga liderii sovietici sa accepte ideea reunificarii. In paralel, autoritatile din RFG si RDG au semnat o conventie pregatitoare a importantului eveniment.

In 23 august, Parlamentul est-german a aprobat reunificarea, iar tratatul a fost semnat in 31 august, fapt care a provocat un lant de evenimente politice in toate tarile europene din blocul comunist. Teritoriul fostei Republici Democrate Germane (RDG), proaspăt reorganizat în 5 landuri, a aderat la legile și constituția RFG. Ca urmare RDG-ul a dispărut ca entitate statală, înglobându-se oficial în Republica Federală Germania (RFG). Începutul procesului care a condus la această nouă unire este denumit Die Wende  (întorsătura, schimbarea direcției).

Germania  reunificată a rămas membră a Comunității Europene, (care mai târziu a devenit Uniunea Europeană) și a  NATO.

1999: A decedat  Akio Morita, inventatorul “Walkman-ului”, cofondator în 1946, alături de Masaru Ibuka, al holdingului electronicii “Sony” ; (n.26.01.1921).

2003:  Parcul „Ioanid” din Bucuresti si-a schimbat denumirea, devenind parcul „Ion Voicu”, în amintirea celebrului violonist român, fost elev al lui George Enescu.

Bustul violonistului Ion Voicu (8 oct.1923 – 24 februarie 1997)

Cu aceasta ocazie, a fost dezvelit un bust al artistului, lucrare realizată de sculptorul Ion Irimescu.

2008: A murit André Bellec, cântăreţ francez, fondator al grupului „Les Frères Jacques”; (n. 1914).

2009: Președinții Azerbaidjanului, Kazahstanului, Kârgâzstanului si Turciei au semnat  Acordul de la  Nakhchivan, privind înființarea Consiliului turcic.

Ideea înființării acestui consiliu de cooperare a apartinut președintelui kazah Nursultan Nazarbayev, încă din 2006.

Consiliul turcic sau,  Consiliul de Cooperare al statelor de limbă turcică este o organizație internațională care cuprinde o parte dintre țările cu popoare turcice. 

Secretariatul General este în Istanbul, in Turcia.  

Două state turcice au rămas in afara acestei organizații : Turkmenistan și Uzbekistan.  

2018: A murit Leon Max Lederman, fizician american; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1988, împreună cu Melvin Schwartz și Jack Steinberger, „pentru metoda fasciculului de neutrini și demonstrarea structurii de dublet a leptonilor prin descoperirea neutrinului miuonic”; (n. 1922).

2019: A murit Diogo Freitas Do Amaral, politician și profesor portughez de drept, liderul istoric al democraţilor-creştini portughezi şi unul din părinţii fondatori ai regimului democratic început în Portugalia în 1974.

A jucat un rol important în formarea sistemului partidelor politice după deceniile de dictatură; (n. 1941).

Astăzi in lume:

3 octombrie  este  Ziua naţională (“Tag der Deutschen Einheit” – Ziua Unificării Germaniei în 1990).

Republica Federală Germania este un stat în Europa Centrală care se învecinează: la nord – cu Marea Nordului, Danemarca și Marea Baltică; la est – cu Polonia și Republica Cehă; la sud – cu Austria și Elveția; iar la vest – cu Franța, Luxemburg, Belgia și Olanda. Această țară are o suprafață de 357.021 de kilometri pătrați și o populație de 82 de milioane de locuitori.

– Coreea de Sud sărbătorește Ziua Formarii Statului.

Republica Coreea este o țară din Asia de Est, care ocupă partea sudică a Peninsulei Coreene.

Are capitala la Seul, oraș care este a doua metropolă din lume ca mărime. Coreea de Sud se învecinează la nord cu Coreea de Nord și este înconjurată de Marea Japoniei la est, Marea Galbenă la vest, iar Strâmtoarea Coreei o desparte de Japonia.

În anul 1895, prin Tratatul de la Shimonoseki a fost instaurat protectoratul Japoniei, iar în 1910 Peninsula Coreea a fost anexată de aceasta.

După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu înfrângerea Japoniei, nordul Coreei a fost controlat de armata rusă în august 1945, în timp ce sudul a rămas sub control american.

Prin Constituția de la 17 iulie 1948 a fost proclamată în sudul peninsulei Republica Coreea, iar la 15 august, același an, a fost alcătuit primul guvern de către președintele Li Sang Man.

Independența țării a fost recunoscută de ONU la 12 decembrie 1948.

În Coreea ziua de 3 octombrie este denumită “Ziua în care se deschide cerul” în care se sărbătorește întemeierea de către Dangun a regatului Gojoseon,

eveniment care marcheaza nașterea legendarei civilizații coreene, până la stabilirea dinastiei Han in China, in anul 206 i.Hr.

Se zice că regatul a fost fondat de către legendarul Dangun , însă anul întemeierii sale rămâne disputat de istorici.

Dovezi arheologice despre cultura Gojoseon au fost găsite în nordul Coreei și sudul Manciuriei. Numeroasele dovezi istorice și arheologice arată că în secolul IV i.Hr., Gojoseon a fost un stat înfloritor.

Din 1945 până în 1961 calendarul oficial al Coreei de sud începea cu data de 2333.

Pe data de 25 iunie 1948, Coreea de Nord comunistă, sprijinită de URSS și China lui Mao, a invadat Coreea de Sud, declanșând astfel Războiul coreean, care a încetat în urma armistițiului de la Panmunjon din 27 iulie 1953, în urma căruia au continuat să existe atât Coreea de Nord (comunistă) și în Coreea de sud (condusă de un regim cu orientare democratică de tip occidental.

– În Irak se serbează Ziua Independenței.

Republica Irak este un stat din Orientul Mijlociu situat în Asia de Sud-Vest la confluența dintre râurile Tigru și Eufrat, care include de asemenea, sudul Kurdistanului.

Se învecinează cu Arabia Saudită și Arabia Saudită la sud, Iordania la vest, Siria la nord-vest, Turcia la nord și Iran (Provincia Kurdistan) la est și o zonă îngustă de coastă la Umm Qasr la Golful Persic.

Această țară arabă are un teritoriu de 438,317 km² și o populație de 38.274.618 locuitori ( în 2017), și este a doua țară din lume în privința rezervelor de petrol (după Arabia Saudită).

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

Sfantul Dionisie Areopagitul

Sfantul Dionisie Areopagitul s-a nascut in Atena. Dupa ce a finalizat studiile de filosofie din Atena, a mers in Egipt pentru a si le desavarsi.

Pe cand se afla aici, Mantuitorul era rastignit pe Cruce la Ierusalim.

Observand intunecarea cerului petrecuta la moartea lui Hristos, a rostit profetic cuvintele: “Sau Dumnezeu patimeste sau lumea aceasta vazuta se sfarseste”.

Dionisie revine in Atena si se bucura de intalnirea cu Pavel in Areopag. Va pune in inima cuvintele pe care le va rosti Pavel si astfel, in anul 51 se va converti la crestinism. Mai tarziu, va fi hirotonit episcop in Atena.

Calatoreste cu Pavel si ii cunoaste pe ceilalalti Apostoli ai lui Hristos. Ajunge la Ierusalim ca sa o cunoasca pe Maica Domnului. Va fi de fata la inmormantarea Feciorei Maria.

Dupa ce a randuit alt episcop pentru Atena, s-a dus la Roma. De aici va pleca in Galia, l-a indemnul Sfantului Clement, episcopul Romei. Zideste o biserica in cetatea Parisului si converteste multi pagani la crestinism.

A fost decapitat in vremea imparatului Domitian (81-96).

Sfantul Dionisie Areopagitul este primul autor patristic care ne-a lasat o ierarhizare a cetelor ingeresti.

În prima treaptă, care este cea mai înaltă, sunt: Tronurile, Heruvimii si Serafimii.

A doua treaptă cuprinde: Stapaniile, Domniile şi Puterile, iar in treapta a treia întâlnim: Începătoriile, Arhanghelii si Îngerii.

VIDEO: ASTĂZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Crestin Ortodox.ro;
3. e.maramures.ro;
4. Istoria md,;
5. Istoricul zilei blogspot.com;
6. Mediafax.ro;
7. Wikipedia.ro.
8. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.
9. Rador.ro

Publicitate

Generalul american Bandholtz, propaganda maghiară și războiul hibrid antiromânesc

 

Una dintre cele mai citate, dar şi controversate lucrări despre 
administraţia românească a Budapestei, din perioada august-noiembrie 1919, este cartea intitulată „Un Jurnal Nediplomatic” (An Undiplomatic Diary), scrisă …de un urechist, pe bune – generalul Harry Hill Bandholtz, şeful Misiunii Militare Americane în Ungaria. scrie https://www.infobrasov.net/budapesta-denigrari-grosolane-intr-un-jurnal-nediplomatic/

 

 

 

 

Trenuri cu cereale şi produse alimentare au fost trimise din Transilvania în Ungaria, iar pe Dunăre a fost instaurată libertatea de navigaţie pentru a permite aprovizionarea cu alimente a Budapestei.   
Intervenţia Armatei Române, care a eliberat Ungaria de regimul bolşevic, a fost privită cu simpatie de către o parte a populaţiei locale şi de către personalităţi politice ungare, precum fostul prim-ministru Sándor Wekerle.

Percepţia generală era aceea că armata română a înlăturat un regim care a exercitat o violenţă extremă asupra propriilor cetăţeni, utilizând teroarea şi anihilarea oponenţilor ca metode de acţiune, (iar un alt scop a fost) distrugerea proprietăţii private.

În fapt, intervenţia armatei române a permis instaurarea unui guvern de orientare anti-comunistă la Budapesta.

Administraţia militară românească s-a desfăşurat sub supravegherea strictă a Misiunii Militare Interaliate în Ungaria, organism creat în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat la 13 noiembrie 1918, din care făceau parte reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei şi SUA.    
În memoriile sale, publicate în 1933, generalul american Harry Hill Bandholtz a pretins că a împiedicat numeroase „jafuri şi abuzuri” ale trupelor române în Ungaria.

În fapt, aşa cum arată documentele de arhivă şi alţi memorialişti ai epocii, astfel de acţiuni au fost acte izolate de indisciplină.   

 

 

Unul dintre episoadele relatate de general se referă la stoparea de unul singur a aşa-numitului „jaf de la muzeu”, pus la cale de trupele române.

Era de fapt vorba de o dispoziţie adresată de către autorităţile militare române Muzeului Naţional al Ungariei de a preda containere care conţineau bunuri de patrimoniu provenind din muzeele Transilvaniei, ridicate de către trupele austro-ungare în timpul retragerii lor din regiune, în ultimele luni de război.

Deşi fără a dori să elucideze motivele disputei, acordând unilateral credibilitate totală doar punctului de vedere ungar, generalul Bandholtz admite în jurnalul său faptul că inclusiv reprezentanţii Muzeului Naţional al Ungariei erau de acord să restituie României o parte a artefactelor provenind din Transilvania, inclusiv documente aparţinând Bibliotecii Academiei Române, care fuseseră confiscate de trupele austro-ungare în timpul ocupaţiei Bucureştilor, capitala României, din 1917-1918.   
Este puţin cunoscut faptul că, după acest episod, în 13 februarie 1920, generalul american a acordat un interviu corespondentului la Paris al ziarului „The New York Times”, în care a susţinut că ar fi împiedicat, de unul singur, intrarea militarilor români în Muzeul Naţional al Ungariei, prevenind „jaful” unui tezaur din aur (în memoriile sale nu mai menţionează tezaurul din aur, ci doar piese de muzeu!).

 La protestele autorităţilor române, generalul a retractat declaraţiile din interviu, care i-ar fi fost incorect atribuite de către corespondentul la Paris al publicaţiei „The New York Times”. 

Pe 17 martie 1920, Departamentul de Stat a trimis o Notă Verbală către Legaţia României la Washington, în care se afirmă că generalului Bandholtz i-au fost atribuite „opinii gratuite şi fără consimţământul său”, de către corespondentul publicaţiei new-yorkeze.   
De altfel, memoriile generalului american conţin şi alte aprecieri distorsionate asupra unor evenimente şi persoane, vizându-i inclusiv pe colegii săi francez şi italian din cadrul Misiunii Militare Interaliate din Ungaria, precum şi unele prejudecăţi cu privire la alte naţionalităţi (evrei, mexicani ori alţi „latini”).   

În 1936, a fost ridicată o statuie a generalului american Harry Hill Bandholtz, chiar în faţa Legaţiei SUA din Budapesta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O caracteristică evidentă a componentei războiului hibrid este promovarea dezinformărilor, adică a jumătăţilor de adevăr, şi atribuirea lor unor reprezentanţi ai unor state puternice, precum SUA. 

Nu este pentru prima dată când oficiali ungari creează scandaluri diplomatice în care îi atrag şi pe reprezentanţii SUA. 

 

Evident că propaganda maghiară nu recunoaște nici că așa zisul steg al secuilor e un fals grosolan, inventat în 2004 de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), o ONG de buzunar, ai cărei lideri sunt finanţaţi cu fonduri importante de Budapesta, pentru un singur scop – să incite populaţia în a scoate de sub autoritatea României judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Din fericire fără succes, până acum.

 Şi faţă de care atât Kelemen Hunor, cât şi premierul Ungariei Orban Viktor tac mâlc…
Tac şi continuă „războiul hibrid” la adresa României… în interesul cui? Al maghiarilor simpli?

În niciun caz… ci doar în interesul lor meschin, cu siguranţă,… şi poate şi al Moscovei.  

Ziua de 2 ianuarie în Istoria Românilor

 

 

 

 

  1529: A fost ucis  Radu de la Afumați, domn al Țării Românești, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, (n. 1467 –  d.  în aprilie 1508).

 

 

 

 

Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea), fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529.

A fost căsătorit cu Ruxandra, fiica domnitorului Neagoe Basarab (la 21 ianuarie 1526).

Spre sfârsitul anului 1528, o grupare de boieri, în frunte cu Neagoe vornicul și Drăgan postelnicul, s-a ridicat împotriva domnului, surprinzându-l fără oastea care l-ar fi putut apăra. Radu a fost nevoit sa fugă în graba în apusul țării, unde spera ca va gasi ajutorul boierilor Craiovești, dar dușmanii l-au ajuns din urmă la Râmnicu Valcea și, nerespectând nici macar lăcașul sfânt în care Radul de la Afumați se refugiase, îl ucid în biserica de pe dealul Cetățuii, sub ochii ingroziti ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529.

Tot în acea zi  a fost ucis si fiul sau, Vlad.

 

 

 

 

Trupul lui Radu a fost dus la mănăstirea din Curtea de Arges, desupra mormântului sau fiind așezată o lespede frumoasa de marmura, pe care viteazul voievod este infățișat călare, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând.

Pe înscriptia aflată pe piatra de mormânt a viteazului domn muntean  Radu de la Afumați,  care a purtat douazeci de razboaie în numai trei ani de domnie din cei aproape opt în care s-a aflat  la cârma Țării Românesti , a rămas scris pentru posteritate: 

“Sa va fie stiute razboaiele… pe care le-am facut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea de la Gubavi, al treilea la satul Stefeni, lângă Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocanesti…, al nouasprezecelea la satul Rucar, al douazecelea la Didrih”.

  

  Cu siguranță ca  soarta tarii ar fi fost una mult mai sumbră, dacă Radu, cel din Afumați, nu s-ar fi incrâncenat  să nu-și  lase țara în mâinile vrajmașilor străini.

Desi scurta si mereu intrerupta de luptele cu cei ce pretindeau tronul sprijiniți de  Poarta Otomana, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai glorioase  lecții de rezistență prin luptă, împotriva  Imperiului Otoman, una dintre marile puteri ale lumii la acea dată, care cotropise și transformase deja în pașalâcuri  Grecia, Bulgaria și Serbia.

 

 

 

1784: La Sibiu apare în atelierul tipografului Martin Hochmeister, Siebenbürger Zeitung, primul ziar de pe teritoriul actual al României.Tirajul inițial al publicației a fost de 200 de exemplare.

 

 

 

 

 

 

După 1789 publicația a fost continuată de Martin Hochmeister cel Tânăr și a fost editata  săptămânal până în 1862, când s-a unit cu Hermannstädter Zeitung.
De trei ori pe an apărea cu suplimentul gratuit Siebenbürgische Provinzialblätter.
Între 1788-1791 s-a numit Hermannstädter Kriegsbote („Curierul sibian de război”), apoi Siebenbürger Bote. Zeitschrift für vaterländische Interessen, Geschichte und Landeskunde, Weltchronik.

 

 

1816 : S-a nascut  medicul si botanistul român Anastasie Fătu, membru titular al Academiei Române din 1871, vicepreşedinte al Societăţii Academice Române în perioada 1872 – 1876 ; (d. 3 martie 1886).

 

 

 

A creat prima secţie de pediatrie în Principatul Moldova si  pe cheltuială proprie a înfiinţat, la Iaşi, prima grădină botanică din ţară (1856). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii 2 februarie 1816

 

 

 

 

1853: Se înfiinţeaza  in Bucureşti, in Muntenia, “Şcoala de mică chirurgie” de la spitalul Filantropia.

 

 

 

 

Director al spitalului a fost numit  dr. Gheorghe Polizu.

 

1891: S-a născut  in satul Haşag din fostul judeţ Târnava Mare, poetul, jurnalistul şi traducătorul roman Aron Cotruş; Din 1939 până în 1956 a trăit în Spania; în 1957 a solicitat autorităţilor americane viza de şedere în SUA, cerere rămasă nerezolvată până la moartea sa ( 1 noiembrie 1961).

 

 

 

 

 

A intrat la Arad in redactia ziarului Romanul (1913) si a Gazetei de Transilvania (1915).

Inrolat in armata austro-ungara (1916), e trimis pe frontul italian; trece la italieni si se inroleaza in Legiunea romana; membru in Comisia Interaliata de Propaganda impotriva Puterilor Centrale, cu sediul la Padova, redactand aici gazeta saptamanala de front Neamul romanesc (1918).

In urma armistitiului, Legatia Romaniei din Roma ii incredinteaza Serviciul de Propaganda pentru unitatea tuturor romanilor (1919-1920). In 1920 se stabileste la Arad si Timisoara, redacteaza revista Banatul si conduce  publicatia ,.Samanatorul”.

A fost membru al Soc. Scriitorilor Romani (1920); presedinte al Sindicatului Presei din Ardeal si Banat (1928); diurnist in Ministerul Afacer

ilor Straine (1929); atasat de presa la Milano (1930) si Varsovia (1930-1937); atasat de presa in Ministerul din Bucuresti (1937-1940); consilier de presa la Madrid si Lisabona (1940-1945). Desfasoara, in Polonia, Spania si Portugalia, o intensa activitate de propagare a valorilor literare romanesti (in 1931, publica in lb. polona antologia Te-maty rumunskie – Teme romanesti, in care figureaza cei mai reprezentativi poeti romani moderni).

Din 1945 este director al ziarului Carpatii si presedinte al Asociatiei Romanilor din Spania.

Debuteaza in revista Luceafarul (1908) si editorial cu voi. Poezii (1911). Poezie austera, cu accente expresioniste, inspirata din realitatea violenta a razboiului in Sarbatoarea mortii (1915); energetism si revolta sociala in Neguri albe (1920), Versuri (1924), In robia lor (1926), Cuvinte catre taran (1928), Maine (1928), Printre oameni in mers (1933). Perspectiva eroica, inceputa cu poemul Horia (1935), se accentueaza in Peste prapastii de potrivnicie (1938) si Rapsodie valalia (1940).

A primit Premiul Societatii Scriitorilor Romani (1926; 1943). Viforos si teluric, versul lui COTRUS e dezordonat, inform, premeditat anticalofil. Stabilit in Spania (1945-1956), publica aici voi. in limba spaniola Poemas de Montserrat (1951) si Cantos a Raman Lull (1952);

In limba. romana: Drumuri in furtuna (1951), intre Volga si Mississippi (1956). In 1957 se stabileste in SUA, unde, tot mai bolnav, izolat, moare intr-un spital din Long Beach in data de 1 noiembrie 1961.

 

 

1897: La Chişinău, in gubernia Basarabia din  Imperiul Rus, este întemeiată o secţie a Societăţii Imperiale Ortodoxe Palestiniene.

 

 

 

Stema Guberniei ţariste Basarabia, 1878-1917	Harta Guberniei Ţariste Basarabia

 

 

 

 

 

1913 : S–a născut medicul chirurg Ioan Jak Rene Juvara, membru de onoare al Academiei Române din 1992; (m. 18 februarie 1996).

 

 

 

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, din aceasta familie faceau parte  conducători ai revoluției macedonene contra dominației turcești, care, dupa infrangerea revoltei  s-au refugiat în România.  Membrii ramurii din Moldova se iscăleau Juvara, in timp ce in Muntenia  se iscăleau Djuvara.

 

 

 

 

 

1919:  Consiliul Dirigent al Transilvaniei trece la reorganizarea administrativă a teritoriilor unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe şi numeşte prefecţii pentru toate acestea, plus încă trei prefecţi pe lângă primarii marilor oraşe  Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria a fost un organism politic provizoriu, cu atribuţii legislative, executive şi administrative limitate, al Transilvaniei, care a activat în perioada 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920. 

La data de 2 decembrie 1918, la ora 9, în sala tribunalului din Alba Iulia a avut loc o şedinţă a Marelui Sfat Naţional în care, printre altele, s-a decis componenţa conducerii acestui organism, componenţa delegaţiei care urmau să prezinte regelui şi guvernului României hotărârile Adunării Naţionale şi s-a luat decizia înfiinţării a unui comitet executiv din rândurile sale  cu activitate permanentă, care urma să conducă afacerile curente ale Transilvaniei. 

 

 

 

În Consiliul Dirigent au fost aleşi 15 membri: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Emil Haţieganu, Ion Flueraş, Victor Bontescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi Valeriu Branişte. Cei prezenţi au depus jurământul în prezenţa episcopului de Arad, Ignatie Ion Papp. Au lipsit Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, aflaţi în străinătate, şi Valeriu Branişte.

 Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu. 

 

 

1928: S-a născut compozitorul, muzicologul şi profesorul român de etnie maghiară Tiberiu Olah („Constelaţia omului”, „Metamorphose”); (m. 2 octombrie 2002).

 

 

1933: S-a nascut  Ion Băieşu, prozator, dramaturg, autor de schiţe şi foiletoane umoristice, autorul romanului “Balanţa” (ecranizat de către regizorul Lucian Pintilie); (d. 21 septembrie 1992).

A scris sute de scenete satirico-umoristice difuzate la radio şi televiziune.

 

 

VIDEO:

 

 

 

 

 

1956: S-a născut interpretul şi compozitorul de muzică uşoară Adrian Romcescu, stabilit, din 1986, în Danemarca.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1970: S-a născut interpreta de muzică uşoară Sanda Ladoşi.

 

 

 

 

 

 

1972: S-a născut la Bucuresti Alexandru Mazăre, politician român, fost
membru al Parlamentului României. Este fratele lui Radu Mazăre, fostul primar al municipiului Constanța.
În perioada 1996-2004 a fost directorul general al Soti Cable Neptun SRL.

La alegerile locale din iunie 2004 a fost ales consilier municipal în Constanța, însă a renunțat la mandat în noiembrie 2004, fiind ales deputat de Constanța pe listele Partidului Social Democrat. În 2008 obține un mandat de senator.
Este urmărit penal de DNA din aprilie 2014 în dosarul fratelui său, fostul primar Radu Mazăre, pentru complicitate la luare de mită și fals în declarații.

Alexandru Mazăre a anunțat că se retrage din partid, dar oficial figurează încă în scriptele PSD.

 

 

1990: A decedat diplomatul român Corneliu Bogdan (n. Grumberg 1921). A a fost ambasador al Republicii Socialiste România la Washington, SUA, între 1967-1976.
În tinerețe a fost unul din liderii comuniști ai „Uniunii Naționale a Studenților din România”.
A fost unul dintre artizanii vizitei a președintelui Richard M. Nixon, la București in august 1969, cand Nicolae Ceaușescu și-a consolidat poziția cu Statele Unite și in ceea ce privește comerțul cu SUA, avand statutul națiunii celei mai favorizate.

 

 

 

 

 

 

 

În 1988 până la început de 1989, a fost in arest la domiciliu ca adversar al sistemului corupt și falimentar comunist.
În anul 1989 a fost cercetător invitat (visiting scholar) la „Centrul Woodrow Wilson” al „Smithonian Institution” din Washington.

În 1989 s-a intors acasa în decembrie și s-a ascuns de Securitate, numele lui fiind pe o lista de persoane care urmau să fie impușcate.
A fost ministru secretar de stat la Ministerul de Externe post-revoluționar (28 decembrie 1989- 2 ianuarie 1990).

Corneliu Bogdan a scris în colaborare cu Eugen Preda „Spheres of Influence”(Columbia University Press), carte tradusă parțial și în limba română.
Potrivit afirmației pe care Ioan Talpeș i-a făcut-o istoricului american Larry L. Watts (2009) Corneliu Bogdan ar fi avut relații cu KGB.
A murit in urma unui anevrism al aortei, și este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

 

 

 

 

1990: In România eliberata de comunism ia ființă Asociatia Foștilor Deținuți Politici (AFDP).

 

 

 

 

 

 

 

Asociația foștilor deținuți politici, a anticomuniștilor, deportaților, prizonierilor și urmașilor acestora, este membră a Uniunii Internaționale a Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Comunismului, INTER ASSO, cu sediul central în Berlin.

 

 

Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, (n. 27 mai 1928, Ciumați, Prahova – d. 5 decembrie 2008, București )

Inițiatorul acestei uniuni și președintele ei până în 1998 a fost luptatorul anticomunist Constantin Ticu Dumitrescu, reales la conducerea acesteia, fără întrerupere, până la moartea sa, la 5 decembrie 2008. În prezent această funcţie este ocupată de inginerul Octav Bjoza.

 

În anul 1998, AFDPR mai avea 700 de membri.

 

 

 

 

 

1991: Andrei Pleşu, ministrul culturii in guvernul Petre Roman, şi-a anunţat demisia in urma interdictiei date de Guvern vizitei Regelui Mihai in Romania.

El a considerat că în comunicatul Guvernului emis cu acest prilej, se invocă nepermis legi adoptate de un guvern comunist.

 

 

 

 

 

 

 

Andrei Pleşu,  a declarat într-un interviu acordat postului public de televiziune că şi-a înaintat demisia către primul ministru si ca gestul său fusese provocat de refuzul autorităţilor de a-i acorda viză de intrare fostului rege Mihai şi familiei sale, care şi-au manifestat intenţia de a face Crăciunul în ţară.

Din punct de vedere legal, ministrul de Interne, Doru Viorel Ursu, s-a „acoperit” cu decretul emis de guvernul Groza în 1948, prin care lui Mihai I i se retrăsese cetăţenia română.

Însă Bogdan Baltazar, membru al Executivului, a întins discursul antimonarhist la maxim, făcând o declaraţie publică în care relua unele teze ale regimului comunist privind „parazitismul” Coroanei asupra României, în perioada regalităţii.
Escaladarea tensiunilor pe tema interdicţiei pe a intra în ţară pentru regele Mihai a determinat guvernul să discute, în prima sa şedinţă din 1991, cazul demisiei lui Andrei Pleşu.

Primul ministru Petre Roman a făcut apel la stabilitate şi unitate, susţinând că, în timp, se va reglementa statutul fostului suveran.
Ministrul Culturii nu a insistat cu demisia, decizând în cele din urmă să contribuie la „stabilitatea guvernului” clamată de Roman.

În conferinţa de presă ce a urmat şedinţei de guvern, Andrei Pleşu a declarat:
„În urma unei şedinţe, unice, prin lungimea ei, în orice caz, şi prin intensitatea discuţiilor pe care le-a cuprins, am putut constata, pe de o parte, că guvernul a luat unele măsuri pentru lămurirea cetăţeniei române a lui Mihai de Hohenzollern, urmând, ca urmare a dobândirii acestei cetăţenii, ca el să nu mai aibă nevoie de viză de intrare în ţară.

Am constatat, de asemenea, cu satisfacţie, să s-a decis ca, de aici încolo, activitatea guvernamentală să fie mai solidară şi mai atentă la consensul general asupra fiecărei decizii.
De asemenea, domnul Baltazar a acceptat – şi o va face probabil şi în comunicatul pe care îl pregăteşte – că aprecierile de ordin istoric pe care le-a făcut în comunicatul domniei-sale privind familia regală nu reprezintă punctul de vedere al plenului executiv.

Aceste lucruri întâmplându-se, am avut temei suficient să-mi retrag demisia”.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor-2-ianuarie-selectiuni-4

8.  Istoria md.;

9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

 

Actorul ALEXANDRU REPAN a fost exclus de pe lista premiaților UNITER, după ce s-a dovedit că era încă din 1974 turnător la Securitatea comunistă

 

Anunțul premiilor UNITER pe 2022 a produs neliniște în lumea teatrală și în societatea civilă, după ce s-a aflat că fostul turnător, Alexandru Repan, ar fi putut fi premiat pentru întreaga activitate, dacă Senatul nu ar fi revocat decizia, consemnează https://romania.europalibera.org.

Drept urmare, numele lui Alexandru Repan a fost exclus de pe listă premiaților din anul 2022, după o întrunire online a Senatului care a dat publicității decizia sa de a-i retrage actorului premiul, fiindcă „activitatea de colaborator al Securității este incompatibilă cu valorile promovate prin Statutul UNITER: democrație, respectarea drepturilor omului, solidaritatea de breaslă”.

Senatul UNITER a decis retragerea Premiului pentru întreaga activitate acordat actorului Alexandru Repan, după ce s-a dovedit, prin hotărâre judecătorească definitivă, că a fost colaborator al Securităţii ca poliţie politică.

Într-un comunicat al respectiului for se spune că:

”Senatul UNITER nu contestă activitatea artistică de excepție a actorului Alexandru Repan, pentru care a și fost desemnat, de bună credință, pentru acordarea premiului, dar activitatea de colaborator al Securității este incompatibilă cu valorile promovate prin Statutul UNITER: democrație, respectarea drepturilor omului, solidaritatea de breaslă. Ca atare, Senatul UNITER decide retragerea premiului de întreaga activitate acordat actorului Alexandru Repan.

UNITER”
20.03.2023

Actorul Alexandru Repan a fost decorat în 2002 cu Ordinul Național Serviciul Credincios în Grad de Cavaler pentru „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc”.Uniunea acordă anual premii pentru cele mai bune spectacole, actori, regizori, scenografi și premii speciale.

Premiile de Excelență sunt acordate artiștilor cu o carieră deosebită și cu contribuții semnificative la dezvoltarea teatrului românesc.

UNITER promovează, în afară de valorile culturii teatrale româneşti, și „interesele profesionale, materiale şi morale ale celor 1819 de membri”. Principiile morale invocate nu pot ignora viața dublă de turnător pe care unii membri ai breslei au ales-o în timpul comunismului și de aceea UNITER a trebuit să ia în considerare trecutul actorului care a colaborat peste un deceniu cu Securitatea, afectând viața unor colegi, a unor familii și a unor diplomați.

„Când am creat UNITER, fundamentul său ca organizație a fost și unul etic”, a amintit pe Facebook profesorul universitar Marian Popescu, unul dintre fondatorii organizației.

„Hans” l-a turnat și pe naistul Gheorghe Zamfir

Dosarul 3813/2/2011 de la Curtea de Apel București, generat de acțiunea intentată de Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), demonstrează că Alexandru Repan a fost recrutat în 1974 și a avut, conform sentinței, „o îndelungată activitate desfășurată de către pârât în relație cu organele de Securitate” sub numele conspirativ „Hans”. În 1985 o Notă a Direcției a III-a consemna că informatorul „va fi folosit în continuare pe lângă unele cadre-agenți de spionaj, precum și în compromiterea unor persoane necorespunzătoare”.

În afară de colegii din teatru suspectați că vor să fugă din România sau de cei care întrețineau relații cu persoane fugite, Repan l-a turnat și pe naistul Gheorghe Zamfir, aflat pe atunci la Paris, despre care informa că „discuta cu deosebită insolență despre realitățile din România, cu aprecieri jignitoare la evenimente și personalități politice de prim rang din România”.

Actorul P.P. nu a mai primit roluri și a fost percheziționat la domiciliu după ce „Hans” a dat note informative despre familia sa plecată în Republica Federală Germania. Ca urmare, actorul a fost raportat la Direcția Pașapoarte pentru a fi consemnat pentru „intenția de evaziune”.

Sentința Curții de Apel București nr. 499/2012 prin care actorul Alexandru Repan este declarat „colaborator al Securității”.

Relațiile lui Repan cu diplomați străini au fost utilizate de Securitate pentru urmărirea acestora. Despre ambasadorul din Venezuela și despre soția acestuia, Repan a relatat „cu lux de amănunte”, inclusiv despre natura relațiilor dintre soți.

„Pârâtul a fost infiltrat pe lângă soția ambasadorului, în scopul exploatării informative a acestei persoane, care furniza pârâtului informații utile în legătură cu activitatea de spionaj a unor diplomați acreditați în România”, se arată în sentință.

Numele conspirativ „Hans” l-a ales însuși actorul care jucase cu succes rolul profesorului de matematică din piesa „Și eu am fost în Arcadia” scrisă de Horia Lovinescu. Numele personajului era Hans.

Și alți oameni de teatru și din cinematografie au fost deconspirați ca fiind colaboratori ai Securității, ca de exemplu regizorii Andrei Blaier și Alexa Visarion.

Actorul Ion Besoiu, căruia CNSAS i-a găsit în arhive note informative ample semnate „Bogdan” despre Ion Caramitru și Liviu Ciulei, note pentru care era plătit de Securitate, nu a primit o sentință definitivă, instanțele considerând insuficiente probele.

Pantelimon HALIPPA: Poruncile graiului național

1.   Vorbiți în limba voastră, acasă, cum ai vorbi cu prietenii și cu oricine, chiar cu un străin, căci se cade ca străinul să-ți învețe limba ta, nu tu pe a lui.

2.   Creșteți pe copiii voștri în limba voastră și învățați și pe fete să vorbească și să iubească limba maternă.

3.   Feriți-vă de școli străine, căci numai așa veți lucra înțelepţește.

4.   Cumpărați numai cărți, reviste și gazete scrise în limba voastră, căci numai așa veți scăpa de înrâurirea străinilor.

5.   La orice petrecere, ca și la primirea musafirilor, vorbiți numai limba voastră, dar vorbiți-o frumos.

6.   Oricât aveți de scris, scrieți în limba voastră.

7.   Dacă porunciți marfă în străinătate, scrieți în limba voastră, căci câștigul deschide urechile și ascute limba.

8.   Dați mărfurilor numiri numai în limba voastră.

9.   Toate inscripțiile prăvăliilor, etichetele mărfurilor și orice reclamă – făceți-le în limba voastră, căci numai așa vă vor ști și vă vor cinsti străinii.

Acestea sunt poruncile graiului naţional. Pentru întâia dată ele au fost scrise pentru poporul flamanzilor trăitor în Belgia.

Limba acestui popor – asemănătoare cu limba nemțească – a fost năpădită acum mai bine de o sută de ani de limba franţuzească. Marele împărat al franțujilor Napoleon izgonise limba flamanzilor din școală, din așezămintele de ocârmuire și din judecătorii, și pusese în locul ei limba franțuzească. În astfel de împrejurări, limba flamandă a început a fi părăsită de către slujbași, negustorii orașelor și oamenii cu stare. Toți aceștia vorbeau mai mult limba franțuzească. Gazetele, cărțile învățătura în școală se făceau de asemeni în limba franțuzească. Și numai poporul de jos urma mai departe să-și vorbească limba lui flamandă.

Dar era o nedreptate. Poporul care cu munca lui ţinea țara Belgiei, era nesocotit în ceea ce este mai scump omului: graiul. Poporul de jos, care sprijinea întreaga clădire a statului, nu avea în graiul lui nicio mângâiere: o carte, o gazetă, o vorbă spusă de slujbaș sau judecător în limba norodului – nimic. Era nedrept lucrul acesta și o luptă pentru răsturnarea lui trebuia să se deie.

Semnalul de luptă l-a dat la anul 1839 un flamand – Jan Frans Willems, și lupta a fost dusă cu multă hărnicie și statornicie, încât la anul 1873 stăpânirea Belgiei a trebuit să recunoască limba flamandă ca una ce trebuie să fie întrebuințată în școală, în așezămintele de ocârmuire, în judecătorii și peste tot. Astăzi limba flamandă are literatura ei frumoasă, care poate sta alături de literatura altor limbi și noroade din lume și este mângâietoarea unui popor ce a suferit mult pentru graiul național.

Am scris toate acestea pentru că istoria limbii flamande este în aceeași vreme istoria limbii românești. Și limba noastră a fost prigonită aici, în Basarabia de ruși, în Ardeal de unguri și în Bucovina de nemți. Și poporul român a fost lipsit de cuvântul de mângâiere spus în limba lui. Dar odată cu dezrobirea din lanțurile streinilor, am căpătat și noi dreptul de a ne folosi de limba noastră în biserică și în școală, în așezământuri și în judecată. Rămâne acum să ne silim să facem din limba noastră a neamului – limba moldovenească – românească – un instrument de cultură și de artă care să ne puie în rând cu popoarele luminate ale lumii.

Și pentru ca să ajungem unde dorim și unde trebuie să fim, suntem datori să ascultăm cele 10 porunci ale graiului național.

 (Reprodus din Calendarul Basarabiei pe anul 1923. Chișinău. Tipografia Societăţii „Glasul Țării”)

ZIUA DE 23 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 23 martie în istoria noastră

1620 (13/23 martie) : A decedat în exil Domnul Munteniei,  Radu Șerban.

A fost pe tronul Munteniei de trei ori (octombrie 1601; iulie 1602– decembrie 1610; mai–septembrie 1611).

Era un presupus descendent al lui Neagoe Basarab și un priceput comandant de oști,care a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a țării de sub turci și de apropiere de Imperiul Habsburgic.

Având de luptat cu mari greutăți înăuntrul și în afara țării, a reușit să le facă față cu succes în cei aproape zece ani de domnie în care s-a războit cu turcii, tătarii și cu principii maghiari din Transilvania, Moise Székely și Gabriel Bathory, care erau sprijiniți de Poarta Otomană.

În tot acest timp, s-a remarcat printr-o deosebită abilitate politică și pricepere militară, dovedindu-se a fi unul dintre voievozii de seamă ai țărilor române.

A fost înmormântat la Viena în catedrala Sfântul Ștefan, o onoare rezervată membrilor familiei imperiale.

Osemintele sale au fost readuse în țară de fiica sa, Ancuța, împreună cu cele ale ginerelui său, Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazu, mort și el în 1627, în slujba Habsburgilor.

Fiul lui Radu Șerban, Constantin, a devenit domnitor al Țării Românești și al Moldovei, iar nepotul său, Constantin Brâncoveanu, a devenit, de asemenea, domnitor.

1813: S-a născut la  Bucuresti Cezar Boliac, unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric şi gazetar patriot român; (25 februarie 1881).

Taăal sau era  doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, iar mama sa , Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet.

După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.

În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare.

Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: „Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică”.

Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.

  A editat împreună cu Constantin G. Filipescu, revista „Curiosul” („gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți” – București, 1836).

Publicația a fost însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică „câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare” (I.G. Valentineanu, „Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic”, Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837.

Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.

În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul  „Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații română la angajare civică”:

„A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (…) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății”.

Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat „să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii” (Ion Ghica, „Scrisori”); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.

După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu „Dreptate, Frăție”.

În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați.

În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean.

Cu acestă ocazie publică în ziarul „Secolul” un fel de program politic rezumat: „De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor.

Mă voi lupta totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină”.

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.

Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, al carei director este.

Este editat volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.

1821: Tudor Vladimirescu încheie  un acord cu boierii rămași  în București (juramantul reciproc de credinţă).

 Trativele s-au încheiat rapid, prin semnarea Cărții de adeverire, dată de boieri lui Tudor în 23 martie/4 aprilie. 

Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând Adunarea norodului, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire”, cu atribuții politice și administrative.

In virtutea acestui acord, Tudor Vladimirescu recunoaște vremelnica stăpânire a țării, alcatuită din boierii “patrioţi”, acceptând să conducă țara împreună cu ei. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin jurământul lui Tudor din aceeași zi. În virtutea acestuia, Tudor a recunoscut vremelnica stăpânire a țării, alcatuită din boierii patrioți acceptând să conducă țara împreună cu ei. Boierii au declarat că „pornirea slugerului Tudor nu este rea”.

1847:  Capitala București a Țării Românești a fost devastată de un uriaș incendiu, care a distrus aproape un sfert din oraș .

Era Duminică, ziua de Paști. În toiul sărbătorii, un accident care-ar fi putut fi  evitat a dus la aprinderea unui foc în inima orașului.

De acolo, flăcările s-au răspândit cu viteza vântului – căci ghinionul a făcut ca în ziua respectivă să bată un vânt puternic, iar un sfert din capitală le-a căzut victimă.

La originea incendiului a stat un obicei vechi, potrivit căruia ziua de Paști trebuia sărbătorită cu descărcări de pistoale și puști.

Peste tot în oraș, în ziua de Paști se auzeau zgomotul armelor.

De data aceasta însă, ceva a mers prost: fiul cluceresei Drugăneasca n-a fost atent când și-a descărcat arma, iar scândurile vechi ale streașinei casei au luat foc.

Întregul acoperiș s-a aprins în doar câteva minute și, din cauza vântului puternic, s-a răspândit la casele din jur.

Casa de la care a pornit focul, notează istoricul George Potra, se afla aproape de Hanul Constantin Vodă (viitorul Palat al Poștelor) și peste drum de biserica Sf. Dumitru. Era chiar centrul orașului, o zonă cu străzi înguste, case și magazine multe. Una după cealaltă, clădirile au luat foc.

 Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuita de  flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile.

Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.

Focul a distrus 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ” acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.

„Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.

Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane.

„La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“.

Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei. „Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării.

Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei.

„Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor.

Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate.

Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“.

 După acest dezastru, în București a fost înființat, în sfârșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent până atunci.

1872, 23.III./4.IV: S-a născut istoricul de artă şi profesorul român Alexandru Tzigara-Samurcaş, specialist în artă veche românească şi artă populară, fondator şi director al

1847: La 23 martie (după altă versiune la 24 martie 1847), s-a născut la Iaşi, în Principatul Moldova, Alexandru Dimitrie Xenopol – academician, economist, filosof, istoric, pedagog, sociolog şi scriitor român.

Alexandru Dimitrie Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, Istoria românilor din Dacia Traiană, şi de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atît de Mihail Kogălniceanu cât şi de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea cînd aceste idei erau parte esenţială a programului viitoarei revoluţii de la 1848.

Xenopol este considerat cel mai mare istoric român după Nicolae Iorga.

În plan educaţional, ca profesor universitar, şi ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea şi modelarea a multor generaţii de profesori de istorie şi istorici români.

Simultan cu obligaţiile didactice a desfăşurat şi o susţinută şi bogată activitate ştiinţifică, atît ca autor, publicînd numeroase lucrări şi studii în presa ştiinţifică a vremii, cît şi ca editor, redactor şi director al Revistei „Arhiva„, apărută la Iaşi.

1880: A decedat la Bucureşti, generalul şi om politic român, Gheorghe Magheru, unul dintre conducatorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească; (n. 1804, Bârzeiul de Gilort, judeţul Dolj).

Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

A fost un haiduc celebru din zona Băileștiului și comandant militar în armata lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei de la 1821,

S-a înrolat apoi în armata rusă şi a participat la luptele împotriva turcilor între anii 1828-1829.

În timpul acestei campanii s-a evidenţiat în luptele de la Siseşti, Băileşti, Covei, Catane, Golenţi, Breasta şi Maglavit, fiind decorat cu Ordinul rusesc „Sfânta Ana” , în grad de comandor.
După Pacea de la Adrianopol a intrat în magistratură şi a devenit preşedinte de tribunal, iar în 1846 a fost numit prefect de Romanaţi.

In 1848 a fost unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, şi comisar general în Oltenia.

A primit misiunea de a organiza o armată revoluţionară, obiectiv întrerupt de intrarea turcilor în Bucureşti. Ca urmare, a trecut munţii în Transilvania şi de aici a plecat la Viena. 

S-a întors în ţară în 1857, făcând parte din Divanul ad-hoc ca deputat de Gorj şi a fost unul dintre cei mai înfocaţi susţinători a Unirii Principatelor.

În 1860 a fost ales deputat. În 1864 a devenit comisar special pentru Oltenia. Între 1868-1877 a fost deputat liberal de Târgu Jiu.

1885: S-a născut la Calafat arhitectul și urbanistul român Duiliu Marcu, membru titular (din 1955) al Academiei Române, președinte de onoare a Uniunii arhitecților din România; (d. 9 martie 1966, București).

A studiat la Școala de Arte Frumoase din Paris. A participat la construcția Universității din București, alături de arhitecul Nicolae Ghica-Budești (1912 – 1913). A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”. A proiectat: Hotelul Athenée Palace, Clădirea Bibliotecii Academiei Române, Palatul Monopolurilor de Stat, Clădirea Academiei Militare, Palatul CFR, Palatul Victoria, Palatul Elisabeta, Piața Unirii din Oradea, Politehnica din Timișoara

A elaborat o serie de studii de sistematizare, precum cel pentru Piața Victoriei din București. A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”.

1888: În România vine la guvernare guvernul junimist care va activa pană la 29 martie 1889.

1894: A murit la Iași, editorul, traducătorul și prozatorul român, Theodor Codrescu, membru corepondent al Academiei Române; (n. 1 aprilie 1819, Iași).

A înființat tipografia Buciumul român, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea Principatelor Române si a fost redactor la multe ziare, tipărind, în ziarul Buciumul român, pentru prima oară, epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu.

A scris drama istorică „Plăieșul Logofăt mare”, 1846.

A fost o vreme cenzor al publicațiilor din Moldova și apoi director al Arhivelor Statului din Iași (1856).

A redactat o Mică gramatică franceză pentru învățătura tinerimii moldo-române (1841), a tradus alte gramatici franceze, a alcătuit un dicționar francez-român și un altul german-român. Împreună cu D. Gusti a tipărit un abecedar, un catehism, o carte de citire, o istorie a românilor – toate, manuale frecvent folosite la vremea lor.

Din 1872, a condus (o vreme împreună cu I.S. Bădescu) „Noul curier român”.

Ca traducător, meritul său principal este de a fi dat, în 1853, cea dintâi versiune românească a romanului „Coliba lui Moșu Toma sau Viața negrilor din sudul Statelor Unite din America (I-II)”, de Harriet Beecher Stowe, sprijinind astfel mișcarea de emancipare socială din Principate.

Pentru Teatrul Național din Iași, Codrescu a tălmăcit un mare număr de piese, cu deosebire vodeviluri, care au fost jucate mai bine de un deceniu.

Ca scriitor, Codrescu a început cu prelucrări și a continuat, în linia „Daciei literare”, cu destul de izbutite povestiri despre Pepelea – snoave extrase din folclor.

În 1844, îi apare volumul O călătorie la Constantinopoli. În 1846 oferă Teatrului Național din Iași vodevilul propriu Soldatul prujitor.

Bazată pe quiproquo, intriga este derulată cu îndemânare, fără însă a fi susținută și de un limbaj nimerit.

1898: A fost adoptată „Legea Spiru Haret”, elaborată de Spiru Haret și C. Dimitrescu-Iași, care reglementa invăţământul  în două cicluri (inferior și superior) și în secții (modernă, reală și clasică), gimnazii și școli normale si  organizând  mai temeinic învățământul superior; (23.III/4.IV.).

1912: S-a născut la Piatra Neamț, renumitul actor român de teatru și film Geo Barton; (decedat: 10.06.1982).

A absolvit în 1941 Conservatorul de Arta Dramatică din București şi de la început a fost distribuit în roluri de june-prim în comedii şi operete, a participat la numeroase turnee in tara, a jucat la Teatrul Constantin Nottara din Satu Mare in Păianjenul de A. DE Herz, la Teatrul Giulesti si Municipal (Bulandra), stabilindu-se apoi la Teatrul National.

Printre rolurile interpretate se numara Vronski din Anna Karenina de Tolstoi, Grigore Marza din Intalnire cu îngerul de Sidonia Draguşanu, Profesorul din Un fluture pe lampă de Paul Everac, Fred din Mașina de scris de Jean Cocteau, Georges din Părinți teribili de Jean Cocteau, Moșierul Butu din Marele soldat de Dan Tărchilă, Nichita din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, Ministrul din Zoo (Asasinul filantrop) de Jean Vercors Bruller, etc.
A debutat pe marele ecran in 1949 cu filmul Răsună Valea şi peste un an avea să joace în La Moara cu Noroc, în rolul lui Lica Sămădaul, care îl consacră.
Geo Barton a murit la 10 iunie 1982, în București.

1914: S-a născut la Topliţa, compozitorul şi criticul muzical  George Sbârcea (alias Claude Romano).

A fost  pianist, compozitor, muzicolog, istoric muzical, jurnalist , scriitor, traducător, diplomat.
A fost arestat de mai multe ori, prima data de contrainformatiile maghiare, mai târziu de Siguranta statului, apoi de Securitatea româna.

A decedat  la 27 iulie 2005 la București.

George Sbârcea

A scris tangouri melodioase şi romantice, pentru care a fost apreciat şi premiat în anii interbelici.

• 1931. Studentina era cea mai populară piesă în centrele universitare din România
• 1934. Nenita este decalarat Cel mai frumos tango al anului de către editura pariziană Julio Garzon
• 1935. Primul laureat al concursului organizat de presa austriacă pentru cel mai iubit cântec vienez
• 1936. Artistul este promovat într-un concurs pe ţară a revistei Realitatea ilustrată, pe vremea când era compozitor secund la Teatrul Alhambra Bucureşti.
• 1937. Cel mai mare succes la Teatrul Alhambra Bucureşti a fost Ionel-Ionelule ,  slagarul nemuritor cantat pentru prima data de  Lulu Nicolau şi Lisette Verea, un duet de succes al epocii.

Unele piese de succes semnate de George Sbârcea / Claude Romano (Un tango de adio, Dar-ar naiba-n tine dragoste, Inimioară inimioară) au depăşit  graniţele timpului, devenind foarte populare pana in zilele noastre.

Hitul său  Ionel, Ionelule au fost traduse în franceză, germană, engleză şi spaniolă.

În anii 60, George Sbârcea  a fost foarte  apreciat ca muzicolog şi critic de artă in rândurile publicului.

În 1942,a primit titlul de Comandor al Ordinului Leul Finlandei, fiind singurul român care a fost distins cu acest titlu, iar în 1968, la Paris, generalul Charles de Gaulle (președintele Republicii Franceze) l-a decorat cu Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincție a Franței. De asemenea, marele muzician fost distins cu Premiul Ciprian Porumbescu al Academiei Române.

1917: In contextul retragerii in Moldova a armatei si administratiei române, în timpul Primului Razboi Mondial, a fost emisă Proclamaţia Regelui Ferdinand I, prin care acesta promitea  pământ ţăranilor şi introducerea votului universal.

Promisiunile cuprinse în această proclamaţie sunt reluate de rege la 23 aprilie – 6 mai 1917.

 Proclamația regelui Ferdinand I a fost emisă în contextul retragerii în Moldova în timpul primului război mondial. Pentru a reface moralul soldaților, regele și Consiliul de miniștri au considerat de cuviință că era timpul ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea operațiunilor.

Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front, Ferdinand (foto) s-a adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:

„Ostași, vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul și cu pieptul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului întreg, ați câștigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

1920: S-a născut  la Galaţi, eseistul și traducătorul român Radu Lupan.

A  primit la naştere prenumele Raymond, este fiul Esterei (născută Vigder) şi al functionarului Josef Lupan.

Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, lucrează ca redactor la „Contemporanul”, lector la Catedra de limba şi literatura engleză a Universităţii din Bucureşti, redactor-şef la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, şef de secţie la Uniunea Scriitorilor (1959-1983).

A predat la Universitatea din Huli (Marea Britanie).

După 1960 a fost unul dintre cei mai activi traducători din limba engleză. Numărându-se printre puţinii eseişti cărora li se publicau articole despre literatura occidentală contemporană.

Are meritul de a fi semnat versiuni româneşti din scrierile lui Emest Hemingway, John Dos Passos, John Updike, William Faulkner şi James Joyce.

Bibliografia sa de traducător îi mai cuprinde pe William Somerset Maugham, Thornton Wilder, Richard Aldington, Terence Rattigan, Saul Bellow etc.

 1929: Criticul şi istoricul literar Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu) a inaugurat la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Cronica literară”.

1932: S-a născut în comuna Pui, judeţul Hunedoara, muzicologul  român Casiu Valeriu Barbu.

S-a specializat între anii (1971-1972) la Conservatorul P.I. Ceaikovski, din Moscova, cu prof. Dimitri Ţîganov. A susţinut teza de doctorat în muzicologie la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, cu teza Arta nuanţării discursului muzical enescian.

A fost violonist (1950-1964) şi concert-maestru (1964-1965) în orchestra Conservatorului Bucureşti, asistent (1965-1971), lector (1971-1975) şi conferenţiar (1975-1992), prof. univ. (1992-2000) la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima  din Cluj.

Între anii 1975-1982 a fost dirijor al Orchestrei de camerăDinu Lipatti din Cluj-Napoca.

A întreprins turnee artistice în Anglia (1977), R.F. Germania (1980). A fost distins cu medalia de argint a oraşului Egloffstein – R.F. Germania (1980) şi cu Premiul pentru Cronici muzicale al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din R.S.R. (1981).

Este Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, membru fondator al Fundaţiei Gheorghe Dima, membru fondator al Fundaţiei Sigismund Toduţă.

1936: S-a născut economistul  și jurnalistul român Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu.

A fost coordonatorul strategiei de comunicare a Băncii Naționale a României si coordonatorul  colecției „Fascinația economiei“, care apare sub patronajul Editurii Minerva.

De asemenea este autorul cartii „Cum să mușcăm azi din pâinea zilei de mâine’ (Ed. Minerva, 2006).

1939: Este semnat Acordul economic româno-german,intitulat ” Tratat asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României și Reichul German”, care deschidea calea subordonării economiei românești intereselor politicii Germaniei naziste. 

Tratatul a fost negociat din partea germana de Helmut Wohlthat, născut pe 4 octombrie 1893, ofiţer în Primul Război Mondial, a studiat economia la Koln şi ştiinţe politice la Columbia University din New York. Din 1933 acesta a lucrat pentru Ministerul Economiei de la Berlin, ajungând în 1938 să fie mâna dreaptă a lui Hermann Goring în chestiuni economice.

Pe 23 martie a semnat cu Guvernul României acest tratat care subordona economia românească în favoarea celei germane.

Marele industrias roman  Nicolae Malaxa se temea că prin acest tratat va fi blocată dezvoltarea industriei româneşti.

1944: Au avut loc întâlnirile Hitler–Antonescu de la Castelul Klessheim

Au fost două întâlniri, în 23 și 24 martie. Căutând să-și asigure fidelitatea lui Antonescu, după defecțiunea guvernului maghiar, Führer-ul i-a promis mareșalului că Germania nu va mai susține prevederile Dictatului de la Viena, dar i-a cerut lui Antonescu să păstreze secretă această promisiune.

Mareșalul Antonescu, însă, i-a relatat discuția ambasadorului român de la Berlin, generalul Ion Gheorghe și, la București, Veturiei Goga, văduva lui Octavian Goga.

În același timp, generalul Constantin Sănătescu, la ordinul regelui Mihai, a încercat să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major, despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu, dacă erau dispuși să participe la o viitoare schimbare a alianțelor. Rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi regele a primit vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.

1945: Guvernul dominat de comuniști al dr. Petru Groza a initiat o lege de reforma agrara, prin care au fost expropriate proprietatile mai mari de 50 ha, fiind improprietarite peste 900.000 de familii de tarani.

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945

A fost, de fapt, un mare pas înapoi în calea progresului întrucât a distrus marile proprietăți agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne și începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea.

Dupa numai cativa ani, în martie 1949,ţărănimea româna avea sa fie supusă unor presiuni extraordinare în procesul de colectivizare şi de desfiinţare a proprietăţii asupra pământului, ca parte a politicii comuniştilor de comunizare a ţării.

1946: A decedat la Sibiu, compozitorul și pedagogul  român Alexandru Zirra; (n. 14 iulie 1883, Roman).

Dupa studiile de la Conservatorul de Muzică din Iași unde i-a avut profesori pe Sofia Teodoreanu, Gavriil Musicescu și Titus Cerne, s-a perfecționat la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano (1905-1907; 1909—1911), sub îndrumarea lui Carlo Gatti (armonie, contrapunct, compoziție).

A fost profesor și director la Conservatorul din Iași între anii 1907 – 1925 și 1935 – 1940, iar in perioada 1935 – 1940 a plecat la Cernăuți unde a înființat și a condus Institutul de Muzică și Teatru.

În 1940 s-a mutat la București, fiind numit director al Operei Române din București în perioada 1940 – 1941.

În 1928 a publicat un Tratat de armonie, necesar procesului de învățămînt muzical.

Alături de munca la catedră, el a desfășurat o bogată activitate componistică, abordând, practic, toate genurile (lucrari corale si instrumentale, opere, poeme simfonice).

În 1944 a fost distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române.

1949: S-a născut cântăreţul  de muzică  folk român, Mircea Vintila.

Mircea Vintilă este un interpret român de muzică folk, cu o activitate discografică și concertistică bogată. A urmat Școala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții în anul 1974.

A cântat alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureștene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenților”din Bucuresti și în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștiga „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John”.

Cu piesa „Bade Ioane” câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt Frumos” caștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În 1990 primește Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee in Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia.

În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfășurînd o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (SUA, Canada, Germania).

1961: A murit la Madrid,  diplomatul, istoricul, eseistul, poetull şi traducătorul român Alexandru Busuioceanu; (n. 1896).

În 1921 s-a numărat (alături de Cezar Petrescu, Gib Mihăescu şi Nichifor Crainic) printre fondatorii revistei „Gândirea”. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925.

Începând cu anul 1942 a trăit în Spania, de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial și până la moartea sa.

În 1942 este numit consilier cultural al Legaţiei române din Spania şi a desfășurat o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești.

În 1943 a înfiinţat Institutul Român de Cultură de la Madrid, pe care l-a condus până în 1945, când s-a desfiinţat.

A înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea Madrid, al cărei titular a fost până la moarte, a obținut introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea traducerilor din mari scriitori români, așa cum ar fi de pildă Liviu Rebreanu.

S-a dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române în arealul spaniol publicând numeroase articole, ținând conferințe, efetuând traduceri.

1969: A murit  prozatorul si  publicistul român Tudor Teodorescu Braniște; (n. 12 aprilie 1899, Pitesti).

A urmat  cursurile Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti, fiind in paralel copist si redactor la ziarele Izbinda, Avintul si Cuvîntul liber.

Din 1920 devine colaborator la Viata Românească, Adevărul, Dimineața și Chemarea.

In 1921 isi ia licența in drept si se inscrie la Baroul de Ilfov.

A debutat in 1915 in Rampa cu cronici literare semnate cu pseudonimul Andrei Braniste. Debut editorial in 1920 cu volum de schite si nuvele Suflet de femeie.

Atras de miscarea socialista din tinerete, Tudor Braniste Teodorescu a avut o activitate publicistica sustinuta: Cronica, Gazeta, Solia, Scena, Aurora, Facla, Tara.

Intre 1933 si 1936 conduce ziarul Cuvintul liber, iar in 1939 scoate Jurnalul, ziar de stinga, suprimat in in anii dictaturii se retrage din gazetarie, pentru a reveni in 1944 ca director al Jurnalului de dimineata.

A publicat volum de proza scurta (Sovairi, 1921), publicistica (Oameni si carti, 1923; Doctrina bitei, 1936; Oameni de ieri, 1938; Oameni si paiate, 1967) si romane (Fundatura cimitirului nr. 13, 1932; Domnul Negoita sau individul impotriva statului, 1932; Baiatul popii, 1933; Printul, 1944; Scandal, 1945).

A tradus din Andre Maurois, Leopold Stern, Benjamin Constant.

A fost dintre cei mai reprezentativi, mai curajoşi, mai demni ziarişti români ai secolului XX, 

A trăit modest, ca un ziarist independent. Către sfârşitul vieţii spunea cu umor că are la activul său cel mai mare număr de interziceri ale publicaţiilor pe care le-a întemeiat sau le-a condus: ”Cuvântul liber”, ”Adevărul”, ”Jurnalul” înainte de 6 septembrie 1940 şi în 1947 ”Jurnalul de dimineaţă”.

A fost victima tuturor dictaturilor, iar  în 1940  s-a retras din viata publica şi patru ani de zile numele său nu a mai apărut în paginile presei noastre.

”Jurnalul de dimineaţă”, pe care l-a înfiinţat şi l-a condus Tudor Teodorescu-Branişte ,  s-a afirmat ca un adevărat ziar al opoziţiei faţă de asaltul pe care Partidul Comunist l-a dat din toamna lui 1944 pentru cucerirea puterii, pe care o va obţine la 6 martie 1945.

Nimic din ce susţinea ziaristul independent Tudor Teodorescu-Branişte nu era în concordanţă cu imperativele noii pu­teri comuniste.

Dacă la început ziarele oficiale ”Scânteia”, ”România liberă” au păstrat o tăcere impusă de statutul moral şi ideologic al lui Teodores­cu-Branişte, căruia nu i se putea reproşa nimic din trecutul apropiat sau depărtat, atacurile comunistilor  n-au întârziat să vină. 

In pragul vârstei de cincizeci de ani, mai precis în anul 1947, i s-a luat dreptul de a mai publica, odată cu interzicerea „Jurnalului de dimineaţă”, cotidianul de largă răspândire şi de înaltă ţinută.

Democratul convins, cel de numele căruia se leagă câteva din marile înfruntări duse în numele libertăţii, al drepturilor tuturor oamenilor, s-a văzut atunci, în 1947, azvârlit în cea mai neagră mizerie care i-a agravat boala şi i-a creat o stare de deprimare morală.

S-a salvat moral din această condiţie înjositoare scriind romane ca: „Primăvara apele vin mari” sau cel apărut postum la Editura Mihai Eminescu „Pavilionul de vânătoare”.

In ziua de 10 iunie 1947, pe temeiul unor învinuiri de-a dreptul ridicole, de atitudine anti-sovietica,  „Jurnalului de dimineaţă” a fost interzis.

Suprimarea ”Jurnalului de dimineaţă”se incadreaza în contextul epocii, relevând un fapt care nu trebuie uitat, anume ca ziarul  lui Tudor Teodores­cu-Branişte a fost  interzis cu patru zile înainte de înscenarea de la Tămădău, care avea să ducă la dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc, la arestarea conducătorilor acestuia, în frunte cu Iuliu Maniu. La prăbuşirea pentru câteva decenii a democraţiei în România.

Timp de 12 ani numele lui Tudor Teodores­cu-Branişte dispare din presa românească. Nu mai putea să fie nici cel puţin citat. A îndurat o mi­zerie înspăimântătoare.

Un sprijin la greu s-a dovedit a fi pentru el  scriitorul Demostene Botez, unul dintre colaboratorii sai de la Cuvântul liber,

care, prin 1956 -1957, atunci când gazetarul traversa vremuri cumplite, neavând niciun venit, s-a oferit să intervină pe lângă Mihail Sadoveanu pentru ca Uniunea Scriitorilor să-i acorde o pensie. La scurt timp, Consiliul Uniunii aproba „un ajutor de 500 de lei lunar prin Fondul Literar”.

Doar Aurel Baranga s-a opus, susținând că „nu e cazul să se acorde ajutoare celor care nu scriu”, însă Dumitru Corbea a amintit că Braniște avea două romane în manuscris, unul depus la Editura Tineretului (era vorba de romanul Primăvara apele vin mari), dar care nu i se publicau.

Și Zaharia Stancu, un alt confrate aflat pe baricadele presei , dar nu atât de apropiat de Braniște, a fost alături de publicistul urgisit. Din postul de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, în anii 60, așa cum a făcut pentru mulți alți scriitori în vârstă, cei mai mulți lipsiți de mijloace materiale, a dispus acordarea unei pensii.

1983: A avut loc primul zbor internațional al ROMBAC 1–11.

Zborul inaugural cu pasageri al primului avion de pasageri produs în România, ROMBAC 1–11 a avut loc la 28 ianuarie 1983, pe ruta București–Timișoara.Prima cursă externă a acestui aparat a fost efectuată la 23 martie 1983 pe ruta București–Londra.

2001: Pictorului Ion Irimescu i-a fost decernat Premiul pentru Excelență în Cultura Română.

Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.

În anul 1928, la absolvirea Academiei, debuteaza la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde a expus lucrarea Eden.

 În 1930, obține o bursă de studii a școlii române din Fontenay-aux-Roses si pleacă la Paris unde  se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, lucrand sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard.

În 1932 i se acordă Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

La Salonul de toamnă de la Paris din același an participă cu lucrarea Portret de fată. Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expozițiile organizate, atât în țară cât și în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcționează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

În 1956 participă la Bienala din Veneția, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziția de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varșovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.

Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare.

În 1975 donează muzeului orașului Fălticeni un mare număr de sculpturi și desene, cu care se inființează Colecția „Ion Irimescu”. Este ales în 1978 președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

Ion Irimescu a relatat că în cursul unei întrevederi cu Nicolae Ceaușescu, i-a prezentat acestuia intenția de a ridica la Fălticeni o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu, dar că nu are bronzul necesar turnării lucrării.

Spre surprinderea sa, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. Și astfel, Stalin modelat de Dumitru Demu s-a transformat în Sadoveanu, plămădit de Irimescu.

La sfârșitul vieții, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (aproximativ 300 sculpturi și 1000 desene), dând naștere astfel celei mai mari colecții permanente de autor din România. 

La 27 februarie 2003, Academia Română l-a sărbătorit  cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La 28 octombrie 2005, marele sculptor moare și este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni  (Falticeni). 

2002 : Congresul de constituire a partidului politic Liga Transilvania–Banat.

Liga Transilvania–Banat a fost o mișcare politică înființată în martie 2002, avându-l președinte pe Sabin Gherman, autorul cunoscutului și controversatului manifest M-am săturat de România. Înființarea mișcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de România.

Sabin Gherman a depus, la jumătatea lunii octombrie 2002, la Tribunalul Municipiului București (TMB), actele de înregistrare a Ligii Transilvania-Banat ca partid politic, dar instanțele bucureștene au refuzat înregistrarea, iar Sabin Gherman a chemat în judecată Statul Român la CEDO.

În martie 2004, Liga Transilvania–Banat a fuzionat cu Partidul Popular Creștin (PCD), condus de Silviu Popa, la Cluj-Napoca. Alianța Liberă Europeană, grupul partidelor regionaliste din Parlamentul European, l-a angajat pe Sabin Gherman ca raportor pentru România.

2008: A decedat la București, soprana română Lella Cincu (n. 29 iunie 1923, Timișoara).

A debutat pe 6 ianuarie 1953 cu rolul Siebel din Faust de Gounod pe scena Operei din București.[3] A activat apoi la Teatrul CFR Giulești (1947-1949), Opera Română (1952-1974) și Teatrul din St. Pölten, Austria (1975-1983).

2011: A murit cercetătorul şi exploratorul Teodor Gheorghe Negoiţă, liderul cercetării polare româneşti.

A fost primul român care a atins Polul Nord (1995). În anul 2006 a pus bazele primei şi singurei staţii de cercetări polare româneşti în Antarctica, Law-Racoviţă; (n. 1947).

2019: A decedat cunoscutul critic de film Tudor Caranfil, realizator de emisiuni TV cu subiecte cinefile și istoric de film român; (n. 14 septembrie 1931 la Galați). Este tatăl regizorului de film Nae Caranfil.

A fost invitat permanent al Festivalului de la Cannes, al Festivalului de la Berlin și a fost membru in juriul FIPRESCI. A participat la multe alte festivaluri cinematografice internaționale la Karlovy Vary, Los Angeles, Locarno, Cottbus, Rotterdam, San Francisco și la principalele festivaluri românești de film.

A obținut Premiul pentru critică cinematografică al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pe anul 1988 „pentru volumul În căutarea filmului pierdut” (ex aequo cu Olteea Vasilescu).  

2020: A murit actorul, regizorul de teatru şi dramaturgul israelian de origine română Niko Nitai (Nicu Iacob, născut în 1931 la București).

A fost întemeietorul teatrului „Hasimtá” din Jaffa (pe care l-a condus vreme de 18 ani) și al teatrului „Karov” din Tel Aviv.

Printre premiile și distincțiile pe care le-a primit se numără: 1996 – Premiul Rosenblum pentru întreaga sa activitate și contribuție la arta teatrală în Israel; 2012 – Premiul Landau pentru teatru; 2013 – Ordinul Meritul cultural cu grad de comandor din partea președintelui României, alături de regizorul de filme Andrei Călărașu; 2020 – Medalie de onoare din partea Ambasadei României în Israel, alături de actrița Lia König.

2021 : A decedat la Recea Cristur, Cluj, compozitorul de film și pianistul Alexandru Vilmanyi; (n.1943,Ungaria).

A fost și unul dintre cei mai prolifici compozitori și orchestratori de muzică ușoară din perioada comunistă.

Este autorul celebrei melodii “De-ar fi să vii”, interpretată de Mihaela Runceanu, dar tot el a lansat-o în muzică și pe apreciata cântăreață Elena Cârstea.

2021: A murit  profesorul universitar emerit al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Mircea Bejan; (n.1 octombrie 1944, Timișoara ).

Profesorul universitar emerit al Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, dr.ing. Mircea Bejan a cunoscut traseul firesc: gimnaziu la Moinesti, Tirgu-Ocna, Cluj, Prundu-Birgaului (1951-1958); liceu (Bistrita, jud. Bistrita-Nasaud, 1958 – 1962); studii universitare la Facultatea de Mecanica din Institutul Politehnic Cluj, actuala Universitate Tehnica din Cluj-Napoca(1962-1967).

Primii pasi in cariera i-a facut ca sef sector mecanic la IAS Baciu-Suceag, iar intre 1970 – 1979 a fost inspector de specialitate la Inspectoratul de Stat pentru Protectia Muncii Cluj. La Facultatea de Mecanica a ocupat pozitia de sef de lucrari (1979 – 1992), conferentiar (1992 – 1996) si apoi profesor. În anul 1991, la Institutul Politehnic din Cluj-Napoca, sustine teza de doctorat cu lucrarea „Cercetari privind solicitarile statice si dinamice ale preselor hidraulice de mare tonaj”. Devine conducator de doctorat in domeniul ingineriei mecanice.

Apreciat pentru capacitatea sa profesionala, a fost cooptat, in nenumarate rinduri, in comisiile pentru acordarea titlului de doctor in domeniul ingineriei mecanice, precum si in comisiile de examinare a pregatirii doctoranzilor. De-a lungul celor peste 30 de ani de activitate didactica universitara neintrerupta a expus cursuri de pregatire fundamentala, precum Rezistenta materialelor; Mecanica si rezistenta materialelor; Teoria elasticitatii si rezistenta materialelor; Mijloace de incercari experimentale; Cercetare experimentala si expertizare, pregatind peste 60 de serii de absolventi.
În paralel, a desfasurat o bogata activitate de cercetare stiintifica, fiind participant la peste 55 de contracte/granturi/lucrari de cercetare, dintre care la 27 responsabil/director de proiect/lucrare/grant, fiind cistigator al mai multor granturi acordate de Ministerul Educatiei si Cercetarii, Consiliul National al Cercetarii Ştiintifice din Învatamintul Superior.

A fost membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România.

CITIŢI ŞI :

O ISTORIE A ZILEI DE 23 MARTIE. VIDEO

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTUL MUCENIC NICON

Sfțntul Nicon s-a nascut la Neapole dintr-un tata pagan si o mama creștină. A trait in secolul al XIII lea si a fost ofiter roman. In timpul unui razboi, tinanad seama de sfaturile mamei sale, Sfantul Nicon a facut semnul Sfintei Cruci si a rostit tare numele lui Hristos. In acel moment a simtit in el o putere neobisnuita cu ajutorul careia a reusit sa-i alunge pe dusmani.

Dupa razboi, ajunge la Cizic, unde primeste botezul din mana Arhiereului Teodosie, episcopul locului. Dupa ce devine crestin, se retrage intr-o manastire unde se va darui studiului si ascezei. La trei ani de la botezul sau a fost hirotonit preot si apoi episcop.

Dupa moartea mamei sale, se retrage in Sicila, unde va predica Evanghelia. Sfantul Nicon reuseste sa stranga in jurul sau 199 de monahi. In acea vreme incepe prigoana impotriva crestinilor.

Printul Quintianus l-a prins pe Nicon impreuna cu ucenicii lui si i-a supus la mari chinuri. Cei 199 de ucenici ai Sfantului Nicon au fost cu totii omorati prin decapitare. Pe Sfantul Nicon l-a legat de coada unui cal caruia i-a dat drumul in galop in josul unui defileu abrupt, apoi l-au batut cumplit si l-au jupuit de viu; dar Sfantul a supravietuit tuturor acestor pedepse.

 In urma acestor chinuri, i s-a taiat si lui capul. Trupul sau a fost descoperit in urma vindecarii minunate a unui pazitor de turme.

Acesta avea duh necurat si in momentul in care s-a atins de trupul sfantului, s-a tamaduit. Pazitorul a vestit minunea, iar crestinii au luat trupul sfantului Nicon si l-au ingropat cu cinste.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.
4. Wikipedia.ro;
5. mediafax.ro;
6. Istoria md.
7. worldwideromania.com;
8. Enciclopedia Romaniei.ro
9. http://www.rador.ro/2019/03/23/calendarul-evenimentelor-23-martie-
10. Cinemagia.ro.
11. https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-mucenic-nicon