CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„VLĂHISMUL”, teoria diversionistă sârbă a existenţei unei aşa zise națiuni „vlahe” distinct de cea română

Image result for harta romanii din serbia

VLĂHISMUL – O TEORIE CONTRARĂ UNITĂȚII TERITORIALE A SERBIEI SAU UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ!

 

Anumite cercuri și persoane de la Belgrad au arborat un nou stindard, cel al vlăhismului care se dorește a fi un curent ce ar face distincție între români și așa-zișii vlahi. Acest curent este unul de origine eminamente sârbească și pornește de la specularea unor aspecte formale, nu de fond.

Problema e că sârbii i-au numit tradițional pe românii din Văile Timocului, Dunării și Moravei, dar și pe cei din Homolie cu un exonim, cel de Vlah, iar pe românii din Voievodina, alăturați Serbiei abia după Primul Război Mondial, cu etnonimul propriu, cel de Român. Atât românii din Timoc, cât și cei din Voievodina își spun în propria lor limbă, invariabil, Români/Rumâni.

Și doar atunci când vorbesc în sârbă, românii din Timoc apelează la exonimul Vlah, pentru că acesta este generalizat în limba sârbă, nu și în limba maternă a acestor români timoceni.

Deci, folosirea în sârbă a exonimului Vlah ține de formă, nu de fond. Vlah este unul dintre felurile de a spune Român pe sârbește, nu o altă realitate.

Dacă românii din Provincia Autonomă Voievodina, reprezentând circa 10% din toți românii din Serbia, sunt recunoscuți ca atare și li se respectă, alături de alte 4 naționalități din provincie, drepturile cuvenite pe plan cultural, educațional, mediatic, bisericesc și administrativ, românii din Timoc, reprezentând cca 90% din ansamblul românității din Serbia, nu se bucură de niciun fel de drepturi naționale, nefiind recunoscuți ca români și tratați ca o nouă națiune, vlahă sau valahă, distinctă de națiunea română și opozabilă acesteia.

Vom preciza în context că românii reprezintă în Republica Serbia de astăzi prima minoritate națională din punct de vedere numeric (peste 5% din ansamblul corpului social), fiind urmați, la mică distanță, de minoritatea maghiară. Specificul geografic și demografic al Serbiei face ca cele peste 5% de cetățeni sârbi de naționalitate română să locuiască într-un spațiu care reprezintă peste 10% din suprafața Republicii Serbia.

Raportat la Serbia propriu-zisă, fără Provincia Autonomă Voievodina și fără Kosovo, acest procent teritorial crește mai mult decât dublu. Când nu-i mai pot asimila sau prezenta drept etnici sârbi pe românii timoceni, unii înceracă să inventeze așa-zisul popor vlah, cu limbă vlahă, cu identitate vlahă, cu scriere vlahă, toate diferite de cele românești.

S-ar părea că până aici totul este clar și că promotorii teoriei vlăhismului acționează pe cât se poate de egoist dintr-un imbold patriotic sârbesc având ca țintă fărâmițarea principalului bloc minoritar din țară. La o privire atentă însă, vom observa că vlăhismul nu doar că nu servește deloc cauza sârbească, ci se ridică împotriva acesteia, ca o amenințare reală.

Autorii sârbi și puținii adepți dintre românii localnici ai teoriei vlăhismului (pusă chiar în practică prin crearea unui Consiliu Național Vlah distinct de Consiliul Național Român), mânați de ideea dezbinării blocurilor minoritare acoperită sofistic cu pretextul autoidentificării individuale, neglijează principiul autodeterminării politice colective corelat cu cel al autoidentificării.

Și aici apare problema. Autorii teoriei vlăhismului spun simplu: vlahii nu sunt români, ei sunt o națiune distinctă de români, ca și de sârbi, pentru că așa se autoidentifică ei în limba sârbă când sunt chestionați de autoritățile sârbe.

Pe scurt, vlahii ar fi un nou popor, o nouă nație și patria lor este Timocul.

Principiul autoidentificării etnice a persoanelor este un principiu unanim recunoscut și fixat în principalele instrumente juridice internaționale (universale și europene) în materie de drepturi ale omului. În cazul românilor timoceni observăm că ei se autoidentifică în limba maternă ca Români/Rumâni, iar în limba sârbă traduc termenul cu exonimul sârbesc Vlah.

Deci, pentru ei, Vlah nu e termen de autoidentificare în limba maternă, ci doar o traducere în manieră sârbească la care recurg doar când sunt nevoiți să vorbească sârbește.

Ar fi corect ca autoritățile sârbe să nu treacă peste numele de autoidentificare etnică a acestor români în limba lor maternă, întrucât însăși noțiunea de autoidentificare presupune identificarea în limba maternă, nu multiplele traduceri ale termenului, care diferă de la o limbă la alta (de exemplu: Deutsch (autoidentificare prin endonim), dar și Neamț, German, Alemand, Tedesco (traduceri sau exonime)).

Autoidentificarea ține de persoane, deci este un drept individual. Autodeterminarea însă, ține de popoare, deci este un drept colectiv. Potrivit cadrului internațional dreptul la autodeterminare este rezervat exclusiv popoarelor, nu și diverselor minorități naționale înrudite cu statele naționale existente.

Atunci când anumite cercuri de la Belgrad încearcă să creeze din minoritatea națională română din Serbia două entități: o minoritate națională română mai mică și un nou popor vlah mai mare, ca națiune distinctă atât de români, cât și de sârbi, este corect să ne întrebăm dacă aceste cercuri iau în calcul și perspectiva ca noua națiune vlahă, ridicată ca nou popor la un rang superior celui de minoritate națională română, să se autodetermine în viitor.

Însăși ideea de națiune vlahă diferită de români scoate problema din zona culturală și o duce în zona periculoasă a politicului.

Dacă statul sârb ar recunoaște că românii din Timoc sunt o simplă și singură minoritate națională, românească, înrudită cu România, această minoritate înrudită ar putea pretinde doar drepturi culturale și educaționale, neavând drept de autodeterminare ca națiune.

Nicio minoritate, nicăieri în lume, în accepția dreptului internațional, nu poate pretinde mai mult decât autonomie culturală, menită să-i protejeze și promoveze identitatea distinctă.

În cazul în care statul sârb inventează noua ”națiune vlahă”, aceasta, neavând un stat înrudit și nedeterminându-se vreodată ca națiune, capătă drept de autodeterminare națională până la crearea propriului stat vlah și separarea de Serbia.

Cine nu crede, să consulte documentele de drept internațional la capitolul autodeterminarea popoarelor.

Inventând minoritatea vlahă, unii inventează, de fapt, noua națiune vlahă. Prin agitarea teoriei vlăhiste ni se sugerează că Serbia nu mai este un stat național sârb cu diverse minorități în interiorul său, ci un stat sârbo-vlah, o uniune a două popoare care tolerează în cuprinsul său și minoritățile, printre care și o mică minoritate românească în Voievodina.

Pentru asta inventează unii poporul zis vlah.

Realist și obiectiv vorbind, miza autorilor noii națiuni vlahe este crearea condițiilor pentru autodeterminarea acestei noi națiuni și separarea ei de Serbia, într-o logică care o continuă pe cea a destrămării fostei Iugoslavii. Lovindu-se în unitatea minorității române din Serbia, se lovește, prin ricoșeu, în unitatea teritorială a Serbiei însăși.

De la Timočka Krajina până la Vlaška Krajina sau Vlaška država nu e decât un singur pas. Nu este pentru prima oară în istorie când o falsă problemă etnică poate genera o reală problemă teritorială.

Nu ar fi mai înțelept ca autorii teoriei antiromânești a vlăhismului să recunoască faptul că românii timoceni sunt parte a minorității naționale române din Serbia și că acestei minorități i se cuvin drepturi culturale rezervate oricărei minorități, nu drepturi politice rezervate unor popoare întregi lipsite de stat național? Părerea noastră este că ar fi mai înțelept.

Vrând să spargă unitatea naturală a minorității române din Serbia, autorii teoriei vlăhismului riscă să spargă unitatea teritorială a Serbiei. Unde dai și unde crapă!

Sursa: 

https://cubreacov.wordpress.com/2017/02/21/vlahismul-o-teorie-contrara-unitatii-teritoriale-a-serbiei-sau-unde-dai-si-unde-crapa/

 

Un semnal dat de  Comunitatea Românilor din Serbia:

Cunoscutul etnolog din Maidanpec, domnul Paun Es Durlic, scoate la iveală inducerea în eroare a membrilor Consiliului Național Vlah, privind decizia de standardizare a graiului vlah.
Domnul Durlic, comentează pe site-ul său (http://www.paundurlic.com) că prin contribuția „experților”din Consiliul Național Valah, românii timoceni și-au pierdut limba, și în locul limbii au parte de grai, ceea ce reprezintă cea mai joasă categorie lingvistică.
Pe de altă parte, Consiliul Național Valah face referiri la părerile a doi lingviști, care contactați de domnul Durlic, susțin că nu au nici o legătură cu cele amintite pe de o parte, dar nici nu-și pot da părerea, deoarece nu cunosc și nici nu sunt vorbitori de așa zisul „grai valah”.
Iată textul din decizia de standardizare a graiului „vlah” unde Consiliul Național Valah face referință către cei doi lingviști:

„Consiliul Național Valah ia în considerare părerea academicianului rus, Maksim Maksimovic Makarcev, expert pentru balcanistică, prin care limba valahă se consideră o limbă separată, aparținând grupului de limbi romanice, precum și părerile de specialitate a profesorului universitar Sasa Nedeljkovic, profesor al Facultății de Filozofie din Belgrad”

24/02/2017 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dragobetele, sărbătoarea tinereţii şi a iubirii la români

 

 

 

Dragobetele, simbolul iubirii şi al tinereţii la români

 

 

În calendarul popular sărbătorile nu sunt aşezate la întamplare. De Dragobete este celebrată nu doar dragostea ci şi reînvierea naturii

 Dragobetele este o străveche sărbătoare populară românească, celebrată de la o vreme pe 24 februarie, deşi până de curând data acesteia era variabilă, în funcţie de zonă (1,9,25 martie). Numele său variază şi el de la o regiune a ţării la alta. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, care au propus variante diferite pentru a explica originea sa.

Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia „dragu-bete”sufixul „bete fiind folosit în unele zone ale Olteniei pentru a semnifica noţiunea de „adunare, mulţime”. O explicaţie interesantă fece trimitere la cuvintele dacice „trago” – ţap şi „pede”- picioare, cuvinte care în timp s-au transformat devenind „drago”, respectiv „bete”.

Se spune că dacii ar fi avut o divinitate celebrată în această perioadă din an, al cărei nume nu s-ar fi păstrat şi se mai spune că Dragobetele ar fi fost asociat cu alţi zei traci balcanici, personificări ale iubirii.

Cercetătorul Ion Ghinoiu, în lucrarea sa „Obiceiuri populare de peste an- Dicţionar (1997), asociază Dragobetele cu un personaj din mitologia populară românească, „un zeu tânăr al Panteonului autohton, cu dată variabilă de celebrare de la zonă la zonă, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti, fiind identificat cu zeul dragostei din mitologia romană, Cupidon şi cu Eros, zeul iubirii la greci.

Autorul oferă şi detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiul babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”.

La sfârşitul secolului XIX,cercetătorii de folclor au înregistrat o mulţime de alte denumiri date acestei sărbători precum „Ioan Dragobete”, „Sântion de primăvară”, Cap de primăvară”, sau „Granguru”.

Dragobetele mai este identificat şi cu „Năvalnicul”, o altă reprezentare a mitologiei româneşti, un fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care Maica Domnului l-a metamorfozat în planta dragostei care îi poartă numele (o specie de ferigă).

Tradiţii de Dragobete

De Dragobete oamenii încearcă să refacă ritualurile străvechi ale naturii. Se spune că de Dragobete, păsările se împerecheză.

În această zi de sărbătoare a fertilităţii , au loc logodne simbolice. Tinerii necăsătoriţi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare se strâng în împrejurimile satului şi culeg flori de primăvară de pe câmp, după care urmeză o fugă rituală care se sfârşea cu sărutări şi îmbrăţişări în văzul tuturor, tocmai pentru a marca logodna celor îndrăgostiţi.

De aici şi zicala „Dragobetele sărută fetele! „. Multe din logodnele simbolice petrecute în timpul acestui joc se împlineau şi în realitate şi tot de aceea se spune că de Dragobete trebuie să ne bucurăm alături de persoana iubită, pentru ca dragostea să nu ne ocolească.

Fetele adună apă de pe frunzele de fragi, despre care se ştie că este apa zânelor şi care, odată sărutată, le va face dragi alesului inimii lor

Cei cununaţi până într-un an ies pe uliţa satului şi cinstesc cu vin şi ţuică bărbaţii străini aflaţi în trecere.

Toată ziua este sortită bucuriei, feciorii aprind la sfârşitul zilei un foc mare, în jurul căruia se spun poveşti şi se încing hore.

În vremurile noastre, iubitul Ion Dragobete, care coboară odată în an din Panteonul mitologic al poporului nostru pentru a le spune fetelor cât de mult le iubeşte, a fost înlocuit grăbit pe 14 februarie cu Sfântul Valentin, venit la noi din lumea anglo-saxonă.

Acest sfânt martirizat de păgâni în urmă cu aproape două milenii pentru că a crezut în sfinţenia şi frumuseţea dragostei, nu poate şi nu trebuie să reprezinte un concurent pentru Dragobetele nostru.

Crede cineva că năvalnicul nostru Ioan Dragobete se teme că nu vor mai fi fete cărora să le vrăjească inimile ? A venit an de an, va veni negreşit şi în acest an !

El este feciorul iubit al măicuţei Dochia şi este „Cap de Primăvară”, frumosul flăcău care străbate secolele cucerind inimile fetelor din generaţie în generaţie, de la străbunii daci, până la noi.

 

http://ro.blastingnews.com/cultura – dragobetele-simbolul-iubirii-

 

 

 

 

 

23/02/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Marxismul cultural – o realitate omniprezentă în lumea noastră. VIDEO

 

 

 

 

 

Image result for marxism cultural photos

 

 

 

Un termen puțin cunoscut publicului din România și cu atât mai puțin cercetat – marxismul cultural – este, de fapt, o realitate atât de omniprezentă în jurul nostru, încât este greu de sesizat.

Marxismul cultural ne afectează fără să știm gândirea, modul în care percepem lumea, în care vedem viața noastră și a semenilor noștri, evoluția societății în care trăim. Și face acest lucru foarte eficient prin cărțile pe care le citim, prin filmele artistice pe care le vizionam, prin ceea ce am învățat la școală și universitate, prin ceea ce se propagă prin presă, radio, televiziune și Internet.

Totul a pornit la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, cu ideile lui Marx și Engels.

Marx a dorit să unească proletarii din toată lumea și să-i ridice în revoluția socialistă împotriva societății capitaliste din Europa.

O primă țară în care marxismul a găsit un teren de experimentare a fost Rusia, în care bolșevicii au răsturnat dinastia țaristă și astfel a luat naștere o himeră împotriva firii – Uniunea Sovietică.

Venirea Primului Război Mondial nu a dat însă ocazia socialismului să se instaureze în țările occidentale. Proletarii din Europa nu s-au unit împotriva guvernelor lor așa cum anticipa Marx, ci s-au luptat pentru țările lor, pentru identitatea lor națională.

A venit apoi marxistul Antonio Gramsci care a avut ideea de a impune marxismul pe o altă cale, mult mai insidioasă, prin schimbarea culturii societății occidentale, care să devină astfel pregătită să accepte ideile marxiste. Astfel a apărut ideea „marșului cel lung” prin instituțiile culturale occidentale, care va transforma radical, în doar câteva decenii, gândirea și cultura occidentală, americană și europeană.

În 1923, membri ai Partidului Marxist – Comunist au înființat, în Germania, un institut care mai târziu a fost cunoscut ca Școala de la Frankfurt. Aici își are originea conceptul de teorie critică, care își propunea să conteste standardele acceptate până atunci în toate aspectele vieții, dintr-o perspectivă marxistă.

Imediat ce Hitler a ajuns la putere în Germania și a început Al Doilea Război Mondial, marxiștii Școlii de la Frankfurt au fugit în America, unde au găsit adăpost în New York, la Universitatea Columbia.

Nume de tristă celebritate fac parte din Școala de teorie critică de la Frankfurt: Max Horkheimer, Georg Lukács, Antonio Gramsci, Charles Reich, Herbert Marcuse, Theodore Adorno, Erich Fromm, Wilhelm Reich.

Aceștia, prin cărțile și activitatea lor, vor încerca, și în mare parte vor reuși, să distrugă fundamentele moralei creștine pe care s-a dezvoltat Occidentul, înlocuindu-le cu noi „valori” ca irelevanța religiei, pesimismul cultural, revoluția sexuală, distrugerea căsătoriei și a familiei, feminismul, identitatea de gen, căsătoria între persoane de același sex etc.

Un mare rol în promovarea acestei ideologii l-a avut miliardarul american George Soroș. Încă de la începutul anilor ’90, acesta a investit milioane de dolari în întreaga lume, pentru a crea organizații capabile să disemineze aceste idei în societate.

Elita academică americană a fost prima infestată cu acest veritabil virus informațional. După universități, marșul a continuat în școlile, liceele, studiourile de la Hollywood și mass media americană.

Nici România nu a făcut excepție, iar prima președintă a Fundației Pentru o Societate Deschisă din țara noastră, Sandra Pralong, este actual consilier al președintelui României.

O pleiadă de demnitari, personalități culturale, jurnaliști, profesori, politicieni au trecut prin această școală de gândire în ultimii 25 de ani.

Citiţi mai mult accesând:

http://www.activenews.ro/stiri-social/FILM-DOCUMENTAR-Marxismul-Cultural-plaga-nevazuta-care-a-corupt-America-si-care-ameninta-si-Romania.-Originea-ideologiei-promovate-de-fundatiile-Soros-141092

Filmul documentar american intitulat „Cultural Marxism – The Corruption of America” pe care vi-l propunem spre vizionare a fost realizat de James Jaeger, subtitrat în română, care beneficiază de comentariile unor reprezentanți de seamă ai curentului conservator din America: Pat Buchanan, Ron Paul, Ted Baehr, G. Edward Griffin, Edwin Vieira, Michael Badnarik, Larken Rose, Stefan Molyneux și Walter Reddy.

23/02/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: