Pantelimon HALIPPA: Poruncile graiului național

1.   Vorbiți în limba voastră, acasă, cum ai vorbi cu prietenii și cu oricine, chiar cu un străin, căci se cade ca străinul să-ți învețe limba ta, nu tu pe a lui.

2.   Creșteți pe copiii voștri în limba voastră și învățați și pe fete să vorbească și să iubească limba maternă.

3.   Feriți-vă de școli străine, căci numai așa veți lucra înțelepţește.

4.   Cumpărați numai cărți, reviste și gazete scrise în limba voastră, căci numai așa veți scăpa de înrâurirea străinilor.

5.   La orice petrecere, ca și la primirea musafirilor, vorbiți numai limba voastră, dar vorbiți-o frumos.

6.   Oricât aveți de scris, scrieți în limba voastră.

7.   Dacă porunciți marfă în străinătate, scrieți în limba voastră, căci câștigul deschide urechile și ascute limba.

8.   Dați mărfurilor numiri numai în limba voastră.

9.   Toate inscripțiile prăvăliilor, etichetele mărfurilor și orice reclamă – făceți-le în limba voastră, căci numai așa vă vor ști și vă vor cinsti străinii.

Acestea sunt poruncile graiului naţional. Pentru întâia dată ele au fost scrise pentru poporul flamanzilor trăitor în Belgia.

Limba acestui popor – asemănătoare cu limba nemțească – a fost năpădită acum mai bine de o sută de ani de limba franţuzească. Marele împărat al franțujilor Napoleon izgonise limba flamanzilor din școală, din așezămintele de ocârmuire și din judecătorii, și pusese în locul ei limba franțuzească. În astfel de împrejurări, limba flamandă a început a fi părăsită de către slujbași, negustorii orașelor și oamenii cu stare. Toți aceștia vorbeau mai mult limba franțuzească. Gazetele, cărțile învățătura în școală se făceau de asemeni în limba franțuzească. Și numai poporul de jos urma mai departe să-și vorbească limba lui flamandă.

Dar era o nedreptate. Poporul care cu munca lui ţinea țara Belgiei, era nesocotit în ceea ce este mai scump omului: graiul. Poporul de jos, care sprijinea întreaga clădire a statului, nu avea în graiul lui nicio mângâiere: o carte, o gazetă, o vorbă spusă de slujbaș sau judecător în limba norodului – nimic. Era nedrept lucrul acesta și o luptă pentru răsturnarea lui trebuia să se deie.

Semnalul de luptă l-a dat la anul 1839 un flamand – Jan Frans Willems, și lupta a fost dusă cu multă hărnicie și statornicie, încât la anul 1873 stăpânirea Belgiei a trebuit să recunoască limba flamandă ca una ce trebuie să fie întrebuințată în școală, în așezămintele de ocârmuire, în judecătorii și peste tot. Astăzi limba flamandă are literatura ei frumoasă, care poate sta alături de literatura altor limbi și noroade din lume și este mângâietoarea unui popor ce a suferit mult pentru graiul național.

Am scris toate acestea pentru că istoria limbii flamande este în aceeași vreme istoria limbii românești. Și limba noastră a fost prigonită aici, în Basarabia de ruși, în Ardeal de unguri și în Bucovina de nemți. Și poporul român a fost lipsit de cuvântul de mângâiere spus în limba lui. Dar odată cu dezrobirea din lanțurile streinilor, am căpătat și noi dreptul de a ne folosi de limba noastră în biserică și în școală, în așezământuri și în judecată. Rămâne acum să ne silim să facem din limba noastră a neamului – limba moldovenească – românească – un instrument de cultură și de artă care să ne puie în rând cu popoarele luminate ale lumii.

Și pentru ca să ajungem unde dorim și unde trebuie să fim, suntem datori să ascultăm cele 10 porunci ale graiului național.

 (Reprodus din Calendarul Basarabiei pe anul 1923. Chișinău. Tipografia Societăţii „Glasul Țării”)

Publicitate

LEGĂTURA DINTRE BADEA CÂRȚAN ȘI ALEXANDRU IOAN CUZA

Ce legătură este între Alexandru Ioan Cuza și Badea Cârțan?

Știți ce legătură este între Alexandru Ioan Cuza și Badea Cârțan?

Alexandru Ioan Cuza a făcut Mica Unire din punct de vedere politic!

Țăranul oier Badea Cărțan a făcut Marea Unire culturală a românilor la acea vreme, transportând peste Carpați 250.000 de cărți (20.000 kg) în desagi și legate de burta oilor!!

PORTRET Anonimus.ro: Badea Cârţan – cel mai citit dintre ţăranii români, un militant pentru reîntregirea neamului

Badea Cârţan, celebrul ţăran român, analfabet în anii adolescenţei, apoi autodidact – fiind cel care a învăţat să citească în timp ce mergea cu oile la păscut -, iar mai apoi a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, inclusiv prin răspândirea cărţilor româneşti în satele din Ardeal, volume care erau aduse clandestin din România.

Se spune că a cărat, timp de peste 30 de ani, către Ardeal, peste munţi, cu mari eforturi, pe cărări numai de el ştiute, peste 250.000 de exemplare de cărţi scrise în limba română, în greutate totală de peste 20 de tone.

Munca sa de ridicare culturală a românilor transilvăneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, care toată viaţa sa l-au urmărit, arestat, i-au confiscat şi distrus cărţile.

Pentru a vedea cu ochii săi mărturii privind originea latină a poporului român, a călătorit pe jos până la Roma, unde s-a aflat la Columna lui Traian, iar în 1877 s-a înrolat, ca voluntar, în Războiul de independenţă.

Badea Cârţan a întruchipat credinţa totală pe care un ţăran simplu a putut să o simtă pentru visurile cărturarilor din vremea lui, dar şi o evlavie nemărginită pentru carte, în care regăsea doar lumină şi mântuire…

Gheorghe Cârţan, pe numele său real, s-a născut în comuna Oprea-Cârţişoara, judeţul Sibiu, la 24 ianuarie 1849, fiind fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, o familie cu adânci tradiţii oiereşti, care a mai avut alţi şase copii: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene.

În perioada zbuciumată a anilor 1848 – 1849, familia Teleky a părăsit Ţara Făgăraşului şi Transilvania – pe atunci teritoriu al Imperiului austro-ungar, plecând la Budapesta, iar Oliver Boier, administratorul pământurilor grofului la Cârţişoara, vinde ţăranilor o bucată de teren, casa grofului fiind cumpărată ulterior de preotul Vulcan din Cârţişoara.

Încă de la vârsta de cinci ani, Gheorghe cunoştea bine toate împrejurimile satelor Oprea şi Streza – Cârţişoara, fiindcă vara căuta cuiburi de păsări, iar toamna culegea zmeură, alune şi mure.

Din cauza sărăciei din familie, dar şi fiindcă auzise de la alţi copii din Recea că erau pedepsiţi, dacă vorbeau româneşte, Gheorghe nu a mers la şcoală, iar la vârsta de 11 ani a plecat, alături de membri ai familiei, pe munte cu oile. Tatăl său l-a dus la stâna baciului Axente, sub Curmătura Bâlei, unde va învăţa să facă brânză şi caş. Stâna avea 2000 de oi, jumătate fiind ale grofului Teleky, 500 ale administratorului Oliver Boier, iar restul, al oamenilor din Oprea-Cârţişoara.

În anul 1864, a trecut cu turma, pe munte, ilegal, graniţa dintre Imperiul austro-ungar şi România, pentru a vedea ţara în care auzise că trăiesc fraţii săi români, liberi de orice stăpânire străină.

În 23 mai 1867 şi-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moştenire de pe urma tatălui şi, cu ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual braşovean care devenise cioban din proprie iniţiativă, trece cu turma în România. Cotigă îl învaţă pe tânăr puţină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să înveţe să scrie şi să citească, fiind cel care a inluenţat devenirea ulterioară a tânărului Cârţan.

Aşa a aflat Gheorghe despre Platon şi Socrate, despre istoricii romani şi greci, Titus Livius şi Herodot, dar şi despre Ovidiu, care a murit la Tomis, şi despre Traian şi Decebal – consideraţi părinţii poporului român. Cârţan era pur şi simplu fermecat de ceea ce afla, deşi nu pricepea cum de un cioban precum Cotigă putea să cunoască atâtea lucruri.

În iulie 1867, cei doi ciobani ajung cu turmele lângă Ciulniţa, unde închiriază pentru mai mulţi ani, un teren pentru stână şi păşuni pentru oi.

În anul 1870 Gheorghe ajunsese la vârsta încorporării în armata austro-ungară, iar pentru a evita acest lucru, a rămas în continuare în România şi timp de mai mulţi ani nu a avut nicio ştire de acasă.

În anul 1877, Armata Română i-a rechiziţionat 1.200 de oi şi nutreţul necesar pentru iarnă, apoi Gheorghe se înrolează voluntar în Războiul de Independenţă al României, fără a ajunge pe câmpul de luptă, războiul încheindu-se înainte ca el să fi terminat instrucţia.

La 12 iulie 1878 este lăsat la vatră din Armata Română, apoi Gheorghe a pornit spre Transilvania, dorind să ajungă acasă. În răstimpul în care fusese plecat, mama lui murise.

Însă, în răstimpul în care el nu se prezentase pentru încorporare acasă, cazul lui devenise unul complicat, întîrziase nu mai puţin de opt ani şi era ameninţat cu închisoarea. Pentru a scăpa de detenţie, a fost nevoit să se prezinte la Făgăraş, unde a fost încorporat şi expediat la regimentul 31 Infanterie de la Zemm, lângă Belgrad, iar apoi a ajuns în Bosnia-Herţegovina, unde erau trimişi, de regulă, recruţii români.

Gestul său a avut ca substrat şi dorinţa de a avea toate actele în regulă, pentru a se lăsa de ciobănit şi de a răspândi legal cartea românească în Ardeal. În armată, majoritatea ofiţerilor erau austrieci, iar instrucţia se făcea în limba germană, aşa că, vrând-nevrând, a învăţat limba germană.

La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră după alţi 3 ani de serviciu militar.

A plecat în aceeaşi lună înapoi la Ciulniţa, în România, însă Cotigă, asociatul său, nu a mai dorit să lucreze împreună, astfel încât cei doi s-au despărţit, iar Gheorghe s-a întors în Transilvania cu cele 400 de oi care îi aparţineau, în primăvara anului 1882.

El a fost amendat de mai multe ori pentru că oile sale au păscut pe pământurile unor saşi, ajungând să plătească despăgubiri mult mai mari decât pagubele făcute de oile lui, astfel că, la scurt timp, a rămas fără nicio oaie. Fiindcă nu i s-a făcut dreptate, a plecat la Viena pentru a se înfăţişa împăratului, dar nu a reuşit, iar fiindcă a fost prea insistent, a fost urcat în tren cu forţa de către poliţie şi trimis acasă.

În mai 1894, a participat, la Cluj, la procesul memorandiştilor, motiv pentru care este arestat şi bătut de jandarmi, pe motiv că nu era posibil ca un simplu cioban să asiste din proprie iniţiativă la un proces politic atât de important.

După bătaia încasată a plecat din nou la Viena, unde intră în audienţă la împărat, care îi promite tragerea la răspundere a vinovaţilor.

În ianuarie 1895, Badea Cârţan merge, pe jos, la Bucureşti, pentru a vedea statuia lui Mihai Viteazul, despre care aflase că era un mare erou al românilor. Neavând unde să doarmă, Gheorghe s-a culcat în zăpadă, după cum era obişnuit ca cioban, iar dimineaţa este văzut de Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală, care îi facilitează întâlnirea cu profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii, şi cu profesorul Grigore Tocilescu. Cu sprijinul acestora, Badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română, iar printre alţii i-a cunoscut pe Valeriu Branişte şi Constantin Mille, pe Nicolae Iorga, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, pe Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I. C. Brătianu. Aşa a ajuns Badea Cârţan cunoscut în întreaga ţară.

În anii 1895-1896 i-a vizitat la închisoarea din Vac (Ungaria) pe memorandiştii condamnaţi la detenţie.

A urmat, în ianuarie 1896, plecarea pe jos, la Roma, unde dorea să vadă Columna lui Traian, cu sprijinul profesorului Urechia, care i-a oferit susţinere morală şi financiară, precum şi câteva scrisori de recomandare. Interesant este faptul că în traistă a luat cu el un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de grâu, pentru a le aduce ofrandă înaintaşilor romani.

A trecut prin Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Genova, ajungând la 15 februarie, la Roma. La Columna lui Traian, Badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca ofrandă, apoi s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Dimineaţa, la trezire, a observat că era înconjurat de o mare mulţime de admiratori, iar unul dintre ei, văzând costumul popular românesc al lui Gheorghe, a exclamat: „un dac a coborât de pe Columnă”. Astfel, Badea Cârţan a devenit celebru şi în Italia, mai multe ziare scriind despre el.

Scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministrul reprezentant al României la Legaţia României din Italia, aflând de scopurile vizitei ciobanului român, i-a oferit sprijin şi găzduire, şi i-a mijlocit întâlnirea cu personalităţi italiene, cu profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al poporului român”. După o lună de şedere la Roma, Cârţan pleacă spre ţară, apoi, la 18 martie 1896, se află din nou la Bucureşti, ca oaspete al profesorului Urechia.

După ce se întoarce la Cârţişoara, la 10 iunie 1896 este arestat de jandarmii unguri, este bătut crunt şi i se confiscă fotografia cu Columna lui Traian, alte fotografii primite cadou în Italia, dar şi cărţile pe care le avea la el. După ce este trimis în faţa judecătorului, unde este întrebat despre legăturile sale cu Roma şi România, este eliberat după două zile.

În luna august a anului 1896, Gheorghe a plecat spre Paris, via Viena, unde depune o nouă plângere la împărat, în care vorbeşte despre tratamentul la care este supus acasă. La Paris, români aflaţi aici l-au condus să viziteze muzeele pariziene, iar Emil Picot, profesor la Şcoala de limbi orientale, l-a prezentat studenţilor francezi.

Au urmat alte călătorii în Belgia, la Ierusalim şi apoi, din nou, la Roma.

În septembrie 1899, la Roma a avut loc al XII-lea congres de istorie al orientaliştilor, la care au participat peste 700 de delegaţi din 40 ţări, ţara noastră fiind reprezentată de o delegaţie condusă de profesorul Urechia şi de Badea Cârţan, sosit aici din proprie iniţiativă. Senatorul şi profesorul Angelo Gubernatis a propus ca Badea Cârţan, îmbrăcat în portul lui naţional, de cioban român, să fie cel care va depune coroana de lauri din partea membrilor congresului, la Columna lui Traian.

În această perioadă, Badea Cârţan a început să transporte din România în Transilvania, pe cărări de munte puţin umblate, cărţi şi alte tipărituri – toate donate – pentru elevii şi studenţii români ardeleni, în contextul în care orice scriere care pomenea de istoria românilor era interzisă în imperiu.

La 2 iulie 1904, el a participat la Serbările de la Putna, care comemorau 400 de ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare, de unde a plecat cu o grămadă de cărţi donate de folcloristul Simion Florea Marian, pentru „fraţii ardeleni”.

În decembrie 1904, Badea Cârţan a ajuns la Cârţişoara, unde îşi găseşte casa devastată de jandarmi, care îi confiscaseră toate cărţile româneşti. Au urmat alte nenumărate percheziţii, confiscări şi arestări, la una dintre aceste reţineri, în 15 decembrie 1905, fiind confiscate 4.000 volume tipărite în limbile română, maghiară, germană, franceză şi italiană, ducând numărul total de volume confiscate la 70.000.

După mai bine de trei luni de cercetare, la 25 martie 1906, Parchetul general din Târgu Mureş redactează actul de acuzare nr. 893 în cauza penală privindu-l pe G. Cârţan, rechizitoriul recomandând ani grei de închisoare.

A urmat o întrevedere a oficialităţilor maghiare cu împăratul Franz Iosif, care a decis ca toate procesele politice deschise în perioada 21 iunie 1905 – 15 aprilie 1906 să fie revocate.

După zece zile de la întîlnirea amintită, la 27 aprilie, preşedintele Tribunalului Braşov comunică oprirea procesului, iar la 5 mai anunţă renunţarea la acuzare din considerente politice, în aceeaşi zi Cârţan fiind eliberat, după ce a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se obligă să renunţe la toate cărţile şi sumele de bani confiscate şi la eventuale despăgubiri.

Acţiunea penală împotriva lui Badea Cârţan se transformă într-un proces al cărţilor româneşti, care va dura un an de zile şi care se va finaliza prin arderea acestora.

Badea Cârţan şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind între Ardeal şi România, fiind hăituit în continuare de autorităţile maghiare. El se interesa de situaţia şcolilor confesionale româneşti, folosind legăturile sale cu înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe.

În Bucureşti, porţile palatului regal îi erau întotdeauna deschise şi însuşi regele Carol I nu evită să stea de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică şi încălţat cu opinci.

În iarna anului 1910, în timp ce se îndrepta spre Ardeal, Badea Cârţan a fost surprins de o avalanşă de zăpadă, care l-a ţinut îngropat timp de trei zile, şi din care a ieşit cu mare greutate. Întâmplarea i-a produs însă o congestie pulmonară, însă în primăvara lui 1911, acesta şi-a revenit.

În iulie pleacă din nou spre România, însă la câteva zile ajunge la Poiana Ţapului, unde primise găzduire în casa doamnei Lahovari, soţia ministrului nostru la Roma. Aici este chemat un medic care realizează că zilele lui Badea Cârţan sunt numărate.

Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: „Bade Gheorghe eşti un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita!”.

La 7 august 1911, Badea Cârţan trece în eternitate, fiind înmormântat în costum mocănesc şi cu căciulă ciobănească, în cimitirul din Sinaia. I-au fost alături, pe ultimul drum, doamna Lahovary, sute de intelectuali şi locuitori din Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului. La căpătâiul său au luat cuvântul personalităţi culturale şi politice care au elogiat întreaga viaţă a celui dispărut. Pe crucea de piatră de deasupra mormântului său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”.

Badea Cârţan nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi. Preotul Vulcan din Cârţişoara, cel care l-a susţinut permanent pe Badea Cârţan, a murit în anul 1938, nu înainte de a comunica fiicei sale dorinţa sa de a fi donată casa părintească pentru a se amenaja în ea un muzeu în amintirea marelui patriot care a fost Badea Cârţan.

Astfel că, într-o curte largă, în care se află o casă ţărănească cu cerdac, pe două laturi ale ei, se află acum «Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan» din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, în care sunt expuse icoane pe sticlă, lucrate de Matei Păcuraru – Ţimfora şi de fiul lui Ion, amândoi din Oprea – Cârţişoara.

Mobilierul este format din scaune, blidare şi lăzi de zestre, iar într-o altă încăpere sunt expuse pahare, sticle, căni şi alte obiecte ale manufacturii sticlăriei de la Cârţişoara. Pe pereţi se află expuse cahle de teracotă de fabricaţie locală, cu o vechime de peste două sute de ani. În cea de a treia încăpere sunt păstrate amintirile lui Badea Cârţan, cărţi colectate de el şi salvate de la confiscare şi ardere, portrete şi fotografii.

Aici pot fi admirate, printre altele, «Cronica» lui Şincai, «Descrierea Moldovei», a lui Dimitrie Cantemir, «Crestomaţia română», de I. Menliu sau «Istoria sfîntă a Noului Testament» – datată 1898.

Prin întreaga sa existenţă, prin credinţa şi valorile sale de ţăran simplu, Badea Cârţan a rămas o figură de excepţie pentru istoria neamului românesc.

ISTORICUL NEAGU DJUVARA: ”România urmează soarta Europei Occidentale, deși comunismul a întarziat-o cu 50 de ani”

Maestrul Neagu Djuvara a fost unul dintre cei mai mari istorici români, dar si unul dintre puținii reprezentanti ai marilor familii boierești care mai puteau fi întâlniți în Romania după prăbușirea regimului comunist.

În 1944 a plecat în exil, pentru ca dupa Revoluție să se întoarcă definitiv în patrie, consemnează https://inliniedreapta.net.și https://www.wall-street.ro.

„Războiul de şaptezeci şi şapte de ani” este, conform unei strălucitoare pledoarii a profesorului N. Djuvara, o sintagmă ce are şanse reale de a se impune istoricilor din veacurile viitoare.

Aşa cum se vorbeşte azi de „Războiul de treizeci de ani”, „Războiul de o sută de ani” din secolele trecute, perioada cuprinsă între cea dintâi conflagraţie mondială (1914) şi prăbuşirea Uniunii Sovietice (1991) are toate şansele de a se impune atenţiei opiniei publice drept o epocă pe care şi-a pus pecetea, implacabil şi în ultimă instanţă, marele război pentru revelarea puterii americane, căreia îi revine pe mai departe rolul de a domina ultima fază a civilizaţiei occidentale.

Doar că, vaticinează (din lat. vaticinari -a prezice) sumbru şi neliniştitor profesorul Djuvara – vremea „împărăţiei” Statelor Unite va fi de scurtă durată, pentru a lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală şi de tulburări haotice.

O nouă şi fascinantă demonstraţie de erudiţie şi talent – cu care ne-a obişnuit şi încântat, de-a lungul anilor, profesorul Neagu Djuvara – despre chipul epocii noastre, aşa cum este şi, mai cu seamă, cum va fi el peste nu multă vreme!

 Vorbind despre ciclicitatea istoriei, indică 12 asemenea civilizaţii („unităţi de civilizaţie” le spune istoricul) şi, anticipînd un raspuns afirmativ la nedumerirea sa, se întreabă daca nu cumva „procedînd la o comparaţie între toate acele unităţi identificate, să vedem dacă ele nu prezintă, toate, uimitoare similitudini în desfăşurarea lor , îngăduidu-ne să specificăm care sunt acele constante variabile care apar la toate”.
Pe scurt, o civilizaţie, în vocabularul lui Neagu Djuvara, înseamnă a) „o arie geografică relativ întinsă pentru vremea cînd au apărut, îmbrăţişînd mai multe etnii sau mai multe state organizate; b) „o anumită unitate în moravuri, în tehnici, în arte, în credinţe”; c) un parcurs foarte asemănător „cu privire la aceleaşi scheme de evoluţie politică”.

În privinţa fazelor de evoluţie politică (termenul de „politică” trebuie luat într-un sens foarte general), există, conform istoricului, o succesiune în care sînt relevante următoarele aspecte: a) faza „larvară” – „anumite triburi sau neamuri sînt animate deodată de o energie, de un dinamism care le îndeamnă să intre în contact, cel mai adesea violent, cu alte grupuri, alte culturi, pe care le copleşesc, creînd un nou amestec”; b) faza „de formare” – care corespunde naşterii şi consolidării „unui nou model de structură socială” şi a unui „nou stil comun în gândire şi artă”; c) faza de „înflorire” – moment istoric în care „expansiunea e la culme şi creativitatea artistică e mai bogată ca oricînd”, dar şi în care începe d) faza de „luptă pentru hegemonie” – „cînd principalele unităţi statale înfiripate în acel spaţiu îşi dispută întietatea, fiecare regat strîduindu-se să rămînă singur dominator, să fie singur imperial”; e) faza „imperială” – „cînd un singur competitor i-a învins pe toţi ceilalţi şi-şi asigură dominaţia pe tot întinsul acelei culturi, în general pentru mai multe sute de ani”.

Foarte interesantă, pătrunzătoare şi memorabilă este observaţia domnului Djuvara cu privire la actorul marginal, excentric – cel care ajunge să facă mutarea decisivă şi în beneficiul propriu într-o competiţie pentru hegemonie.

Cei care, în confruntarea intra-civilizaţională, cîştigă lupta decisivă sînt, în multe privinţe, spune domnul Djuvara, marginali, ex-centrici. Ultimii, în această serie de învingători care par că răspund şi că se supun unor legi înalte, oarecum nepămîntene, sînt Statele Unite ale Americii. SUA sînt liderul suprem la zi, spune istoricul, rezultat în urma ultimei confruntări civilizaţionale – un lider care a avut de dus nu doar Două Războaie Mondiale, ci şi un altul, mult mai lung, mai asimetric, mai sofisticat (pentru că nu întotdeauna cu armele!) decît cele clasice – o confruntare cu URSS – Rusia care a durat pînă către 1991 şi pe care SUA l-a cîştigat în mod evident.
Când avansează teza, seducător şi abundent argumentată, că SUA sînt ultimul mare – dar nu şi cel din urmă, căci istoria nu s-a oprit, în ciuda unor exaltări hermeneutice contextuale – cîştigător al confruntărilor civilizaţionale, Neagu Djuvara face şi o amplă reverenţă retorică unui om cu adevărat vizionar, şi nu doar în această privinţă. Şi anume, lui Alexis de Tocqueville, cel care, cu aproape un secol înainte ca lucrurile să fie clare în această privinţă, a intuit că SUA vor juca un rol imens în geopolitica mondială şi că o vor marca în chip decisiv.

România urmeaza soarta Europei Occidentale, deși comunismul a intarziat-o cu 50 de ani. Ascensiunea lumii vestice ar putea fi insă pusă în primejdie în cazul in care din motive externe sau interne Statele Unite ale Americii, jandarmul lumii, s-ar prabuși.

“Nu trebuie sa ne facem griji pentru nepoții noștri, probleme vor fi doar pentru nepoții nepoților noștri”, spunea istoricul Neagu Djuvara, într-o întâlnire cu oameni de afaceri din România organizata de asociatia Erudio.

Afirmația maestrului a provocat o oarecare rumoare in sala, dar explicatia urma sa sublinieze o evolutie contemporana destul de ingrijoratoare: asaltul perifericilor, care marcheaza decaderea civilizatiei occidentale.

Prabusirea Imperiului Roman a consemnat venirea la putere a perifericilor – populații latinizate din teritoriile cucerite. Romanii, la rândul lor, fusesera considerați periferici in comparatie cu civilizatia greacă, iar mai apoi au ajuns stapanii lumii.

Secole mai târziu, decăderea Franței este marcata tot de acapararea conducerii tot de catre periferici, insusi corsicanul Napoleon Bonaparte fiind un exemplu in acest sens. Acum, Europa Occidentala rezista cu greu asaltului imigrantilor din tarile orientale si asiatice. Se repeta oare istoria?

Neagu Djuvara este convins ca toate evenimentele marcante ale istoriei au o anumita ciclicitate. “Progresele cele mai remarcabile din istorie sunt facute de grupari de popoare care au ajuns sa aiba aceeasi limba, aceeasi religie si care au trait mai mult de 2.000 de ani, dar nu mai mult de 2.500”, spune Djuvara. Dupa 2.000 – 2.500 de ani intra in scena perifericii, care aduc totodata schimbari in limba si in religie.

Pe acelasi rationament, insasi civilizatia occidentală contemporana este amenintată de “asaltul” popoarelor musulmane, actualii periferici.

“In curând, din cei care se pretind a fi creștini, doar 10-20% vor mai fi cu adevarat. Statistic vorbind, vor fi mai multi musulmani decât europeni. Văd lucrurile foarte prost pentru Europa”, a explicat maestrul.

Cu o prezență hegemonică și un rol vital în toate teatrele de lupta din lume, SUA conduce civilizatia contemporana.”Daca SUA se prabușește, din cauze interne sau externe, atunci cu siguranță Europa va sta prost”, concluzioneaza Djuvara.

Istoricul este prudent, chiar sceptic cu privire la faptul că hegemonia americană va cuprinde întreaga lume. China, India şi lumea musulmană sînt piedici aproape insurmontabile în faţa unui proiect de hegemonie absolută.

Apoi, si aici e foarte interesant ceea ce întrevede Neagu Djuvara: „apar mai multe simptome, care ar fi semnul că hegemonia americană nu poate fi de lungă durată”. Compoziţia etnică, ritmul extrem de fluid de modificare a castelor care deţin puterea, precum şi – amănunt care nu ar semnala, la o primă vedere, îngrijorare – o formidabilă efervescenţă ştiinţifică şi culturală care apare, de regulă, pe finalul dominaţiei unei civilizaţii – sînt, sugerează Neagu Djuvara semne ale declinului. La ele se adaugă şi o derută a tineretului – care se revoltă „din ce în ce mai des şi din ce în ce mai haotic împotriva oricăror orînduieli tradiţionale”.

Viitorul este deschis, sugerează venerabilului istoric – dar, inclusiv pentru faptul că e deschis, el poate fi şi sumbru şi cu mult haos inclus. Semne sînt deja – destul de multe.

România, slabe sanse sa recupereze decalajul față de Europa.

Considerata a sta la periferia Uniunii Europene, Romania inca nu resimte acut prezenta imigrantilor, asta si pentru ca suntem cu 50 de ani in urma vesticilor. “Comunismul ne-a inapoiat cu cinci decenii. Țara noastra a fost ca un copil de 13 de ani, care a stat bolnav timp de 5 ani, iar cand s-a trezit, tot ca la 13 ani arata”, spunea istoricul. Viziunea sa este rezervata: România nu va recupera prea curand timpul pierdut in negura comunismului.

“Eu nu am fost niciodata intr-o diaspora, ci doar refugiat politic. Iar cand m-am intors in Romania, m-am intrebat daca pot sa stau intr-o tara pe care o gaseam atat de schimbata”, povesteste fostul diplomat. Djuvara crede ca desi Romania nu este amenintata de imigranti, exodul “creierelor” si fortei de mana de lucru in strainatate este un semnal de alarma. “Dacă din cei care pleaca la studii in afara doua treimi nu se mai intorc, atunci nu vad prea bine tara noastra”, conchidea maestrul.

BIOGRAFIA UNUI STRĂLUCIT ISTORIC ROMÂN

Neagu Bunea Djuvara, a fost un diplomat, filosof, istoric, jurnalist și romancier român.

S-a născut la 18 august (stil vechi) / 31 august (stil nou) 1916 la Bucureşti, într-o familie în care tatăl, Marcel, căpitan de Geniu în armata română, se trăgea dintr-o familie veche de celnici aromâni, iar mama, Tinca, aparţinea vechii familii de boieri, Grădişteanu, înrudită cu mai toate familiile boiereşti din Ţara Românească.

În anul 1918 tatăl său moare, în urma marii epidemii de gripă spaniolă.

Primul război mondial obligă familia să aleagă calea exilului, către bunicul Trandafir Djuvara, ministru plenipotenţiar al României în Belgia, mai întâi mergând la Nisa, în 1928, apoi la Paris, din 1932.

Neagu Djuvara şi-a definitivat studiile liceale în capitala Franţei, apoi fiind licenţiat în litere la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la aceeaşi universitate, în anul 1940.

În anul 1937 s-a căsătorit în Franţa cu France Henriette Marie Gaillet, nepoata generalului Jean Baptiste Estienne, cel care a inventat în 1916 carele de luptă (tancul), cei doi fiind cununaţi de Monseniorul Vladimir Ghika, personalitate remarcabilă a vremii şi rudă cu mama lui Neagu Djuvara.

În 1940 lansează, la Paris, volumul „La législation roumaine en matière de nationalité”.

Tot în 1940 revine în ţară pentru satisfacerea stagiului militar, iar între iunie şi noiembrie 1941, participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă.

Ca infanterist, Djuvara este rănit în faţa Odesei, iar şansa îi surâde, căci, după trimiterea lui la Tiraspol pentru refacere, regimentul său a fost decimat în luptele pentru cucerirea Odesei, unde dintr-un efectiv de 3.000 de oameni vor scăpa cu viaţă doar 92.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe (Departamentul Cifru),în mai 1943, în dimineața zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de Ana Kollontai.

Numit de guvernul Sănătescu secretar de legație la Stockholm, avea să rămână în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii au preluat și ministerul de externe.

Anticomunist convins, a colaborat timp de patru ani cu serviciile secrete americane și franceze în vederea antrenării și parașutării de voluntari anticomuniști în România ocupată de Sovietici.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc: secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, ziaristică la Radio Europa Liberă, secretar general al Fundației Universitare „Carol I”.

În 1961, a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a stat douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger, fiind concomitent profesor de drept internațional și de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, a reluat studiile de filosofie la Sorbona.

În mai 1972, a obținut doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron.

Mai târziu a obținut și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale (fr) de la Paris (INALCO).

Din 1984 până după decembrie 1989, a fost secretar general al Casei Românești de la Paris, după care s-a întors în țară. La Paris fiind, s-a înscris la școala de limbi orientale din capitala Franței, iar după 4 ani, la vârsta de 72 de ani, și-a luat licența în sârbo-croată.

Din 1991 și până în 1998, va fi profesor asociat la Universitatea din București și membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.

Neagu Djuvara a primit la 30 octombrie 2012 titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept. Titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.

La 15 martie 2017, i s-a acordat gradul de general de brigadă — cu o stea, în retragere.

Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural „între orient și occident”, caracterizând-o ca fiind „ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European”, referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007, cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală.

Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care a considerat-o dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.

De asemenea, a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabile occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura română nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă, precum și istoria ultimelor veacuri.

Decedat la 25 ianuarie 2018 la București, slujba sa de înmormântare a fost oficiată la Catedrala Sfântul Vasile din București, de către Mihai Frățilă, episcop român unit (greco-catolic) de București; (https://ro.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara).