CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ne-a părăsit la vârsta de 101 ani Neagu Djuvara, unul dintre cei mai respectați și cunoscuți istorici ai României

 

 

 

 

 

 

 

Istoricul Neagu Djuvara, una dintre cele mai îndrăgite personalităţi culturale ale României, a încetat din viață la 101 ani. 

S-a născut la 18 august 1916 (31 august 1916 S.N.) la Bucureşti într-o familie aristocrată. Tatăl său, Marcel Djuvara, provenea dintr-o familie de aromâni din zona Pindului stabiliţi în Ţările Române la sfârşit de secol XVIII. A fost şef de promoţie la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, apoi căpitan de geniu în armata română şi a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Mama, Tinca  Grădişteanu, aparţinea ultimei generaţii dintr-un neam de mari boieri munteni descendenţi ai voievodului Basarab, aristocraţi înrudiţi cu familiile Cîmpineanu, Sturza, Ghica şi Mavrocordat şi care care au dat României politicieni, diplomaţi şi universitari.

Povestea acestor familii avea să o spună Neagu Djuvara în volumul ”Ce-au fost „boierii mari“ în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI–XX)”, publicat în 2010. 

Familia s-a refugiat mai întâi în Moldova, pentru ca apoi, trecând prin Rusia, la Sankt Petersburg unde au trăit momente dramatice în timpul declanşării Revoluţiei bolşevice, să ajungă în Belgia, la bunicul său care era reprezentantul României la Bruxelles.

În 7 noiembrie 1917, Tinca Djuvara, împreună cu fiii săi, Răzvan şi Neagu, scapă din Petersburgul bolşevizat, luînd ultimul tren spre Helsinki – primul oraş al lumii libere. ”Am plecat din Rusia, care va deveni bolșevică pentru zeci de ani, chiar la momentul ultim, în ultima clipă. Mi s-a povestit asta de când eram copil de 5-6 ani” – spunea Djuvara în interviu.

Tatăl său moare, la Bucureşti la câteva zile după armistiţiul care consemneaza capitularea Germaniei, din 11 noiembrie 1918.

În 1937 devine licențiat la Sorbona (istorie), iar în 1940 își ia doctoratul în Drept la Paris. Avea să reia mai târziu studiile de filosofie la Sorbona, unde obține în 1972 doctoratul de stat, sub îndrumarea cunoscutului sociolog și filosof Raymond Aron, cu o teză de filosofie a istoriei. În 1987 a obținut Diploma Institutului Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO) din Paris.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie-noiembrie 1941), fiind rănit în apropiere de Odessa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm la 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legație la Stockholm, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, după care alege calea exilului în Franța și militează în diverse organizații din diaspora. A fost secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, și a activat la Radio Europa Liberă, Fundația Universitară ”Carol I”, Casa Românească, etc.

În 1961 a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a stat 23 de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine (1961-1984), călătorind mult în Africa, Europa și America. Concomitent a fost și profesor de drept internațional și de istorie economică la Universitatea din Niamey.

Din 1984 a fost secretar general al Casei Românești de la Paris, iar după Revoluția din decembrie 1989 a revenit, în 1990, în România.A fost profesor-asociat la Universitatea din București (1991-1998). Este membru de onoare al Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga” din București.

Preocupat în mod special de filosofia istoriei și de istoria României, Neagu Djuvara a semnat mai multe lucrări de referință, dintre care: ”Le droit roumain en matiere de nationalité” (teza de doctorat) (Paris, 1940); ”Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations” (”Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor”) (Paris, 1975), carte premiată de Academia Franceză în 1976; ”Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la premiere moitié du XIXe siecle” (”Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne”; ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” (2008); ”Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii”; ”De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul” (ediția I — 2003, ediția a II-a — 2007), cu o traducere în engleză apărută în 2011; ”Însemnările lui Georges Milesco” (roman); ”Amintiri din pribegie” (2005, în 2012 apărând cea de-a zecea ediție), versiune franceză: ”Bucarest-Paris-Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948-1990)”; ”Există istorie adevărată?” (2004); ”Thocomerius-Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești” (2007); ”Războiul de șaptezeci și sapte de ani (1914-1991) și premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie” (2008); ”Ce au fost ‘boierii mari’ în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI-XX)” (2010); ”Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 și unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări” (2012); ”O scurtă istorie ilustrată a românilor” (2013) (apărută, în 2014, și în traducere în limba engleză — ”A Brief Illustrated History of Romanians”).

În 2006, Neagu Djuvara a fost decorat cu Ordinul Național ”Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce. În 2010 a fost decorat de către ambasadorul Franței la București, Henri Paul, cu ordinul Ordinul Artelor și Literelor în grad de Ofițer. La 9 august 2016 istoricului Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler.

La 30 octombrie 2012, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, iar la 5 decembrie 2012, titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați.

 

https://www.romaniatv.net/neagu-djuvara-a-murit-la-101-ani_400044.html

https://www.pressalert.ro/2018/01/murit-istoricul-neagu-djuvara-la-101-ani/

http://www.sursazilei.ro/murit-istoricul-neagu-djuvara/

 

 

 

 

Anunțuri

25/01/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , | 3 comentarii

15 ianuarie – Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care l-a dat şi-l va da vreodată, poate, pământul românesc. O descoperire remarcabilă făcută la Arhiva Naţională de Filme. VIDEO

 

 

În fiecare an la 15 ianuarie îl sărbătorim pe “POETUL NOSTRU NAŢIONAL” şi “ROMÂNUL ABSOLUT” MIHAI EMINESCU.

El și- a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare.

Maiorescu nota că: ,,Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”.

,,Stăpân pe limba neaoșă” și cu o ,,neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodata izbea necruțător ,,iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Pe scurt, genialul poet a fost şi un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod. Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

 

 

 

 

 

 

Mihai Eminescu (1850 – 1889)

 

 

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată.  Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani. În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit. Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă. Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj. El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller. Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză,este începută de pe vremuri, de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule elitiste – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României. Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

 

 

 

 

O descoperire remarcabilă a fost făcută în urmă cu câţiva ani la Arhiva Naţională de Filme de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu, care au semnalat existenţa unui film documentar filmat în urmă cu 100 de ani, despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a celor mai apropiaţi oameni din existenţa poetului.

 

 

 

 

 

Afis_Eminescu-Veronica-Creanga_1915

 

 

 

 

Filmul, intitulat „Eminescu, Veronica, Creangă”, a avut premiera pe 15 ianuarie 1915, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de naşterea lui Eminescu, în sala Ateneului Român. 

Este primul film documentar despre Eminescu şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, creaţia eminesciană. a fost realizat de Octav Minar în 1914, are 21 de minute şi a fost realizat în 1914.

Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, recuperată şi recondiţionată integral, este creaţia Casei de Filme „Pathé”, iar imaginile poartă semnătura lui Victor de Bon.

Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docu-drama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt.

Documentarul creat  la 25 de ani de la moartea lui Eminescu ne reţine atenţia datorită imaginilor sale autentice, filmate la începutul veacului trecut, care pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a poetului, împreună cu tatăl său), casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşiului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, „Bolta Rece”, localul „Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu).

Apar în film mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.

Dacă acest film documentar ar fi fost studiat cu atenţie, reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost  poate mai  aproape de realitate!

 

15 ianuarie, ziua lui Eminescu, Zi a Culturii Naţionale 

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Mai sunt citite şi mai plac versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea, Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, poemul Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul Academiei, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

  1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;

  2. http://www.ro.wikipedia.org;

  3. Limba şi literatura română, aprecieri critice.

  4. http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

15/01/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Profesorul martir George Manu: “Oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România”

 

 

Profeţiile geopolitice ale lui George Manu: “Oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România”

 

 

 

 

 

George Manu (alternativ Gheorghe Manu, n. 13 februarie 1903, București – d. 12 aprilie 1961, în închisoarea Aiud), a fost un fizician român și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al Doilea Război Mondial.

Se trăgea, conform tradiției, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieșind din apă), stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului Mihail Manu, sosit în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au înrudit prin alianță cu familii boierești și domnitoare din partea locului, împământenindu-se. Așa se face că în ascendența lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.

Familia Manu a avut de câteva ori un rol de seamă în  hotărârea destinelor României. Astfel, boierul Ion Manu din Tara Româneascã, a fost membru în Căimãcămia din 1858, alãturi de I. A. Filipescu si Emanoil Băleanu.

Bunicul profesorului George Manu a fost generalul Gheorghe Manu (1833-1911), care s-a distins prin bărbăţie si patriotism în războiul de independenţă, fiind ministru de câteva ori.

Gheorghe Manu s-a înscris la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1925 două licențe: în matematică și în fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris.

A lucrat apoi la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-și teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona și Collège de France, cursurile ținute de Eugène Bloch, Louis de Broglie și Paul Langevin. În 1933 își susține teza de doctorat, obținând diploma de Docteur ès sciences physiques (Doctor în științele fizice), cu mențiunea „très honorable”. 

Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium și se întoarce în țară, devenind asistent la Facultatea de Științe din București (1935), iar în 1945, conferențiar. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

În 1943 devine comandantul interimar al Mișcării Legionare. Duce apoi o dublă existență, împărțindu-se între îndeletnicirile de asistent la Facultatea de Științe și cele, clandestine, de coordonator al mișcării legionare.

La sfârșitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mișcării naționale de rezistență.

La scurt timp dupã capitularea României în fata puhoiului sovietic, în primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat un amplu studiu intitulat ” În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească” (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul „România între Rusia și Europa”), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus.

Scopul lucrării era declarat succint în Prefață:

„Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.”
„El intenționează să informeze pe orice persoană imparțială și în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite și Imperiul Britanic. Aceste state și-au asumat în mod voluntar obligații precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Națiunilor Unite. Astfel, națiunile amenințate de invazie străină și subjugare au fost îndreptățite să spere într-un viitor mai bun.”
„Ar fi păcat ca aceste speranțe să fie înșelate.”

Acest Memoriu va constitui un document de mare valoare a felului cum unii dintre cărturarii tãrii au înteles efectiv si patriotic să-si serveascã ţara si sã lupte împotriva trădătorillor uzurpatori comunisti.

Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română și engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea și precizia informației – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile și militare americane și britanice în România, puterilor occidentale, vorbind despre felul în care ruşii au instalat puterea comunistă în ţara noastră.

Datorită agenților KGB infiltrați în serviciile secrete britanice, ea a ajuns cunoscută și conducerii sovietice. Manuscrisul a ajuns la Stalin.

Când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile.

Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale principalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleacă în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.

 A fost condamnat la închisoare pe viaţă şi a trecut timp de 13 ani prin temniţele comuniste de la  Baia Sprie, Gherla şi Aiud, unde va muri.

„A făcut tuberculoză ganglionară… Medicul oficial nu putea indica un tratament decât cu avizul comandantului închisorii și al ofițerului politic. A doua zi după diagnosticarea bolii,  George Manu a fost chemat de comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun care i-a cerut  să participe la „reeducarea de la Aiud” şi să semneze o declarație de desolidarizare . George Manu a răspuns negativ la cererea colonelului și ca urmare, a fost dus din nou în zarcă. 

După două sau trei luni, același medic… îi diagnostichează tuberculoză pulmonară. A urmat din nou întrevederea cu colonelul Crăciun, condiționându-i tratamentul de o declarație în sensul pomenit. George Manu, care nu era un om al compromisurilor, răspunde din nou negativ, dar de această dată, puțin iritat, răspunsul i-a fost mai dur.

În aceeași zi, mâncarea a primit-o strecurată, adică numai zeamă. Acest regim alimentar s-a prelungit pe o durată de câteva luni, astfel încât George Manu, la scurt timp, nu se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, lecțiile lui de geografie, istorie, engleză, filozofie, etc. continuau cu aceeași febrilitate, fie prin morse la zid, fie prin morse pe firul de ață…

În fine, după încă un timp, două sau trei săptămâni, același medic… îi diagnostichează meningită tuberculoasă. În aceeași zi, profesorul Manu este din nou chemat de colonelul Crăciun, care avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină… și alte medicamente antibiotice occidentale.

– Le vezi?, îi spune lui George Manu colonelul Crăciun, – iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sunt numai medicamente occidentale, în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez!

George Manu a răspuns și de astă dată: Nu.

Acesta a fost ultimul răspuns…

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții, Editura Gordian, Timișoara, 1994, p. 218).

Avea 58 de ani şi 34 de kilograme când a murit. Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Râpa Robilor…

 

 

 

 

 

 

Foto: În sala de judecată  a aşa zisului Tribunal al Poporului” plină de muncitori şi provocatori aduşi  să huiduie şi să strige: ” Jos criminalii poporului, moarte lor”, profesorul-martir George Manu, a declarat neînfrânt: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit”

  Ultimele cuvinte ale profesorului George Manu, care rezumau crezul său de o viaţă au fost : „Să le spui tuturor că n-am făcut niciun compromis!”.

Cartea sa, „În spatele Cortinei de Fier”, a fost tipărită pentru prima oară abia în anul 2011. A zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani.

Documentul rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România.

Comuniştii au exterminat elitele României, dar nu au reuşit să ucidă spiritul unor oameni pentru care, libertatea a fost până în ultima clipă a vieţii lor cea mai importanăa valoare.

 

 

 

 

 

 

 

SURSE: 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Manu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/george-manu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/george-manu/1300-george-manu-demnitatea-voevodala-in-temnitele-comuniste

24/12/2017 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: