CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românul Anastase Dragomir, un mare inventator puțin cunoscut lumii. VIDEO

Pe 14 Septembrie 2003, în cadrul mitingului aviatic din MOUNTAIN HOME AIR FORCE BASE, Idaho, căpitanul Christopher Stricklin s-a catapultat cu doar câteva secunde înainte ca avionul F-16 Falcon pe care îl conducea să se prăbușească.

Din fericire nu au existat victime, însă această fotografie extraordinară ne duce cu gândul la una dintre cele mai importante invenții românești pentru aviație și în special pentru aviația militară – scaunul ejectabil (ejection seat), scrie Bogdan Iosifaru în ziarul românilor americani din Chicago, https:// Tribuna us.

Așadar, să vorbim despre un nume care este prea puțin cunoscut lumii – românul Anastase Dragomir.

Imagini pentru anastase dragomir

Foto: Anastase Dragomir (n. 6 februarie 1896, la Brăila – d. 1 ianuarie 1966)

După terminarea școlii, fiind pasionat de aviație, a plecat la Paris unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. În această perioadă a conceput un prim sistem pentru salvarea piloților și a pasagerilor dintr-un avion, în caz de accident.

Astfel că pe 3 noiembrie 1928 depune cererea pentru primul brevet, intitulat: „Nouveau système de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne” (Noul sistem pentru montarea parașutelor în dispozitive de locomoție aeriană) și obține brevetul abia doi ani mai târziu, în 1930.

Această invenție presupunea „un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permitea, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei“.

A experimentat invenţia în 28 august 1929 în apropierea Aeroportului Orly, Paris. În acest scop s-a amenajat, după indicaţiile inventatorului, un avion Farman, în care se instalase „cabina catapultabilă“. Experienţa a constituit o reuşită, confirmând utilitatea acestei invenţii. După demonstraţie, ziarele franceze au subliniat prioritatea mondială, deţinută de Anastase Dragomir în acest domeniu, precum şi importanţa invenţiei pentru aviaţie. Soluţia propusă de Anastase Dragomir pentru autostabilizarea cabinei în cădere prin utilizarea a două paraşute auxiliare se regăseşte în soluţiile actuale de paraşute şi cabine catapultabile.

După această reușită se întoarce în România și repetă experimentul pe Aeroportul Băneasa din București. Cu toate aceste date obținute își continuă cercetările și perfecționează soluția inițială. De exemplu, ține seama că la altitudini mai mari de 4.000 de metri aerul este rarefiat, că temperatura este mult sub zero grade Celsius și mai ţine seama că dacă avionul zboară cu o viteză de 1.000 km/oră, în momentul ieşirii pilotului din avion acesta este izbit de curentul de aer cu o forţă de trei tone.

Astfel că în 1950, obţine un nou brevet românesc pentru ceea ce se numea: „Celulă paraşutată“. Care într-o descriere completă reprezintă „folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus; folosirea unei cabine etanşe sau semi-etanşe, în funcţie de efectuarea zborului la anumite înălţimi şi folosirea pentru cabinele semi-etanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de nevoie, debitarea oxigenului şi aerului necesare vieţii“. Adică ceea ce astăzi  numim Scaunul Catapultabil (Eject Seat)

Anastase Dragomir devine precursorul scaunului ejectabil, brevetele fiind preluate de Armata Americană, care având putere financiară mult mai mare ca România, a dus invenția românului la un alt nivel și de ce nu, la un veritabil scaun ejectabil așa cum îl cunoaștem azi.

De menționat că în activitatea sa, Anastase Dragomir a fost ajutat și de un alt român, Tănase Dobrescu.

Surse: Wikipedia, Ziarul Adevărul, Gazeta de Sud, Mândru să fii român, Aviația Magazin

21/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, MARI ROMANI | , , , , , , , , | Un comentariu

Mircea Eliade: ”Prin Eminescu, neamul românesc și-a câștigat dreptul la nemurire”

Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc

Parte a Proiectului de recuperare a ganditorului national MIHAI EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT

Cuvant Inainte la Mihai Eminescu – Poesii – “editie de pribegie” ingrijita de Mircea Eliade

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s’a impus fulgerator neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s’a facut vreodata socoteala exemplatelor tiparite din Poeziile lui Eminescu.

Dar, in mai putin de o jumatate de veac. poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, dela modestele tiparituripopulare pana la admirabilaeditie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius.

Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar, asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai putin semnificativa, daca n’ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

II

Ce inseamna, pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s’o reamintim inca o data. Tot ce s’a creiat dupa el, dela Niculaie Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetia geniului, cugetului sau macar a limbei eminesciene. Rareori un neam intreg s’a regasit intr’un poet cu atata spontanitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s’a regasit in opera lui Mihail Eminescu.

Il iubim cu totii pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scrim de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa il recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi. El, si numai el, ne-a ajutat sa ne intelegem bataia inimei. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

III

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele.

Noi, cei de aici, rupti de pamant si de neam regasim in el tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariilor noastre.

Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa. Intreg Universul nostru il avem in aceste zeci de pagini, pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc.

Mircea Eliade, Paris, Septembrie 1949

Postfaţă

Eminescu

La 15 Ianuarie s’au implinit o suta douazeci si cinci de ani de la nasterea lui Mihail Eminescu. Romanii din exil au comemorat acest eveniment dupa puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: in Argentina, in Statele Unite, in Franta, sau in Germania si Austria.

Nu e deloc de mirare solidaritatea intregei emigratii romanesti in jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere si desertaciunilor legate de patimile noastre omenesti, un singur punct ramane fix, neclatinat de nici o catastrofa istorica: geniul. Vechea Helada a pierit demult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravietuit tuturor naufragiilor si va supravietui chiar daca ultimul descendent al Greciei clasice va fi sters de pe suprafata pamantului.

Lumea medievala a disparut demult din istorie, dar opera lui Dante continua sa nutreasca viata spirituala a milioane de cetitori, din toate colturile pamantului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atat de proaspete si tot atat de “adevarate” chiar cand istoria Angliei va fi uitata pana si de ultimii descendenti.

Orice s’ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armata din lume si nici o politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafărul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor.

In dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau, se desluseste setea de nemurirea a comunitatii intregi. Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale.

Daca vechea Helada n’ar fi avut decat istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil).

Istoria este prin definitie devenire, transformare continua, in cele din urma desertaciune. Zadarnic incearca un rege sau un despot sa-si cladeasca Statul pentru eternitate.

O forma istorica, chiar daca ar fi perfecta, este totdeauna precara: dureaza un anumit numar de ani, sau de decenii, si apoi lasa locul unei alte forme istorice. Nici un fel de “eternitate” nu este ingaduita organismelor politice si sociale. Singura “eternitate” acceptata de istorie este aceea a creatiilor spirituale.

Care, bine inteles, reflecteaza si specificul national al gintei creatorului si momentul istoric in care a vietuit acesta; le reflecteaza si, am spune, le proiecteaza in “eternitate”.

Patetica lupta a Heladei cu Persii este actuala pentru lumea moderna, pentru ca a cantat-o Eschil.

Au mai fost si alte invazii, de o parte si de alta a Marii Egee, dar despre ele stim foarte putin, pentru ca n’a existat un Eschil care sa le scoata din istorie si sa le fixeze in “eternitate”.

Obscur, dar mai putin patetic, neamul romanesc simte ca si-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creatia lui Mihail Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr’o zi, seca.

Graul nostru poate fi facut sa creasca si aiurea. Si s’ar putea ca intr’o zi, nu prea indepartata, strategia mondiala sa sufere asemenea modificari, incat pozitia noastra de popor de granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate acestea s’ar putea intampla.

Un singur lucru nu se mai poate intampla: disparitia poemelor lui Eminescu. Si cat timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului romanesc a fost “proiectata in eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toata viata de saracie, uneori chiar si de foame, si a murit, omorat de un nebun, intr’un ospiciu…

Este o lectie de modestie pe care insasi istoria ne-o da, noua tuturor…

Mircea Eliade

15 Ianuarie 1975 – Ziarul America – an 69, nr. 11- Detroit/ Michigan

Mihai Eminescu, Poesii, Norcross – Criterion Publishing, Editie anastatica republicata in 2000, 114 p. – Volumul reproduce ediţia multigrafiată apărută în 1949, sub egida Bibliotecii Române din Freiburg, la care s-a adăugat Postfaţă de mai sus.

Surse: MĂRTURISITORII; Mihai-Eminescu.Ro

17/01/2021 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , | Lasă un comentariu

Eforturile diplomatice depuse în Italia pentru realizarea Marii Uniri de la 1918 de prof.Simion Mândrescu

Motto:

«Și noi am pus o piatră la temelia României Mari.»

Simion Mândrescu

Când vorbim despre Marea Unire de la 1918, se cuvine pe drept cuvânt un deplin omagiu profesorului, patriotului și omului de cul­tură, Simion Mândrescu, a cărui activitate pentru realizarea unității naționale, nu s-a desfășurat doar pe meleagurile românești ci și în afară, mai ales în Italia, unde numele lui se leagă de formarea Legiunii voluntarilor Români din vara anului 1918 scrie Violeta Popescu în publicația https://culturaromena.it/profesorul-simion-mandrescu-1868-1947-activitatea-sa-diplomatica-in-italia-la-1918.

La acea vreme profesorul Mândrescu a parcurs fără odih­nă și cu mult zel drumurile Europei pentru a mobiliza opinia publică în folosul luptei pentru unitate a românilor. Șefi de guverne, oameni de cultură și știință, personalități ale vremii au fost informați cu toții prin scrisori, vizite, articole în presă, de sentimentele și lupta românilor.

Despre cine a fost Simion Mândrescu, de la a cărui moarte se împlinesc 81 de ani, con­textul în care a acționat și faptele lui, ne vom opri în cele ce urmează.

Cu precădere intere­sul lui față de românii care trăiau în Italia la acea vreme, de demersurile lui din primăvara și vara anului 1918 atât pentru a sensibiliza autoritățile timpului despre cauza românească cât și pentru constituirea unei unități militare formată din prizonierii de război, merită pe deplin atenția noastră a contemporanilor.

Despre viața și activitatea deosebită a lui Simion C. Mândrescu, pe lângă studii și articole consemnate în presa vremii, ori în publicații şi cărți apărute după moartea sa, există două cărți scrise publicate în timpul vieții acestuia.

Simion Mândrescu a făcut parte dintr-o strălucită pleiadă de intelectuali ardeleni, mi­litanți pentru cauza românească, precum Iuliu Maniu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Alexandru Vaida Voevod, s.a.

Asupra formării sale intelectuale și-a pus amprenta și școala germană, urmând și obținând doctoratul la Universitatea din Berlin.

Fiu al unei familii de țărani mureșeni, Simion Mândrescu s-a născut la 18 iulie 1868; vi­itorul profesor universitar și om politic a urmat clasele primare la Râpa de Jos, gimnaziul la Sibiu, iar apoi s-a înscris la Liceul grăniceresc din Năsăud.

Studiile liceale le-a terminat însă la București, unde a urmat și cursurile Facultății de Litere și Filozofie, avându-i ca profesori pe Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu și Titu Maio­rescu. La Năsăud, viitorul mare intelectual și patriot român avea să dobândească o bază temeinică și o conștiință națională: Aici mi-a fost dat să învăț a-mi iubi cu pasiune neamul, aici mi-a fost dat să învăț a iubi cu aceiași pasiune învățătura.

Simion C. Mândrescu ca și mulți alți intelectuali ardeleni au ales în contextul oprimării austro-ungare să se împli­nească intelectual în vechiul Regat al României, cu el formându-se o adevărată generație dedicată Unirii de la 1918. După terminarea studiilor, scurt timp a funcționat ca profesor la Liceul Codreanu din Bârlad, urmând ca în anul 1899 să primească o bursă pentru a urma un doctorat în filozofie la Universitatea din Berlin.

Întors în țară a activat ca profe­sor la Liceul Național din Iași, dar în 1904 s-a reîntors la București, fiind numit titular al primei catedre universitare de limba si literatura germană, care se înființase chiar în acel an. Atât la Bârlad, cât și la Iași sau mai târziu la București, Simion Mândrescu a pregatit și publicat o serie de lucrări de valoare, precum: „Elemente ungurești în limba româ­na” (1892), „Doina” (1893), „Literatura și obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos” (1894), „Gramatica limbei latine”, pentru clasele I-a si a II-a secundara (1898), „Strigături sau chiuituri poporane” (1898), „Influența limbii germane asupra limbii noastre” (1904), „Influența culturii germane asupra noastra” (1904) ș.a. Simion Mândrescu va fi titularul acestei catedre între anii 1904-1937.

Cu perseverenţa sa tipic ardelenească, a militat pentru înfăptuirea idealului de veacuri al românilor, de a fi uniţi într-un singur stat –mărturie dată prin întreaga sa activitate şi acţiunile întreprinse atât în țară cât şi în afara ei. În Vechiul Regat, pe lângă cariera pro­fesională remarcabilă, se afirmă ca lider al mişcării naţionale având ca scop Unirea Tran­silvaniei, Banatului şi Bucovinei cu România.

S-a implicat activ și total în lupta românilor ardeleni din tara, dar și în Italia, Franța, acolo unde erau români și putea să îi sensibilezezepentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Împreună cu alţi intelectuali cu viziuni şi ten­dinţe progresiste şi unioniste, a în­fiinţat mai multe asociaţii a caror activitate a fost subscrisă determi­nării intrării României în războiul împotriva Austro-Ungariei (Liga pentru Unitatea Culturală a tutu­ror Românilor; Federaţia Unionis­tă, Congresul românilor de peste hotare aflători în ţară, etc.).

Care este contextul în care Si­mion Mândrescu dar și G.G. Mi­ronescu, ajunge să își desfășoare activitatea în Italia și Franța în anii premergători Marii Uniri? Cum ajunge să fie artizanul Legiunii vo­luntarilor români din Italia consti­tuită în vara anului 1918?

În condițiile grele în care se afla România, în vara anului 1917, cu aproape două treimi din teritoriul național ocupat, era nevoie de susținerea cauzei românești în străinătate.

În această situație, românismul avea nevoie de un organ care să poată să răspundă ne­cesităţilor vremii. Se pun astfel bazele Consiliului Național al Unității Române, care își propunea: „organizarea propagandei, organizarea corpurilor voluntare romanești din Austro-Ungaria, şi chiar cea a Regatului României, care se află în străinătate, în Italia, în Franţa, în America, Siberia; edificarea opiniei publice mondiale cu privire la veritabila conștiință românească”. În mai multe capitale aliate au fost trimise delegaţii formate din politicieni, oameni de cultură, personalități din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria. Un rol important în propaganda pentru întregirea României l-au avut profesorii români, care au propus în ședința din iulie 1917, premierului I. I. C. Brătianu trimiterea unei misiuni universitare în Franţa, care să susțină mai ferm interesele românilor. În acest context Si­mion Mândrescu este ales ca delegat din partea „Asociației profesorilor universitari din România” și a „Societății Românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, „ca reprezen­tant al țării în străinătate pentru propagandă”. „În Franța și Italia pentru cauza noastră. 27 septembrie 1917- 1 ianuarie 1919”, „unde lucrează politic și diplomatic pentru întregirea României”. O misiune grea și responsabilă, pe care Simion Mândrescu a împlinit-o în mod excepțional.

Aşa numita „misiune universitară”, destinată să susţină propaganda în străinătate a fost formată din personalităţi de prestigiu ale lumii universitare româneşti: Orest Tafrali, I. Găvănescu şi I. Ursu de la Universitatea din Iaşi; Em. Pangrati, Charles Drouhet, Dr. Hur­muzescu, Traian Lalescu, Simion C. Mândrescu, George Murnu de la Universitatea din Bucureşti şi Ion Nistor de la Universitatea din Cernăuţi. Din septembrie 1917 și până la începutul lunii aprilie 1918, profesorul Mândrescu s-a aflat în Franța, împreună cu o delegație de profesori. Aici se întâlnește cu oameni politici francezi, acordă interviuri și publică articole în diferite ziare franceze, precum: „Le Temps”, „La petite Republique”, „La Roumanie” si „L’Eveil”, atrăgând atenția internațională asupra situației grele în care se afla statul român amenințat cu dispariția si a situației românilor ardeleni din imperiul aus­tro-ungar siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor.

Din Franţa pleacă în Italia, unde desfășoară o activitate intensă atât pentru susținerea cauzei unirii Transilvaniei, Bucovi­nei și Banatului cu România, cât şi pentru constituirea unei legiuni formate din voluntari români proveniți din rândurile prizonierilor de război ardeleni, prizonieri luați de armata italiană în luptele duse cu armata austro-ungară.

În aprilie 1918, S. Mândrescu împreună cu dr. N. Lupu, D. Drăghicescu, Benedetto Luca și Gh. Mironescu, s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrările Congresului naționali­tăților oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor nationalități la autodeterminare. În 1918, s-a constituit și un organism care să coordoneze aceste miș­cări: „Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, cu sediul la Roma, al cărui președinte era Simion Mândrescu şi care avea strânse legături cu alte orga­nisme similare ale românilor, care se înființaseră la Paris, Londra şi Washington.

Acest co­mitet a început să acționeze ca organism unic al tuturor românilor. Un rol conimportant l-au jucat Simion Mândrescu, G.G. Mironescu, precum şi V. Lucaciu, care şi-au împărțit activitatea în folosul românilor între Italia, Franţa şi Statele Unite. Relevantă este în acest sens, scrisoarea datată la 9 mai 1918, adresată de prietenul Benedetto de Luca lui Simion Mândrescu, unde i se solicită în cadrul propagandei printre soldații și ofițerii români, și nu numai, articole și știri legate de schimbările produse în urma Congresului naționa­lităților de la Roma și posibilitatea formării de unități militare care să se alăture Italiei, Puterilor Antantei.

Benedetto De Luca către Simion Mândrescu, Roma, 9 mai 1918:

„Bun și dragă prieten. De abia întors pe 1 mai de la Padova la Roma, m-am grăbit să vin să te salut la hotelul unde te găsești împreună cu doamna Mândrescu, dar aflai de la portar că erați plecați deja de o zi la Cittaducale. Aș fi dorit să mă pui la curent cu ceea ce în prin­cipiu s-a decis în materie de propagandă în rândurile naționalităților oprimate de armata dușmană. Idei bune și proiecte pe care voi căuta să le obțin puțin câte puțin cu dragoste și înțelegere între delegații diferitelor naționalități. De la Roma am plecat la Padova sâmbătă 4 mai.

Aici am așteptat sosirea delegatului boem (din Boemia), care doar el lipsea; de ieri suntem cu toții. Peste câteva zeci de zile se va scrie o foaie săptămânală, publicată în boemă, sârbo-croată, română și poloneză (cu câteva știri, în slovenă și ruteană) care să foloseas­că ca organ al propagandei noastre între trupele diferitelor naționalități oprimate aflate în armata austro-ungară.

Un anumit număr de exemplare ale acestui ziar vor fi distribuite pentru propaganda internă în rândul soldaților și ofițerilor români și boemi din Italia. Vom continua să îl difuzăm în rândurile inamice, chiar și prin intermediul unor manifeste o dată sau de două ori pe săptămână.

Ne adresăm Dvs. cu rugămintea de a ne înlesni atât pentru ziar cât și pentru manifeste, tot ceea ce credeți, cu luminata experiență, cu autoritatea și înțelepciunea care o aveți, ce este oportun pentru publicare: scurte articole, sau note, ca știri și informații, Dorim ca aceste articole să fie semnate de Dvs., pentru a le oferi cea mai mare importanță și eficiență. Materialul care urmează să fie publicat vă rugăm să îl trimiteți la următoarea adresă: Commissione Interalleato di Propaganda, Ufficio del Delegato Romeno, Padova. În al doilea rând, facem apel la competența și bunătatea Dvs. în a alege dintre ofițe­rii noștri români, pe cineva care se potrivește cel mai bine, inițiat dacă se poate în jurnalism, care să scrie în afară de limba română și în maghiară și ruteană.

Dacă nu este posibil să găsești o singură persoană care să răspundă acestor exigențe lingvistice, atunci trebuie să te folosești de amabilitatea alegerii a doi ofițeri. În acest caz, cine scrie în ruteană ar trebui să cunoască un pic de poloneză sau de sârbească. Fiind vorba de o situație foarte delicată ne încredințăm patriotismului dvs. luminat”.

Scrisoarea, dincolo de importanța momentului, denotă autoritatea și prestigiul de care se bucura profesorul Simion Mândrescu, prieten, colaborator al italienilor în acel moment, care cu toții erau animați de misiunea pe care o aveau în acel moment. La 4 iulie 1918, Simion Mândrescu, care se afla la Roma, scria lui Vasile Stoica, atașat la Legaţia Română din Washington: “Sunt de trei luni în Italia, unde mă ocup de formarea unei legiuni române din cei 18. 000 de prizonieri români din Aus­tro-Ungaria.

O parte dintre ofițeri au şi fost eliberați şi trimiși pe front ca informatori, iar altă parte, în număr de 15 au fost eliberați pentru a alcătui împreună cu mine Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Scopul comitetului este de a se ocupa de organizarea legiunii, de a atrage într-un singur mănunchi pe românii transil­văneni, bănăţeni şi bucovineni din țările aliate şi a face propaganda necesară pentru cauza noastră. Sediul comitetului va fi la Roma. Trei membri vor fi trimiși la Paris, trei la Londra și trei la Washington”.

Dar poate cel mai emoționant mesaj adresat de Simion Mândrescu românilor în acel moment, este cel din octombrie 1918, când se afla din nou la Roma și lansa Apelul către românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, aflători în Italia:

„Frați Români, Puterile Aliate au hotărât desființarea Austro-Ungariei și liberarea naționalităților (…). Noi, Românii, liberi pe pământul nostru, vom fi uniți cu România și vom forma acea țară mândră și tare, cum se cuvine să fie țara pe care a întemeiat-o străbunul nostru Traian, de aproape 2000 de ani. Întregul neam românesc va fi mândru de noi și va binecuvânta fapta noastră, iar noi vom putea spune cu mulțumire în suflet: «Și noi am pus o piatră la temelia României Mari»”.

După Unire, Simion Mândrescu a continuat activitatea sa de profesor, punându-se o pe­rioadă și în slujba diplomației românești în Albania (1925-1926), fiind cel dintâi diplomat român care a prezentat scrisorile de acreditare în această țară.

De asemenea a fost fondator al mai multor societăți și publicații precum: Liga națională a femeilor române, 1921; Societatea „Graiul Românesc”, 1923; Societatea Germaniştilor Români, 1931 – Preşedinte; Revista Germaniştilor Români, 1932 – Director; Institutul ro­mâno-german, 1935; Industria casnică românească; Hora; Joc şi cântec românesc, etc.

În 1940, a asistat ca mulți alți patrioți ai făuriri României Mari la destrămarea Țării pentru care luptase cu atâta elan în anii tinereții sale, fiind martor la norii negrii care s-au abătut asupra destinului poporului român. Oameni care își puseseră în slujba Țării tot ce era mai de preț, asistau in nici douăzeci de ani de la marea Unire, la o serie de tragedii care aveau să curme în cel mai brutal mod, destinul românesc.

A fost legat până la sfârșitul vieții de locurile natale. Dovada este faptul ca în 1933 a do­nat suma de 40.000 de lei pentru ridicarea unei școli în localitate, asistând chiar la inau­gurarea ei, iar mai târziu a făcut o importantă donație prin testament. “Am hotărât să las școalei din comuna Râpa de Jos o casă situată în București, Strada Grigore Alexandrescu, nr. 44 și care poate aduce un venit curat de 24-25.000 de lei, cu cari s-ar putea trimite câte doi copii mai buni la școli mai înalte”, erau cuvintele înscrise în cuprinsul testamentului sau, încheiat în 1937.

S-a stins din viața la 30 septembrie 1947, în Bușteni, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

Bibliografie:

Alina-Cătălina Ibănescu, teză de doctorat; Propagandă și război. Misiunea intelectualilor români la Paris. (1917-1920)

Ziarul „Ardealul”, 22 martie 1915

Nicolae Balint, Un mureșean în slujba Unirii, săptămânalul Clipa; Statele Unite, Ediția: 872 – 13 Decembrie, 2008 – Anul XVIII »

Simion Mândrescu – Omul din umbra istoriei Marii Uniri. Asociaţia SIMION C. MÂNDRESCU.

Raluca Tomi, Italienii în slujba Marii Uniri, Revista istorică, tom XXI, 2010, nr. 3–4, p. 279–292

Dr. Alexandru Uiuiu: Duhul istoriei îl readuce pe Simion C. Mândrescu în locurile natale, în co­tidianul Răsunetul.

Prof. univ. dr. Simion C. Mîndrescu și contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri, Unirea, anul 2012

16/01/2021 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: