CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poetul patriot român basarabean Al. Mateevici :  Cuvântare la primul Congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia

 

 

Foto: Alexie (sau Alexei) Mateevici  

Născut la 16/29 martie 1888, la Căinari-Tighina, în familia preotului Mihail Mateevici, la 13/26 august 1917 poetul pleca din viaţă înainte de a fi împlinit 30 de ani şi înainte de a i se fi realizat visul în numele căruia ceruse să plece pe frontul românesc.

Visul său, visul tuturor românilor, avea să înceapă a prinde contur în Basarabia, la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Format în spiritul acestui ideal, cu conştiinţa existenţei identităţii de limbă şi neam a românilor din Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Regatul României, în atmosfera intelectuală a unei familii de preoţi cărturari, A. Mateevici urmează şi duce mai departe, într-o viaţă foarte scurtă, bătălia acestor înaintaşi şi a celor de dinaintea lor, pentru apărarea şi dezvoltarea identităţii spirituale a românilor din teritoriile româneşti aflate, din 1812, sub ocupaţie rusească.

Chiar dacă, la început, drumul preoţiei a putut fi pentru A. Mateevici un drum dat, de dinainte destinat, într-o continuitate, dintr-un anumit punct de vedere firească într-o familie – bunic, unchi, tată – preoţi, în timp, drumul avea să se dovedească cel mai potrivit unor mari deschideri spre cultura umanistă şi, pe acest fond, spre înţelegerea specificului şi necesităţii apărării specificului naţional al poporului său.

Puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), a slujit ca preot în tranșeele Primului Război Mondial legându-și destinul, într-un mod tragic, de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.

A dispărut prematur, la vârsta de doar 29 de ani,  din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla pe front foarte aproape de Mărăşeşti.

Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare.. 

 La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească. 

La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România.

Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cântărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”.

A. Mateevici, va scrie G. Călinescu în Istoria sa, „ar fi fost un poet mare dacă trăia” , apropiindu-l de Eminescu din perspectiva dezvoltării unei creaţii originale pe temeiul poeziei populare:

„Numai Eminescu a ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poeziei populare: «În Bugeac la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni. / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt /…/ Botna seacă dă în şes / Şi se pierde-n stuhul des, / Şi nu-i spune nimănui / Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i»”.

 

Al. Mateevici: Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia.

 

Am venit să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai (1917- n.n.). (Aplauze.) Primiți, fraților, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg.

Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.

Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești.

Mai întâi de toate să știți că:

Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere.

Unde-s doi puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost.

Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.) Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze.)

Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români.

Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii.

Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.

Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.

Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.

Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.

Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)

[În cursul ședinței a II-a a congresului Al. Mateevici a mai avut o intervenție:]

N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură.

Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!

 

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3247

https://books.google.ro/books?id=sHhuDAAAQBAJ&pg=PT305&lpg=PT305&dq=Al.+Mateevici:+Cuvântarea+la+primul+congres+al+învățătorilor+moldoveni+din+Basarabia.

Reclame

17/03/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

114 ani de la nașterea lui Radu Gyr, poetul suferințelor și eroismului din temnițele comuniste

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

 

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor.

Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.

Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă.

Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)

Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române.

Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.

Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa.

El a compus versurile nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”.

De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.

În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc din București.

Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti.

După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, fiind condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.

Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, a fost  trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului,  de fapt batalioane de exterminare a legionarilor.

  Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.

A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie.

Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.

Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil.

După doi ani, prin februarie 1958, este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot mai erau condamnaţi la moarte viteazul Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu – viitorul preot –, Ibrăileanu şi Lucuţa.

Pedeapsa li se comută la 25 ani muncă silnică, dar ei nu află aceasta decât după 11 luni, perioadă de exterminare psihică. Poetul va executa 16 ani de detenţie comunistă până la amnistia din 1964. I se aplică un regim de exterminare lentă plină de sadism în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare ca o piele de şarpe.

Toţi credeau că nu va mai supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea.

A lăsat o operă poetică de valoare unică, inestimabilă. A scris despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, ca în final să ajungă la o linişte sufletească şi la o credinţă adâncă înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă. „Crezul” său devine crezul unei întregi generaţii aruncate de comunişti în „toiul beznelor adânci”.

El este poetul pătimirii româneşti, al tuturor celor înrobiţi pentru dreptate şi adevăr.

Poezia lui Radu Gyr poartă stigmatele unor cumplite suferinţe, dar este inundată şi de lumina lină a harului. E o mărturie că sufletul poate ieşi biruitor asupra unui trup de carne vie, răstignit pe crucea nevoinţelor.

„Prin lacrimi punem pod genunii, / din lacrimi înviem mereu, / si împletind din lacrimi funii / ne priponim de Dumnezeu”. (Lacrimi). Suferinţa este calea care duce la mântuire, la dobândirea harului. Însuşi Hristos Se coboară în celula rece şi mucegăită, cum scrie poetul în mirabila sa  creaţie Iisus în celulă.

 

 

 

 

 

 

 

Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie atrăgea bătăi cumplite şi izolare la Neagra (celulă neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaun). Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie.

Altă metodă de „a scrie” era înnodarea aţei, poezii întregi fiind „înşirate” pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru scris. Câţi deţinuţi n-au fost salvaţi de la moarte, din deznădejde şi de la iad, ascultând poeziile sale!

Auzind poeziile din gura unora cu memorie bună şi transmise din gură în gură, scrise sau prin morse, ele au făcut adevărate minuni. Din cei 3-4.000.000 de deţinuţi de la noi, peste 800.000 şi-au lăsat oasele acolo. Poezia sa, ca şi a celorlalţi, a fost un balsam pentru toată această masă, cu speranţa că „ne vom întoarce într-o zi”, cum sună un vers al său. Versurile, ca şi credinţa în Dumnezeu i-au ţinut treji, le-au dat puterea să reziste tuturor persecuţiilor.

Apoteoza creaţiei poetice a lui Gyr o constituie baladele. Frumuseţea versurilor întrece orice închipuire, iar ideea centrală a lor este nobleţea şi spiritul de jertfă. Sunt câteva idei forţă: muzicalitatea, claritatea şi spiritul de jertfă. Cine a stat cu el în celulă, în special în Zarca Aiudului, a rămas cu impresia că poetul a suferit ca un zeu înlănţuit. Nici un scâncet, nici un oftat, deşi stătea mereu pe scândura rece.

Trupul îi era o mână de oase ţinută de un kilogram de piele roasă pe care comandantul Gh. Crăciun îl revigora puţin când simţea că moare, ca apoi să revină la regimul dinainte. Obligat să-şi renege trecutul, dă o declaraţie – vestită în epocă – prin care spune că îngroapă ce a fost. Aceasta i-a fost smulsă la limita dintre viaţă şi moarte, apoi mai mult muribund, eliberat puţin mai devreme ca ceilalţi deţinuţi. Însă crezul său a rămas acelaşi, deţinuţii n-au putut fi dezarmaţi prin acele cuvinte căci ştiau prea bine condiţiile „umane” în care le-a spus.

Nici după eliberare nu va cunoaşte liniştea. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. În 1968 e ameninţat cu închisoarea dacă nu acceptă să dea note informative, dar Gyr refuză categoric. Mai mult, pentru a încerca să-l compromită, securitatea îl obligă să colaboreze la o gazetă comunistă, Glasul Patriei. În realitate, articolele erau scrise de securitate şi poetul obligat să le semneze. A trecut în veşnicie după o viaţă de chin, în anul 1975 (28 sau 29 aprilie). Înmormântat în Vinerea Mare, pe 2 mai.

Opere reprezentative: Linişti de schituri (poeme), 1924; Plânge Strâmbă-Lemne (poezii), Craiova, 1927; Cerbul de lumină (poezii), Bucureşti, 1928; Stele pentru leagăn (poezii), Râmnicu Vâlcea, 1936; Studenţimea şi idealul spiritual (studiu); Cununi uscate (versuri), 1938; Corabia cu tufănici, Bucureşti, 1939; Poezii de război, Bucureşti, 1942; Balade, Bucureşti, 1943. Postume: Poezii din închisori, 1982, Canada,; Sângele temniţei – Balade, 1993, Timişoara.

După 1989 opera sa a fost introdusă în manualele şcolare. Sensibilitatea şi frumuseţea poeziei sale a fost pusă şi mai mult în evidenţă pe muzica vestitului rapsod Tudor Gheorghe, al cărui tată – Ilie Tudor – a fost camarad de suferinţă al poetului la Aiud.

Prin concertul Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964 Tudor Gheorghe aduce în conştiinţa generaţiei de azi una din cele mai cumplite suferinţe ale omenirii întregi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane,

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

si zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce’nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S’a aşezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am trezit din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite’n unghere,
cu suliţa lor m’au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

 

 

 

 

Radu Gyr ne-a lăsat un îndemn de luptă, poate cel mai potrivit din câte s-au scris, intitulat chiar aşa:

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Atunci când inima ta cântă,

ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,

ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,

când te ridici c-un steag mai sfânt?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri

şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

cele mai crâncene înfrângeri

sunt renunţările la vis

 

 

 

 

 (din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche), preluat de https://www.buciumul.ro/2019/03/02/radu-gyr-114-ani-de-la-nastere/

02/03/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 16 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

16 februarie, în istoria noastră  

 

 

 

 

 

 1699- Prima diplomă leopoldină recunoştea clerului greco-catolic din Transilvania aceleaşi privilegii de care se bucurau şi preoţii catolici.

 

 

 

 

 

1875 –  Societatea Studenţilor în Medicină, compusă iniţial din cei zece membri fondatori (Nicolae Manolescu, Constantin Istrati, Sterie Argeşeanu, Alexandru Boicescu, Constantin Steuceanu, George Pastia şi Vasile Vasiliu Bejan), plus alţi nouă membri înscrişi ulterior, a ţinut prima şedinţă publică sub preşedinţia provizorie a lui Alexandru Boicescu. În această şedinţă s-a votat statutul compus din 27 de articole, se alege comitetul Societăţii, iar onoarea de preşedinte i-a fost conferită lui Nicolae Manolescu.

Societatea Studenţilor în Medicină din Bucureşti cunoscută şi sub abrevierile SSM sau SSMB, a fost înfiinţată la 1/13 ianuarie 1875 din necesitatea şi dorinţa studenţilor de a se sprijini reciproc, de a se manifesta ştiinţific într-un cadru organizat, dar mai ales din necesitatea documentării ştiinţifice într-o vreme în care literatura medicală românescă se afla la începuturile sale, iar bibliotecile de stat şi cea a Facultăţii de Medicină nu posedau cărţile şi revistele medicale necesare viitorilor medici.

Promotorul acestei idei a fost Nicolae Manolescu, atunci student, ulterior ilustru profesor de oftalmologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti

 

 

 

 1886 –  S-a născut la Buzău inginerul Constantin Budeanu, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de electrotehnică.

 

 

 

Constantin I. Budeanu

 

În 1903 este admis ca student la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar după 5 ani, la 10 iulie 1908, obţine titlul de inginer constructor cu media generală 18,21. În urma unui concurs, Academia Română îi oferă, în 1908, o bursă „Adamachi” pentru specializare în domeniul electrotehnicii, energeticii şi metrologiei.

În 1909 a absolvă Şcoala Superioară de Electricitate din Paris şi obţine diploma inginer energetician. Istoria spune că Directorul Şcolii, Paul Janet, a fost atât de impresionat de pregătirea profesională a lui Constantin Budeanu, încât, începând din 1909 şi până în 1940, i-a admis fără concurs pe toţi absolvenţii de învăţământ superior electrotehnic de la Bucureşti şi apoi de la Timişoara.

După absolvire, timp de un an, a efectuat un stagiu de practică la întreprinderi electrice din Paris, pe care l-a continuat în Germania, la Fabrica de Maşini Electrice şi la una dintre Centralele electrice din Berlin.În 1910 se reîntoarce în ţară unde va lucra direct cu problemele practice , cu problemele tehnice legate de centrale electrice, de reţele electrice, de electrotehnică.

1916 devine asistent la cursul de electricitate şi electrotehnică al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele .

În 1920, este numit conferenţiar suplinitor , iar în 1921 devine conferenţiar titular la Şcoala Politehnică din Bucureşti care fusese înfiinţată în 1920 prin transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi care va deveni mai apoi Institutul Politehnic din Bucureşti, respectiv Universitatea Politehnica Bucureşti.

A fost, între 1932 şi 1935, membru în Consiliul de Conducere al Societăţii Electricienilor Francezi din Paris şi Preşedinte al Comitetului Internaţional pentru Studiul Fenomenelor Reactive şi Deformante. 

A inventat reostatul cu lichid pentru încercarea generatoarelor electrice. 

Pentru meritele sale remarcabile, a fost ales, în 1938, membru corespondent al Academiei Române, iar apoi, în 1955, membru plin al Academiei Române ca şi al unor academii şi societăţi străine, printre care şi Conférence Internationale des Grands Réseaux Electrique (CIGRE). În 1946 a primit din partea CIGRE „Medalia Recunoştinţei”. Constantin Budeanu şi Remus Răduleţ sunt două nume incluse în „Sala savanţilor şi inventatorilor”, organizată de Comisia Electrotehnică Internaţională la Geneva, alături de Maxwell, Faraday, Tesla, Edison.

 

 

 

 

1902 – S-a născut inginerul agronom Teodor Bordeianu; a elaborat primele lucrări de pomologie în ţara noastră.

 

 

 

 

 

 

 

A fost membru titular al Academiei Române din 1963; (m. 1969).

 

 

 

 

 

 

 

1903 – A murit Daniil I. Barcianu-Popovici, biolog și botanist, primul cercetător român de biologie experimentală (a publicat remarcabile lucrări de anatomie şi embriologie vegetală); (n. 1847).

 

 

 

 

1906- S-a născut matematicianul Tiberiu Popoviciu; fondatorul şcolii româneşti de analiză numerică; a înfiinţat (în 1946), la Universitatea din Cluj, Seminarul de Teoria Aproximării şi Analizei Numerice; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1975).

 

 

 

 

1910 – S-a născut Lucia Demetrius, prozatoare, poetă, autoare dramatică şi traducătoare; (m. 1992).

Fiica lui Vasile Demetrius si a Antigonei (n. Rabinovici). Obține licenta in litere (1931) si filosofie (1932) și urmează  cursurile Conservatorului de Arta Dramatică din București, clasa Ion Manolescu (1928-1931).

 

 

Imagini pentru Lucia Demetrius,photos

 

 

 

 

Debuteaza editorial cu romanul Tinerete (1936); romane sint si Marea fuga (1938), Primavara pe Tirnave (I—II, 1960-l963), Lumea incepe cu mine (1968). 

In 1946 debuteaza ca autoare dramatică și va deveni unul dintre dramaturgii cei mai prolifici, prin volumele  de teatru Cumpana (1949), Vadul nou (1951), Premiera (1952), Oameni de azi (1952); Trei generatii (1956), Vlaicu si feciorii lui (1959) etc, precum si printr-un numar impresionant de piese intr-un act. 

A publicat si diverse volum de nuvele (Destine, 1939; Album de familie, 1945; Oglinda, 1957; Nunta llonei, 1960; Fagaduielile, 1964; La ora ceaiului, 1970; Intoarcerea la miracol, 1974; Te iubesc, viata, 1984; Plimbare in parcul linistit, 1987), note de calatorie (Acuarele, 1971) etc A tradus din Shakespeare, Charles Perrault, Flaubert, V. Hugo, Balzac, Al. Dumas, I. S. Turgheniev, Maupassant, Stanislavski, Marcel Achard, Vitali Bianki, Ivan Bunin, Julien Green, Louis Bromfield s.a. Premiul „Femina” (1936); Premiul de Stat (1951).

 

 

 

 

1923 – La Geneva, s-au pus bazele noului pact al Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) aveau o bază organizatorică solidă, prin unificarea politicii lor generale. În noua organizare, Mica Înţelegere devenea o forţă de care trebuia să se ţină seama în Europa, alianţa acţionînd mereu pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.

 

 

 

 

1926 – Se infiinţeaza la Iași din iniţiativa regelui, Fundaţia Culturala “Regele Ferdinand I”  . Constituită din două structuri – Fundaţiunea Universitară „Regele Ferdinand I” şi Institutul cu internat pentru educaţia fiicelor de ofiţeri – aceasta a fiinţat până în 1946, când Senatul Universităţii din Iaşi a preluat atribuţiile acesteia.

 

 

 

 

1930 –  Federația Română de Fotbal s-a afiliat la Federația Internațională a Asociațiilor de Fotbal (FIFA).

 

 

 România la Campionatul Mondial la Fotbal, Uruguay, 1930, preluat piatza.net

Echipa  României la Campionatul Mondial la Fotbal, Uruguay, 1930, (preluat de pe  piatza.net).

 

La 16 februarie 1930 Asociația Comisia Centrală de Fotbal se transformă în Federația Română de Fotbal, organism independent cu autoritate juridică, acesta hotărînd participarea României la Campionatul Mondial din Uruguay în luna iulie a aceluiași an. Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 a fost mult discutată în ţară, urmând a fi prima manifestare internaţională a României Mari.

Primul președinte al Federației Române de Fotbal  a fost avocatul Aurel Leucuția, fostul președinte al asociației Comisia Centrală de Fotbal. Aurel Leucuția (n.1894-d.1964) a fost avocat, om politic român, care a îndeplinit și funcția de ministru.
Începînd cu ediția 1932-1933, în România funcționează sistemul divizionar, cu un campionat unitar al primei divizii (inițial în două serii). Disputarea Cupei României a început în sezonul 1933-1934.

Federația Româna de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954.

1968 – România a renunţat la organizarea administrativă  de tip sovietic cu regiuni şi raioane din 1948, şi a reînfiinţat unitatea administrativ-teritorială tradiţională: judeţul.

Au fost organizate un numar de 39  judeţe, plus municipiul Bucureşti.

Impărțirea pe judete pe actualul teritoriu al Romaniei este atestata  inca din 8 ianuarie 1392, când domnitorul Nircea cel Batran printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel,  Judetul Valcea este primul județ romanesc atestat documentar .

1990 – A fost acceptată (prin Decretul CPUN nr. 124), cererea de eliberare din funcţia de ministru al apărării naţionale a generalului Nicolae Militaru.

 

 

 

 

 

 

În locul sau a fost numit generalul-colonel Victor Atanasie Stănculescu (foto).

 

 1995: A murit Victor Kernbach, prozator, poet, eseist şi traducător, cercetător al mitologiei româneşti şi universale; (n. 1923, la Chişinău, azi în R. Moldova).

 

 

 

1996 –  A decedat gazetarul  Nicolae Carandino,  fruntas țăranist, directorul Ziarului Dreptatea, traducător și director al Teatrului Național din București, ultimul dintre supraviețuitorii procesului Iuliu Maniu.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru nicolae-carandino. photos

 

 

 

 

 

 

Scriitorul şi publicistul brăilean Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila – d. 16 februarie 1996), a fost un ziarist, cronicar plastic şi dramatic, traducător şi memorialist din România.

Ca scriitor debutează în 1939 cu „Viaţa de glorie şi de pasiune a marii cântăreţe Darclee”, o evocare romanţată, în care documen­taţia riguroasă se dizolvă în pagini literare de bună calitate. Lucrarea fusese publicată în vara aceluiaşi an sub formă de foileton în „România”, şi la apariţia în volum a fost apreciată, într-o cronică, drept „cel mai mare succes de senzaţie al sezonului literar”. Interesul publicului s-a datorat în mare parte accentului pus pe unele referiri la viaţa particulară a cântăreţei, care a numărat printre admiratorii apropiaţi perso­nalităţi de primă mărime – Gounod, Verdi, Puccini, Mascagni sau regele Carlos al Portugaliei.

Următoarele volume, cuprin­zând comentarii şi însemnări critice privitoare la viaţa teatrală, dar şi memorialistică, apar după revenirea lui Carandino în zona preocupărilor gazetăreşti.

În ianuarie-martie 1945 devine directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi director general al teatrelor, fiind ultimul cumulard al celor două funcţii; după instaurarea guvernului Petru Groza, Carandino îşi prezintă demisia, fiind urmat la direcţia Teatrului Naţional de Tudor Vianu, iar la cea a Direcţiei Generale a Teatrelor, de N.D. Cocea.

Datorită atitudinii sale deschise împotriva regimului de dictatură antonesciană, este internat în lagăr, la Tg. Jiu, în 1942.

Arestat în 1947, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc. Condamnat în acelaşi an la 6 ani temniţă grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii şi 1,000 de lei cheltuieli de judecată.

A fost deţinut în realitate 9 ani în închisorile din Galaţi, Sighet şi Bucureşti. Domiciliu forţat, până în 1962, în Bărăgan, la Bumbacari şi Rubla.

După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice şi traduceri în limbile greacă, franceză şi italiană.

Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din ţară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986).

Cititorii fac cunoştinţă cu date inedite despre începuturile ziarelor „Dreptatea” şi „Curierul”, înscenarea de la Tămădău, ancheta în acest caz, procesul, închisorile de la Galaţi şi Sighet, evocă pe Maniu în închisoare, evocă viaţa în deportare, la Bumbăcari şi Rubla, şi mai ales ultimele sale clipe în celulă cu Iuliu Maniu.

Acesta, imobilizat la pat, este ajutat de Carandino. Carandino îl spală, îl hrăneşte, populând clipele cu amintiri şi consideraţii politice. Învins de vârstă şi de boală, Maniu este conştient că sacrificiul său va rodi nu peste mult timp în viaţa publică a ţării.

Însemnările se termină cu un fel de portret al lui Maniu în faţa istoriei.

Citesc două pasaje: „Pus în alternativa de a fi preşedinte al sclaviei româneşti, sau de a muri în închisoare, nimeni nu a acceptat cu mai multă seninătate, cu mai mult eroism jertfa de sine”.

Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

Prin Hotărârea nr. 72, din 1 septembrie 1995, Nicolae Carandino a fost declarat Cetățean de Onoare al Brăilei.

 

 

 

 

 2007: A decedat Virgil Cândea, istoric al culturii române medievale şi moderne, teolog; ( n.29 aprilie 1927, Focșani).

A făcut cercetări despre umanismul românesc, imaginea culturii româneşti în lume, creaţii româneşti în colecţii străine;

 

Imagini pentru virgil candea

 

 

Studii Superioare la Facultăţiile de Drept (1945-1949), Filosofie (1946-1950) şi Teologie (1951 – 1955) din Bucureşti, la care a obţinut licenţa, iar mai târziu – Doctoratul în Filosofie (1970).

A fost  Bibliograf principal, apoi şef al Secţiei de documentare la Biblioteca Academiei Române (1950-1961),Director al Secretariatului Asociaţiei Internaţionale de Studii sud-est europene (1963-1968),Cercetător ştiinţific principal la Institutul de Studii sud-est europene (1968-1972, Secretar al Asociaţiei ,,România” (1972-1990),  Lector, apoi profesor de Istoria relaţiilor Internaţionale, Istoria culturii sau Artă religioasă la Facultatea de Drept (1963 – 1966), Institutul de Arte plastice “Nicolae Grigorescu” (1980-1982), Facultatea de Teologie (din 1993), toate în Bucureşti, Profesor invitat la Institutul Universitar Oriental din Napoli (1965), Instiuitul de Înalte Studii Europene din Geneva (1970), Universităţile din Beirut (1982), Strasbourg (1983) şi “La Sapienza” din Roma (1990),  

Membru corespondent (1992), apoi titular (1993) al Academiei Române, membru corespondent al Societăţii sud-est europene din Munchen (1990),

Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de studii sud-est europene (1988-1994), apoi

Secretar general de onoare (din 1994); redactor al revistei “Studii şi Cercetări de Bibliologie” (1955-1960) şi al “Buletinului Asociatiei Internaţionale de Studii sud-est europene” (1963 -1968 şi 1988 – 1994),

Membru în comitetul de redactie al unor periodice cu profil istoric;

Membru în Adunarea Naţională Bisericească din Bucureşti (din 1990),  

A participat la numeroase congrese şi reuniuni Internaţionale de stiinţe istorice, de studii sud-est europene, de artă  religioasă sau de istoria culturii. 

A publicat numeroase lucrări privitoare la istoria spiritualităţii româneşti, a culturii româneşti medievale, opera unor umanişti şi iluminişti români, arta postbizantină, relaţiile noastre spirituale, culturale cu Orientul creştin etc.;

A îngrijit publicarea, în ediţii critice, a operelor lui Dimitrie Cantemir, Alexandru Odobescu, Dante;

A  organizat expoziţii internaţionale de icoane (Beirut 1969, Paris 1993).

 

 

 

 

2015: A murit naistul Radu Simion; (n. 1940).

 

 

 

 

 

2013 – A murit Dumitru Sechelariu, fost primar al Bacăului între anii 1996 – 2004; (n. 1958).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Dumitru Sechelariu,photos

 

 

De numele său este legat şi FCM Bacău, club pe care l-a condus din 1992 până în 2007.

 

 

 

 

 

2013 – La cea de-a 63-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, filmul „Poziţia copilului”, în regia lui Călin Peter Netzer, a câştigat „Ursul de Aur”.

Cu o zi înainte, pelicula a primit şi premiul Federaţiei Internaţionale a Criticii (FIPRESCI), la acelaşi festival.

 

 

 

 

 

 2016 – A murit Horia Pătraşcu, scenarist, critic de film, publicist şi scriitor; (n. la 15 mai 1938, Caransebes, judetul Caras-Severin).

 

 

 

 

 

Horia Patrascu

 

 

 

 

 

 A absolvit sectia de Teatrologie a Institutului de Arta Teatrală si Cinematografica J.L. Caragiale” din București (1968). 

Director al Caminului Cultural din comuna Zarvesti si activist la Casa Raionala de Cultura din Caransebes (1960-l963). 

Redactor la redactia scenarii a Studioului Cinematografic Bucuresti (1968-l970). Din 1973, redactor si publicist comentator la revista Flacara.

Debuteaza in Viata Romaneasca (1958), după care debutează editorial cu volumul ”Intunericul si profesoara de pian” (1966).

Alte volume: Reconstituirea (1967), Petrecerea (1982).

Autor de scenarii: Căldura (1969), Reconstituirea (1970), Asteptarea (1971), Cumpăna (1980). Premiul pentru proza al revista Luceafarul pe 1964; Premiul revista Flacara pentru cel mai bun reportaj (1973).

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 
 
Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

Istoriculzilei blogspot.com;

Istoria md.;

Wikipedia  

Mediafax.ro

http://www.worldwideromania.com

 

 

16/02/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: