CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORICUL NEAGU DJUVARA: ”România urmează soarta Europei Occidentale, deși comunismul a întarziat-o cu 50 de ani”

Maestrul Neagu Djuvara a fost unul dintre cei mai mari istorici români, dar si unul dintre puținii reprezentanti ai marilor familii boierești care mai puteau fi întâlniți în Romania după prăbușirea regimului comunist.

În 1944 a plecat în exil, pentru ca dupa Revoluție să se întoarcă definitiv în patrie, consemnează https://inliniedreapta.net.și https://www.wall-street.ro.

„Războiul de şaptezeci şi şapte de ani” este, conform unei strălucitoare pledoarii a profesorului N. Djuvara, o sintagmă ce are şanse reale de a se impune istoricilor din veacurile viitoare.

Aşa cum se vorbeşte azi de „Războiul de treizeci de ani”, „Războiul de o sută de ani” din secolele trecute, perioada cuprinsă între cea dintâi conflagraţie mondială (1914) şi prăbuşirea Uniunii Sovietice (1991) are toate şansele de a se impune atenţiei opiniei publice drept o epocă pe care şi-a pus pecetea, implacabil şi în ultimă instanţă, marele război pentru revelarea puterii americane, căreia îi revine pe mai departe rolul de a domina ultima fază a civilizaţiei occidentale.

Doar că, vaticinează (din lat. vaticinari -a prezice) sumbru şi neliniştitor profesorul Djuvara – vremea „împărăţiei” Statelor Unite va fi de scurtă durată, pentru a lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală şi de tulburări haotice.

O nouă şi fascinantă demonstraţie de erudiţie şi talent – cu care ne-a obişnuit şi încântat, de-a lungul anilor, profesorul Neagu Djuvara – despre chipul epocii noastre, aşa cum este şi, mai cu seamă, cum va fi el peste nu multă vreme!

 Vorbind despre ciclicitatea istoriei, indică 12 asemenea civilizaţii („unităţi de civilizaţie” le spune istoricul) şi, anticipînd un raspuns afirmativ la nedumerirea sa, se întreabă daca nu cumva „procedînd la o comparaţie între toate acele unităţi identificate, să vedem dacă ele nu prezintă, toate, uimitoare similitudini în desfăşurarea lor , îngăduidu-ne să specificăm care sunt acele constante variabile care apar la toate”.
Pe scurt, o civilizaţie, în vocabularul lui Neagu Djuvara, înseamnă a) „o arie geografică relativ întinsă pentru vremea cînd au apărut, îmbrăţişînd mai multe etnii sau mai multe state organizate; b) „o anumită unitate în moravuri, în tehnici, în arte, în credinţe”; c) un parcurs foarte asemănător „cu privire la aceleaşi scheme de evoluţie politică”.

În privinţa fazelor de evoluţie politică (termenul de „politică” trebuie luat într-un sens foarte general), există, conform istoricului, o succesiune în care sînt relevante următoarele aspecte: a) faza „larvară” – „anumite triburi sau neamuri sînt animate deodată de o energie, de un dinamism care le îndeamnă să intre în contact, cel mai adesea violent, cu alte grupuri, alte culturi, pe care le copleşesc, creînd un nou amestec”; b) faza „de formare” – care corespunde naşterii şi consolidării „unui nou model de structură socială” şi a unui „nou stil comun în gândire şi artă”; c) faza de „înflorire” – moment istoric în care „expansiunea e la culme şi creativitatea artistică e mai bogată ca oricînd”, dar şi în care începe d) faza de „luptă pentru hegemonie” – „cînd principalele unităţi statale înfiripate în acel spaţiu îşi dispută întietatea, fiecare regat strîduindu-se să rămînă singur dominator, să fie singur imperial”; e) faza „imperială” – „cînd un singur competitor i-a învins pe toţi ceilalţi şi-şi asigură dominaţia pe tot întinsul acelei culturi, în general pentru mai multe sute de ani”.

Foarte interesantă, pătrunzătoare şi memorabilă este observaţia domnului Djuvara cu privire la actorul marginal, excentric – cel care ajunge să facă mutarea decisivă şi în beneficiul propriu într-o competiţie pentru hegemonie.

Cei care, în confruntarea intra-civilizaţională, cîştigă lupta decisivă sînt, în multe privinţe, spune domnul Djuvara, marginali, ex-centrici. Ultimii, în această serie de învingători care par că răspund şi că se supun unor legi înalte, oarecum nepămîntene, sînt Statele Unite ale Americii. SUA sînt liderul suprem la zi, spune istoricul, rezultat în urma ultimei confruntări civilizaţionale – un lider care a avut de dus nu doar Două Războaie Mondiale, ci şi un altul, mult mai lung, mai asimetric, mai sofisticat (pentru că nu întotdeauna cu armele!) decît cele clasice – o confruntare cu URSS – Rusia care a durat pînă către 1991 şi pe care SUA l-a cîştigat în mod evident.
Când avansează teza, seducător şi abundent argumentată, că SUA sînt ultimul mare – dar nu şi cel din urmă, căci istoria nu s-a oprit, în ciuda unor exaltări hermeneutice contextuale – cîştigător al confruntărilor civilizaţionale, Neagu Djuvara face şi o amplă reverenţă retorică unui om cu adevărat vizionar, şi nu doar în această privinţă. Şi anume, lui Alexis de Tocqueville, cel care, cu aproape un secol înainte ca lucrurile să fie clare în această privinţă, a intuit că SUA vor juca un rol imens în geopolitica mondială şi că o vor marca în chip decisiv.

România urmeaza soarta Europei Occidentale, deși comunismul a intarziat-o cu 50 de ani. Ascensiunea lumii vestice ar putea fi insă pusă în primejdie în cazul in care din motive externe sau interne Statele Unite ale Americii, jandarmul lumii, s-ar prabuși.

“Nu trebuie sa ne facem griji pentru nepoții noștri, probleme vor fi doar pentru nepoții nepoților noștri”, spunea istoricul Neagu Djuvara, într-o întâlnire cu oameni de afaceri din România organizata de asociatia Erudio.

Afirmația maestrului a provocat o oarecare rumoare in sala, dar explicatia urma sa sublinieze o evolutie contemporana destul de ingrijoratoare: asaltul perifericilor, care marcheaza decaderea civilizatiei occidentale.

Prabusirea Imperiului Roman a consemnat venirea la putere a perifericilor – populații latinizate din teritoriile cucerite. Romanii, la rândul lor, fusesera considerați periferici in comparatie cu civilizatia greacă, iar mai apoi au ajuns stapanii lumii.

Secole mai târziu, decăderea Franței este marcata tot de acapararea conducerii tot de catre periferici, insusi corsicanul Napoleon Bonaparte fiind un exemplu in acest sens. Acum, Europa Occidentala rezista cu greu asaltului imigrantilor din tarile orientale si asiatice. Se repeta oare istoria?

Neagu Djuvara este convins ca toate evenimentele marcante ale istoriei au o anumita ciclicitate. “Progresele cele mai remarcabile din istorie sunt facute de grupari de popoare care au ajuns sa aiba aceeasi limba, aceeasi religie si care au trait mai mult de 2.000 de ani, dar nu mai mult de 2.500”, spune Djuvara. Dupa 2.000 – 2.500 de ani intra in scena perifericii, care aduc totodata schimbari in limba si in religie.

Pe acelasi rationament, insasi civilizatia occidentală contemporana este amenintată de “asaltul” popoarelor musulmane, actualii periferici.

“In curând, din cei care se pretind a fi creștini, doar 10-20% vor mai fi cu adevarat. Statistic vorbind, vor fi mai multi musulmani decât europeni. Văd lucrurile foarte prost pentru Europa”, a explicat maestrul.

Cu o prezență hegemonică și un rol vital în toate teatrele de lupta din lume, SUA conduce civilizatia contemporana.”Daca SUA se prabușește, din cauze interne sau externe, atunci cu siguranță Europa va sta prost”, concluzioneaza Djuvara.

Istoricul este prudent, chiar sceptic cu privire la faptul că hegemonia americană va cuprinde întreaga lume. China, India şi lumea musulmană sînt piedici aproape insurmontabile în faţa unui proiect de hegemonie absolută.

Apoi, si aici e foarte interesant ceea ce întrevede Neagu Djuvara: „apar mai multe simptome, care ar fi semnul că hegemonia americană nu poate fi de lungă durată”. Compoziţia etnică, ritmul extrem de fluid de modificare a castelor care deţin puterea, precum şi – amănunt care nu ar semnala, la o primă vedere, îngrijorare – o formidabilă efervescenţă ştiinţifică şi culturală care apare, de regulă, pe finalul dominaţiei unei civilizaţii – sînt, sugerează Neagu Djuvara semne ale declinului. La ele se adaugă şi o derută a tineretului – care se revoltă „din ce în ce mai des şi din ce în ce mai haotic împotriva oricăror orînduieli tradiţionale”.

Viitorul este deschis, sugerează venerabilului istoric – dar, inclusiv pentru faptul că e deschis, el poate fi şi sumbru şi cu mult haos inclus. Semne sînt deja – destul de multe.

România, slabe sanse sa recupereze decalajul față de Europa.

Considerata a sta la periferia Uniunii Europene, Romania inca nu resimte acut prezenta imigrantilor, asta si pentru ca suntem cu 50 de ani in urma vesticilor. “Comunismul ne-a inapoiat cu cinci decenii. Țara noastra a fost ca un copil de 13 de ani, care a stat bolnav timp de 5 ani, iar cand s-a trezit, tot ca la 13 ani arata”, spunea istoricul. Viziunea sa este rezervata: România nu va recupera prea curand timpul pierdut in negura comunismului.

“Eu nu am fost niciodata intr-o diaspora, ci doar refugiat politic. Iar cand m-am intors in Romania, m-am intrebat daca pot sa stau intr-o tara pe care o gaseam atat de schimbata”, povesteste fostul diplomat. Djuvara crede ca desi Romania nu este amenintata de imigranti, exodul “creierelor” si fortei de mana de lucru in strainatate este un semnal de alarma. “Dacă din cei care pleaca la studii in afara doua treimi nu se mai intorc, atunci nu vad prea bine tara noastra”, conchidea maestrul.

BIOGRAFIA UNUI STRĂLUCIT ISTORIC ROMÂN

Neagu Bunea Djuvara, a fost un diplomat, filosof, istoric, jurnalist și romancier român.

S-a născut la 18 august (stil vechi) / 31 august (stil nou) 1916 la Bucureşti, într-o familie în care tatăl, Marcel, căpitan de Geniu în armata română, se trăgea dintr-o familie veche de celnici aromâni, iar mama, Tinca, aparţinea vechii familii de boieri, Grădişteanu, înrudită cu mai toate familiile boiereşti din Ţara Românească.

În anul 1918 tatăl său moare, în urma marii epidemii de gripă spaniolă.

Primul război mondial obligă familia să aleagă calea exilului, către bunicul Trandafir Djuvara, ministru plenipotenţiar al României în Belgia, mai întâi mergând la Nisa, în 1928, apoi la Paris, din 1932.

Neagu Djuvara şi-a definitivat studiile liceale în capitala Franţei, apoi fiind licenţiat în litere la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la aceeaşi universitate, în anul 1940.

În anul 1937 s-a căsătorit în Franţa cu France Henriette Marie Gaillet, nepoata generalului Jean Baptiste Estienne, cel care a inventat în 1916 carele de luptă (tancul), cei doi fiind cununaţi de Monseniorul Vladimir Ghika, personalitate remarcabilă a vremii şi rudă cu mama lui Neagu Djuvara.

În 1940 lansează, la Paris, volumul „La législation roumaine en matière de nationalité”.

Tot în 1940 revine în ţară pentru satisfacerea stagiului militar, iar între iunie şi noiembrie 1941, participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă.

Ca infanterist, Djuvara este rănit în faţa Odesei, iar şansa îi surâde, căci, după trimiterea lui la Tiraspol pentru refacere, regimentul său a fost decimat în luptele pentru cucerirea Odesei, unde dintr-un efectiv de 3.000 de oameni vor scăpa cu viaţă doar 92.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe (Departamentul Cifru),în mai 1943, în dimineața zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de Ana Kollontai.

Numit de guvernul Sănătescu secretar de legație la Stockholm, avea să rămână în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii au preluat și ministerul de externe.

Anticomunist convins, a colaborat timp de patru ani cu serviciile secrete americane și franceze în vederea antrenării și parașutării de voluntari anticomuniști în România ocupată de Sovietici.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc: secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, ziaristică la Radio Europa Liberă, secretar general al Fundației Universitare „Carol I”.

În 1961, a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a stat douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger, fiind concomitent profesor de drept internațional și de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, a reluat studiile de filosofie la Sorbona.

În mai 1972, a obținut doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron.

Mai târziu a obținut și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale (fr) de la Paris (INALCO).

Din 1984 până după decembrie 1989, a fost secretar general al Casei Românești de la Paris, după care s-a întors în țară. La Paris fiind, s-a înscris la școala de limbi orientale din capitala Franței, iar după 4 ani, la vârsta de 72 de ani, și-a luat licența în sârbo-croată.

Din 1991 și până în 1998, va fi profesor asociat la Universitatea din București și membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.

Neagu Djuvara a primit la 30 octombrie 2012 titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat în Sala Stoicescu a Palatului Facultății de Drept. Titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în urma ceremoniei din 5 decembrie 2012.

La 15 martie 2017, i s-a acordat gradul de general de brigadă — cu o stea, în retragere.

Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural „între orient și occident”, caracterizând-o ca fiind „ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European”, referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007, cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală.

Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care a considerat-o dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.

De asemenea, a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabile occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura română nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă, precum și istoria ultimelor veacuri.

Decedat la 25 ianuarie 2018 la București, slujba sa de înmormântare a fost oficiată la Catedrala Sfântul Vasile din București, de către Mihai Frățilă, episcop român unit (greco-catolic) de București; (https://ro.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara).

Publicitate

04/02/2023 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

VASILE LUCACIU, preotul trimis după gratii pentru că a luptat pentru sfânta libertate a românilor din Transilvania

Vasile Lucaciu a fost una dintre cele mai importante personalități politice, culturale și istorice ale românilor ardeleni din perioada imperiului Austro-Ungar, și un militant pentru drepturile românilor din Transilvania, scrie https://anonimus.ro.

Vasile Lucaciu s-a născut pe 21 ianuarie 1852, în satul şi comuna Apa, comitatul Sătmar, aflat la acea vreme în Imperiul Austriac.

Între anii 1858-1862 a urmat patru clase primare în oraşul Baia Mare, frecventând încă doi ani şcoala la Ungvar şi Oradea. Neavând bani pentru această călătorie, mutarea la Oradea părea imposibilă. Dar Vasile Lucaciu a pornit pe jos spre Oradea, mâncând pâine goală şi dormind în clăi de fân găsite în drum sau chiar sub cerul liber.

A întrerupt cursurile pentru a se înrola ca voluntar în Armata austro-ungară, însă a constatat că făcuse o alegere greşită. Disperat, a apelat la tatăl său pentru a-l scoate din armată, ceea ce acesta a reuşit, însă cu mari eforturi financiare.

Între anii 1868-1870 a revenit la şcoală, urmând cursurile Institutului «Sfântul Atanasie» din Roma, iar în anul 1870 a obţinut titlul de doctor, cu «Magna cum laude», în filozofie şi teologie. La vârsta de 22 de ani a revenit în țară.

«Gazeta Transilvaniei», «Foaia Poporului» şi «Tribuna». În acelaşi timp, a intrat în legătură cu conducătorii românilor din Transilvania, dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Aurel Suciu şi Teodor Mihali.

După cei trei ani petrecuţi ca preot la Sâncraiu, Vasile Lucaciu a fost numit profesor de religie la gimnaziul de stat din Satu Mare. Aacolo a desfăşurat o activitate intensă, începând cu insistenţă să ceară introducerea limbii române în gimnazii şi licee. A făcut în acest sens numeroase intervenţii la guvernul maghiar şi a scris o serie de articole în ziarele româneşti care apăreau la Braşov, Arad, Sibiu şi Blaj.

Efectul obţinut a fost total opus. În loc să să obţină ceea ce şi-a dorit, şi-a atras ura colegilor maghiari şi a autorităţilor statului ungar. Dar legea în vigoare în acea perioadă spunea că profesorii sunt inamovibili. Astfel, oricâte obstacole administrative i se puneau, pe cale legală Vasile Lucaciu nu putea fi înlăturat din şcoală.

Totuşi, eforturile pentru înlăturarea sa au continuat. Pentru a-l scoate din liceul sătmărean şi a-l îndepărta de zonele locuite de români, ministrul Instrucţiunii Trefort Agoston i-a propus postul de secretar general al ministerului. Însă pentru a ocupa această funcţie, trebuia să se mute din Transilvania în Ungaria propriu-zisă.

Realizând capcana în care era atras, Vasile Lucaciu a refuzat categoric postul propus, spunând: „Guvernul nu are atâtea milioane, pentru cari eu să decid să părăsesc poporul român şi să mă înstreinez de neamul meu”.

Într-un final, episcopul Ioan Szabo de Gherla l-a convins să părăsească Satu Mare. Vasile Lucaciu fusese convins că dintr-o poziţie de la minister va putea să facă mai mult pentru români decât de la gimnaziul din Satu Mare.

Lucaciu a acceptat propunerea. Însă a fost numit până la urmă nu secretar general al ministerului Instrucţiunii, ci profesor la Losoncz, în Ungaria. Timp de un an şi-a făcut datoria acolo. Văzând că nu se mai întâmplă nimic, a demisionat şi, fără a mai aştepta răspunsul ministerului, a plecat direct la Gherla.

Leul din Şişeşti

Ajuns la Gherla, a cerut episcopului Ioan Szabo o slujbă ca preot, chiar şi în cea mai săracă parohie, cu singura condiţie ca aceasta să fie românească.

Din anul 1885 a activat ca preot paroh greco-catolic în Șișești, unde a ridicat o biserică monumentală sfințită la 15 august 1890, dedicată unirii tuturor românilor. ,,…În Sufletul meu se combină una sfântă unire cu cealaltă sfântă unire, ca nici una, nici alta să nu producă umilire sau disensiuni sau neînţelegeri”, scria Lucaciu.

La propunerea dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu a fost ales membru în Comitetul Partidului Naţional Român din Ardeal. Din această organizaţie va rămâne până la moarte.

În perioada care a urmat, activitatea sa politică s-a intensificat, devenind foarte iubit în special de către ţăranii români.

Însă această activitate de propagandă pro-românească nu a rămas neobservată de autorităţile maghiare. La scurt timp Vasile Lucaciu afost arestat, în urma unei întruniri ţinută la Tăuţii de Jos.

A fost condamnat la închisoare de Tribunalul din Satu Mare şi aruncat în temniţă, unde a fost foarte prost tratat, în speranţa că va muri.

În anul 1892 a fost condamnat din nou pentru un delict de presă, pentru că scrisese un articol în «Tribuna», în favoarea unor ţărani bătuţi de jandarmi.

Abia ieşit din închisoare, a fost acuzat că ar fi pus la cale explozia casei notariale din Ferenzei. Adevăratul autor era chiar notarul comunal, iar Vasile Lucaciu nu avea nicio legătură cu acesta. Cu toate că era nevinovat, Dr. Lucaciu a fost condamnat la două luni de închisoare, primind şi o amendă de 50 florini. Ulterior, pedeapsa i-a fost majorată la patru luni de închisoare.î

A fost unul dintre semnatarii Memorandumului Transilvaniei din anul 1892, fiind supranumit „Leul din Şişeşti”.

În anul 1892, Vasile Lucaciu a participat, împreună cu fruntaşii românilor din Transilvania, la redactarea faimosului Memorandum al Transilvaniei. Prin acesta se dorea să se prezinte împăratului Austro-Ungariei, Franz Joseph, nedreptăţile la care erau supuşi românii în statul maghiar. Erau solicitate pentru populația română drepturi etnice egale cu ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.

Trei sute de delegaţi români au fost aleşi pentru a prezenta Memorandul la Viena, în faţa împăratului. În fruntea delegaţiei se afla chiar Dr. Vasile Lucaciu. Împăratul a refuzat să se întâlnească cu delegaţii şi să primească Memorandul. A trimis documentul guvernului maghiar, care a dezlănţuit teroarea împotriva petiţionarilor.

Vasile Lucaciu devenise un erou veritabil pentru poporul român. După eliberare, a fost urmărit permanent de către autorităţile maghiare, i s-a cenzurat corespondenţa sau i sa reţinut la poliţie. Practic, a fost izolat pentru a nu mai putea comunica cu nimeni.

Vasile Lucaciu a făcut apel la Papa de la Roma, care a numit o comisie în această cauza. Comisia i-a dat dreptate lui Lucaciu, pedepsindu-l pe episcopul Szabo.

Vasile Lucaciu, condamnat alături de memorandişti

În anul 1894, Vasile Lucaciu a fost din nou trimis în judecată de către autorităţile maghiare. De această dată, procesul avea ca obiect Memorandul din 1892.

Vasile Lucaciu a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Aceasta a fost cea mai mare pedeapsă acordată unui memorandist. Procesul a avut un larg ecou în Europa. În anul 1895, regele Carol I al României a intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph pentru ai graţia pe memorandişti, lucru care s-a şi întâmplat. După eliberare, Dr. Lucaciu a revenit la Şişeşti.

Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat în presă, pentru trezirea maselor de români la conştiinţă naţională. În anul 1907 a fost din nou întemniţat la Szeged, din cauză că a împărtăşit în scris ideea de libertate naţională.

Tot în anul 1907, a fost propus pentru o funcţie de deputat în circumscripţia electorală Beiuş, judeţul Bihor, contra candidatului guvernului, contele Tisza. Aceasta părea o luptă pierdută din start, însă rezultatul avea să fie o mare surpriză, în ciuda implicării masive a autorităţilor maghiare şi persecutarea votanţilor români. Vasile Lucaciu a ieşit câştigător, cu un procent zdrobitor de 75% din voturi în favoarea sa. Astfel, Vasile Lucaciu a devenit deputat în Parlamentul de la Budapesta.

Primul discurs al lui Lucaciu în Parlamentul din Budapesta a avut ca subiect cererea de drepturi pentru românii din Transilvania, în administraţie, justiţie, învăţământ etc. Lupta sa a continuat în Parlament până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Primul Război Mondial şi Marea Unire din 1918

Asumându-şi un risc uriaş, Vasile Lucaciu a intrat în România ilegal, alături de Octavian Goga. Au urmat o serie de vizite în rândul miniştrilor români, pentru a-i determina să angajeze România în război. Scopul final era cucerirea Ardealului. A participat masiv în presă la propaganda favorabilă intrării României în război de partea Antantei.

Guvernul român a afirmat că aşteaptă mai întâi ca Italia să facă un prim pas în război. Atunci, fără să stea prea mult pe gânduri, Vasile Lucaciu a plecat în Italia. Acolo a desfăşurat ample acţiuni de propagandă pentru intrarea Italiei în război de partea Antantei, sperând că România, văzând exemplul, va face la fel.

Vasile Lucaciu a pornit la mobilizarea românilor ardeleni, foşti soldaţi austro-ungari, pentru a constitui regimente de voluntari care să lupte în armata română pentru eliberarea Transilvaniei. A avut din nou succes. Mii de voluntari ardeleni, din rândul prizonierilor din Rusia, au format regimente şi s-au alăturat Armatei Române. După această reuşită, Vasile Lucaciu a plecat în S.U.A, unde a reuşit să organizeze unităţi de voluntari români care au luptat în Armata americană trimisă pe frontul din Franţa.

La 1 Decembrie 1918, la Marea Unire de la Alba Iulia, Vasile Lucaciu a primit, la propunerea Consiliului Dirigent, funcţia de membru în acesta, fără portofoliu, el aflându-se încă la Roma. Acest gest a fost recunoaşterea eforturilor depuse de Leul din Şişeşti pentru realizarea Marii Uniri.

Moartea lui Vasile Lucaciu

După Marea Unire, în anii 1919 şi 1920, Vasile Lucaciu a fost ales deputat de Baia Mare în Parlamentul de la Bucureşti.

Una dintre cele mai importante propuneri ale sale ca deputat român a fost legată de reforma agrară. El sfătuia ca marile proprietăţi să nu se fărâmiţeze excesiv, ci să fie date.

Convins să candideze din nou din partea Partidului Naţional Român pentru un post de deputat, în iarna anului 1922, a fost înfrânt prin falsificarea voturilor şi chiar a fost agresat fizic de către contracandidat. După acest eveniment, s-a retras din viaţa politică, trăind în izolare, uitat de majoritatea celor pentru a căror drepturi naţionale luptase.

După o boală care l-a ţinut la pat circa trei luni, Vasile Lucaciu a murit în noaptea de 29 noiembrie 1922, în casa sa din Satu Mare. Avea 70 de ani. A fost înmormântat la biserica din Şişeşti, judeţul Maramureş.

În semn de recunoştinţă, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu l-a decorat post-mortem pe dr. Vasile Lucaciu cu Ordinul «Steaua României» în grad de mare comandor.

Din discursul emoţionant rostit de Octavian Goga: „s-a dus din mijlocul nostru părintele Vasile Lucaciu, închizând în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletele lor aspiraţiunile publice, oameni cari se ivesc pe toate câmpurile de luptă aducând parcă de sus mistica flacără a credinţei.

Sunt Tyrteii Eladei, proroci, cum le zice Vechiul Testament, Eroi, cum îi numeşte Carlyle. Fiinţa lor este un rezumativ al societăţii, o concretizare a operei. Vasile Lucaciu a fost zidit din acest rar aluat”.

Doina lui Lucaciu” este o poezie lirică dedicată lui Vasile Lucaciu. Pusă pe melodie a devenit unul dintre cele mai populare și însuflețite cântece de la sfârșitul secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea.

În versuri rimate și pe melodie tradițională, doina lui Lucaciu i-a moblizat și solidarizat pe românii ardeleni în lupta pentru drepturi naționale.

A fost scrisă de învățătorul George Bocu din Șistaroveț, la sfârșitul lui iulie 1893 și a fost publicată mai întâi în «Foaia poporului», fiind apoi preluată și popularizată și de alte publicații românești din Transilvania.

Doina lui Lucaciu

Cântă mierla prin păduri, of, of, of,
Robu-i Lucaciu la unguri
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte,
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte.

Nu fi mierlă supărată, of, of, of,
Nu-i robia ne-ncetată,
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaciu liber iară,
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaciu liber iară.

Nu suspina în zadar, of, of, of,
Du-mi-te pân-la Sătmar,
Unde-i Lucaciu la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare,
Unde-i Lucaciu la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare.

Vântul bate, frunza pică, of, of, of,
Inima mi se despică,
De durere și de chin
Că-i Lucaciu la Seghedin,
De durere și de chin
Că-i Lucaciu la Seghedin.

Seghedine, Seghedine, of, of, of,
Dumnezeu cum te mai ține?
Mureș, Tisa până când
Te mai ține pe pământ?
Mureș, Tisa până când
Te mai ține pe pământ?”

1893, George Bocu

03/02/2023 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DOMNULUI EMINESCU

Data de 15 ianuarie are în cultura românesacă două semnificații importante: Este omagiată ziua de naștere a poetului român nepereche Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), iar din anul 2011, la această dată este sărbătorită și Ziua Culturii Naționale.

Genialul poet și-a asumat ca pe o profesiune de credință, lupta pentru România și pentru poporul său, poporul român. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare!

Mihai Eminescu este socotit de critica literară, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o excepțională educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de la filosofia antică a lui Heraclit și Platon, la marile sisteme de gândire ale romantismului și teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

A fost activ în societatea ”Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat posterităţii o amplă creaţie literară – poezii, proză, dramaturgie – şi publicistică.

Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de marele cărturar și om politic, Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.

Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi Transilvaniei, și a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din acest oraș unde data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar cea a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică unui stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de contact cu oamenii şi cu natura.

Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi).

Între 1858 şi 1866, a urmat şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, a fost angajat funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller.

Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză, este începută din vremuri apuse de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule bizare– în fapt extensii ale unor grupuri de putere, care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice fundamentale ale poporului român.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

Despre marele poet român, Tudor Arghezi a spus: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. 

Eminescu nu a murit la 15 iunie 1889 !

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale?

Încă mai sunt citite şi mai sunt iubite versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea.

Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, iar poemul eminescian Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu, un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

Ziua Culturii Naționale va fi o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere.

15/01/2023 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: