CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Oamenii care au făurit România Mare: Alexandru Vaida-Voevod. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Istoria ne învață că determinarea și voința sunt primii pași în împlinirea unui vis. Așa am ajuns la primii 100 de ani. La fel, cu aceeași iubire de a evolua împreună, scriem și următorii 100 de ani de România.Istoria o fac oamenii politici ridicați din mijlocul poporului lor. Unul dintre ei a fost Alexandru Vaida voievod.

Alexandru Vaida-Voevod   (n. 27 februarie 1872 la Olpret (azi Bobâlna) – d. 19 martie1950), medic, publicist și mai ales  unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.

A fost un ferm susţinător pentru drepturile naţionale a românilor din Ardeal, fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, care se înrudea cu episcopii români uniți Ioan Bob și Ioan Lemeni. Bunicul lui a fost Alexandru Bohățel, participant la Revoluția de la 1848, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, era bunicul mamei lui Corneliu Coposu.

A fost membru al organizaţiei studenţeşti „România jună”, devenind preşedintele acesteia. La vârsta de douăzeci de ani s-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate.

Asupra lor a avut o influenţă aparte juristul şi politicianul Aurelian C.Popovici care se afla la studii în oraşul Graz.

Alexandru Vaida-Voevod a colaborat cu Aurel C. Popovici la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenţii maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenţilor maghiari de la universităţile din Budapesta şi Cluj. „Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaţionale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulaţie europeană.

Prin acest document, bazat pe legile şi datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia naţională, federalismul şi separarea românilor şi a ungurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu naţional în cadrul Imperiului Habsburgic.

În 1893 a vizitat România şi a luat parte la Sibiu la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, partid de care şi-a legat destinul. La Conferinţa de la Sibiu, preşedinte al partidului a fost ales dr. Ioan Raţiu şi s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta .

Alexandru Vaida-Voevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohăţel. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată. Ascensiunea politică.

Activitatea de partid A făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu.

  În 1896, Vaida a reuşit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestaţiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul ţării.

Iniţiativa studenţească a fost sprijinită de cercurile naţionaliste austriece şi de presa vieneză.

A reuşit să mobilizeze studenţimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger şi în Prater.

  În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând şi activitatea în cadrul Partidului Naţional Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Raţiu în gruparea care îl susţinea pe preşedinte.

  S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei Partidului Național Român din Transilvania din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val militant din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa.

Ulterior, nepotul Alexandru Bohăţel, cel mai apropiat colaborator al lui Avram Iancu, a fost ales deputat în 1905 în Parlamentul de la Budapesta.

Între liderii ardeleni care au făcut Unirea de la 1918, medicul Alexandru Vaida-Voevod a fost omul-cheie.  

Când în 1907, la Budapesta, contele Apponyi, ministrul Instrucţiei Publice în guvernul maghiar, a dat un pachet de legi ale educaţiei al căror efect, în spaţiul ardelean, ar fi fost o maghiarizare a claselor primare, tânărul deputat Alexandru Vaida Voevod, ales în Cameră numai cu un an înainte, s-a ridicat împotriva actului lui Apponyi, pe care l-a „combătut nu numai din punctul de vedere naţional, ci şi democratic şi social, fiindcă ele nu urmăreau ridicarea nivelului cultural, ci frustrarea cetăţenilor nemaghiari de posibilitatea de a putea prin ridicarea lor culturală, să poată beneficia în concurenţa liberă pentru existenţă, de aceiaşi posibilitate ca fiii claselor privelegiate orăşeneşti“.

 La această lege, Al. Vaida Voievod a protestat în parlamentul ungar, spunând:

„Votaţi şi această lege, dar ziua şi noaptea sună-vă în urechi şi neliniştească-vă în conştiinţă protestul nostru, care este glasul timpului! Şi daţi-vă seama că omul poate prânzi cu minciuna, dar cina nu poate. Daţi-vă seama că spiritul timpului, voinţa oamenilor e mai puternică decât voinţa unui ministru, căci ministrul şi legea lui azi este, mâine nu va mai fi, milioanele însă şi voinţa lor sunt eterne şi nepieritoare”.

Până în 1918, cât a fost membru al legislativului de la Budapesta, în grupul român, Vaida Voevod s-a opus tuturor iniţiativelor care lezau interesele transilvănenilor şi a militat pentru o democratizare a politicii imperiului.

De pildă, a militat pentru adoptarea unei legi electorale de care să beneficieze şi cetăţenii „desmoşteniţi şi scoşi din cadrele constituţionale ale vieţii statale“, precum şi femeile.

Incomod la Budapesta, dar influent la Viena, Alexandru Vaida-Voevod  a fost printre fruntașii românilor ardeleni care au condus şi  perfectat Unirea Transilvaniei cu România.  

Când  în toamna lui 1918, programul Wilson începe să fie dezbătut în lumea întreagă, are revelaţia unei adevărate accelerări a istoriei: în loc ca liderii Partidului Naţional Român să ceară respectarea drepturilor naţiunii lor în Transilvania, sau să accepte diverse formule de federalizare a Austro-Ungariei, ei trebuiau să ceară direct Unirea Transilvaniei cu România.

Cu alte cuvinte, în loc de politica paşilor mărunţi, viteză maximă. Cu acest gând în minte, pune pe hârtie ciorna a ceea ce avea să devină un discurs istoric.  

Cumpănind argumentele, liderii ardeleni au înlocuit propoziţia cea mai concretă şi mai dură cu una mai generală:

„Din ceasul acesta, oricum vor decide Puterile lumii – naţiunea română din Ungaria şi Transilvania este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea”.

Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, în cadrul acestora  hotărându-se ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.

Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie.

Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România” .

După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.

  În primele guverne după Marea Unire, este numit ministru de stat pentru Transilvania.

În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante.

Pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al Partidul Național Român, în timp ce Iuliu Maniu își păstra funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent.

Pe 29 decembrie, Parlamentul României ratifica legile prin care se consfinţea Marea Unire .

Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a trebuit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor unirii, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop. 

Prestigiosul ziar britanic The Times scria la 29 ianuarie 1920 :

„Dr. Alexandru Vaida Voevod, deși încă relativ tânăr și puțin cunoscut în Europa occidentală, a jucat de mult un rol important în Europa sud-estică, și în special în politica Ungariei. Când Românii din Transilvania simțeau întreaga forță a opresiunii maghiare el a fost dintre cei dintâi lideri ai politicei transilvănene. Un bărbat de un caracter demn și independent, posedând calități alese și o inteligență politică rară, a fost capabil să se împotrivească tuturor sforțărilor autorităților maghiare de a-l intimida sau de a-l discredita. Înzestrat cu o mare abilitate oratorică, a devenit un orator elocvent în românește, ungurește și nemțește.

Activitatea guvernamentală în timpul guvernărilor naţional-ţărăniste Pe 10 octombrie 1926 are loc istorica fuziune dintre PNR şi PŢ, noua formaţiune intitulându-se Partidul Naţional Ţărănesc.

Vaida-Voevod se impune imediat ca unul dintre liderii acestui partid.

În activitatea sa politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat în Guvernul  României Unite, timp de trei mandate funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri, remarcându-se şi la conducerea Ministerului de Interne şi a Ministerului de Externe. 

Pe 24 martie 1945 a fost arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 va fi pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi va petrece restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani. 

Rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate într-o criptă secretă din subsolul capelei Romano-Catolice din Cimitirul Municipal Sibiu, fiind descoperite abia 40 de ani mai târziu, la dorința urmașilor săi, în urma cercetărilor preotului ortodox de atunci al Bisericii dintre Brazi, fiind reînhumate în anul 1990, în cimitirul Bisericii dintre Brazi.

 

 

Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

 

 

 

 

Foto. Alexandru Vaida-Voevod (27 februarie 1872 –  19 martie 1950)

 

 

Surse:

 

Enciclopedia României

https://www.historia.ro/ /cum-a-ajuns-alexandru-vaida-voevod-intaiul-premier-al-romaniei-mari-in-locul-lui-iuliu-maniu

http://www.rador.ro/ personalitati-care-au-creat-romania-mare-alexandru-vaida-voevod/

 

 

 

 

 

25/05/2020 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un mesaj de Anul Nou 1883 al Domnului Eminescu

 

 

 

 

 

 

“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă. Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.

Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit. Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică. E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.

Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea prec um o lege eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!

S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel.

Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.

Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit.

Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale…

Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”

 

Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883

 

16/01/2020 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

SE MAI NASC ÎN ROMÂNIA ASTFEL DE OAMENI ? O lecție pentru prezent desprinsă din trecut …

 

 

 

 

 

 

Învățătorul Emilian I. Bâldea. Gorjean. Voluntar erou în Primul Razboi Mondial, decorat de Regele Ferdinand I și lăudat pentru abnegația sa de Nicolae Iorga.

 

 

Emilian a fost fiul Polixeniei şi al lui Ion Bâldea, și s-a  născut în comuna Teleşti, în ziua de 31 octombrie 1893. Tatăl său fusese și el învăţător.

În 1916, când Ţara a intrat în Marele Război pentru reîntregirea neamului, tânărul s-a înrolat ca voluntar în Armata Română, încă din cea dintâi zi a mobilizării generale..

Va face parte din Regimentul 18 Infanterie Gorj, luptând la Buliga, în Pasul Vulcan, pe frontul din Hunedoara, pe dealul Bran şi pe Valea Streiului, în cele din urmă pe Muntele Pietrosu, unde este grav rănit.

A rămas cu un grad de invaliditate de 20% și a fost definitiv reformat în  data de 4 noiembrie 1917.

Pe 4 iunie 1918 este decorat cu Virtutea Militară, clasa a II-a, “pentru vitejia şi avântul de care a dat dovadă în luptele din Transilvania”, și a fost avansat la gradul de caporal.

Având în vedere că este invalid de război, statul îi acordă o pensie.

Când aude aşa ceva, Emilian trimite o scrisoare către autorităţi, prin care  refuza să primească pensia la care avea dreptul, motivând că statul este slăbit în urma războiului și motivând că are pamânt și pădure care să-i asigure existența.

Când  regimul comunist venit cu tancurile sovietice  a început reprimarea făptuitorilor României Mari, eroul Emilian I Bâldea a intrat şi el în atenția organelor aservite Moscovei, care l-au acuzat pentru convingerile sale politice și antisovietice.

 

 

„Domnule învăţător, vedeţi că ăştia vor să vă aresteze”…

 

 

Primea din ce în ce mai multe semnale de la consătenii săi. Ba chiar unii care aveau date precise i-au spus că a doua zi, nu mai târziu, îl vor încătuşa.

Avertizat de iminenta sa arestare, în noaptea de 25-26 mai 1947 își va scrie Testamentul de o excepțională valoare morală, care ar trebui să ne fie îndreptar nouă şi generaţiilor viitoare:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„M’am gândit la acest lucru în urmă pregătirilor ce simt că se fac că să fiu arestat din cauza credințelor și simțămintelor mele românesti, de către oameni care afișează pe la toate raspântiile că reprezintă democrația nouă.

Bănuind că din cauza suferințelor ce port în corpul meu de pe urma războiului din 1916-1918, n’aș putea să suport regimul la care aș fi supus acolo unde aș fi dus și din această cauza firul vieții mele s’ar întrerupe, m’am hotarât să las pe această cale câteva recomandări și dispoziţiuni soției mele și copiilor mei.

În primul rând le reamintesc să nu uite că sunt români și această recomandaţiune să treacă mai departe din tată în fiu atâta timp cât va dura neamul meu. Să nu uite că cinstea și omenia sunt podoabe cu care s’au mândrit înaintasii mei și la fel să ramâna și celor care vor veni după mine. Să fie iubitori ai bisericii și gliei strămoșești. Să fie întotdeauna îmbrăcaţi în haina modestiei.

Să lucreze în viața lor mai mult pentru binele public decât pentru al lor personal. Să fie oameni ai datoriei în orice direcție ar activa în viața lor pe care o doresc plină de fapte bune. Să nu considere puținul ce le ramâne de pe urma mea ca o încurajare la trândavie ci să fie sîrguinciosi și chibzuiți…

Tuturor, o caldă îmbrăţişare de soț și părinte în clipa când voi fi despărțit de viață, iar țării mele pe care am iubit-o și pentru care m-am jertfit îi urez viitor de aur”.

Pe 26 mai 1947, la poarta casei lui s-au înfiinţat slugile regimului roşu şi l-au luat cu ei, ducându-l la carceră.

Va urma un proces cu final dinainte pregătit, în care gorjeanul a continuat să facă ceea ce toată viaţa a crezut de cuviinţă: Să nu-şi plece fruntea şi să spună exact ce gândeşte.

La acuzele care i s-au adus, cum că nu iubeşte noul regim stalinist, s-a ridicat în picioare şi vocea, acum tunătoare, face ca sala, plină cu rânjete aduse special pentru a preamări minciuna, să tacă pe dată.

În fața completului de judecată și-a reafirmat convingerile patriotice declarând că:

„Dacă poporul rus vrea să aibă recunoștința poporului român, să ne dea Basarabia înapoi”.

După proces a fost condamnat și închis la închisoarea Văcărești, unde a avut șansa să reziste perioadei de detenție. După eliberare se întoarce în sat și s-a implicat din nou activ în viață comunității, pâna în ziua de 23 martie 1970 când a încetat din viață.

 

Fragment din cartea «Târgu Jiu odinioară – Crâmpeie de istorie şi parfum de epocă», de Ion Ţîrlea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://jienii.ro/2018/11/13/inaltator-testamentului-eroului-gorjean-emilian-baldea-cheia-vesniciei-nationale/

 

https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/ 

http://anonimus.ro/2019/03/ramas-infirm-a-refuzat-pensia-speciala-de-invalid-de-razboi-motivand-ca-statul-a-iesit-slabit-din-razboi/

10/04/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: