CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SE MAI NASC ÎN ROMÂNIA ASTFEL DE OAMENI ? O lecție pentru prezent desprinsă din trecut …

 

 

 

 

 

 

Învățătorul Emilian I. Bâldea. Gorjean. Voluntar erou în Primul Razboi Mondial, decorat de Regele Ferdinand I și lăudat pentru abnegația sa de Nicolae Iorga.

 

 

Emilian a fost fiul Polixeniei şi al lui Ion Bâldea, și s-a  născut în comuna Teleşti, în ziua de 31 octombrie 1893. Tatăl său fusese și el învăţător.

În 1916, când Ţara a intrat în Marele Război pentru reîntregirea neamului, tânărul s-a înrolat ca voluntar în Armata Română, încă din cea dintâi zi a mobilizării generale..

Va face parte din Regimentul 18 Infanterie Gorj, luptând la Buliga, în Pasul Vulcan, pe frontul din Hunedoara, pe dealul Bran şi pe Valea Streiului, în cele din urmă pe Muntele Pietrosu, unde este grav rănit.

A rămas cu un grad de invaliditate de 20% și a fost definitiv reformat în  data de 4 noiembrie 1917.

Pe 4 iunie 1918 este decorat cu Virtutea Militară, clasa a II-a, “pentru vitejia şi avântul de care a dat dovadă în luptele din Transilvania”, și a fost avansat la gradul de caporal.

Având în vedere că este invalid de război, statul îi acordă o pensie.

Când aude aşa ceva, Emilian trimite o scrisoare către autorităţi, prin care  refuza să primească pensia la care avea dreptul, motivând că statul este slăbit în urma războiului și motivând că are pamânt și pădure care să-i asigure existența.

Când  regimul comunist venit cu tancurile sovietice  a început reprimarea făptuitorilor României Mari, eroul Emilian I Bâldea a intrat şi el în atenția organelor aservite Moscovei, care l-au acuzat pentru convingerile sale politice și antisovietice.

 

 

„Domnule învăţător, vedeţi că ăştia vor să vă aresteze”…

 

 

Primea din ce în ce mai multe semnale de la consătenii săi. Ba chiar unii care aveau date precise i-au spus că a doua zi, nu mai târziu, îl vor încătuşa.

Avertizat de iminenta sa arestare, în noaptea de 25-26 mai 1947 își va scrie Testamentul de o excepțională valoare morală, care ar trebui să ne fie îndreptar nouă şi generaţiilor viitoare:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„M’am gândit la acest lucru în urmă pregătirilor ce simt că se fac că să fiu arestat din cauza credințelor și simțămintelor mele românesti, de către oameni care afișează pe la toate raspântiile că reprezintă democrația nouă.

Bănuind că din cauza suferințelor ce port în corpul meu de pe urma războiului din 1916-1918, n’aș putea să suport regimul la care aș fi supus acolo unde aș fi dus și din această cauza firul vieții mele s’ar întrerupe, m’am hotarât să las pe această cale câteva recomandări și dispoziţiuni soției mele și copiilor mei.

În primul rând le reamintesc să nu uite că sunt români și această recomandaţiune să treacă mai departe din tată în fiu atâta timp cât va dura neamul meu. Să nu uite că cinstea și omenia sunt podoabe cu care s’au mândrit înaintasii mei și la fel să ramâna și celor care vor veni după mine. Să fie iubitori ai bisericii și gliei strămoșești. Să fie întotdeauna îmbrăcaţi în haina modestiei.

Să lucreze în viața lor mai mult pentru binele public decât pentru al lor personal. Să fie oameni ai datoriei în orice direcție ar activa în viața lor pe care o doresc plină de fapte bune. Să nu considere puținul ce le ramâne de pe urma mea ca o încurajare la trândavie ci să fie sîrguinciosi și chibzuiți…

Tuturor, o caldă îmbrăţişare de soț și părinte în clipa când voi fi despărțit de viață, iar țării mele pe care am iubit-o și pentru care m-am jertfit îi urez viitor de aur”.

Pe 26 mai 1947, la poarta casei lui s-au înfiinţat slugile regimului roşu şi l-au luat cu ei, ducându-l la carceră.

Va urma un proces cu final dinainte pregătit, în care gorjeanul a continuat să facă ceea ce toată viaţa a crezut de cuviinţă: Să nu-şi plece fruntea şi să spună exact ce gândeşte.

La acuzele care i s-au adus, cum că nu iubeşte noul regim stalinist, s-a ridicat în picioare şi vocea, acum tunătoare, face ca sala, plină cu rânjete aduse special pentru a preamări minciuna, să tacă pe dată.

În fața completului de judecată și-a reafirmat convingerile patriotice declarând că:

„Dacă poporul rus vrea să aibă recunoștința poporului român, să ne dea Basarabia înapoi”.

După proces a fost condamnat și închis la închisoarea Văcărești, unde a avut șansa să reziste perioadei de detenție. După eliberare se întoarce în sat și s-a implicat din nou activ în viață comunității, pâna în ziua de 23 martie 1970 când a încetat din viață.

 

Fragment din cartea «Târgu Jiu odinioară – Crâmpeie de istorie şi parfum de epocă», de Ion Ţîrlea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://jienii.ro/2018/11/13/inaltator-testamentului-eroului-gorjean-emilian-baldea-cheia-vesniciei-nationale/

 

https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/ 

http://anonimus.ro/2019/03/ramas-infirm-a-refuzat-pensia-speciala-de-invalid-de-razboi-motivand-ca-statul-a-iesit-slabit-din-razboi/

10/04/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Poetul patriot român basarabean Al. Mateevici :  Cuvântare la primul Congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia

 

 

Foto: Alexie (sau Alexei) Mateevici  

Născut la 16/29 martie 1888, la Căinari-Tighina, în familia preotului Mihail Mateevici, la 13/26 august 1917 poetul pleca din viaţă înainte de a fi împlinit 30 de ani şi înainte de a i se fi realizat visul în numele căruia ceruse să plece pe frontul românesc.

Visul său, visul tuturor românilor, avea să înceapă a prinde contur în Basarabia, la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Format în spiritul acestui ideal, cu conştiinţa existenţei identităţii de limbă şi neam a românilor din Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Regatul României, în atmosfera intelectuală a unei familii de preoţi cărturari, A. Mateevici urmează şi duce mai departe, într-o viaţă foarte scurtă, bătălia acestor înaintaşi şi a celor de dinaintea lor, pentru apărarea şi dezvoltarea identităţii spirituale a românilor din teritoriile româneşti aflate, din 1812, sub ocupaţie rusească.

Chiar dacă, la început, drumul preoţiei a putut fi pentru A. Mateevici un drum dat, de dinainte destinat, într-o continuitate, dintr-un anumit punct de vedere firească într-o familie – bunic, unchi, tată – preoţi, în timp, drumul avea să se dovedească cel mai potrivit unor mari deschideri spre cultura umanistă şi, pe acest fond, spre înţelegerea specificului şi necesităţii apărării specificului naţional al poporului său.

Puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), a slujit ca preot în tranșeele Primului Război Mondial legându-și destinul, într-un mod tragic, de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.

A dispărut prematur, la vârsta de doar 29 de ani,  din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla pe front foarte aproape de Mărăşeşti.

Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare.. 

 La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească. 

La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România.

Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cântărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”.

A. Mateevici, va scrie G. Călinescu în Istoria sa, „ar fi fost un poet mare dacă trăia” , apropiindu-l de Eminescu din perspectiva dezvoltării unei creaţii originale pe temeiul poeziei populare:

„Numai Eminescu a ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poeziei populare: «În Bugeac la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni. / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt /…/ Botna seacă dă în şes / Şi se pierde-n stuhul des, / Şi nu-i spune nimănui / Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i»”.

 

Al. Mateevici: Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia.

 

Am venit să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai (1917- n.n.). (Aplauze.) Primiți, fraților, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg.

Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.

Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești.

Mai întâi de toate să știți că:

Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere.

Unde-s doi puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost.

Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.) Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze.)

Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români.

Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii.

Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.

Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.

Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.

Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.

Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)

[În cursul ședinței a II-a a congresului Al. Mateevici a mai avut o intervenție:]

N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură.

Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!

 

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3247

https://books.google.ro/books?id=sHhuDAAAQBAJ&pg=PT305&lpg=PT305&dq=Al.+Mateevici:+Cuvântarea+la+primul+congres+al+învățătorilor+moldoveni+din+Basarabia.

17/03/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

114 ani de la nașterea lui Radu Gyr, poetul suferințelor și eroismului din temnițele comuniste

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

 

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor.

Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.

Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă.

Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)

Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române.

Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.

Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa.

El a compus versurile nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”.

De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.

În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc din București.

Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti.

După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, fiind condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.

Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, a fost  trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului,  de fapt batalioane de exterminare a legionarilor.

  Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.

A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie.

Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.

Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil.

După doi ani, prin februarie 1958, este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot mai erau condamnaţi la moarte viteazul Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu – viitorul preot –, Ibrăileanu şi Lucuţa.

Pedeapsa li se comută la 25 ani muncă silnică, dar ei nu află aceasta decât după 11 luni, perioadă de exterminare psihică. Poetul va executa 16 ani de detenţie comunistă până la amnistia din 1964. I se aplică un regim de exterminare lentă plină de sadism în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare ca o piele de şarpe.

Toţi credeau că nu va mai supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea.

A lăsat o operă poetică de valoare unică, inestimabilă. A scris despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, ca în final să ajungă la o linişte sufletească şi la o credinţă adâncă înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă. „Crezul” său devine crezul unei întregi generaţii aruncate de comunişti în „toiul beznelor adânci”.

El este poetul pătimirii româneşti, al tuturor celor înrobiţi pentru dreptate şi adevăr.

Poezia lui Radu Gyr poartă stigmatele unor cumplite suferinţe, dar este inundată şi de lumina lină a harului. E o mărturie că sufletul poate ieşi biruitor asupra unui trup de carne vie, răstignit pe crucea nevoinţelor.

„Prin lacrimi punem pod genunii, / din lacrimi înviem mereu, / si împletind din lacrimi funii / ne priponim de Dumnezeu”. (Lacrimi). Suferinţa este calea care duce la mântuire, la dobândirea harului. Însuşi Hristos Se coboară în celula rece şi mucegăită, cum scrie poetul în mirabila sa  creaţie Iisus în celulă.

 

 

 

 

 

 

 

Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie atrăgea bătăi cumplite şi izolare la Neagra (celulă neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaun). Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie.

Altă metodă de „a scrie” era înnodarea aţei, poezii întregi fiind „înşirate” pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru scris. Câţi deţinuţi n-au fost salvaţi de la moarte, din deznădejde şi de la iad, ascultând poeziile sale!

Auzind poeziile din gura unora cu memorie bună şi transmise din gură în gură, scrise sau prin morse, ele au făcut adevărate minuni. Din cei 3-4.000.000 de deţinuţi de la noi, peste 800.000 şi-au lăsat oasele acolo. Poezia sa, ca şi a celorlalţi, a fost un balsam pentru toată această masă, cu speranţa că „ne vom întoarce într-o zi”, cum sună un vers al său. Versurile, ca şi credinţa în Dumnezeu i-au ţinut treji, le-au dat puterea să reziste tuturor persecuţiilor.

Apoteoza creaţiei poetice a lui Gyr o constituie baladele. Frumuseţea versurilor întrece orice închipuire, iar ideea centrală a lor este nobleţea şi spiritul de jertfă. Sunt câteva idei forţă: muzicalitatea, claritatea şi spiritul de jertfă. Cine a stat cu el în celulă, în special în Zarca Aiudului, a rămas cu impresia că poetul a suferit ca un zeu înlănţuit. Nici un scâncet, nici un oftat, deşi stătea mereu pe scândura rece.

Trupul îi era o mână de oase ţinută de un kilogram de piele roasă pe care comandantul Gh. Crăciun îl revigora puţin când simţea că moare, ca apoi să revină la regimul dinainte. Obligat să-şi renege trecutul, dă o declaraţie – vestită în epocă – prin care spune că îngroapă ce a fost. Aceasta i-a fost smulsă la limita dintre viaţă şi moarte, apoi mai mult muribund, eliberat puţin mai devreme ca ceilalţi deţinuţi. Însă crezul său a rămas acelaşi, deţinuţii n-au putut fi dezarmaţi prin acele cuvinte căci ştiau prea bine condiţiile „umane” în care le-a spus.

Nici după eliberare nu va cunoaşte liniştea. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. În 1968 e ameninţat cu închisoarea dacă nu acceptă să dea note informative, dar Gyr refuză categoric. Mai mult, pentru a încerca să-l compromită, securitatea îl obligă să colaboreze la o gazetă comunistă, Glasul Patriei. În realitate, articolele erau scrise de securitate şi poetul obligat să le semneze. A trecut în veşnicie după o viaţă de chin, în anul 1975 (28 sau 29 aprilie). Înmormântat în Vinerea Mare, pe 2 mai.

Opere reprezentative: Linişti de schituri (poeme), 1924; Plânge Strâmbă-Lemne (poezii), Craiova, 1927; Cerbul de lumină (poezii), Bucureşti, 1928; Stele pentru leagăn (poezii), Râmnicu Vâlcea, 1936; Studenţimea şi idealul spiritual (studiu); Cununi uscate (versuri), 1938; Corabia cu tufănici, Bucureşti, 1939; Poezii de război, Bucureşti, 1942; Balade, Bucureşti, 1943. Postume: Poezii din închisori, 1982, Canada,; Sângele temniţei – Balade, 1993, Timişoara.

După 1989 opera sa a fost introdusă în manualele şcolare. Sensibilitatea şi frumuseţea poeziei sale a fost pusă şi mai mult în evidenţă pe muzica vestitului rapsod Tudor Gheorghe, al cărui tată – Ilie Tudor – a fost camarad de suferinţă al poetului la Aiud.

Prin concertul Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964 Tudor Gheorghe aduce în conştiinţa generaţiei de azi una din cele mai cumplite suferinţe ale omenirii întregi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane,

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

si zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce’nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S’a aşezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am trezit din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite’n unghere,
cu suliţa lor m’au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

 

 

 

 

Radu Gyr ne-a lăsat un îndemn de luptă, poate cel mai potrivit din câte s-au scris, intitulat chiar aşa:

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Atunci când inima ta cântă,

ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,

ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,

când te ridici c-un steag mai sfânt?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri

şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

cele mai crâncene înfrângeri

sunt renunţările la vis

 

 

 

 

 (din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche), preluat de https://www.buciumul.ro/2019/03/02/radu-gyr-114-ani-de-la-nastere/

02/03/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: