CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GÂNDUL ZILEI

Emil Cioran despre turci:

„Cea mai tristă și mai mizerabilă amintire a poporului român sunt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din câte a cunoscut istoria… Altcum nu ne-am putea explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul Semilunei și-au făcut un merit de a-și lichida ereditățile turcești.

Există, însă, o singură țară care să nu fie mândră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee un prilej de amărăciune”.

 Pasaj din Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 111.

Emil Cioran a fost un filozof şi scriitor român stabilit în Franţa. S-a născut în ziua de 8 aprilie 1911, la Răşinari, jud. Sibiu, în Transilvania aflată încă sub dominația Ungariei, și a decedat la 20 iunie 1995, la Paris.

Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din localitatea Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Urmeaza Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu si Facultatea de filozofie din cadrul Universitatii din Bucuresti. Isi ia licenta cu o teza despre Henri Bergson. In ultimul an de facultate, Cioran colaboreaza cu articole la diferite reviste: Calendarul, Floarea de foc, Gandirea, Vremea, Azi.

In 1933 Cioran obtine o bursa care ii permite sa continue studiile de filozofie la Berlin. Se intoarce in țară in 1936 si ocupa postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brasov. Un an mai tarziu ajunge la Paris ca bursier al Institutului Francez din Bucuresti, pentru o lucrare de doctorat.

Prima carte a scriitorului, „Pe culmile disperarii”, a aparut in 1934 și a fost distinsa cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati si premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au aparut: Cartea amagirilor (1935), Schimbarea la fata a Romaniei (1936), Lacrimi si Sfinti (1937).În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris.

In 1940 incepe sa scrie ultima sa carte in limba română,  „Indreptar patimas”.Varianta finala a acestei carti va aparea in 1945, an in care Cioran se stabileste definitiv in Franța.

Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. Își semna scrierile in franceza cu initialele E.M. Cioran.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition (Tratat de descompunere), distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite. Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.

A fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice (oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect) și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană (ciclicitatea civilizației, naștere-maturitate-decădere), asupra destinului omului și civilizației. 

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.

Dacă limba franceză i-a potolit excesele și i-a dăruit secretul formei și al formulării, rădăcinile sale românești i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

29/07/2022 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , | 2 comentarii

„Un uitat al istoriei”- Generalul Ioan Emanoil Florescu

Numit de generalul Radu Rosetti, cu ocazia conferinței omagiale ce a avut loc la Academia Română în 1936, „un uitat al istoriei”, deși fusese socotit încă din timpul vieții părintele armatei moderne române, iar meritele sale de organizator, de reformator în acest domeniu puteau fi cu greu tăgăduite chiar și de către cei mai aspri adversari politici, generalul Ioan Emanoil Florescu (1819 – 1893) este un personaj fabulos al istoriei noastre identitare, asupra căruia românii ar trebui să zăbovească azi câteva clipe, căci amintirea acestui mare patriot le va îmbărbăta cugetele, altminteri deznădăjduite și istovite de becisnicia vremurilor pe care le trăim.

Născut în Râmnicu Vâlcea, descendent al unei vechi familii boierești din Țara Românească, al cărei nume este menționat în hrisoave încă din secolul al XV-lea, primește o educație înaltă, mai întâi în București, ca elev premiant al Colegiului Național Sf. Sava și apoi la Paris, unde frecventează cursurile vestitului liceu Louis le Grand (întemeiat în 1563) și se pregătește la prestigioasa Școală Militară Saint-Cyr, fondată de Napoleon Bonaparte.

Pasionat de literatură, Ioan Emanoil Florescu devine în 1845 membru al Societății Literare Române. De asemenea, fiind preocupat de instrucția tinerilor ofițeri români, traduce tratate militare franțuzești și scrie cărți despre tactică și strategie militară.

Devotat valorilor naționale și credincios jurământului militar chiar în momente de cumpănă, când statornicia principiilor sale îi punea în pericol cariera, dar totodată ambițios din fire, hotărât să cucerească treptele ierarhiei militare pentru a-și valorifica la cel mai înalt nivel pregătirea excepțională și nobilele însușiri ale stirpei, Emanoil Florescu devine colonel în 1848, la numai 29 de ani, iar în 1860 este înaintat la gradul de general de către domnitorul Cuza. Desigur, ascensiunea sa trebuie să fi fost înlesnită și de cele două căsătorii cu fiicele unor prinți domnitori, prima dată cu Ecaterina, fiica lui Gheorghe Bibescu, iar apoi cu Alina, fiica lui Barbu Știrbei.

În perioada domniei lui Cuza, generalul Emanoil Florescu, acum ministru de Război, este desemnat, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 243 din anul 1860, înlocuitor al domnului țării, „ori de câte ori vom lipsi din capitala noastră București”.

Așa cum arată Radu Rosetti într-un studiu închinat generalului, acesta a orânduit într-o perioadă de mari prefaceri administrative toate aspectele care țineau de „alcătuirea noastră militară”, sarcina principală fiind atunci unificarea armatelor Moldovei și Valahiei.

Rămas fidel lui Cuza, așa cum, legat de jurământul militar, dar și de relația de rudenie cu acesta, îi fusese devotat lui Bibescu în timpul Revoluției de la 1848, cariera politică și militară a generalului Florescu cunoaște o sincopă în perioada 1866-1871.

Însă Carol I admiră înzestrările sale ca om de arme, meritele intelectuale și tăria morală, numindu-l Ministru de Război în guvernul Lascăr Catargiu, unde până în 1876 se ocupă de pregătirea armatei române pentru Războiul de Independență.

În 1873 primește titlul de conte papal și însemnele heraldice cuvenite, în partea de jos a scutului timbrat găsindu-se gravată, pe o eșarfă, vechea deviză a familiei: FAIS QUE DOIS. Generalul Emanoil Florescu este ales în mai multe rânduri deputat și senator, va conduce Ministerul de Interne, Lucrările Publice sau Comunicațiile, fiind numit președinte al Senatului și prim-ministru în două rânduri, în 1876 și 1891.

În 1865 a fost ales membru al Societății Culturale Ateneul Român, unde ținea frecvent conferințe, iar în ultimii ani de viață s-a implicat în sprijinirea dascălilor și elevilor talentați, ca președinte al Societății pentru Educarea Poporului Român.

Predase el însuși pentru câțiva ani la Școala Normală un curs de artă militară, iar amintirea povețelor lui rămăsese vie, peste ani, în mintea foștilor elevi.

Iată care erau gândurile sale cu privire la misiunea dascălilor în tânăra națiune română:

O să simțiți în dese rânduri că vă apucă dezgustul, că vă cuprinde oboseala, că vă doboară deznădejdea.

Piedici de tot felul și necazuri fără număr veți întâmpina în calea voastră. Să nu vă pierdeți, băieți, tăria de îngeri și să vă gândiți că la talpa casei, în patria română, muncitorii cei mai folositori sunteți voi, învățătorii. Gândiți-vă la mine, care lupt întruna, de 55 ani, și nu am am avut niciodată niciun moment de descurajare. Să mergem înainte și totdeauna Dumnezeu va fi cu noi”.

Generalul Emanoil Florescu se săvârșește din viață la vârsta de 74 de ani într-un sanatoriu din Paris. Va primi onorurile președintelui Franței și ale unor înalți demnitari francezi, precum și ale comunității române de la Paris, în frunte cu ambasadorul României, Iancu Alecsandri, fratele bunului său prieten, Vasile Alecsandri, însă trupul neînsuflețit, conform ultimelor sale dorințe, este adus în cele din urmă în țară, unde i se organizează o fastuoasă ceremonie de înmormântare.

Iată aici câteva fragmente din cuvântarea generalului Lahovary cu prilejul funeraliilor marelui militar și patriot român: „Am cernit drapelele, am cernit spadele, am cernit inimile noastre, căci am pierdut pe șeful care ne-a iubit mai presus de toate în viață. Da! Ne-a iubit cu o dragoste nemărginită, ne-a iubit și ne-a crescut pe toți, noi, astăzi conducătorii scumpei sale armate!

Niciodată nu era mai fericit decât în fața trupelor! Când venea călare, falnic, cu steaua în piept, cu steaua în frunte, în sunetul muzicilor și ne striga: Sănătate, copii! Simțeam toți că strigătul său era voios și fericit, că eram iubiți de el, și tinerele noastre inimi băteau tare în piepturile noastre: aveam atunci viziunea unei Românii Mari!…”.

Imaginea mitică a generalului român salutându-și trupele ar trebui să însoțească și azi, la fel de vie, conștiințele noastre, ca parte a sentimentului rotund de iubire de țară, de glas românesc, de cultură și zidire românească.

Pe când vie se arată astăzi în noi doar puterea disoluției, a desfrâului abdicării de la cele mai sfinte datorii morale, vie este numai furia oarbă a renunțării la reperele care ne-au conferit, după căutări și sacrificii imposibil de cuantificat, identitatea de români. (autor: Andrei Carpeneanu, sursa: Revista Clipa)

Bibliografie generală:
1. Radu R. Florescu, Generalul Ioan Emanoil Florescu, organizator al armatei române moderne, Editura Militară, București, 2004
2. Lucian Predescu, Enciclopedia României – Cugetarea, Editura Saeculum și Editura Vestala, București, 1999
3. Dan Cernovodeanu, Evoluția armeriilor Țărilor Române de la apariția lor și până în zilele noastre (sec. XIII-XX), Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2005

21/03/2022 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

15 ianuarie – Ziua lui Eminescu, Ziua Culturii Naţionale. 

Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care l-a dat şi-l va da vreodată, poate, pământul românesc.

În fiecare an la 15 ianuarie îl sărbătorim pe POETUL NOSTRU NAŢIONAL şi “ROMÂNUL ABSOLUT” MIHAI EMINESCU.

El și-a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este is

Foto: Mihai Eminescu (1850 – 1889)

Maiorescu nota că ,,Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”.

,,Stăpân pe limba neaoșă” și cu o ,,neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodata izbea necruțător ,,iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Pe scurt, genialul poet a fost şi un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod.

Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller. Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză,este începută de pe vremuri, de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule elitiste – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

15 ianuarie, ziua lui Eminescu, Zi a Culturii Naţionale 

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Mai sunt citite şi mai plac versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea, Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, poemul Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

Bibliografie (surse):

  1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;
  2. http://www.ro.wikipedia.org;
  3. Limba şi literatura română, aprecieri critice.
  4. http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

15/01/2022 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: