Una dintre cele mai citate, dar şi controversate lucrări despre administraţia românească a Budapestei, din perioada august-noiembrie 1919, este cartea intitulată „Un Jurnal Nediplomatic” (An Undiplomatic Diary), scrisă …de un urechist, pe bune – generalul Harry Hill Bandholtz, şeful Misiunii Militare Americane în Ungaria. scrie https://www.infobrasov.net/budapesta-denigrari-grosolane-intr-un-jurnal-nediplomatic/
Trenuri cu cereale şi produse alimentare au fost trimise din Transilvania în Ungaria, iar pe Dunăre a fost instaurată libertatea de navigaţie pentru a permite aprovizionarea cu alimente a Budapestei. Intervenţia Armatei Române, care a eliberat Ungaria de regimul bolşevic, a fost privită cu simpatie de către o parte a populaţiei locale şi de către personalităţi politice ungare, precum fostul prim-ministru Sándor Wekerle.
Percepţia generală era aceea că armata română a înlăturat un regim care a exercitat o violenţă extremă asupra propriilor cetăţeni, utilizând teroarea şi anihilarea oponenţilor ca metode de acţiune, (iar un alt scop a fost) distrugerea proprietăţii private.
În fapt, intervenţia armatei române a permis instaurarea unui guvern de orientare anti-comunistă la Budapesta.
Administraţia militară românească s-a desfăşurat sub supravegherea strictă a Misiunii Militare Interaliate în Ungaria, organism creat în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat la 13 noiembrie 1918, din care făceau parte reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei şi SUA. În memoriile sale, publicate în 1933, generalul american Harry Hill Bandholtz a pretins că a împiedicat numeroase „jafuri şi abuzuri” ale trupelor române în Ungaria.
În fapt, aşa cum arată documentele de arhivă şi alţi memorialişti ai epocii, astfel de acţiuni au fost acte izolate de indisciplină.
Unul dintre episoadele relatate de general se referă la stoparea de unul singur a aşa-numitului „jaf de la muzeu”, pus la cale de trupele române.
Era de fapt vorba de o dispoziţie adresată de către autorităţile militare române Muzeului Naţional al Ungariei de a preda containere care conţineau bunuri de patrimoniu provenind din muzeele Transilvaniei, ridicate de către trupele austro-ungare în timpul retragerii lor din regiune, în ultimele luni de război.
Deşi fără a dori să elucideze motivele disputei, acordând unilateral credibilitate totală doar punctului de vedere ungar, generalul Bandholtz admite în jurnalul său faptul că inclusiv reprezentanţii Muzeului Naţional al Ungariei erau de acord să restituie României o parte a artefactelor provenind din Transilvania, inclusiv documente aparţinând Bibliotecii Academiei Române, care fuseseră confiscate de trupele austro-ungare în timpul ocupaţiei Bucureştilor, capitala României, din 1917-1918. Este puţin cunoscut faptul că, după acest episod, în 13 februarie 1920, generalul american a acordat un interviu corespondentului la Paris al ziarului „The New York Times”, în care a susţinut că ar fi împiedicat, de unul singur, intrarea militarilor români în Muzeul Naţional al Ungariei, prevenind „jaful” unui tezaur din aur (în memoriile sale nu mai menţionează tezaurul din aur, ci doar piese de muzeu!).
La protestele autorităţilor române, generalul a retractat declaraţiile din interviu, care i-ar fi fost incorect atribuite de către corespondentul la Paris al publicaţiei „The New York Times”.
Pe 17 martie 1920, Departamentul de Stat a trimis o Notă Verbală către Legaţia României la Washington, în care se afirmă că generalului Bandholtz i-au fost atribuite „opinii gratuite şi fără consimţământul său”, de către corespondentul publicaţiei new-yorkeze. De altfel, memoriile generalului american conţin şi alte aprecieri distorsionate asupra unor evenimente şi persoane, vizându-i inclusiv pe colegii săi francez şi italian din cadrul Misiunii Militare Interaliate din Ungaria, precum şi unele prejudecăţi cu privire la alte naţionalităţi (evrei, mexicani ori alţi „latini”).
În 1936, a fost ridicată o statuie a generalului american Harry Hill Bandholtz, chiar în faţa Legaţiei SUA din Budapesta.
O caracteristică evidentă a componentei războiului hibrid este promovarea dezinformărilor, adică a jumătăţilor de adevăr, şi atribuirea lor unor reprezentanţi ai unor state puternice, precum SUA.
Nu este pentru prima dată când oficiali ungari creează scandaluri diplomatice în care îi atrag şi pe reprezentanţii SUA.
Evident că propaganda maghiară nu recunoaște nici că așa zisul steg al secuilor e un fals grosolan, inventat în 2004 de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), o ONG de buzunar, ai cărei lideri sunt finanţaţi cu fonduri importante de Budapesta, pentru un singur scop – să incite populaţia în a scoate de sub autoritatea României judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Din fericire fără succes, până acum.
Şi faţă de care atât Kelemen Hunor, cât şi premierul Ungariei Orban Viktor tac mâlc… Tac şi continuă „războiul hibrid” la adresa României… în interesul cui? Al maghiarilor simpli?
În niciun caz… ci doar în interesul lor meschin, cu siguranţă,… şi poate şi al Moscovei.
Salvarea Vienei, Pragăi şi a Budapestei de revoluţiile bolşevice
Unirea din 1918 a fost încununarea unui vis al românilor.
S-a înfăptuit într-un context surprinzător de favorabil nouă, după ce în perioada anterioară am fost de mai multe ori pe punctul să pierdem şi statul care ne mai rămăsese neocupat de Puterile Centrale.
Unirea a fost posibilă pentru că o elită politică şi intelectuală de excepţie a ştiut să mobilizeze la luptă pe români.
Dar Unirea din 1918 a fost posibilă şi pentru că proiectul acesta al nostru a găsit sprijin puternic la marile puteri ale momentului.
Ele au văzut atunci un rost pentru români în această parte a Europei, răvăşită de revoluţiile bolşevice.
Au văzut că soldatul român, spre deosebire de cel rus, cel ungur sau austriac, de cel german nu a plecat urechea la chemarea revoluţiei bolşevice.
Mai mult, soldatul român a salvat Viena de revoluţia bolşevică, a apărat Praga de „roşii“, a eliberat Budapesta de Béla Kun şi, alături de soldatul polonez, era gata să lupte contra Armatei Roşii.
Un ofiţer britanic aflat în Basarabia în 1918-1919 spunea că nu poate fi subliniată îndeajuns importanţa armatei române pentru apărarea Europei întregi de bolșevici.
El remarca excepționalul moral al soldatului român, care făcea ca încercările bolșevice de a recruta simpatizanți să fie fără sorți de izbândă.
În toamna lui 1918, Iuliu Maniu, care avea gradul de sublocotenent de artilerie, fiind în acelaşi timp şi responsabil cu problemele militare şi relaţiile externe în Comitetul Naţional Român Central, se afla la Viena. Misiunea lui era să constituie o armată românească din regimentele garnizoanelor Viena şi Praga.
A convocat pe toţi ofiţerii români din cele două garnizoane şi le-a propus să constituie Sfatul soldaţilor români din Viena. Cei 100 de ofiţeri i s-au subordonat lui.
La 1 noiembrie Maniu a mers la ministrul de Război austriac şi i-a cerut să recunoască Sfatul militar român şi să le pună la dispoziţie barăcile Regimentului 64, format din ardeleni, şi spaţii în clădirea ministerului.
A căpătat şase încăperi la mezanin. Dispuneau de telefoane şi o maşină cu drapelul roşu, galben şi albastru.
Au scos şi un Ziar al soldaţilor români, editat de un ziarist din Bucovina.
Viorel Tilea, viitorul om politic şi diplomat, aflat atunci pe lângă Maniu, îşi amintea:
„Într-una dintre zile s-au auzit împuşcături pe Ring. Un glonte a pătruns prin fereastra camerei secretarilor Consiliului Naţional Român de la Ministerul de Război austriac. Comuniştii reuşiseră să găsească arme şi începuseră atacul contra Reichstag-ului, Poştei şi Poliţiei, pentru a pune stăpânire pe întreaga Vienă.
Poliţia era ca şi inexistentă şi efectivele ei insuficiente. Soldaţii austrieci fuseseră lăsaţi la vatră. Ministrul de Război austriac l-a căutat pe Iuliu Maniu şi i-a cerut ca Regimentul 64 şi alte unităţi militare româneşti să restabilească ordinea. Sub ordinele Consiliului Naţional Român, armata română a ieşit pe străzi, cu tricolorul în frunte, şi după lupte grele a readus liniştea“.
Câteva zile ordinea şi siguranţa publică a Vienei au fost susţinute exclusiv de regimentul românesc.
Plebea vieneză, gata de pradă, a fost liniştită, redusă la tăcere.
Revoluţia din Praga a izbucnit la 28 octombrie 1918. Se găseau acolo Regimentul sedentar 2 Braşov şi Regimentul sedentar 51 Cluj şi o parte a Regimentului 37 Oradea Mare. Trupe cehe nu erau. Erau însă unităţi ungureşti şi nemţeşti.
Primul adjutant al Regimentului 2 Braşov era Alex. Şimon, care aluat comanda trupelor române, organizându-le în Legiunea română din Praga.
A încheiat un acord cu cehii, potrivit căruia militarii români se angajau să asigure ordinea în Praga şi într-un diametru de 10 km împrejur.
Ion Clopoţel, redactorul şef al ziarului Românul, îşi amintea şi el:
„Revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie – 1 noiembrie. Cu iuţeală de fulger s-a răspândit victorioasă pe întreg întinsul monarhiei bătrâne. Au fost trei zile de jaf cumplit […]În ziua revoluţiei, soldaţii din cetatea de pe Murăş a Aradului părăseau serviciile şi de pe pod aruncau armele în apă. În garnizoana oraşului era multă armată şi populaţia oraşului tremura de groaza necunoscutului.“
Nemulţumit de noua linie de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace de la Paris, guvernul Károlyi demisionează şi predă puterea „proletariatului popoarelor Ungariei“.
Se naşte republica comunistă ungară. După izbucnirea revoluţiei bolşevice la Oradea, la 24 martie, liderii românilor au fost internaţi. La 20 aprilie orăşenii au trimis trăsuri şi alte vehicule ca să-i aducă pe soldaţii români, opriţi, din cauza oboselii, la Tileagd, atât erau de dornici să-i aibă în oraş cât mai repede, ca să potolească teroarea roşie.
Ca eliberatori au fost primiţi militarii români şi în Budapesta. Pe lângă teroarea fizică, regimul comunist instaurat de Béla Kun adusese şi o foamete cumplită.
Bucătăriile de campanie ale armatei române au hrănit populaţia înfometată a oraşului.
Peste ani, la iscălirea Pactului Anticomintern, ministrul de Externe ungar a ținut să accentueze (fapt care nu era trecut în discursul depus în prealabil) că poporul maghiar se poate mândri de a fi fost primul care a înlăturat o guvernare comunistă, spre disperarea ministrului de Externe român, Mihai Antonescu, care neştiind germana, a pus pe consilierii care îl înconjurau să-i traducă un text făcut de dânsul şi pe care l-a citit apoi.
Dar momentul unei replici imediate fusese pierdut.
În perioada interbelică, s-a încercat crearea unui „cordon sanitar“, bazat pe Polonia şi România. Nu s-a reuşit.
Proiectul a fost reluat, pe alte baze, în zilele noastre, sub forma Iniţiativei celor trei mări.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova