CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Avocatul Poporului din România se va adresa Împuternicitului Parlamentului de la Kiev pentru drepturile omului (Ombudsman), pentru a cere clarificări privitoare la discriminarea românilor în noua lege a educației din Ucraina

 

 

 

 

 

 

Avocatul Poporului s-a sesizat din oficiu și cere clarificări Ombudsman-ului ucrainean în legătură cu adoptarea noii legi a Educației din Ucraina, care afectează învățământul în limba maternă în cazul comunității etnicilor români.

 

„Avocatul Poporului s-a sesizat din oficiu și se va adresa Împuternicitului Parlamentului de la Kiev pentru drepturile omului (Ombudsman), doamna Valeria Lutkovska, pentru a cere clarificări în legătură cu adoptarea noii legi a Educației din Ucraina, care, în esență, desființează sistemul de învățământ în limba maternă, afectând, implicit, comunitatea celor aproximativ 400.000 de etnici români aflați pe teritoriul Ucrainei”, informează un comunicat al Avocatului Poporului transmis, vineri, Agerpres.

Sesizarea din oficiu a Avocatului Poporului vizează posibila încălcare a drepturilor cetățenilor români din Ucraina, astfel cum sunt acestea reglementate în art. 7 din Constituția României privind românii din străinătate, art. 2 al Protocolului Adițional nr. 1 din 20 martie 1952 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 14 din Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale, art. 8 din Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare și art. 13 din Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina.

La rândul lor, Ministrul de Externe Teodor Melescanu, alaturi de omologii sai din Bulgaria, Grecia si Ungaria, a transmis ministrului Afacerilor Externe al Ucrainei, Secretarului General al Consiliului Europei si Inaltului Comisar al OSCE pentru Minoritati Nationale o scrisoare comuna prin care isi exprima ingrijorarea fata de adoptarea recenta de catre Rada Suprema a Ucrainei (Parlamentul)  a proiectului de Lege a Invatamantului din Ucraina si cer asigurarea protectiei drepturilor minoritatilor nationale.

Noua lege a educaţiei din Ucraina – care va fi trimisă pentru promulgare presedintelui Petro Porosenko – prevede introducerea treptata a noului sistem si, prin aceasta, inlocuirea materiilor care se predau in limba română cu discipline care vor fi predate in limba ucraineană.

Prima faza a reformei va avea loc incepand cu 1 septembrie 2018 (reforma claselor primare si a gradiniţelor). Predarea materiilor in limba româna se va pastra doar in clasele primare (1-4).

De la 1 septembrie 2022, reforma va fi implementata in cazul claselor medii, iar din 2027-in clasele superioare (9-12).

Această aşa zisă reformă a sistemului de invatamant din Ucraina a starnit un val de critici, comunitatea de români din Ucraina vorbind despre un proces de lichidare a scolilor romanesti si de ucrainizare a minoritatilor etnice.

In acest sens, a fost semnat un apel catre presedintele Ucrainei, Petro Porosenko, prin care se solicita respingerea prin veto a acestei legi, considerata a fi una care ar putea genera noi conflicte si instabilitate in tara.

Datele Ministerului Afacerilor Externe din Ucraina arata ca, in prezent, in aceasta tara locuiesc peste 400.000 de etnici romani, potrivit TVR Moldova.

 

Surse:

http://www.ziare.com/social/romani/avocatul-poporului-s-a-autosesizat-in-cazul-noii-legi-a-educatiei-din-ucraina-si-cere-clarificari-autoritatilor-de-la-kiev-1481330

Anunțuri

17/09/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Eroul de legendă Horia Agarici, vânătorul de bolşevici şi spaima aviaţiei sovietice în Al Doilea Război Mondial. VIDEO

 

 

 

Horia_Agarici

 

Horia Agarici s-a născut la 6 aprilie 1911, în Elveția, la Lausanne, pe malul lacului Geneva, unde părinții săi, Constantin și Valeria se aflau de mai mult timp pentru unele afaceri ale tatălui. Ulterior, în toamna anului 1911, familia a revenit în ţară.

După tată, aviatorul Horia Agarici provenea din neamul răzeşesc al Agârâcilor din Popeştii Vasluiului, neam care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a început să acumuleze avere. Cu timpul, Agârâcii au ajuns slujitori domnești și au intrat în mica boierime.

După 1800 ei și-au scris numele Agărâci. La 1846 apare un Dumitrachi Agărici, iar un urmaș al acestuia ar fi, după Nicolae Iorga, un domn pe nume I. Agarici, din Roman, care îşi donează o parte din avere Academiei Române. El este chiar bunicul viitorului aviator Horia.

În toamna anului 1934, Horia Agarici a obținut brevetul de aviator la școala de pilotaj de la Tecuci, după care a fost repartizat la Flotila de Luptă de la București-Pipera, care însuma toate escadrilele de vânătoare și bombardament ale României (aerodromul nu mai există, fiind închis în 1958-59 și transformat în platformă industrială; actualul bulevard Dimitrie Pompei trece chiar prin mijlocul fostului aerodrom).

În anii 1934-1935, Agarici a muncit mult. A studiat cărți tehnice (citea în engleză, franceză, germană și italiană), și-a îmbogățit constant cultura științifică și a devenit omul pe care toți îl consultau atunci când era vorba despre vreo noutate în domeniul aerodinamicii sau al mecanicii.

L-au preocupat și cărțile mai sensibile, citind în paralel Mein Kampf al lui Adolf Hitler și Capitalul lui Marx. Nu l-a impresionat niciuna și, așa cum a recunoscut mai târziu, nu le-a aprofundat.

 Pilotul de vânătoare Horia Agarici a fost  unul dintre aşii aviaţiei regale române din cel de-Al Doilea Război Mondial. Deşi a luptat cu demnitate şi curaj pentru ţară, iar faptele sale au ajuns subiect în cântece şi legende populare, a fost persecutat o perioadă îndelungată de regimul comunist. 

  Pe 22 iunie 1941, escadrila de la Mamaia Sat a primit ordin să se deplaseze la Galaţi, pentru o misiune specială, astfel încât au plecat toate avioanele de luptă, cu excepţia unuia – cel al tânărului aviator Horia Agarici, care avea 30 de ani.

Locotenentul Horia Agarici a rămas pe aerodromul din Mamaia, din cauza unor scurgeri de carburant din rezervorul avionului său. A fost ṣansa lui de a intra triumfal în istoria acestui popor.

Atunci când, spre prânz, bombardiere sovietice au atacat portul Constanṭa, Horia Agarici, s-a luptat cu ruşii de unul singur, arătîndu-şi măiestria în aṣa măsură, încât numele lui a fost apoi pe buzele tuturor.

În ciuda tuturor regulamentelor, când s-a dat alarma, pe 23 iunie la ora 12, el a decolat fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind “la vânătoare”, chiar dacă avea avionul defect.

 Norocul și simțul său de orientare l-a ajutat și, în curând au apărut în fața sa, deasupra mării, zburând la altitudinea de 600 de metri,  şapte bombardiere: trei în faţă şi alte patru în formaţie de câte două. 

 A luat înălţime, a pornit în picaj şi a atacat avionul din centrul formaţiei, care s-a prăbuşit  în mare. Apoi a atacat alte două aparate de zbor din faţa formaţiei. Unul a căzut în zona unde astăzi se află Valu lui Traian, iar altul mai la sud. 

 

A fost primul aviator român care a doborât trei bombardiere inamice într-o singură bătălie aeriană. 

 

 

 

 

Image result for avioane de vânătoare i.a.r româneşti

 

Avioane de de luptă româneşti

Horia Agarici devenise  eroul de necontestat al aviaţiei româneşti şi însuşi mareşalul Antonescu l-a felicitat personal pe tânărul aviator. 

Vestea salvării Constanṭei ṣi a victoriei strălucite a locotenetului Agarici a fost preluată de ziare și de postul Radio România.

Poetul Păstorel Teodoreanu ṣi compozitorul Gherase Dendrino au compus unui cântec care a devenit ṣlagărul la modă al verii 1941.

Toṭi îl cântau cu mândrie ṣi bucurie, (mai ales că numele lui Agarici rima foarte bine cu „bolṣevici”!) i-au compus o melodie.

 

 

 

 

 

 

 

 

Versurile erau cam aşa: „Ce-auzi venind din depărtare, of Leano?/Un bâzâit ce-aduce cu al trenului,/ Când îl auzi venind din depărtare./ Nu-ţi fie frică de bâzâitul lui,/ Căci a plecat la vânătoare Agarici,/ A plecat ca să vâneze bolşevici./ A plecat din zările văzduhului“. 

O perioadă a fost şi comandantul Escadrilei 40 de Vânătoare, care a dus lupte pentru cucerirea Odesei. Pentru meritele sale deosebite, pilotul Horia Agarici a fost decorat cu „Virtutea Aeronautică“ clasa a III-a, „Coroana României“, cu spade şi panglică de Virtute Militară clasa a V-a şi cu „Crucea de fier“ germană, fiind avansat la gradul de căpitan-aviator.  

 

 

 

 

 

Avion doborât de Horia Agarici 
 

 

 

Momentul 23 august 1944 l-a găsit la București, unde tocmai sosise cu motocicleta personală, pentru a duce o mapă plină cu hârtii. Fiind cunoscut drept „Vânătorul de bolșevici”, camarazii l-au sfătuit să se ascundă pentru că veneau rușii și viața lui nu mai valora două parale. A părăsit orașul a doua zi, „pe un haos de nedescris”.

A ajuns la Brașov ocolind prin Pitești-Câmpulung-Bran (Valea Prahovei era blocată de nemți). Acolo, și-a găsit soția și au decis împreună să se refugieze la Geoagiu-Băi, la niște rude.

În luna septembrie, când frontul s-a stabilizat în Transilvania, Agarici, nemaisuportând să stea ascuns, a decis să-și reia activitea (cu riscul de a fi arestat de sovietici sau acuzat de dezertare de români).

A mers „cu ochii în patru și cu frica în sân” pe aerodromul Balomir, pe care se aflau atât români, cât și sovietici. Spre surprinderea sa, a fost lăsat în pace. Mai mult, i s-a dat autorizație de liberă trecere spre București.

Din noiembrie 1944 și până la sfârșitul războiului (mai 1945), Horia Agarici și-a continuat activitatea la Brașov (deși uzina era dispersată în alte orașe din zona de sud a țării), apoi a fost trecut în rezervă, cu gradul de căpitan.  

Într-o zi a anului 1949, un general rus l-a căutat şi i-a spus cu vocea sugrumată de emoţie: „Am învăţat româneşte ca să vin să-ţi mulţumesc pentru că nu m-ai atacat atunci când rămăsesem fără muniţie şi nu puteam să-ţi răspund“. 

Ce se întâmplase? Într-o luptă aeriană, Agarici a rămas în duel aerian cu un singur avion inamic.

Pilotului sovietic i se terminase  muniţia şi i-a transmis prin semne românului că nu mai are cu ce să lupte şi că acceptă să se predea.

Atunci, Agarici i-a transmis tot prin semne că va amâna duelul aerian pentru altă dată, pentru că nu este bărbăteşte să dobori pe cineva care nu are cum să se apere.   

Slugile comuniste căţărate la putere cu sprijinul tancurilor ocupantului sovietic, l-au răsplătit pe acest erou în 1955 degradîndu-l.  Ca o consecință a servitudinii față de Moscov, printr-un ordin al ministrului forțelor armate statutul de ofițer i-a fost retras, fiind trecut în rândul trupei (în caz de război, urma să fie mobilizat ca simplu soldat). A fost  reabilitat şi i s-a redat gradul de căpitan de-abia în 1965.

„Aş fi încercat să dobor orice avion inamic, indiferent dacă ar fi fost rusesc, american sau german, atâta vreme cât îmi ameninţa ţara“, ar fi spus pilotul potrivit amintirilor fiului său, Paul Agarici.

  „Să nu uitaţi că cerul l-am iubit/ Ca un fanatic beat de înălţime/ Cu trup şi duh, în fulger de mişcare/ Zvârlind un corp spre infinit“, scrie pe piatra sa funerară.  

 Horia Agarici a avut mai mulţi copii. Fiul său, Paul Agarici, s-a născut pe 4 iulie 1947 şi a fost  trimis la casa de copii. 

 A învăţat pe rupte pentru a recupera anii din leagăn, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie – limba şi literatura română şi secundar limba franceză. În anii ’70 a făcut primele fotografii, iar după şapte ani a devenit primul profesor de tehnică şi artă fotografică din România, la Şcoala Populară de Artă. Din anul 1979 a intrat în presă.

A început ca fotoreporter la revista Contemporanul, iar din 1982 a fost luat de Adrian Păunescu la „Flacăra“. Ulterior a lucrat la alte ziare importante. Spune mândru că nu a fost niciodată membru PCR. „Nici măcar la redacţia «Flacăra», unde era obligatoriu. M-au lăsat în pace pentru că eram un bun fotoreporter“, spune Paul Agarici. 

  Pe tatăl său nu îl consideră erou, ci doar român. „Tatăl meu a fost un român“. 

 În cei 14 ani cât a stat la casa de copii Victoria din Bucureşti, Paul Agarici şi-a văzut tatăl de maximum zece ori: „Mai venea el la mine sau eu mai săream gardul şi mergeam să-l văd. De multe ori îl întrebam: «De ce nu mă iei acasă?». Şi atunci el ofta şi nu ştia cum să-mi explice ca să înţeleg“.

În tot acest timp, tatăl său a colindat toată România şi a fost nevoit să facă diverse meserii pentru a se putea întreţine. A fost contabil pe la o firmă din Periş, dar şi mecanic auto. O vreme s-a ascuns la Mina Altân Tepe din nordul Dobrogei, dar a lucrat şi într-o gospodărie agricolă din Slobozia. 

Toată viaţa fiul său a căutat să ştie mai multe despre cel care i-a dat viaţă. Aşa a aflat despre o întâmplare care s-a petrecut pe faleza Constanţei mult timp de la terminarea războiului:

„Tatăl meu trecea prin faţa Catedralei, iar peste drum era o patrulă sovietică. Un ţigan l-a recunoscut pe pilot şi a dat fuga la ruşi şi le-a spus: «Ăla e Agarici, pilotu’ care a doborât avioanele voastre».

Atunci, locotenentul sovietic a venit la Agarici şi l-a întrebat: «Sunteţi aviatorul Agarici?». «Da!», i-a răspuns. Atunci, locotenentul rus şi soldaţii sovietici i-au dat onorul pilotului român.“

 

 

 

 

 

 

 

 

A decedat în 1982, după o viață în care a luptat cu sărăcia și cu nedreptățile, fiind înmormântat la Constanța cu onoruri militare.

 

 

 

 

horia agarici 2

 

O stradă din cartierul Tomis Nord din Constanţa îi poartă numele.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.rador.ro/2016/04/07/horia-agarici-a-plecat-ca-sa-vaneze-bol%E1%B9%A3evici/

 

http://adevarul.ro/locale/constanta/cum-devenit-legendarul-horia-agarici-eroul-constantei-criminal-razboi-fiul-stat-14-ani-intr-o-casa-copii-1_5645baa17d919ed50e2c13c4/index.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Agarici

 

16/09/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Preşedintele marionetă rusesască al R.Moldova a chemat populaţia să sărbătorească pe 24 august 2017 „eliberararea Moldovei de sub fasciștii români”

 

 

 

 

 

Pe 24 august 2017, într-un context controversat, sluga rusească ajunsă președinte în Republicii Moldova, Igor Dodon, a chemat oamenii în centrul Capitalei ca să sărbătorească „eliberarea Moldovei de sub fasciști”.

El crede că în această zi, în anul 1944, actualul teritoriu al Republicii Moldova a fost scos de sub ocupația României fasciste, afirmație pe care istoricii nu o înțeleg.

 

 

 

Dodon 24 august 2017

 

 

 

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Chişinău – 

http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=2315

 

„Eliberarea” celebrată de Dodon

 

Preşedintele Republicii Moldova Igor Dodon a decis să celebreze pe data de 24 august 2017 numita de el „eliberare a Moldovei de fascism”.   I. Dodon habar nu are prin ce drame teribile au trecut oamenii, locuitori ai interfluviului Pruto-nistrean în anul 1944 şi următorii, ce l-au succedat.

 

 

 

 

Să recapitulăm istoria:

Prima „eliberare”

La 16 martie 1944 forţele militare ale Frontului II Ucrainean (comandant, mareşalul U.R.S.S. Ivan S. Konev) au ajuns la Nistru – frontiera de stat a României.

În pofida rezistenţei dârze, opuse de ostaşii români, alături de cei germani, în următoarele trei zile, trupele sovietice au cucerit Soroca şi încă 40 de localităţi basarabene.

Iar la 26 martie 1944 ostaşii Armatei Roşii au ajuns la Prut, luând sub controlul lor localităţile Otaci, Drochia, Râşcani, Floreşti, Bălţi ş.a. Înaintarea trupelor sovietice a încetat.

Pe teritoriile, ocupate de sovietici, populaţia locală a fost constrânsă să hrănească militarii Armatei Roşii, fapt ce a dus la o serioasă penurie de produse alimentare (în august 1944).

Băştinaşii au fost mobilizaţi la munci primejdioase vieţii şi sănătăţii lor: în condiţiile bombardamentelor, ei au fost forţaţi să restabilească căile ferate Râbniţa-Floreşti şi Bălţi-Edineţ, să curețe Prutul de „munţi de cadavre, ce împiedicau curgerea apei”.

Aşa cum remarcă profesorul Valentin Beniuc, în conformitate cu decizia Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.S. Moldoveneşti (C.C.P. al R.S.S.M.) din 29 aprilie 1944, bărbaţi, femei şi copii din raioanele Orhei, Susleni, Criuleni, Bravicea au fost mânaţi la anihilarea minelor, puse în pământ de forţele militare germane şi române la retragere.

Numai în raioanele Corneşti şi Ungheni au fost curăţate 105 ha de teren minat, pe care şi-au găsit moartea sau au fost rănite 377 de persoane civile[1], basarabeni.

Oamenii erau impuşi să se ia la braţ unul cu altul şi să meargă pe câmpul minat. Nenorociţii care călcau pe mine erau sau ucişi, sau grav răniţi.

Ultimii au fost împuşcaţi de trupele N.K.V.D., altfel spus – au fost „eliberaţi” de chinuri.

Concluzie: în primăvara anului 1944 sovieticii au intrat cu forţele lor militare în România, aducând cu ei „guvernul”-marionetă al numitei R.S.S.M., au mobilizat lumea la munci forţate fără a se gândi la recompensă bănească sau materială a muncii prestate, au trimis la moarte sigură bărbaţi, femei, copii pentru a dezamorsa minele, amplasate de trupele româno-germane la retragere.

A două „eliberare”

Linia frontului s-a stabilizat pe segmentul Ungheni-Orhei şi la est spre Nistru. Pentru a se pregăti de ofensivă (viitoarea operaţiune militară, numită de sovietici „Operaţiunea Iaşi-Chişinău”), Înaltul Comandament sovietic a decis la 5 mai 1944 să evacueze populaţia din zona frontului înspre nordul R.S.S.M. Conform deciziei C.C.P. al R.S.S.M. din 8 mai 1944, toată populaţia din raioanele Ungheni, Corneşti, Bravicea, Orhei, Susleni, Dubăsari, Slobozia şi Criuleni urma fi evacuată, iar din raioanele Făleşti, Sângerei, Chiperceni, Grigoriopol şi Tiraspol – evacuată parţial.

Conform surselor arhivistice, au fost evacuate cu forţa 71.461 familii, care numărau 263.777 persoane[2]. Lumea, supusă evacuării, s-a împotrivit care şi cum a putut.

Şi asta, deloc întâmplător: autorităţile comuniste nu au creat condiţii pentru evacuarea oamenilor şi nu era nici o siguranţă că proprietăţile lăsate vor fi ocrotite.

Omiţând multe abuzuri şi decizii proaste ale guvernanţilor sovietici, nu putem să nu remarcăm lipsa condiţiilor sanitare şi de igienă, ceea ce a dus la o explozie a tifosului exantematic (în iunie 1944 de această maladie erau afectate 4.351 persoane, în rezultat câteva mii au murit).

La 20 august 1944 trupele sovietice au trecut în ofensivă, iar la sfârşitul lunii oamenii, supuşi evacuării, s-au întors la casele lor. Ei nu puteau crede ochilor.

Bravii militari sovietici nu doar au curăţat depozitele şi beciurile oamenilor de provizii şi băuturi, dar au şi scos uşi, ferestre, au rupt garduri etc., toate acestea sub pretextul „necesităţilor de război”.

Întorşi din numita „evacuare”, slăbiţi de foamete şi boli, „oamenii şi-au găsit casele distruse, iar averea prădată. Într-o stare deplorabilă erau şcolile, clădirile administrative, bisericile”[3].

Iată ce-şi aminteşte dl Efim Şalin după întoarcerea familiei lui din evacuare:

„Pe la sfârşitul lui august [1944] am primit o veste nespus de îmbucurătoare. S-a anunţat ca fiecare să se întoarcă la casele lor. Îmi amintesc cât de înviorată era ziua aceea.

Drumul se îndesea cu căruţe, unii o luau de-a dreptul pe jos, că ar fi mai aproape. Iar când am ajuns în sat ne apucase o mare jale.

Satul [Ocniţa-Răzeţi, comuna Cucuruzeni, raionul Orhei] era de nerecunoscut: ogoarele nefiind semănate, erau îmburuienate de nu se vedea omul… Îmi amintesc că în acea zi mama nu se mai putea opri din plâns, de cum arăta casa şi ograda noastră: buruiană toată ograda ca la tot satul, toate uşile de la casă, sarai şi de la beci erau luate, iar ferestrele erau stricate.

În beci rămăseseră numai butoaiele goale cu fundurile găurite de gloanţe, care pluteau în vinul vărsat şi amestecat cu apă de ploaie. Multe lucruri din casă nu s-au mai găsit…”[4].

În monografia menţionată, profesorul V. Beniuc a prezentat scene de groază privind comportamentul militarilor ruşi: case transformate în grajduri pentru cai, biserici vandalizate cu icoane găurite de gloanţe şi călcate cu picioarele.

Autorul a depistat cine au fost „eliberatorii” – vandali: militarii brigăzii motorizate nr. 56 a Armatei 52[5].

Concluzie: sub pretextul ocrotirii vieţii oamenilor în zona confruntării militare directe, sovieticii au forţat lumea să plece în locuri neadaptate traiului, impunându-i să îndure foame, neasigurându-i cu detergenţi şi alte lucruri necesare vieţii cotidiene, ceea ce a dus la o explozie a tifosului exantematic şi, respectiv – la moartea câtorva mii de oameni.

Gospodăriile lăsate au fost devastate („eliberate”) de militarii sovietici sub motivul „necesităţilor” războiului, biserici şi mănăstiri vandalizate etc.

A treia „eliberare”

La 23 august 1944, la Bucureşti, regele Mihai I a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu, a numit un alt prim-ministru, a anunţat ieşirea României din războiul împotriva statelor şi popoarelor Coaliţiei antihitleriste şi a declarat război Germaniei.

La 24 august 1944 trupele sovietice au cucerit oraşul Chişinău – capitala R.S.S.M. Acea zi a fost considerată de sovietici ca „ziua eliberării Moldovei de sub cotropitorii fascişti germano-români”[6].

Operaţiunea militară „Iaşi-Chişinău”, numită „cea de-a şaptea lovitură stalinistă”[7], între altele, s-a încheiat cu restabilirea regimului comunist în întreaga R.S.S.M. Reprezentanţii regimului totalitar sovietic (militari, activişti ai P.C. (b) din U.R.S.S., administratori) s-au comportat deosebit de brutal cu populaţia băştinaşă.

Ei îşi dădeau aere de „eliberatori” şi „victorioşi”, mulţi din ei, în stare de ebrietate, arestau şi maltratau populaţia civilă, violau sau încercau să violeze tinere sau femei etc., etc. Revenită în Basarabia (R.S.S.M.) puterea sovietică a realizat mobilizarea totală a bărbaţilor.

Dacă până la venirea Armatei Roşii pe teritoriul numitei R.S.S.M., în localităţile rurale erau 343.000 bărbaţi, în decembrie 1944 rămăsese doar 77.719 (sau circa 10 % din forţa de muncă!). Restul – 265.281 – au fost mobilizaţi în felul următor: în Armata roşie (Fronturile 2 şi 3 Ucrainene) – 123 776 persoane, în districtele militare Harkov, Odesa şi Kiev – 91 978 persoane, în N.K.V.D. – 378 persoane, în unităţile militare dislocate la frontiera cu România – 966 persoane.

Restul bărbaţilor, de regulă – de alte etnii decât români (găgăuzi, cehi, unguri etc.), dar şi români, au fost trimişi la întreprinderile industriei grele din Federaţia Rusă sau la scos cărbune în minele din Dombas.

A treia parte din cei mobilizaţi au fost trimişi la şcoli de meserii (ucenici), (în limba rusă fabricino-zavodskie şcolî, FZO – şcoli din cadrul uzinelor şi fabricilor).

Bărbaţii moldoveni, mobilizaţi la front, de multe ori – tata cu feciorii, sau fraţi, rude – necunoscând limba rusă, neinstruiţi, au fost trimişi pe cele mai primejdioase sectoare ale Frontului de Est – la Balaton (Ungaria), la Königsberg sau Berlin (Germania) -, unde au fost folosiţi în calitate de carne de tun.

Circa 50.000 de moldoveni nu s-au întors de pe câmpurile de luptă. Dar pentru basarabeni războiul nu s-a încheiat la 9 mai 1945, odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei.

Ei au fost urcaţi în trenuri şi duşi să lupte împotriva Armatei japoneze în Manciuria şi nordul Coreii, pentru satisfacerea ambiţiilor politice ale regimului stalinist.

În rezultat, I. Stalin şi-a satisfăcut orgoliul – cel puţin jumătate din Coreea a devenit comunistă. Rămâne comunistă până în ziua de astăzi, având un regim totalitar de origine stalinistă, necooperant cu lumea civilizată.

Iată că Igor Dodon a găsit limbă comună cu reprezentanţii Coreei de Nord. Dar acesta e alt subiect.

Recapitulăm: comisariatele militare ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene au luat sub controlul lor real numita R.S.S.M.

Ele au promovat o mobilizare totală a bărbaţilor basarabeni, trimiţându-i pe front, la munci grele în industria grea sau minele de cărbune. Urmările acestei politici au avut efecte dezastruoase pentru noi.

Apăruse problema demografică: depopularea forţată a satelor de bărbaţi – principala forţă de muncă din agricultură, a apărut decalajul bărbaţi-femei, natalitatea a scăzut dramatic etc. Tinerii plecaţi pe şantierele Federaţiei Ruse sau Ucrainei au fost folosiţi ca forţă de muncă ieftină, necalificată, prost îmbrăcată, hrănită, salarizată.

În consecinţă – am avut familii distruse, populaţie înfricoşată, supusă rusificării şi altor abuzuri din partea autorităţilor comuniste.

 

Dedicație specială pentru Igor Dodon!

 

 

 

 

 

 

Concluzie: ceea ce a urmat actului din 24 august 1944 a însemnat un dezastru pentru basarabeni. Am avut mii de tineri şi mai în vârstă care nu s-au mai întors de pe fronturi, tineri trimişi la munci grele, în condiţii vitrege, peste frontierele R.S.S.Moldoveneşti, mulţi din ei nu s-au întors, rămânând cu traiul, la locurile de muncă, întemeindu-şi acolo familii.

Pe teritoriul R.S.S.M. administraţie rusească, îngâmfată, în stare de ebrietate (cu excepţii, bineînţeles), venită cu tot cu familii, stabilită în apartamentele, confiscate de la proprietarii de drept şi de fapt.

Şi am putea continua la nesfârşit. Bineînţeles, basarabenii au opus rezistenţă ocupantului sovietic: au fost cazuri de rezistenţă armată; bărbaţii s-au ascuns în faţa mobilizării totale, promovate de ocupantul bolşevic.

Subiectul merită dezvoltat: să nu se lase impresia cum că moldovenii au fost entuziasmaţi de „eliberatorii” care „uitaseră” să plece.

Întrebarea firească: Igor Dodon ce doreşte să celebreze la 24 august 2017? De ce concert în Piaţa Marii Adunări Naţionale?
Răspunsul este: Igor Dodon va sărbători începutul marii tragedii a basarabenilor – 24 august 1944 – punctul de pornire a re-comunizării României dintre Prut şi Nistru, a celei de-a două ocupaţii sovietice, numită de Dodon „eliberare”.

Întrebare finală: când oare ne vom elibera de Dodon?
Răspuns: cu cât mai repede, cu atât mai bine!

Şi încă ceva, foarte important. Basarabenii au mai fost „eliberaţi”: în anii 1946-1947, datorită politicilor, promovate de sovietici, a foametei organizată de Kremlin şi subalternii acestuia de la Chişinău, 200.000 de concetăţeni de-ai noştri au „eliberat” spaţiul terestru trecând la cele veşnice, exterminaţi prin foamete.

În 1949, apoi 1951, alte mii de basarabeni au „eliberat” pământul natal, fiind trimişi – pentru vecie – în Siberia sau nordul Kazahstanului.

 

Bibliografie (surse):

 

[1] В. Бенюк. Тоталитаризм как реальность: историко-политологическое исследование на примере послевоенной Молдовы, [V. Beniuc. Totalitarismul ca realitate: studiu istorico-politologic. Exemplul Moldovei], Chişinău, 1998, p. 38.
[2] Ibidem, p. 39.
[3] Ibidem, p. 43.
[4] Efim Şalin. Vremurile în care am trăit, Iaşi, Editura Stef, 2016, p. 47.
[5] V. Beniuc. Totalitarismul ca realitate: studiu istorico-politologic. Exemplul Moldovei, p. 45.
[6] Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1970, p. 523 (carte în grafia rusă).
[7] https://ru.wikipedia.org/wiki/ Десять_сталинских_ударов [accesat la 19 august 2017]

26/08/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: