CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Operațiunea Olympia: Cum a aranjat KGB-ul căsătoria unui modest funcționar sovietic cu miliardara greacă Christina Onassis

Vintage Foto de Christina onassi con Sergei kauzov.: Amazon.es: Hogar

În 1978, lumea a fost șocată de vestea nunții lui Serghei Kauzov, un modest funcționar sovietic, care în plus era beteag de un ochi, cu miliardara greacă Christina Onassis.

Nunta a avut loc la Moscova, iar pentru aprobarea de a-și duce soțul la Paris, Onassis a plătit URSS un milion de dolari.

Căsătoria celor doi a durat doar 17 luni.La divorț, Kauzov a primit despăgubiri și curând după ce s-a mutat la Londra, a devenit multimilionar. El a păstrat cetățenia sovietică și chiar a plătit 500.000 de dolari partidului comunist al Uniunii Sovietice. Fără îndoială, pentru KGB căsătoria lui Kauzov cu Christina Onassis a reprezentat una dintre cele mai profitabile operațiuni speciale.

Serghei Kauzov, un obscur angajat al Sovfrakht, își pierduse în copilărie ochiul drept și purta unul de sticlă. Îi plăceau limbile străine și badmingtonul dar rîmâne un mister ce a găsit la el proprietara companiei Olympic Maritime, miliardara Christina Onassis.

Povestea celor doi a fost relatată pe scurt într-un material publicat de Express-Gazeta nr. 7, reprodus de http://ttolk.ru/articles/operatsiya_olimpiya_kak_kgb_zhenil_sovetskogo_klerka_kauzova_na_milliardershe_onassis

În 1976, Christina, în vârstă de 26 de ani, se afla la Moscova, unde urma să reînnoiască un contract pentru transportul cerealelor importate în URSS. Unul dintre membrii grupului de lucru Sovfrakht era Kauzov. Onassis a cerut ca Serghei Kauzov să fie trimis la ea la Paris pentru aprobări ulterioare, iar acesta a fost trimis în grabă în Franțade autoritățile sovietice cu sarcina de a semna contractul. Kauzov a făscut deplasarea cu soția sa Natalia Bondi și fiica lor Katya. Natalia era profesoară și gazda unui program de muzică clasică la radio.

În Franța, KGB i-a alocat mai mulți bani pentru a-l face să pară mai reprezentativ. La scurt timp, cuplul a încetat să mai ascundă relația și a ajuns la punctul că au zburat împreună în Caraibe, unde au fost surprinși de paparazzi. Fotografii ale „agentului KGB” și „Reginei mării” în costume de baie au apărut în revistele occidentale.

каузов-4

Kauzov și familia sa au fost repatriați urgent la Moscova. Kauzov a fost chemat la sediul KGB de la Lubyanka. Împreună cu șeful Departamentului de contraspionaj extern KGB, generalul maior Oleg Kalugin, au trebuit să decidă dacă divorțează și se combină cu Christina.

Mai târziu, Oleg Kalugin, care locuiește acum în America, a explicat într-un interviu cu EG:

I-am binecuvântat pe Christina și Serghei pentru căsătorie și am fost nașul lor! Serghei nu a lucrat niciodată pentru KGB. A avut contacte cu Christina la telefon, în cadrul unor negocieri de afaceri. Au fost de acord să se întâlnească în Brazilia, iar după ce s-au întâlnit, fotografii ale acestora au apărut în presă.Era o încălcare a regulilor, un adevărat scandal. Kauzov a fost readus urgent la Moscova, șeful KGB, Yuri Andropov fiind teribil de furios, a amenințat că-l va trimite pe Kauzov în închisoare. Eu am intervenit spunând: „Dacă îl punem după gratii, va fi un scandal internațional, dar dacă se vor căsători și vor avea un băiat, atunci un cetățean al Uniunii Sovietice va deveni moștenitorul imperiului Onassis. În 1978, a avut loc nunta. Operațiunea a primit numele de cod ” Olympia „.

Serghei a divorțat de soția sa, lăsându-și fiica în vârstă de 9 ani și s-a mutat în apartamentul cu două camere al mamei sale de pe Mosfilmovskaya. Christina Onassis a dorit ca nunta să aibă loc pe Skorpios, insula privată a familiei. Dar Moscova a vrut să controleze complet procesul. După ce a discutat situația la Biroul Politic, Leonid Brejnev a cerut să transmită mirelui că nunta putea să aibă loc doar la Moscova.

Ceremonia a avut loc la registratura Griboyedov, iar banchetul a avut loc la Metropol. Mulțimea de jurnaliști străini a fost reținută de polițiști și agenți în civil.

каузов-3

Trei zile mai târziu cuplul s-a mutat să locuiască într-un hotel. Temându-se de un scandal, Yuri Andropov a ordonat să aloce urgent un apartament tinerilor căsătoriți . Autoritățile au oferit un apartament luxos de trei camere conform standardelor sovietice într-o nouă casă de scriitori din bulevardul Protopopovsky (nu departe de stația de metrou Prospekt Mira), avându-i ca vecini de încredere din KGB pe jurnalistul internațional Genrikh Borovik, și pe Bulat Okudzhava.

Idila din Moscova nu a durat mult. Christina a amenințat că va încălca contractele cu URSS dacă soțul ei nu va fi lăsat în Occident. Biroului Politic sovietic a dezbătut problema și i -a cerut să transfere 500 mii dolari pentru dezvoltarea Partidului Comunist Grec și încă 500 mii dolari către Fondul sovietic pentru pace.

După ce s-au semnat cecurile și a fost predat carnetul de partid al lui Kauzov pentru păstrare la Comitetul Central al PCUS, proaspeții căsătoriți au plecat la Paris.

„Serghei a învățat să trăiască în străinătate, ca un țar”, scria mai târziu brokerul de nave suedez Arne Larsson.

”Rusul alegea întotdeauna ce era mai bun: am fost uimit că știa numele coniacurilor și trabucurilor pe care nu mi le puteam permite niciodată”.

Cu toate acestea, el s-a plictisit curând de Christina Onassis. După 17 luni de la căsătorie, Serghei și Christina au divorțat. Ulterior, ea a recunoscut că Serghei Kauzov s-a dovedit a fi cel mai bun dintre soții ei.

În 1984, Christine s-a căsătorit cu magnatul francez Thierry Rousel și a născut o fiică. Ea a divorțat de el în 1987. A murit la Buenos Aires în 1988, la 37 de ani, în urma unui presupus dintr-un atac de cord, dar, conform altor surse – din cauza unei supradoze de droguri.

După divorț, Christina i-a dat lui Sergehi Kauzov două tancuri petroliere. Acesta s-a mutat la Londra și a deschis o companie de transport maritim. Înainte de Perestroika e devenise multimilionar.Curând, el s-a căsătorit și a divorțat de englezoaica Alison Harkness, care i-a născut o fiică.

Până în 1991, el plătise 500.000 de dolari cu titlul de contribuții Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

„Sunt mândru de această afacere: în loc să-l băgăm în închisoare, am câștigat bani de la el”, declara ulterior generalul KGB Kalughin.

În anii 2000, Kauzov a investit și în producția de petrol din Insula Sahalin, în extremul orient al URSS.

La sfârșitul anilor 1990, rusul a cumpărat un teren pe insula Mastica din Caraibe, care aparținea lordului Glenconner, soțiul prințesei Margareta, sora mai mică a reginei Elisabeta. În urma relației cu acesta , el a devenit cunoscut în cercurile familiei regale engleze.

Bill Gates, Mick Jagger și David Bowie au devenit vecinii lui.

Kauzov a păstrat cetățenia sovietică (acum rusă) și a dobândit și cetățenia elvețiană și engleză. Astăzi își petrece cea mai mare parte a timpului în cabana sa din orașul elvețian Grillon.

Vilele vecine sunt ocupate de fiicele sale din căsătoriile anterioare, rusoaica Natalia și englezoaica Alison. Kauzov a avut grijă și de fosta sa familie rusă , căreia i-a cumpărat un apartament de 200 de metri pătrați într-o clădire de lux din centrul Moscovei.

19/01/2021 Posted by | DIVERSE | , , , | Lasă un comentariu

Raportul Avocatului Poporului – România este țara din Uniunea Europeană în care au fost luate cele mai drastice măsuri în perioada stării de urgență și a celei de alertă, în sensul restrângerii unor drepturi și libertăți

 

 

Miros de dictatură?

Raportul Avocatului Poporului

România este țara din Uniunea Europeană în care au fost luate cele mai drastice măsuri în perioada stării de urgență și a celei de alertă, în sensul restrângerii unor drepturi și libertăți – se arată în „Raportul Avocatului Poporului privind respectarea drepturilor omului în intervalul 16 martie – 10 septembrie”, transmite www.rador.ro, preluat de Romanian Global News.

O parte dintre măsurile luate de autorități începând cu data de 16 martie au fost benefice, împiedicând răspândirea comunitară a virusului SARS-CoV-2 – se arată în document, care indică și faptul că au fost înregistrate cele mai multe amenzi: peste 300.000.

Avocatul Poporului precizează că restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți se poate face numai prin lege, nu prin ordonanțe de urgență sau alte acte de nivel inferior, precum hotărâri de guvern sau ordine de ministru.

Conform documentului, în România a fost instituită cea mai lungă perioadă de restricții, iar posibilitatea constituțională a restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți a vizat o perioadă limitată de timp.

Multe dintre acțiunile întreprinse de instituție s-au materializat în decizii ale factorilor responsabili de gestionarea acestei crize, numai după ce Avocatul Poporului a atras atenția asupra lor, prin adrese și recomandări, cum ar fi:

– includerea bolii COVID-19 în grupa bolilor infectocontagioase din categoria A, astfel încât incapacitatea temporară de muncă să fie plătită în proporție de 100%;

– desfășurarea actului de predare – învățare-evaluare în mediul online, în sensul în care au fost identificate și valorificate sursele de finanțare necesare achiziționării terminalelor de tip desktop, laptop, tabletă sau telefon inteligent necesare desfășurării actului de predare-învățare-evaluare în mediul online;

– emiterea ordinului ministrului sănătății prin care pacienții asimptomatici care sunt pozitivi la testul de control pot fi externați după 10 zile, cu condiția izolării la domiciliu până la împlinirea celor 14 zile ale perioadei de izolare care decurge de la momentul internării (4 zile de la externare);

pacienții asimptomatici care sunt negativi la testul de control pot fi externați după 10 zile, fără a fi necesară izolarea la domiciliu.

 

Documentul integral poate fi citit AICI.

21/09/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

 

Practici vestimentare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea – EgoLitera

 

                                Foto: Țărani din Severin de Amadeo Preziosi

 

 

Acad. Ioan-Aurel Pop:

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

Mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau „valahi” îşi spuneau lor înşişi „români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau „română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr-o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.        

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l-au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l-au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l-au folosit ca să se denumească pe sine.

Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea. Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării. Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie. La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României)[1], de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de-a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s-a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens. Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).[2]

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi). În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii.

La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de-a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români. Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s-ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească;  legătura sa cu numele de România

      

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă. Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale. Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor”. Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.[3] Aceşti oameni continuau să se numească „romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic-instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.[4]

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să-şi asume caracterul unei etnii.[5] Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.         

Denumirea de Dacia s-a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic. Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.[6]

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine. Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor. Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i-au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de „Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, „Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte. Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s-a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország. Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).    

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti. Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.  

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să-i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor. Nu au ales numele de Dacia (deşi s-a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu.

Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era si numele pe care l-a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace „Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s-a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta.

Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă. Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii. 

Concluzii

Românii şi-au început istoria ca o „enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o „insulă de latinitate într-o mare slavă” şi au rămas mereu într-o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe. Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s-a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale. Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi-au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că „lumina” încetase să mai vină de la Răsărit. În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus. Acesta s-a impus şi a devenit un model fertil de urmat. Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant.

Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s-a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei. Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei. În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.[7]

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu „Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii. Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor! Şi erau singurii deţinători ai acestui „privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul s-au reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă. Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s-a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii. De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”. Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului. Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic. Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa. Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de-a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist „original”, aplicat în România. A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră „glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi „de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc. Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România. De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască „poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale. Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă. Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări. Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării.

De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii. Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva. În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma! Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.[8] Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i-a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei. A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu.   

De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism. Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine. Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul „român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de „valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul „valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea. Pentru cei mai mulţi români, numele de „valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.  

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime. Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi-l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi „români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau „vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu. Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de-a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

 

 

Ion Coja: „Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

Ce a însemnat rumân în evul mediu?

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvîntul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească: un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Idee  reluată la emisiunea amintită de …boierul Djuvara, foarte mulțumit de sine însuși de câte ori poate să mai scadă din temeiurile naivilor care mai întârzie – niște retardați!, să se simtă bine ca români!

Eu nu pot să dau multe parale pe numitul Neagu Djuvara din mai multe motive. Le voi detalia cu proxima ocazie. Deocamdată mă limitez la discuția filologică!

Teza de mai sus – care, subliniez, nu-i aparține numitului Djuvara, e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită! Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia lui ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională. Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație. Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită!

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumâna rumâni… Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod. Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți! Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului! Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare! Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni! Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat) dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social”  al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate. Așadar, sensul social al lui rumân, subliniat de Djuvara cu o satisfacție tipic ciocoiască, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii pe placul aceluiași Djuvara pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domnidomnitor, curte domnească etc. Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

Ion COJA

Post scriptum: O idee pe care merită s-o avem în vedere, iar specialiștii s-o aprofundeze: apariția armelor de foc a diminuat rolul în război al țăranilor care, de regulă, participau cu arme clasice, ca să nu zic rudimenare: paloș, suliță, buzdugan, coasă, topor, bâtă… Armele adevăratei vitejii, cum le considera Cervantes!

â

 

NOTE:

[1] Este de notat şi reciproca: unor grupuri mici de vlahi balcanici şi se spunea „ciobani”, aşa cum românilor din Transilvania li se spunea sporadic şi „iobagi”.

[2] Thede Kahl: Ethnizität und räumliche Verbreitung der Aromunen in Südosteuropa. (= Münstersche Geographische Arbeiten 43). Münster 1999; idem: Etnonime la aromâni [Ethnonyme bei den Aromunen]. În: Academia Română, Institutul de Filologie Română (ed.): Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene. Iaşi 2004, p. 264-273; idem: Istoria aromânilor. Bucureşti 2006; Cicerone Poghirc: Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie. În: Neagu Djuvara (coord.): Aromânii. Istorie. Limbă. Destin. Bucureşti 1996, p. 13-17. 

[3] C. Alzati, În inima Europei…, p. 78.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 86, nota 16.

[6] Reluarea denumirii de Dacia s-a făcut sub impulsul umanismului, din exteriorul societăţii româneşti, prin maniera autorilor epocii Renaşterii de a arhaiza denumirile de locuri din epoca lor. În acest fel, Ţările Române (dar şi Danemarca!) erau numite Dacia, Ungaria devenea Pannonia, Bulgaria şi Serbia – Moesia etc. Din aceste scrieri umaniste şi postumaniste au reînviat şi autorii români numele de Dacia. Se cuvine reamintit aici faptul că Johannes Honterus scria pe faimoasa sa hartă din secolul al XVI-lea numele de Dacia peste teritoriile Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. 

[7] Vezi I.-A. Pop: The Religious Situation of the Hungarian Kingdom in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. În: Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris (Ed.): Religious Quest and National Identity in the Balkans. London 2001, p. 78-90; idem: Church and State in Eastern Europe During the Fourteen Century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area. În: „East European Quarterly” (Colorado, USA), 1995, XXIX, nr. 3, p. 275-284. 

[8] Vezi Brigitta Schmidt-Lauber (Hg.): Ethnizität und Migration. Einführung in Wissenschaft und Arbeitsfelder. Berlin 2007.

07/09/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: