CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 26 mai 1984, Ceauşescu inaugura oficial Canalul Dunăre-Marea Neagră. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru gheorghiu dej la canal photos

 

Cu 34 de ani în urmă, în ziua de 26 mai 1984 a avut loc inaugurarea oficială a Canalului Dunăre-Marea Neagră (construcţie iniţiată în 1973).

La data inaugurării, Canalul Dunăre-Marea Neagră era cel de-al treilea mare canal de navigaţie din lume făcut de mâna omului, după Canelele Suez ( 184 km) şi Panama (81 km).

Ruta principală, Cernavodă- Poarta Albă- Agigea,  are 64 de km. Ramura nordică, Poarta Albă- Midia Năvodari,   are 31 de km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este o parte importantă în sistemul de canale europene care leagă Marea Nordului, prin canalul Rin-Dunăre, de Marea Neagră.  

Are o lungime de 64,2 km, două ecluze (la Agigea şi la Cernavodă), trei porturi fluviale (la Cernavodă, Medgidia şi Basarabi) şi portul maritim Constanţa-Sud.

Canalul scurtează traseul dintre Dunăre şi Marea Neagră cu aproximativ 400 km.

Canalul principal are  o adancime de 7 m, o lăţime la baza de 70 m şi la suprafaţă de 90-120 m, şi are o capacitate anuala maxima de transport de 80-100 de milioane tone, iar  pentru ramura nordica de 15-25 de milioane tone de marfă.

Din cei 2.413 km, cât măsoară calea navigabilă de la Kelheim (Germania) la Sulina, o lungime de peste 45% (1.075 km) mărgineşte sau traversează teritoriul României.

 Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului.

Ideea de a construi acest canal exista inca din 1837, când diplomatul englez David Urquhart a propus  construirea unui canal „care sa lege Dunărea de Mare în locul unde cursul Dunării se apropie cel mai  mult de Mare, evitandu-se in felul acesta un ocol si pericolele pe care gurile Dunării le cauzau  navigaţiei”

Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, aşa cum arăta şi raportul publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.
În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ”Excursiune agricolă în Dobrogea” beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ”dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa”.
Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă.

Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883) sau cel al inginerului român Basil G. Assan (Bucureşti, 1897), care concluzionează că ”acest canal va fi făcut căci el este indispensabil viitorului economic al României”.
La 2 August 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunăre publică în revista ”Analele Dobrogei” studii ample cu privire la realizarea unui astfel de proiect.
 

 Primul studiu, „Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanţa”, care a indicat practic actualul  traseu al canalului a aparut in 1929, la Timişoara, fiind lucrarea de diploma a lui Aurel Barglazan şi  Octavian Smighelschi, studenţi ai Universitaţii Politehnica.

În 1939-1940, un studiu al inginerului Ovidiu Cotovu, subdirector în cadrul Regiei Autonome a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă (PCA) prezintă o extindere a portului Constanţa spre Sud, care avea în vedere ”debuşarea în port” a unui Canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră.

  In 25 mai 1949, la sugestia lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cu sprijinul sovietic la realizarea  memoriului tehnico-economic, a început construcţia canalului, foarte mulţi dintre muncitori fiind deţinuţi  politici din inchisorile comuniste şi din rândurile minoritaţilor etnice şi religioase. 

 

Imagini pentru gheorghiu dej la canal photos

 

 

Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei.

Neoficial însă, se urmărea nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.

Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949).

Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal. Numărul total al celor care au murit în condiţii groaznice a rămas necunoscut până astăzi.

Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000.

Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru.

Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru.

În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”).

Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi.

Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră numeroşi deţinuţi şi-au pierdut vieţile.

Înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat. La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape un şanţ , iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore.

Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.

Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat.

 Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată.

Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vago­nete.

 

 

 

Lucrările de la Canalul Dunăre – Marea Neagră au încetat la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei, după moartea lui Stalin.

Lucrarile au fost sistate in 1955 şi reluate, dupa un nou proiect, in 1976.
 S-au excavat 294 milioane mc la canalul principal şi alte 87 milioane mc la ramura nordica, Poarta  Alba-Midia Navodari (mai mult cu 25 milioane decat la Canalul Suez şi cu 140 milioane decât la Canalul  Panama) şi s-au turnat 5 milioane mc de betoane.

 

 

Foto: Ceauşescu inspectează şantierul de la Canal

 Canalul traverseaza localitaţile Cernavoda, Saligny, Mircea Voda, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta  Alba.
Pescajul maxim admis este de 5,5 m permiţand astfel accesul navelor fluviale şi a celor maritime mici.
La fiecare capăt exista câte doua ecluze care permit traficul in ambele sensuri.
Ramura nordică, cunoscuta sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Navodari, cu o lungime de 31,2  km, o adancime de 5,5 m şi o laţime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanţa, Ovidiu şi Navodari.
Inaugurarea canalului a fost marcata şi de lansarea slagarului „Magistrala albastra”, interpretat de  Mirabela Dauer si Dan Spataru.

Construirea canalului a necesitat o investiţie de circa 2 miliarde de dolari. Estimarile iniţiale  prevedeau recuperarea investiţiei in 50 de ani.

Exploatarea canalului aduce  venituri anuale de  circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiţiei de peste 600 de ani.

 

 

 

 

 

Surse:

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/05/26/documentar-canalul-dunare-marea-neagra-30-de-ani-de-la-inaugurare-09-16-50

 http://adevarul.ro/, wikipedia.org

http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/primul-studiu-cu-traseul-canalului-dunaremarea-neagra-a-aparut-la-timisoara-cel-putin-1304-detinuti-ingropati-fara-certificate-de-deces_18767

http://www.rador.ro/2015/02/18/canalul-dunare-marea-neagra-ideea-lui-stalin/

Reclame

26/05/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

23 mai 1864 – Principele Al. Ioan Cuza a chemat românii la plebiscit

 

 

 

 

 

Convenţiunea de la Paris din 7/19 august 1858, încheiată între Puterea Suzerană (Turcia) şi între cele 7 Puteri garante ale autonomiei Principatelor-Unite, a devenit legea fundamentală a celor două ţări române, dar îndoita alegere din 5 şi 24 Ianuarie 1859 a principelui Cuza, desfiinţarea Comisiunei centrale şi alte măsuri unificatoare a celor două ţări române, au făcut neaplicabile mai multe articole esenţiale din aceasta.

  Pentru că a întâmpinat greutăţi în realizarea reformelor sale, Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864 a desfiinţat Adunarea Electivă şi, în urmă cu 153 de ani, în ziua de 23 mai 1864, a chemat românii să se pronunţe  printr-un plebiscit, asupra unui act adiţional la  “Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858”. 

Acest „Statut dezvoltător” prevedea posibilitatea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate, precum şi un sistem parlamentar bicameral.

Pentru „da”, la plebiscit au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” și 70.220 abțineri.

În cadrul acestui sistem bicameral, nou înfiinţatul Senat al României, care avea şi atribuţii privind controlul constituţionalităţii legilor, a funcţionat ca un „corp ponderator”, ca un factor de echilibru între puterile statului. 

 Senatul era cameră decizională şi avea un număr de 64 de membri (majoritatea) numiți de domnitor.  

El era alcătuit din senatori de drept (capi ai bisericii şi ai unor autorităţi publice) şi membri numiţi de domnitor (reprezentaţi ai judeţelor şi înalţi funcţionari ai statului).

Domnitorul înainta spre dezbatere legile și își rezerva dreptul de a aproba sau respinge prin veto legile votate, fapt care a facilitat guvernarea sa autoritară şi înfăptuirea marilor sale reforme.

Parlamentul bicameral, alcătuit din „Adunarea Electivă” (denumită „Camera Deputaţilor”) şi „Adunarea Ponderatrice” (numită ulterior”Senat”), a funcţionat în această formă până în 1946, când a fost aleasă doar Adunarea Deputaţilor, transformată din 1948 de regimul comunist instalat de tancurile sovietice în „Marea Adunare Naţională”.

România a revenit la bicameralism în 1990.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/23/ziua-de-23-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/23/o-istorie-a-zilei-de-23-mai-video-3/

23/05/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MIHAI EMINESCU, 1880: „Pe spatele nefericitului popor românesc, se formează un popor nou de venetici, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează”

 

 

 

 

 

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15/27 ianuarie 1850,[1] Botoșani, Moldova – d. 15/27 iunie 1889,Bucureşti, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce  din literatura română.

 

 

 

„Dorinţe de progres şi de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realităţii.
Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidenţă.

Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte indust riale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea în fine a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria şi teoria de om şi om?

Pe de altă parte dorinţa de progres şi de libertate a introdus fraza goală în locul realităţii în mecanismul nostru politic.

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într – o ţară în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Naţională, specialist într-ale drumului de fier şi curînd ministru de finanţe, într-o ţară în care mucenicul Simeon e un om căruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele false ca şi falsele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pişicherlîcul şi hatîrul tot, în o asemenea ţară omul e redus a constata istoriceşte ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puţine avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei. Ţara care, prin aplicarea instituţiilor ei, încurajază ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.

Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n- a fost nicicînd mai mare decît sub sistemul actual de guvernămînt.

Deşi aceste imigraţiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuţi şi inteligenţă, al popoarelor învecinate, totuşi acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene.

Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferinţe şi ameţit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naţionalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează.”

Mihai Eminescu – ”Timpul”, 22 iulie 1880

 

 

 

 

19/05/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: