CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acțiuni subversive ale unor mari puteri îndreptate împotriva unirii Moldovei cu Muntenia

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

1859 – Unirea Principatelor Române

 

 

Între evenimentele epocale petrecute în istoria noastră după Războiul Crimeei (1853-1856), pierdut de Rusia în confruntarea acesteia cu coaliţia marilor puteri europene, un aspect mai puţin cercetat a fost acela al conspiraţiilor antiunioniste, puse la cale atât de forţe interne cât şi externe, în perioada premergătoare Unirii de la 1859.

Deosebit de periculos pentru cauza Unirii, a fost complotul pus la cale de prinţul Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor al Moldovei, Mihail Sturdza, sprijinit de Rusia şi finanţat de bancherii evrei Şmul Rbinovici şi Leiba Kan, care urmărea să pună prin orice mijloace mâna pe tronul ţării şi care a fost doar la un pas să-şi aducă la îndeplinire planul, care a fost dejucat de unionişti în ultima clipă.

Deşi învinsă în Războiul Crimeei şi nevoită să cedeze atât teritorii, cât şi din influenţa sa în politica sud-estului Europei, Rusia nu putea accepta totuşi ideea de a lăsa din mână Principatele Române, astfel încât a ales în acţiunile sale de împiedicare a Unirii, soluţia uneltirilor din umbră şi a finanţării de spioni, unul dintre pionii săi de bază în aplicarea acestei strategii fiind tocmai acest beizade Grigore,dornic să acceadă cu orice preţ pe tronul moldovean.

Prinţul moldovean s-a sprijinit în acţiunile sale pe contele polonez, Nieczuka Wierzebicki, un mercenar aflat în timpul Războiului Crimeei în slujba turcilor şi care a fost plătit de bancherul Rabinovici, pentru a-l sprijini pe Grigore Sturdza.

În scurt timp, Wierzebicki va recruta o adevărată armată de 1200 de mercenari polonezi, gata să intervină la primul semnal.

Potrivit planului, dacă Sturdza nu ar fi reuşit să ajungă domn prin coruperea deputaţilor, ar fi intrat în acţiune în forţă mercenarii pentru a-l impune pe tron, beneficiind totodată de tot sprijinul logistic şi diplomatic Rusiei.

În conformitate cu strategia adoptată, mercenarii fuseseră aduşi în taină în jurul capitalei Iaşi, ulterior ei urmând să fie concentraţi pe graniţa cu Muntenia şi trimişi în marş spre Bucureşti.

Fără îndoială, reuşita acestui plan ar fi blocat, cine ştie pentru câtă vreme, acţiunile unioniste care luaseră amploare în cele două ţări române.

Complotiştii nu aveau nici o îndoială asupra atuurilor lor, fiind convinşi că vor avea succes, mai ales că unii dintre liderii unioniştilor, printre care Kogălniceanu, Manolache Epureanu sau Anastasie Panu, făceau joc dublu, promiţând prinţului Grigore sprijinul, pentru ca acesta să acceadă la tron.

Reuşita planului părea atât de sigură, încât agentul rus William Sollioms, îi scria unuia dintre complotişti : ” Grigori Sturdza s-a ales Domn, prin urmare vei avea şi d-ta o bucată de pâine”.

Ar fi absurd sâ credem că în „Partida Unioniştilor” se aflau numai idealişti naivi şi că lipseau oamenii hotărâţi şi pragmatici, care să nu şovăie nici un moment în lupta inegală totuşi, pentru aducerea la îndeplinire a idealului secular al unirii poporului român, împotriva imensului pericol reprezentat de forţele din interior ostile Unirii, susţinute de forţa enormă a imperiilor vecine: Rusia, Turcia şi Austria.

Lovitura de stat pusă la cale, a fost dejucată în preajma zilei de 5 ianuarie, când unioniştii l-au propus domn pe Alexandru Ioan Cuza, comandantul oştirii moldovene, anihilând astfel şansele complotiştilor de a recurge la forţă, după ce acţiunile secrete ale lui Grigore Sturdza pentru coruperea unui număr suficient de deputaţi unionişti, eşuaseră.

Legenda spune că în seara zilei de 3 ianuarie 1859, unionistul Costache Negruzzi, dădea buzna în sala unde juca biliard Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene, pentru a-l înştiinţa că a fost ales să devină domn al celor două Principate Române  unite.

Este poate doar o poveste, dar ceea ce ştim acum este că alegerea lui Cuza a înclinat hotărâtor balanţa spre Unirea, aflată efectiv la momentul respectiv pe muche de cuţit.

A rămas de pomină şi răspunsul pe care l-ar fi dat Cuza, nevenindu-i să creadă , aducătorului veştii :

” Hai sictir, farsorule ! „.

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

Harta Principatelor Române unite la 1859

 

Planuri finanţate de puteri străine prin care se urmărea blocarea acţiunilor Partidei Unioniste în cele două ţări române.

Într-o declaraţie dată după dezvăluirea complotului prinţului Grigore Sturdza, Alecu von Onciul spunea că:

„Nu se ştia decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a-l ucide pe Domn şi pe deputaţi”. 

Deputaţii  Partidei Unioniste aflaseră de pericolul grav care îi pândea şi au decis în ziua de 3 ianuarie, după o lungă dezbatere care a avut loc în casa deputatului unionist Pisoschi, să-l susţină ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene.

Un alt unionist se grăbeşte să-l aducă în faţa adunării pe Cuza, care după acceptarea candidaturii, a jurat că va abdica dacă proiectul unionist eşuează.

La sedinţa hotărâtoare, desfăşurată în ziua de 5 ianuarie, prinţul Sturdza infiltrase în sala unde urma să aibă loc votul agenti polonezi, instruiţi să anihileze eventualele proteste, în cazul în care va fi ales el.Surpriza a fost mare atunci când lui Sturza, sigur de victorie, i s-a respins candidatura, iar Cuza, comandantul oştirii ales domn, a adus trupe în jurul clădirii.

După eşuarea complotului, comandanţii polonezi reuniţi în aceeaşi zi, hotărau uciderea unor lideri ai unioniştilor, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, pe care îl considerau trădător.

Prinţul Sturdza decisese data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat, însă Alecu von Onciul şi Iacob Antosz i-au dezvăluit în 10 ianuarie lui Cuza planurile acestuia, astfel încât conspitaţia fost lichidată în ultimul moment.

Au urmat arestări in rândurile complotiştilor, printre primii numărându- se comandantul mercenarilor polonezi, Wierzbicki, asupra căruia au fost găsite între altele, scrisori cifrate şi sigiliul lui Grigore Sturdza.

Într-un raport secret consulul britanic la Iaşi, Henry A.Churchill, clarifica mai multe aspecte:” Acest evreu, Şmul Rabinovici, care a fost arestat ca implicat în conspiraţie, a mărturisit că a fost martor la o conversaţie care a avut loc între contele mercenar Wierzbicki şi ambasadorul Rusiei de la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul complotului.

Wierzbicki (alias Murad bey), care urma să plece în Principate, a primit din partea ambasadorului scrisori adresate consulului rus Popov de la Iaşi, cu recomandarea insistentă de a i se acorda tot sprijinul”.

Acelaşi evreu a adăugat ca Wierzbicki cheltuise 3000 de ducaţi pentru a cumpăra armament şi muniţie, pe care le-a ascuns într-o pădure şi că planul prevedea declararea unirii la Focşani şi proclamarea lui Sturdza domn în cele două principate române, cu binecuvântarea Rusiei.

Consulul britanic mai relata în secret la Londra faptul că ofiţerul Constantin Moruzi din armata rusă şi de asemenea un preot rus, Pop Costa, au întreprins în perioada premergătoare alegerii noului domn, numeroase acţiuni de incitare a norodului.

Unirea s-a înfăptuit totuşi la 5 ianuarie la Iaşi şi 24 ianuarie la Bucureşti, în  ambele principate fiind ales un singur domn – Alexandru Ioan Cuza.

Complotiştii implicaţi în conspiraţia din Moldova, inclusiv mercenarii polonezi, au fost aduşi în faţa Curţii Criminale şi acuzaţi de „tentativă de dezordine publică” şi de „pregătire a unei răscoale”.

Au fost pedepsiţi să primească fiecare câte douăzeci de lovituri şi pentru că mulţi dintre ei erau cetăţeni ai unor state străine, au fost predaţi reprezentanţilor ţărilor lor, cu interdicţia de a mai reveni.

Cuza a intervenit personal pentru eliberarea prinţului Grigore Sturdza.Cu toată clemenţa care le-a fost arătată, conspiratoriii nu s-au resemnat, acţionând în continuare pentru împiedicarea Unirii.

La 1 februarie 1859, la Bucureşti a avut loc un atentat cu bombă nereuşit, care îl viza pe domnitorul nou ales al celor doua Principate Române, Alexandru Ioan Cuza.

Nu s-a aflat nici până în zilele noastre cine a pus la cale acesastă acţiune…

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

Foto: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi deputaţii Unirii

 

Elitele româneşti ale timpului au înţeles şansele extraordinare pe care le aveau şi au acţionat magistral

 După înfrângerea Rusiei de către marile puteri europene aliate ale Turciei, în Războiul Crimeei (1853 -1856), noua situaţie geopolitică de pe continentul european, a fost statuată de prevederile Tratatului  semnat în urma Congresului de Pace de la Paris, care a reuşit să blocheze câteva decenii expansionismul rus în Balcani.

Potrivit acestui Tratat, Rusia a trebuit să retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad, aflate în sudul guberniei ţariste Basarabia, pe care o anexase în 1812 şi pierdea accesul la Gurile Dunării. De asemenea, zona Mării Negre a fost demilitarizată şi, ceea ce era foarte important, Rusia a pierdut controlul asupra Munteniei şi a Moldovei, care fuseseră la un pas de anexare, după ce guvernatorul rus Pavel Kiseleff, înaintase o propunere în acest sens, cu câţiva ani înainte.

După 1856, Principatele Române intrau sub garanţia celor şapte puteri europene, care au fost de acord să consulte românii în privinţa felului în care doreau să fie guvernaţi în viitor, înfiinţând în acest scop Adunările AD Hoc, menite să reprezinte toate straturile populaţiei.

Rusia şi-ar fi dorit o Unire  formală a acestora, sub conducerea unui domn marionetă, astfel încât să-şi poată perpetua prezenţa în zonă, motiv pentru care l-a sprijinit puternic din umbră pe prinţul trădător Grigore Sturdza.

Nici Imperiul Austriac şi nici Imperiul Otoman (care avea statutul de putere suzerană), nu acceptau ideea unirii prin voinţa poporului român, încercând prin fel de fel de ingeriţe grosolane, să-şi impună interesele politice.

Austria avea în Ţările Române o puternică agentură de spionaj şi subversiune, a cărei misiune era blocarea Unirii.

Agenţii austreci au început să facă mărturisiri…

Agentul Ignasy Ferdinand Kek mărturisea în fața tribunalului ca agenturile austriece aveau misiunea de a provoca în cele două ţări române dezordini grave sociale, care să justifice intervenţia armatelor străine, împiedicarea alegerii unui domnitor, „căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţiii”.

Principalul pion al subversiunii turceşti în Moldova acelor vremuri, a fost Nicolae Vogoride (Vogoridis, Bogoridi), (n. 1820, Iaşi – d. 23 aprilie 1863, Bucureşti), grec la origine, fost Ministru de Finanţe al Moldovei, în perioada  18 decembrie 1856 – 7 martie 1857, sub căimăcămia lui Teodor Balş şi ulterior el însuşi caimacam (regent) al Moldovei),  între anii 1857 – 1858. 

S-a căsătorit cu Ecaterina „Cocuţa”Conachi, care avea numai 17 ani si era singurul copil al logofătului Costache Conachi şi  al Smarandei Negri,  mama  marelui om politic Costache Negri.

 La cununia sa a asistat şi domnitorul Mihai Sturdza. Noua familie şi-a luat şi numele de Conachi, după dorinţa marelui logofăt, care neavând un moştenitor, a dorit ca astfel să-i fie perpetuat numele.

După ce a fost numit caimacam al Moldovei, Vogoride s-a manifestat ca un antiunionist convins, mai ales după ce primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, „caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, astfel incât el a  falsificat fara nici o remuşcare  listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Vogoride                  Caricatură din presa vremii

 

 

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soţia sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unirea poporului  sau.

S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Moruzi ş.a.

Când soţulsău şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, in care lui Vogoride îi era promis tronul tarii, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste   ambasadorului  Franţei,  care a  facut in asa fel  ca acestea să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” ( Steaua Orientului), care apărea la Bruxelles, generând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice”, cu menţiunea că  scrisorile  „sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles)”.

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l  pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situatia in care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război, însă după  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, unde s-a încheiat un acord de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a consimţit  la 12 august 1857, anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, şi organizarea la 18 august de noi alegeri, care de această dată s-au  soldat cu o majoritate unionistă.

La 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei, iar la 30 septembrie cel al Munteniei şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandantul oştirii moldovene, s-a  numărat printre deputaţii noi aleşi în Divan.

Majoritatea unionistă era zdrobitoare şi dorea formarea unui singur stat, sub numele de ROMÂNIA.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reprezentanţii românilor, au sintetizat cinci solicitări de bază: se cerea autonomie faţă de Turcia, Unirea celor două principate româneşti sub un principe străin, neutralitatea statului, reforme sociale şi necesitatea ca puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări Obşteşti, care să reprezinte toate interesele naţiei.

Conferinţa de la Paris din 7 octombrie 1858, a elaborat un document final, având rolul unei adevărate Constituţii pentru cele două principate. Unirea avea să fie una formală, fiecare principat român urmând să albă propriile sale instituţii executive şi legislative şi câte un domnitor..

Deputaţii l-au ales domnitor în Moldova la 5 ianuarie 1859, pe Alexandru Ioan Cuza, iar în data de 24 ianuarie 1859, şi în Muntenia. A fost o mişcare inspirată şi curajoasă, care a exploatat o lacună a Convenţiei de la Paris, care nu specifica nicăieri interdicţia de a fi ales acelaşi domn în ambele Pricipate.

Obiectivul imediat următor, a fost infăptuirea Unirii depline, fără a mai aştepta deciziile altor reuniuni internaţionale, Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat al celor două principate, a armatelor lor, a legislatiei, vămilor, etc.

În 1861, Înalta Poartă a emis „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care era admisă unirea politică şi administrativă a celor două ţări române.

Pe 11 decembrie, domnul Cuza, a dat publicităţii o Proclamaţie prin care aducea la cunoştinţa tuturor că „naţionalitatea română este întemeiată”.

Din 1866, conform Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial ROMÂNIA.

 

SĂ TRĂIASCĂ ÎN VECI PATRIA NOASTRĂ, ROMÂNIA ! 

 

 

 

 

 

Surse: http://ro.blastingnews.com/cultura/2017/razboiul secret; https://cersipamantromanesc.wordpress.com/ portretul-unui-tradator;

 

24/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Sovietele și războiul lor antiromânesc

 

 

Imagini pentru războiul antiromânesc al sovietelor photos

 

 

 

Războiul antiromânesc al Sovietelor

„Pentru cel puţin o jumătate de secol, comunismul ne-a dat înapoi cu câteva generaţii şi numai un miracol istoric ne va putea readuce pe vechea linie de plutire, ori o îndrăzneală personală fără precedent. Ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost o scoatere masivă a spiritului şi a fiinţei româneşti din spaţiul mioritic. Exilul, astfel, devine o denumire a românismului, dinăuntru şi din afara frontierelor vizibile”

Vintilă Horia

Cu toată slăbiciunea politică şi militară a ţării, după ce regimul bolşevic a fost instaurat în România, cea rămasă după jafurile teritoriale, ţara a supravieţuit, ca „aliată” în „lagărul socialist”, dar tratată drept principal duşman al Moscovei.

  Într-adevăr, aceasta va fi de-acum încolo şansa României de a supravieţui tăvălugului bolşevic. Stalin şi urmaşii vor şti asta şi, de aceea, au privit România cu alţi ochi şi cu alte mijloace decât pe celelalte captive în Gulag.

Fireşte, tradiţia ţaristo-bolşevică a continuat să funcţioneze sub masca prieteniei, aceeaşi „prietenie” pe care o clama ţarul Alexandru al II-lea la întâlnirea de la Ungheni cu Mitropolitul Moldovei, Iosif Gheorghian, la 11/23 aprilie 1877.

Demonstraţia o face, cu o impresionantă documentare, Larry L. Watts. Este vorba despre un fenomen pe care nici istoricii români nu l-au luat în seamă decât secvenţial.

Ceea ce impresionează este voinţa nestrămutată a unui colos de a îndeplini „testamentul” lui Engels în privinţa românilor (formulat în 1848, când i-a acuzat că au trădat revoluţia proletară în favoarea celei naţionale!): „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte”

Şi asta chiar în condiţiile în care România căzuse pradă tocmai revoluţiei mondiale după Al Doilea Război Mondial. Sau tocmai de aceea! Acum naţia aceasta, „conservatoare” şi „naţionalistă”, trebuia „reeducată” dacă nu exterminată. De aceea, în România comunistă, sovieticii au experimentat opresiuni de care n-au „beneficiat” ţările socialiste „surori”, un capitol aparte din istoria noastră constituindu-l înfiorătorul „experiment Piteşti”, extins în mai toate puşcăriile vremii, despre care deja există o bibliografie bogată (Virgil Ierunca, Paul Goma, Radu Mărculescu, Mihai Buracu, Dimitrie Bejan, Florin Constantin Pavlovici, Petre Pandrea, Lucia Hossu Longin, Ion Gavrilă Ogăraru, Vasile Motrescu, Alina Mureşan, Alice Voinescu, Petru Ursache, Sorin Lavric ş.a.), fenomen constând în înfiorătoarea transformare a victimelor în călăi, arhetipul subuman devenind un anume Eugen Ţurcanu.

Or, culmea, nici înmulţirea artificială a celor o mie de comunişti de la 1944 nu va ajunge să mulţumească Moscova, chiar dacă, în prima etapă, lucrurile păreau să meargă strună în configurarea unui homo sovieticus român.

Mai mult de atât, sub Nicolae Ceauşescu numărul comuniştilor atinsese aproape patru milioane, dar nici aceştia nu erau „curaţi”, comunişti doar cu numele, dovadă că în clipa căderii dictatorului, la 22 decembrie 1989, puţini au fost aceia care nu şi-au ars carnetele de partid, întreaga ţară transformându-se, brusc, în „anticomunistă”, deşi defectele umane produse de regim nu numai că nu vor putea fi eradicate, dar au fost augmentate în febra unui „capitalism” numit de analiştii vremii „sălbatic”, dovadă că nici resurecţia, de faţadă, a formelor creştine nu a reuşit să ne scoată din căderea în semibarbarie, cum o considera Eminescu, dar barbarie de-a dreptul în reprimările comuniste.

Fiindcă asta şi fusese, în bună măsură, comunismul: o cădere în sălbăticie, în barbaria precreştină, dar cu toate vicleşugurile create de o „civilizaţie” modernă şi postmodernă, având resuscitate vechi rădăcini de secole fanariote, turcizate şi ţarizate.

În pofida a tot ceea ce se crede, victoria  Uniunii Sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial, mai mare decât a tuturor Aliaţilor, fiind singura care s-a ales cu un imperiu extins până în inima Occidentului, a constituit o mare înfrângere. Paradoxal, desigur. Şi asta fiindcă Stalin a simţit, apăsător, că în timpul vieţii lui, visul măreţ al lui Marx şi Engels, al lui Lenin şi Troţki, nu va putea fi realizat. Poate niciodată! Mai mult de atât, încă Troţki a ştiut că instaurarea comunismului doar în Rusia şi în câteva ţări nu înseamnă nimic, ci doar o posibilă primejdie de moarte pentru comunism, în genere.

Troţki spunea, în octombrie 1917, în cuvântarea la Congresul al II-lea al Sovietelor, că dacă „revoluţia mondială” nu se extinde rapid pe mapamond, totul poate fi pierdut, „vom fi striviţi”: „Ori revoluţia rusă va înălţa vârtejul luptei în Occident, ori capitaliştii tuturor ţărilor ne vor înăbuşi”.

În ciuda aparentului entuziasm stârnit de promisiunile utopiei, Lenin a simţit pe propria-i piele că oamenii fug de comunism ca de dracul.

„De Lenin – spune Victor Suvorov – a fugit toată floarea marii culturi ruse, a ştiinţei şi a societăţii: şahişti geniali şi creatorii primelor elicoptere din lume, generali şi diplomaţi, bancheri şi oameni de afaceri, maeştri de balet cunoscuţi în întreaga lume şi actriţe, scriitori, pictori, sculptori, ingineri, arhitecţi, ofiţeri, jurişti… Chiar şi cei care au ridicat în slăvi proprietatea socială şi au afurisit oraşul diavolului galben şi America vilelor, cei din stirpea lui Gorki şi Maiakovski, şi ei au fugit. Ridicau osanale puterii muncitorilor şi ţăranilor, aflându-se departe de ei”.

Ca şi Troţki, Lenin a admis profetic:

„Existenţa îndelungată a Republicii Sovietelor alături de statele imperialiste este lipsită de sens”. Iar Stalin o ştia prea bine. De aceea a proiectat războiul mondial pentru a crea baza globalizării revoluţiei, prin extindere în toată Europa. Troţki, flecar şi superficial în materie de gândire politică, l-a acuzat pe Stalin că a trădat „revoluţia mondială”. Nici vorbă de aşa ceva: Stalin era pragmatic şi necruţător faţă de cei care dădeau semne de slăbiciune în raport cu ideea mondializării revoluţiei.

Iată de ce a pregătit răbdător Germania lui Hitler pentru a deveni „spărgător de gheaţă”, ajutând-o să ajungă să se înarmeze în pofida tratatelor internaţionale, pentru ca, la rândul său, spre contracarare, să primească tot ajutorul de la Statele Unite.

Cert e că ambiţiile lui Hitler le concurau pe cele ale lui Stalin, încât Pactul din 1939 a fost încălcat, ceea ce a produs Tătucului uluire fără margini în momentul declanşării „războiului-fulger” contra URSS.

S-a creat legenda, de către Stalin (Gabriel Gorodeţki ş.a. încă o susţin), că Moscova nu era pregătită de război, în 1941. Dacă nu era, cum de a agresat România în 1940?

Într-adevăr, nu era pregătită pentru un război de apărare, ci pentru unul ofensiv, după ce puterile occidentale vor fi fost istovite de Hitler. Reamintesc că, la 15 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, preciza:

„Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc”.

Or, victoria parţială din 1945 împotriva Germaniei şi a Europei nu putea fi considerată de către Stalin decât o catastrofală înfrângere personală, fiindcă ratase planul cuceririi întregii Europe.

Aşa se explică reacţia de neînţeles a lui Stalin de a nu participa la marea paradă a Victoriei, organizată în Piaţa Roşie, la 24 iunie 1945, festivităţile fiind conduse de înlocuitorul său, mareşalul G.K. Jukov. Istoricii au ocultat semnificaţia întâmplării, fiind socotită totuşi ca o enigmă a contextului istoric.

Pentru Stalin, înfrângerea lui Hitler a fost o victorie à la Pyrrhus.

Mai mult decât la orice ţar, propensiunea lui Stalin către grandomanie a atins culmea imaginarului politic expansionist.

În această împrejurare s-a trecut la sovietizarea României, „aliat” căruia i s-a refuzat, ca şi la 1878, cobeligeranţa. Iar motivul principal a fost că România nu putea fi iertată pentru contribuţia la zădărnicirea planului stalinist de realizare a cuceririi întregii Europe prin alianţa ei cu Hitler, în 1941.

Acest greu păcat va fi cauza principală a războiului cu Bucureştiul în următorii cincizeci de ani. Ţara continua să fie percepută ca principalul ghimpe din coasta expansiunii sovietice.

Adversitatea faţă de „conservatorismul naţional” românesc a fost inoculată şi ţărilor „frăţeşti”, cel mai uşor fiind, fără îndoială, cu Ungaria şi Bulgaria, virus intrat şi-n celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia, încă de la înfiinţarea din 1955, ca replică la NATO.

Atitudinea ostilă în cadrul Tratatului de la Varşovia era generată de existenţa Basarabiei şi a Bucovinei nordice, în care elementul românesc trebuia eradicat cu program. Nici o altă ţară din pact nu avea, din acest punct de vedere, situaţia României.

 

 

 

 

 

Imagini pentru războiul antiromânesc al sovietelor photos

 

 

 

 

La început, lupta s-a dat între aripa internaţionalistă dominantă a triadei Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu şi aripa naţională Gheorghiu-Dej – Lucreţiu Pătrăşcanu, la care era raliat şi Petru Groza. Pătrăşcanu, fiind şi cel mai „naţionalist” (de unde şi legenda declaraţiei de la Cluj că înainte de a fi comunist este român), a trebuit să fie lichidat de însuşi Gheorghiu-Dej ca alibi la înduplecarea Moscovei de a i se da întâietate în faţa minoritarilor din partid.

În 1951-1952, bătălia dintre autohtoni şi periferici a fost câştigată, cu abilitate de Gheorghiu-Dej, singurul dintre liderii importanţi fără antecedente bolşevice şi cominterniste.

În acel moment istoric, sovietizarea totală a României era primejdia nr. 1 pentru neamul românesc, primejdie resimţită, din exil, de intelectuali ca Vintilă Horia şi, mai ales, de către geniul lui Mircea Eliade, temere formulată în 1953, în celebra conferinţă-eseu Destinul culturii româneşti:

„Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila.

Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”.

Diagnostic exact, pe care Eminescu însuşi l-ar fi pus de-ar fi trăit în anii ’50, ca să nu mai vorbim de Constantin Stere.

Dar arheul unei naţiuni poate fi agresat, mutilat, deformat, „hibridizat”, cum se îngrijora Eliade (ceea ce s-a şi încercat prin „experimentul Piteşti”, prin fuga elitelor peste graniţă, prin munca forţată la Canalul Dunărea – Marea Neagră, prin execuţii, prin deportări, prin teorii ca aceea a moldovenismului, în Basarabia etc.), însă arheul etnic nu poate fi distrus până când nu dispare ultimul vorbitor de limbă românească, în cazul de faţă.

Iată ceea ce n-au ştiut ruşii, deşi au simţit acest adevăr, care le-a dat coşmaruri, chiar şi în Basarabia, unde au crezut că victoria este definitivă.

Şi acum se cuvine a spune că nu lipsiţi de importanţă, pentru supravieţuirea ideii româneşti în România ameninţată cu bolşevizarea completă, au fost politicienii şi oamenii de cultură care au acceptat „colaboraţionismul” cu invadatorul, ca ultimă redută în calea nimicirii românităţii.

Aceştia apar doar ca odioşi „trădători” în ochii contemporanilor şi ai urmaşilor.

Între aceşti „colaboraţionişti” de elită care, cu îndreptăţire, au fost consideraţi în fel şi chip, ca înjosindu-se moral, spiritual, cu autonimicirea puterilor creatoare, au fost hotărâtori, la vârf, Mihail Sadoveanu, Petru Groza, Emil Bodnăraş, Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu şi alţii. Doar o scurtă zăbavă asupra lui Mihail Sadoveanu, geniul cu atâtea păcate dintre cele mai condamnabile, scoase la iveală, cu asupra de măsură, după 1989.

Iată însă că Jurnalul inedit publicat în anii din urmă, arată elemente surprinzătoare. Puţini ştiu că Sadoveanu a oscilat, în anii cei mai grei din istoria României moderne, între „naţionalismul” Mişcării Legionare şi internaţionalismul comunist, cei mulţi cunoscând doar ultimul membru al ecuaţiei.

Mihail Sadoveanu a avut de ales, în 1944, între a fugi din apropiatul comunism şi a rămâne în el.

O primă intenţie a fost să plece în Elveţia, până va trece primejdia, dar fraţii masoni l-au avertizat că România este deja condamnată a intra în sorbul bolşevic.

A hotărât să rămână, devenind un fervent, cel puţin în aparenţă, „admirator” al Rusiei Sovietice.

Din 1945, începe seria călătoriilor în U.R.S.S., unde este tratat „împărăteşte”.

Pe acest fond al prostituării s-au ivit texte precum Lumina vine de la răsărit, Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă.

 Dar, în 1953, în timpul unei vizite la Moscova, îl întâlneşte pe Emilian Bucov, pe atunci şef al scriitorimii de la Chişinău. Emilian Bucov, încântat de întâlnirea cu Sadoveanu, i s-a plâns, totodată, că la Chişinău se fac demersuri ca limba română să fie numită „limbă moldovenească” şi să se decidă că e vorba de două limbi diferite.

Ziarul Moldova socialistă era port-drapelul propagandei antiromâneşti. Sadoveanu notează în jurnal, la 16 decembrie 1953: „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chişinău în ce priveşte limba moldovenească despre care unii moldoveni ar vrea s-o diferenţieze de cea românească, pentru nu ştiu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii şi cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate” .

Sadoveanu a stat de vorbă cu lingvişti eminenţi de la Moscova în speranţa că va stopa abuzurile contra limbii române.

Aceştia i-au dat dreptate asupra identităţii adevărate a limbii „moldoveneşti” şi i-au promis că vor interveni în capitala R.S.S. Moldoveneşti şi în forurile politice de la Moscova. Numai că nu academicienii oneşti hotărau politica lingvistică în URSS, cu atât mai puţin în Basarabia.

Soarta limbii române la Chişinău va deveni cauza centrală a supravieţuirii românismului în această provincie, de unde s-a şi născut un fenomen unic în fostele republici sovietice: poeţii au rezistat şi scriind, într-un număr impresionant, poeme despre limba maternă.

Iată ce observa, la sfârşitul anilor ’80, poetul Victor Teleucă, chiar într-un text prin care avertiza privitor la dispariţia limbii române în Basarabia, intitulat Car frumos cu patru boi:

„Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeţii noştri au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această temă”.

Era perioada celei mai înverşunate sovietizări şi în România. Serviciile secrete americane consemnau că Moscova a instituit în România „cel mai brutal şi mai exploatator regim de ocupaţie”, menit să distrugă complet identitatea statului român independent”. Un raport CIA din 1949 deja preciza că „e de aşteptat ca tendinţa spre dominaţie sovietică completă în România să continue”, încât ţara se apropia „din ce în ce mai mult de încorporarea în URSS”, ceea ce era chiar scopul final al Moscovei, în perspectiva căruia alogenii deveniseră conducătorii majoritari ai statului.

Vasile Luca fusese combatant în Armata Roşie maghiară, luptând împotriva României, în 1919. În iunie 1940, era viceprimar la Cernăuţi, postură în care a organizat direct deportarea a 30 000 de cetăţeni români, fireşte, „duşmani de clasă”, plus numeroase „execuţii într-un pogrom”, „rivalizând cu ceea ce trupele lui Horthy implementaseră în nordul Transilvaniei”.

Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş, Ghizela Vass (basarabeancă măritată cu ilegalistul Ladislau Vass) formau „chinta regală” a aripilor „basarabeană”, „transilvăneană” şi „română” din vechiul regat menită să construiască o nouă „identitate” României. Gheorghiu-Dej căzuse în dizgraţia lui Stalin, în 1948, deoarece intervenise în favoarea unei concilieri cu Iosif Broz Tito. Demersul fusese pus la cale chiar de Ana şi de Luca spre a-l înlătura pe Gheorghiu-Dej. Lavrenti Beria vehicula ideea că Gheorghiu-Dej este „titoist”.

Stalin îl va umili silindu-l pe Gheorghiu-Dej să conducă chiar el campania împotriva lui Tito, anunţată la o întrunire a Comninformului, la Bucureşti.În 1949, se produce însă „rebeliunea Gheorghiu-Dej – Emil Bodnăraş”, la care se va ralia şi Ion Gheorghe Maurer:

„În mijlocul acestei dominaţii sovietice copleşitoare, Dej şi susţinătorii săi au reuşit să iniţieze o epurare a elitelor dependente de sovietici şi o «românizare» parţială a conducerii”, totul făcut cu diplomaţie, asimilându-le cu epurările iniţiate de Beria împotriva veteranilor Războiului Civil din Spania, „evitându-se tonurile antisovietice, antisemite şi antimaghiare”.

Surpriza e că, spre deosebire de Beria, Gheorghiu-Dej atrage de partea aripii naţionale tocmai pe veteranii aceluiaşi război, între fruntaşi aflându-se Petre Borilă şi Valter Roman, dar şi aripa ucraineano-basarabeană evreiască.

În context, figura enigmatică este Emil Bodnăraş, fost locotenent „dezertor” din armata regală română la 1933, fugit în Ucraina la vârsta de 27 de ani.

Cercetările actuale atestă că această dezertare a fost acoperirea unei misiuni de spionaj militar. Aşa s-ar explica de ce, mai târziu, el va acorda protecţie prinţesei Ileana, sora regelui Mihai.

Bodnăraş era, în 1949, şef specialist al armatei, bine pregătit, cu avantajul de a fi considerat fidel Moscovei, cu atât mai mult, cu cât în 1947 îl „denunţase” pe Gheorghiu-Dej, în realitate însă sprijinindu-l între 1947-1952 şi mai târziu.

Cei doi au reuşit să atragă de partea lor şi pe Alexandr Saharovski, făcându-l să creadă că aripa Ana Pauker nu îl ajută pe Gheorghiu-Dej în activitatea de partid prosovietică.

Mirosind înşelăciunea, Stalin a impus, ca măsură de siguranţă, crearea Regiunii Autonome Maghiare.

Cu acest preţ, triada Ana-Luca-Georgescu a fost înlăturată, fapt pe care-l va regreta succesorul lui Stalin, Nichita Hruşciov, unul dintre călăii Basarabiei, care a dirijat direct impunerea regimului bolşevic la Chişinău.

 

, https://www.contemporanul.ro/ razboiul-antiromanesc-al-sovietelor 

 

24/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 19 IANUARIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

19 ianuarie, istoricul zilei

 

 

 

Anul 379 – Teodosius devine co-împărat al Imperiului Roman de Răsărit.

După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian îl proclamă pe Teodosius co-împărat, încredințându-i guvernarea provinciilor orientale.

 

 

 

 

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii – de răsărit şi de apus.

Imparatul Teodosie I cel Mare a decretat  crestinismul ca unica religie pe teritoriul statului roman.

Edictul a interzis toate cultele pagane, completand astfel un decret anterior din 391 care nu mai permitea frecventarea templelor si efectuarea jertfelor.

A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe şi trecut de Biserica Ortodoxa  în rândul sfinţilor, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie.

In 393 a suprimat  Jocurile Olimpice, deși aveau o tradiție de peste un mileniu.

Teodosiu, împreună cu soția sa, Aelia Facillia, a avut trei copii:

  • Arcadius, împărat în est

  • Honorius, împărat în vest

  • Galla Placidia  Aelia , împărăteasă romană. A fost capturată de la Roma (410)  și căsătorită cu regele vizigot  Ataulf (414). După moartea acestuia s-a  reîntoars în Italia (416), devenind soția generalului Constantius (417), proclamat în 421 împărat.Refugiată în 423 , după moartea lui Honorius, la Constantinopol, revine doi ani mai târziu cu sprijinul lui Teodosius al II-lea  și ocupă pentru fiul ei minor, Valentinian al III-lea, tronul Imperiului Roman de Apus.

 

 

 

 

639 – Moare, după o domnie de 10 ani, în cursul careia a unificat regatul francilor și i-a stabilit capitala la Paris, regele  franc  Dagobert  I.(n.605).

Pe tronul țării a urcat regele Clovis al II-lea.

 

 

 

 

Dagobert a fost, alaturi de Clovis si  Charlemagne (Carol cel mare), unul dintre cei mai importanti monarhi ai evului mediu timpuriu european.

 

 

 1419 – Războiul de 100 de ani: oraşul francez Rouen se predă lui Henric al V-lea al Angliei.

 

 

 

1544 –  S-a născut regele Francisc al II-lea  al Franței. A domnit intre anii 1559 și 1560, fiind fiul cel mare al lui  Henric al II-lea si al Caterinei de Medici.

Francisc al II-lea a persecutat protestanții și a reprimat conjurația de la Amboise (martie 1560).

A fost căsătorit în 1558 cu Maria Stuart, regina Scoției (1542-1567) fiind urmat la tron de fratele său mai mic Charles, în vârstă de 10 ani, regența fiind asigurata de Catherine de Médici. 

Maria Stuart, văduva lui Francisc al  II-lea, s-a întors în Scoția.

 

1629 – A decedat Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Anastasie Crimca; (n.1560).

 

 

 

 

1736 – S-a născut James Watt, inginer mecanic, inventator al motorului cu aburi , care a constituit o etapă importantă a revoluției industriale. A murit la 25 august 1819.

 

 

 

 

 

1737 – S-a născut  Jacques–Henri Bernardin de Saint–Pierre, scriitor francez, precursor al romantismului care a scris, printre altele, cunoscutul roman „Paul şi Virginia”; (d.21.01.1814).

 

 

Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre

 

 

 

1798 –  S-a născut Auguste Comte, filosof şi sociolog francez (“Curs de filosofie pozitivă”); (d.05.09.1857).

 

 

 

1806 – S-a născut în localitatea Bezin (azi Donici) in Orhei, Moldova, poetul român Alecu Donici; (d. 21.01.1865).

 

 

 

 

1806 – Marea Britanie ocupa Capul Bunei Sperante in sudul Africii.

 Termenul Capul Bunei Speranțe a fost utilizat și pentru a numi Colonia Capului, înființată în 1652 în apropierea  Peninsulei Capului.

Puțin înainte de formarea Uniunii Africii de Sud, termenul se referea la întreaga regiune care avea să devină în 1910 Provincia Capului.

 

 

1809 – S-a născut marele scriitor, poet si publicist american, Edgar Allan Poe; (d.07.10.1849).

 

 

 

 

 

 

1821 – Se constituie Comitetul de Oblăduire, menit să asigure conducerea Ţării Româneşti până la stabilirea succesorului fostului domnitor, Alexandru Şuţu, decedat cu o zi înainte.

   Comitetul l-a desemnat pe Tudor Vladimirescu „să ridice norodul la arme” pentru răsturnarea regimului fanariot, înlăturarea stăpânirii otomane şi cucerirea independenţei ţării.

Dar programul lui Vladimirescu nu se limita la cucerirea independenţei, ci dorea eliminarea corupţiei și a fiscalității excesive, abolirea privilegiilor boiereşti, dreptate și egalitatea tuturor în faţa legii.

Astfel, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureştiul şi s-a îndreptat în fruntea unei cete de arnăuţi spre Tîrgu Jiu, unde ajunge la 21 în zona Olteniei în vederea pregătirii revoluției, urmând ca pe 23 ianuarie să adreseze către norodul românesc „Proclamația de la Padeș”, unul dintre documentele programatice ale Revoluției de la 1821, revoluție ce avea ca obiectiv înlăturarea regimului fanariot din Muntenia și care a marcat începutul procesului de renaştere naţională a României moderne.

 

 

1834 – Se deschide, la Bucureşti, Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi literatură a Societăţii Filarmonice, nucleul viitorului Conservator. Primul director şi profesor de literatură a fost Ion Heliade Rădulescu.

 

 

 

1839 – Se naște pictorul francez Paul Cézanne.

Cu toata opozitia tatalui sau care il dorea la conducerea bancii pe care o fondase, Paul Cezanne a preferat pictura.

 

 

 

 A fost timp indelungat atras de curentul impresionist. A decedat in anul 1906, pe 22 octombrie.

 

 

1840 – Căpitanul american Charles Wilkes observa in timpul unei expeditii de explorare, coasta estica a Antarticii si cere ca aceasta regiune, cunoscuta ulterior drept Wilkes Land, sa devina parte a Statelor Unite.

 

 

 

 

 

 

 

1849 – In timpul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni, moţii înfrîng la Mărișel o oaste a nemeşimii maghiare.

Hălmagiul este ocupat după o luptă dintre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui care dispunea de şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români conduşi de  Ioan Buteanu.

 

 

 

1853 : La Roma a avut loc premiera operei Trubadurul (Il Trovatore), compusa de  Giuseppe Verdi .

 

 

 

 

1857 – La Chişinău, in Basarabia ţaristă, este încheiat protocolul conform căruia a fost trasată noua frontieră în partea de sud a Basarabiei ţariste,urmare a infrangerii Rusiei in Razboiul Crimeei.

 

 

 Fișier:AtlHistMold8.jpg

 

 

 

Unul din rezultatele  acestui război pierdut de Imperiul Rus, a fost acela ca judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componenţa Moldovei, respectiv din 1859 a României, între anii  1856 şi 1878 .

 

 

1865 –  A decedat la Besançon Pierre-Joseph Proudhon, economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului; (n. 15.01.1809, Passy, Paris).

 

 

 

 

 

Imagini pentru Pierre-Joseph Proudhon, photos

 

 

 

 

 

În 1840  a publicat lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: „Proprietatea e furt!”.

Această lucrare  va suscita atenția autorităților judiciare, precum și a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Legătura dintre Proudhon și Marx s-a terminat prin neînțelegerea ulterioară între cei doi. Proudhon denunță intoleranța lui Marx și „religiunea rațiunii” (materialismul dialectic) pus pe picioare de Marx.

Această scrisoare marchează opoziția istorică dintre anarhiști și marxiști.

În urma cărții ” Sistemul contradicțiilor economice sau Filosofia mizeriei” a lui Proudhon (1846), Marx a ripostat prin lucrarea „Mizeria filosofiei”.

 

 

 

 

1872 – S-a născut  Frederic Storck, sculptor român de origine germană; (d. 26.12.1942).

 

 

 

 

 

A fost fiul sculptorului Karl Stork, fratele sculptorului Carol Storck și soțul pictoriței Cecilia Cutescu Storck.

 

 

 

1889 – Statul român devine proprietarul tuturor cailor ferate de pe teritoriul țării, cu o lungime 1.377 km.

 

 

 

1890 – S-a născut  Stefan Procopiu, fizician român, Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Iaşi, membru al Academiei Române, desemnat în două rînduri în comisia de recomandări la Premiul Nobel; (d.22.08.1972).

 

 

 

 

 

1905 –  A murit filosoful  indian Debendranath Tagore ; (n. 15.05.1817).

 

 

 

1905 – A încetat din viaţă medicul ceh, naturalizat român, Felix Iacob, membru al Academiei Române; (n. 6 ianuarie 1832).

 

 

 

 

 

A fost membru titular (de la 30 iunie 1879) și vicepreședinte al Academiei Romane.

 

 

 

1915 – Fizicianul și chimistul francez  Georges Auguste Claude brevetează invenția tubului de neon.

S-a născut în data de  24 septembrie 1870 și a murit la 21 mai 1960. A facut cercetari  pe gaze rare  si  în 1910 a descoperit  iluminatul cu  neon.

 

 

1915 – Primul Război Mondial: Are loc primul atac aerian major asupra unor ţinte civile în Marea Britanie când două zeppeline germane au bombardat oraşele Great Yarmouth şi King’s Lynn de pe coasta estică a Angliei.

 

 

 

 

 

 

1920: Senatul Statelor Unite ale Americii votează împotriva aderării  la Liga Națiunilor.

 

 

 

 

1923 – S-a născut într-o familie mixta iudeo-germana, Markus Wolf, cel mai cunoscut spion al fostei RDG, fostul sef al serviciilor de informatii din cadrul Securitatii de Stat (STASI) , supranumit “omul fara fata”, deoarece serviciile rivale de spionaj  nu au dispus de o imagine fotografica a acestuia decat in anii ’80; (m. 09.11.2006).

 

 

 

 

A  condus timp de 34 de ani, intre anii 1958-1987, serviciul de informații externe al RDG (Hauptverwaltung Aufklärung (HVA) din cadrul Ministerium für Staatssicherheit(„Ministerul Securității Statului”) din RDG, cunoscut îndeosebi prin abrevierea MfS (cea oficială) și prescurtarea populară Stasi a cuvîntului Staatssicherheit, („Securitatea statului”).

Datorita originilor sale evreiesti familia sa a parasit Germania emigrand in franta si apoi in URSS

În 1943 , și-a început activitatea de redactor la Deutscher Volkssender, post de radio în limba germană din Moscova. În 1945 s-a întors înGermania , făcând parte dintr-un grup de activiști comuniști supranumit „grupul Ulbricht” (condus de Walter Ulbricht).

A lucrat sub pseudonimul Michael Storm la Berliner Rundfunk, postul de radio înființat în sectorul sovietic al Berlinului , unde a rămas până în 1949.

În anii 1945-1946, Wolf a fost acreditat ca reporter la  Procesul de la Nurnberg. Între 1949 (anul proclamării Republicii Democrate Germane) și 1951, Markus Wolf a fost „prim consilier” la ambasada RDG în Moscova.

Din septembrie 1951, Wolf a participat la dezvoltarea noului serviciu de informații externe (Aussenpolitischer Nachrichtendienst – APN), care se prezenta oficial  ca institut pentru cercetări în științele economiei. A devenit șef adjunct al secției principale III, contrainformații (Hauptabteilung III (Abwehr)). În 1952, a devenit șeful serviciului de informații APN.

În 1953, acest serviciu a fost integrat în Ministerul Securității Statului (Ministerium für Staatssicherheit – MfS) cu denumirea Hauptabteilung XV (Auslandsaufklärung) („secția principală 15, informații externe”).

În 1956, serviciului i-a fost scurtat numele Hauptverwaltung Aufklärung. Șeful serviciului, Markus Wolf, a fost avansat la rangul de general-maior și, în calitate de șef al spionajului, era totodată prim-adjunct al ministrului Securității statului, Ernst Wollweber , apoi Erich Mielke.

Abia în 1979, serviciul de informații externe al RFG a putut să-l identifice pe Wolf pe o fotografie făcută de serviciul suedez de informații.

În momentul fotografierii pe ascuns, Wolf se afla ca turist la Stockholm, iar cel care l-a identificat a fost un fost locotenent-major al serviciului est-german condus de Wolf.

Până în acel moment, serviciile occidentale nu dețineau o fotografie mai recentă decât cele de până în anii ’50 – ceea ce îi adusese lui Wolf porecla „omul fără față”.

În 1986, Wolf a devenit general-colonel, dar a fost eliberat din funcții la cererea sa. În noiembrie al aceluiași an a avut loc, Wolf a încetat să mai facă parte dinMfS (Ministerul Securității Statului). Și-a început activitatea scriitoricească. Prima carte publicată este întitulată Die Troika (Troica).

La 4 noiembrie 1989, Markus Wolf a participat la o mare demonstrație organizată în centrul Berlinului răsăritean (Alexanderplatz, „piața Alexandru”), unde a ținut o cuvântare în fața mulțimii, pronunțându-se în favoarea unor mari reforme, care au fost cerute de manifestanți.

A cerut totodată apreciere și respect pentru lucrătorii MfS, dar mulțimea l-a fluierat și huiduit. Wolf nu a mai avut vreo șansă pentru o a doua carieră, în calitate de politician reformist, în cadrul Partidului Unitatii Socialiste (PUS)

A respins o ofertă din partea Agenției Centrale de Informații, CIA, de a-l proteja  în Statele Unite ale Americii de eventuala urmărire penală germană în schimbul informațiilor secrete.

Cu șase zile înaintea reunificarii celor două state germane, Markus Wolf a părăsit Germania, și cu ajutorul KGB-ului s-a refugiat la Moscova. Aflase că urma să fie arestat în Germania.

După eșecul puciului sovietic împotriva președintelui URSS, Mihail Gorbaciov, Wolf a cerut azil politic in Austria, dar  autoritățile austriece i-au respins apelul si  l-au dus la frontiera austro-germană , unde a fost preluat de către autoritățile germane, care  l-au condamnat in anul 1993 pentru trădare de patrie și luare de mită, la o pedeapsă privativă de libertate de șase ani.

Curtea constituțională a RFG a anulat capul de acuzare, trădare de patrie, motivând aceasta prin recunoașterea principiului că activitatea de spionaj în serviciul statului suveran Republica Democrată Germană a fost desfășurată în conformitate cu legislația acestui stat.

În 1996, Wolf a solicitat o viză de intrare în  SUA care i-a fost refuzata si in  tot restul vieții, nu i-a fost permisă intrarea pe teritoriul american.

În 1997, Wolf a fost condamnat la doi ani închisoare cu suspendarea pedepsei, sub acuzația de răpire de libertate, vătămare corporală etc. în patru cazuri.

În ultimii ani ai vieții, Markus Wolf a domiciliat în Berlin , unde a încetat din viață la9 noiembrie 2006 .

La sfârșitul aceleiași luni, urna cu cenusa  lui Wolf a fost depusă în mormântul fratelui său Konrad, din cimitirul central civil Friedrichsfelde de la Berlin.

 

 

1924 – S-a născut Jean-François Revel, filosof, scriitor şi ziarist francez; (d. 30.04.2006).

 

 

 

1930 – S-a nascut Ludovic Bacs, dirijor si compozitor, fondator si conducator al Orchestrei de camera “Musica rediviva” din Bucuresti.

 

 

 

 

 

1932 – S-a născut solistul vocal si compozitorul român Constantin Drăghici.

 

 

 

 

1943 –  S-a nascut Janis Joplin, cântăreaţă americană de hard rock şi blues rock; (d.04.10.1970).

 

 

 

 

 

1944 – S-a născut  M. Lee Goff, profesor american, unul dintre fondatorii metodelor moderne de investigare a crimelor.

 

 

 

 

 

 

1946 – A fost creat, la Tokio, Tribunalul militar international pentru Extremul Orient, in scopul judecarii criminalilor de razboi japonezi. Prima sentință a fost pronunțată la 04.11.1948.

 

 

 

1946 – S-a născut cântăreaţa si actriţa americană, Dolly Parton

 

 

 


1947 – S-a născut Rod Evans, membru fondator al trupei Deep Purple.

 

 

 

 

1949 – S-a nascut Robert Palmer, cântăreţ şi chitarist britanic; (d. 26.09.2003).

1951 – A decedat  C.C. Nottara, compozitor şi violonist, critic muzical. A fost membru fondator şi dirijor al Orchestrei Municipiului Bucureşti (1929-1939), dirijor al Orchestrei Radio (1933-1938) şi membru fondator al Societăţii compozitorilor români (1940); (n. 1890).

1966 – Indira Gandhi devine prima femeie prim-ministru din istoria  Indiei.

1971 – A murit Martin Bercovici, inginer, unul dintre pionierii planurilor de electrificare a Romaniei; membru al Academiei Romane; (n.24.08.1902).

 

 

1973 – A murit Romulus Cândea, istoric român, membru corespondent al Academiei Române. A întemeiat Institutul de istorie şi limbă al Universitatii din Cernăuţi; (n.07.10.1886).

 

 

1979 – S-a născut Svetlana Korkina, gimnastă din Rusia, câştigătoare a 7 medalii Olimpice.

 

 

Ea mai are în palmares 9 medalii de aur, 8 de argint şi 3 de bronz, câştigate la Campionatele Mondiale de Gimnastică.

 

 

1981 – A decedat Catinca Ralea, traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România.

A fost fiica  criticului literar Mihai Ralea  si sotia actorului Emanoil Petrut; (n.5.septembrie 1929).

 

 

 

 

 

A condus secția de limbă engleză la Radio  mai mulți ani.

La București există o stradă numită în cinstea ei, iar la Societatea Română de Radiodifuziune, o sală este numită în cinstea ei.

 

 

 

1985 – A decedat Ovid Densușianu (fiul).

 

 

 

 

 

Ovid Densusianu - fiul.jpg

 

Ovid-Aron Densușianu (n. 22 martie 1904 – d. 19 ianuarie 1985) a fost un scriitor român, autor al romanelor Stăpânul, Furtuna, Amurgul pe culmi.

Aceste romane sunt uneori, în mod greșit, atribuite tatălui său, Ovid Densușianu.

 

 

 

 

1990 – A murit Bhagwan Sri Rajneesh, mai cunoscut sub pseudonimul de OSHO, poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, unul dintre liderii spirituali cu cei mai numeroşi discipoli, unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori din întreaga lume; (n.11.12.1931).

 

 

 

1996 – A murit compozitorul român de muzică ușoară Elly Roman; (n.1905).

 

 

1999 – Greva minerilor din Valea Jiului. După forţarea barajului din Defileul Jiului, minerii intră în Târgu Jiu. Armata avertizează ca va interveni “dacă forţele de ordine nu ar reuşi să controleze situaţia”.

Preşedintele  Emil Constantinescu anunţă că autorităţile sunt hotărâte să împiedice repetarea descinderilor minerilor în Capitală din 1990 şi 1991.

Minerii au refuzat  să negocieze cu o comisie guvernamentală desemnată în acest sens.

2000 – A murit Bettino Craxi, presedinte al Partidului Socialist Italian si preşedinte al Consiliului de Miniştri al Italiei în perioada 1983-1987; (n.02.02.1934).

 

In 1992 a fost acuzat de coruptie si s-a refugiat in 1994 in Tunisia,unde a si murit.

2001 – A încetat din viaţă filologul Emil Turdeanu, membru de onoare al Academiei Române, editor a două prestigioase reviste ale exilului românesc: “Revue des etudes roumaine” şi “Fiinţa românească”; (n. 10 noiembrie 1911).

 

2003 –  A murit jurnalista Françoise Giraud, (nascuta  Lea France Gourdji), cofondatoare a revistei ”L´Express” şi om politic francez.

 

 

 

A fost fiica directorului Agentiei telegrafice turce de la Constantinopol, Salih Gourdji si al Eldei Farragi, israeliti din Imperiul Otoman.

Giraud a fost  prima  care  a folosit  expresia„la nouvelle vague”( noul val) in cinematografia franceză; (n.21.09.1916).

 

2006 – NASA a lansat prima sondă spaţială către Pluto.  Sonda, numita New Horizons va calatori initial cu 57.000 km/h, dar dupa ce va folosi gravitatia lui Jupiter va zbura cu 75.000 km/h si va ajunge la Pluto in iulie 2015.

 

 

2015: A decedat la Ploiești marele inventator român Justin Capră; (n. 1933 la Magureni, Prahova).

https://justincapra2012.files.wordpress.com/2012/10/img_4311a.jpg

Inventatorul român Justin Capra s-a stins din viață la vârsta de 82 de ani. Printre multe alte lucruri, Justin Capra a inventat mașina care consuma sub  un litru de benzina la suta de kilometri.

Tot el a realizat si prototipul rucsacului zburator,o  inventie brevetata de americani după trei ani si jumătate. Apoi, acesta a ajuns sa fie folosit de cosmonauți la deplasarile in afara modulului cosmic. De-a lungul vieții, a primit numeroase medalii la Saloanele de inventică.

 Primul rucsac zburator realizat de celebrul in ventator , un aparat individual de zbor, se gaseste expus la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida din Capitala.
Desi inventia lui a fost una foarte importanta, Capră nu -a brevetat-o. Drept urmare, americanii Wendell Moore, Cecil Martin si Robert Cunings au preluat invenția foarte usor si au lansat-o in fabricatia de serie.
Justin Capra mai este si realizatorul celui mai mic autoturism Soleta, care consuma doar 0,5 litri la suta de kilometri, dar si al unei motorete care functioneaza cu acumulatori. Motoreta are 37 de kilograme și strabate 80 de kilometri cu 30 km/h.Soleta 150 Ecor, micro-autoturismul lui, cantareste 95 de kilograme si este capabil sa strabata 100 de kilometri cu doar jumatate de litru de combustibil. 

Inventatorul nu si-a produs niciodata masinile in serie. El dorea sa realizeze masini cat mai mici si care sa consume cat mai putin, mai ales in anii 1970, cand criza petrolului afecta pe toata lumea.In 1958, marele inventator a realizat primul ”rachetonaut” si a cerut sprijin americanilor deoarece oamenii de stiinta români nu-l puteau ajuta.

Cu ”rachetonautul” s-a lansat de la Ambasata SUA din Romania, dar cand a coborat la sol a fost arestat de un grup de securisti si acuzat ca ar fi incercat sa fuga din tara cu ajutorul unui dispozitiv zburator.

Inventatorul Capra a avut  si alte realizari de excepție, cum ar fi VIRGILIUS, un automobil cu doua roti echipat cu un motor de avion, de 105 cp si atingea peste 300 km/h, iar greutatea automobilului era de 250 kg.

Celebrul inventator a fost premiat si de Presedinția  României, in 2008, exact in ziua in care implinea 75 de ani. Inginerul care a facut turul țării cu un motor care consuma un litru la suta de kilometri, a primit Ordinul national pentru Merit in grad de Cavaler.

2017: A  decedat actorul american Miguel Ferrer; (n. 1955).

Imagini pentru Miguel Ferrer photos

2017: A decedat cântăreața braziliană Loalwa Braz Vieira; (n. 1953).

Artista  a fost descoperită carbonizată în maşina sa, la Saquerema, pe litoralul regiunii Rio de Janeiro din estul Braziliei.

Artista avea 63 de ani.

 

 

   Loalwa Braz Vieira a devenit faimoasă alături de grupul braazilian ”Kaoma”, în anul 1989, cu hit-ul Chorando se foi, cunoscut sub numele de ”Lambada”, care a făcut rapid  ocolul lumii, fiind extrem de popular și în țara noastră.

 

 

 

 

 

Calendar creștin ortodox

 

 

 

Astăzi în calendarul creștin ortodox sunt pomeniți Sfântul Cuvios Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul, precum și Sfântul Ierarh Marcu, mitropolitul Efesului și Sfânta Muceniță Eufrasia.

Este Duminica a 29-a după Rusalii, numită și a celor 10 leproși.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfântul Macarie Egipteanul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

Macarie cel Mare, sau Macarie Egipteanul, este unul dintre marii Sfinti Parinti ai pustiei. Contemporan cu Sfantul Cuvios Antonie cel Mare, Macarie era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie crestina foarte evlavioasa.

Parintii lui l-au silit sa se insoare, insa, el a fugit de viata lumeasca si dupa moartea parintilor sai, a ales sa traiasca viata pustniceasca.

Foarte de curând, Macarie a inceput sa fie puternic ispitit de diavol prin felurite incercari, dar prin staruinta sa si dragostea cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit si s-a facut pilda a viata ingeresti in trup. Multe sunt pildele si minunile savarsite de Sfantul Macarie in lunga sa vietuire duhovniceasca in pustie.

Prin unele dintre ele s-a aratat ca Sfantul capatase de la Hristos putere si asupra mortii, astfel incat fericitul Macarie s-a invrednicit a savarsi invieri.Astfel, intrucat intr-o eparhie un episcop eretic incepuse a raspandi o erezie care sustinea ca Hristos a avut doar un trup aparent, episcopul dreptcredincios al locului l-a chemat pe Macarie pentru a stinge aceasta ratacire.

Desi Sfantul Macarie i-a aratat episcopului eretic, prin cuvintele Simbolului credintei ca se afla in inselare, necredinta acestuia a persistat, fortandu-l pe Cuvios sa rusineze ratacirea aceluia printr-o minune dumnezeiasca.Dupa o ora de staruinta in rugaciune, Macarie a inviat un om dintr-un mormant si nu vreunul mort de curand, ci unul mort de foarte mult timp.

Cel inviat neauzind de Hristos pana la moartea sa, Macarie l-a botezat si l-a luat pe langa el ca ucenic. Ucenicul sau inviat a mai trait trei ani inainte de a trece la Domnul, aratandu-se intru aceasta slava cea mare cu care Hristos ii binecuvanteaza pe alesii Sai.

In multe randuri Macarie s-a luptat fatis cu puterile necurate, dar cel mai bine vedem desavarsirea acestui minunat sfant in relatarea sfarsitului sau, in care se arata nesfarsita sa smerenie:“Fericitul Macarie sarutand pe toti cei ce erau langa dansul si pentru dansii rugandu-se, si-a ridicat ochii si mainile in sus, zicand cel mai de pe urma cuvant: In mainile Tale, Doamne, imi dau duhul meu. Si astfel si-a dat fericitul sau suflet, lasand multa plangere ucenicilor.

Apoi, adauga Serapion si aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: ca acel sfant suflet, fiind ridicat de heruvimi si spre cer suindu-se, unii din parinti priveau cu ochii sufletesti spre diavolii cei din vazduh cum stau departe si strigau: “O! de ce slava te-ai invrednicit, Macarie”.

Iar Sfantul le raspundea: “Nu, caci inca ma tem, pentru ca nu ma stiu de am facut vreun lucru bun”. Apoi vrajmasii cei ce erau in vazduh, strigau: “Cu adevarat ai scapat de noi, Macarie”. Iar el le zicea: “Ba nu, caci imi mai trebuie ceva ca sa scap”. Si fiind acum inauntrul portilor ceresti, diavolii plangand, strigau: “A scapat de noi, a scapat!”.

Iar el cu mare glas le-a raspuns: “Cu adevarat am scapat de mestesugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind ingradit”. Astfel a fost viata, sfarsitul si mergerea la vesnica viata a Cuviosului parintelui nostru Macarie.”

 

 

 VIDEO: ASTĂZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

  3. lessignets.com

  4. Istoria md.

  5. Istoricul zilei blogspot.com

  6. Mediafax.ro;

  7. Wikipedia ro.

  8. Crestin Ortodox.ro

  9. https://materialedeistorie.wordpress.com

  10. Rador.ro

  11. http://www.europafm.ro

 

 

19/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: