Nicidată iertat, niciodată recuperat, Iuliu Maniu a rămas, până la capăt, un inamic al ordinii marxist- leniniste

Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873, Şimleu Silvaniei, Sălaj – 5 februarie 1953, Sighetu Marmaţiei, Maramureş) a fost o personalitate marcantă a politicii româneşti încă dinainte de Marea Unire şi până la venirea la putere a regimului comunist. Ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, în 1906, a susţinut cu curaj şi fermitate cauza românilor transilvăneni şi a avut un rol hotărâtor în procesul de pregătire a Unirii, fiind organizator şi participant la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, şi funcţia de ministru de interne.

A ocupat de mai multe ori funcţia de prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), a fost deputat în mai multe legislaturi şi preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost membru de onoare al Academiei Române din 1919.

În urma unui proces înscenat în 1947 de către comunişti, slugile ocupanților sovietici, a fost judecat pentru „înaltă trădare” şi condamnat la închisoare pe viaţă. Şi-a sfârşit zilele ca deţinut politic în închisoarea din Sighet.

A fost reabilitat în 1998 şi recunoscut ca o figură de mare prestigiu politic şi de înaltă ţinută morală, una dintre marile personalităţi româneşti ale secolului XX.

Iuliu Maniu: un destin

         În 1953,  Republica Populară Română putea sărbători: la Sighet,în frig şi singurătate, murea  Iuliu Maniu, cel pe care partidul comunist şi tovarăşii săi de drum îl denunţaseră cu vigoare revoluţionară în anii de după  23 august 1944.

Asemeni altor duşmani ai poporului, Iuliu Maniu nu avea să aibă un mormânt-groapa comună din Cimitrul Săracilor avea să îi fie  casă în  eternitate. Cât despre  casa de la Bădăcin, leagănul unei întregi familii, ea   îşi începea propriul ei calvar. Devastată şi ruinată, ea devine loc de  exterminare şi de jale, cămin al suferinţei copiilor nevinovaţi.

          Prof.univ. dr. Ion Stanomir scrie în https://www.contributors.ro. că în viaţă, ca  şi în moarte, Iuliu Maniu a fost urmărit de ura tenace a  celor ce au regizat, în toamna lui 1947, procesul- spectacol ce a urmat înscenării de la Tamădău.

Nicidată iertat, niciodată recuperat, Iuliu Maniu a rămas, până la capăt, un inamic al ordinii marxist- leniniste. Paginile de istoriografie au fost  însărcinate cu misiunea de a-l demoniza, postum.  Iuliu Maniu a însemnat, până  graniţa lui 1989, inamicul cu care nu se poate încheia nici un armistiţiu.

Umbra sa nu a părăsit, niciodată, infernul destinat de comunişti “reacţionarilor”  impenitenţi.

Demnitatea umană

          Şi nu este nevoie de un an comemorativ spre a încerca să privim către drumul pe care îl parcurge, până la 1953, Iuliu Maniu. Soclul statuii sale  este dăltuit de la 1918. Viziunea sa politică este cuprinsă, cu întreaga ei rigoare vizionară,  în  Declaraţia de  la Alba-Iulia. Acolo, în frazele ce par  scrise în granit, se află liniile de la care Iuliu Maniu nu s-a abătut niciodată:  continuitatea destinului său este o continuitate a  valorilor.

          De la 1918,politica lui Iuliu Maniu se înscrie în acest spaţiu doctrinar pe care îl putem privi  drept unul creştin-democrat.  Pragmatismul politic se aliază, în cazul lui Iuliu Maniu, cu  rigoarea morală.

Binele comun al cetăţii nu se poate naşte din falsificarea suveranităţii naţionale şi din corupţie: guvernarea trebuie să aibă ca temelii domnia legii, democraţia, demnitatea umană.

Personalismul lui Iuliu Maniu se întemeiază pe credinţa creştină  – respectul datorat semenilor este cheia de boltă a acestei viziuni. 

De la 1918, Iuliu Maniu formulează un întreg program de construcţie democratică, unul ce face apel la energiile subsidiarităţii şi la luciditatea civică.

          Aceste program de la 1918 este cel pe care Iuliu Maniu îl va apăra, cu tenacitate, în anii de până la moarte. Opoziţia faţă de  centralismul autocratic, opoziţia faţă de totalitarism, opoziţia faţă de barbarie şi crimă, toate acestea îşi au rădăcinile în acest crez de la 1918.

Curajul cu care a luptat a fost hrănit de seninătatea valorilor. Acolo unde atâţia contemporani au ezitat,seduşi de himerele tiraniei, Iuliu Maniu a rămas fidel unei  abordări ce a refuzat concentrarea puterilor şi delirul cultului personalităţii.

Modestia sa intransigentă, ca şi legalismul, sunt formele  prin care Iuliu  Maniu a onorat promisiunile anului  1918.

          În pofida insinuărilor detractorilor săi, Iuliu Maniu nu a fost  animat de vocaţia separatismului regional.  Lupta sa  a fost o luptă  nu pentru libertatea provinciilor de peste Carpaţi, ci pentru libertatea unei întregi naţiuni. 

 Critica dictaturilor  a avut ca punct de pornire  ideea democraţiei constituţionale extinse la România mare. Drepturile şi  domnia legii erau cadrul în care noul stat avea să evolueze.  

         În anii de după 1938, Iuliu Maniu va reveni, invariabil, la acest reper al constituţionalismului.

Memoriiile pe care le adresează  lui Carol al II -lea şi mai târziu lui Ion Antonescu cuprind afirmarea limpede şi profetică a  vocabularului şi gramaticii constituţionale. În faţa  despotismului, Iuliu Maniu reafirmă centralitatea echilibrului dintre puteri.

În faţa tiraniei, Iuliu Maniu evocă contractul constituţional ce nu admite decât guvernarea limitată. În clipele în care statul sugrumă libertăţile, Iuliu Maniu proclamă  drepturile omului ca fiind naturale şi inalienabile: demnitatea umană este crezul de la care nu va abdica.

         Pe măsură ce intensitatea opresiunii autocratice creşte, limpezimea  democratismului său  este mai intensă şi vizionară.

Anii de după 23 august 1944 sunt cei ai supremelor încercări , iar valurile de ură care sunt ridicate împotriva sa nu îl pot clinti. Legalismul democratic se confruntă cu radicalismul sanguinar al comunismului.

 

A fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947 (foto).

Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani 

Depoziţia celui judecat  în toamna lui 1947 este testamentul în care se adună lecţia unei vieţi.

Cuvintele  lui Iuliu Maniu nu se adresează  nici judecărilor aserviţi şi nici publicului  locuit de ura comunistă.

Ele au ca ţintă  un viitor al libertăţii pe care nu îl va mai întâlni decât dincolo de moarte. Mărturia de la procesul- spectacol este cel din urmă ecou al anului 1918. Proclamaţia  de la Alba- Iulia trăia în inimile celui care se confunda cu Unirea însăşi.

Şi nu este nevoie de un an comemorativ spre a ne întoarce la curajul lui  Iuliu Maniu. Demnitatea umană, credinţa şi libertatea străjuiesc drumul destinului său.

 Asemeni unui far, statuia sa modestă ne luminează cărarea:  sacrificiul său  arată calea  pe care ne este dat să o urmăm.

O aiureală ușor de demontat: ”Iuliu Maniu cumpărat de britanici”

Foto: Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Șimleu Silvaniei, Sălaj, Austro-Ungaria – d. 5 februarie 1953,în închisoarea din Sighetu Marmației, Maramureș, România) a fost un politician român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, unul dintre ctitorii Marii Uniri, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea comunistă de la Sighet. Este membru de onoare al Academiei Române (1919).

Despre Iuliu Maniu se pot spune multe, mai puțin că a căutat să facă avere. Pur și simplu omul nu era interesat de bani și se mulțumea cu foarte puțin, scrie istoricul și jurnalistul George Damian în https://historice.ro.

După o carieră politică întinsă pe jumătate de secol a rămas la fel de sărac ca la început. Nici măcar înscenarea lui Carol al II-lea cu scandalul Skoda nu a putut să dovedească că Maniu a luat o șpagă. De asta articolul apărut în Adevărul este o mizerie.

În baza unor documente prost citite și rău interpretate se ajunge la titlul ”Câți bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu”.

O aiureală demontată punctual de Petrișor Peiu aici.

Eu mai pot adăuga ceva context. Ion Antonescu a fost un dictator militar, omul și-a asumat conducerea unei Românii dezmembrate, incapabile să se apere, lipsită de aliați în stare să facă ceva pentru ea și a navigat cum a știut el mai bine în apele unei conjuncturi tulbure. Iuliu Maniu s-a păstrat drept ”rezervă politică” pentru momentul în care dictatura militară urma să fie înlăturată și puteau veni politicienii la masa negocierilor.

Și Antonescu era de acord cu acest scenariu (cel puțin inițial), tocmai de aceea l-a protejat pe Maniu în fața naziștilor și i-a răspuns punctual la scrisorile în care Maniu îi enumera greșelile politice. (O scenă tipic românească: dictatorul atotputernic își bate capul să-i răspundă în scris șefului opoziției ilegale.)

Una din acuzațiile aduse lui Maniu care stau în picioare este iezuitismul lui politic. Negocierile nesfârșite, condiționările complexe, insistența pentru angajamente formale care să aibă portițe manipulatorii – ăsta era arsenalul lui Maniu.

Perfect pentru situații normale, total inadecvat pentru Al Doilea Război Mondial. Un iezuit ca Maniu știa foarte bine diferența dintre spionaj și colaborare politică, iar relația lui cu Marea Britanie reflectată de documente o dovedește din plin.

Maniu nu a fost nici un moment agentul guvernului britanic, ci un partener de dialog politic, liniile au fost clar demarcate permanent. Că Maniu s-a întâlnit și a discutat cu agenți ai guvernului britanic este altă discuție – acesta este rolul agenților unui guvern, să țină legătura.

Petrișor Peiu explică clar că banii transmiși de britanici nici măcar nu au ajuns la Maniu (care îi acceptase sub formă de împrumut), banii au fost sustrași pe traseu de un pungaș turc.

Problema lui Maniu și Antonescu a fost că nu au înțeles (sau au înțeles prea târziu) magnitudinea schimbărilor abute în vedere de sovietici pentru Europa de Est. Memoriile generalului american Schuyler atestă faptul că abia prin 1946 Maniu a înțeles cu adevărat că România a fost lăsată pe mâinile sovieticilor. Antonescu a înțeles asta la proces.

Maniu a fost stăpânul Vienei în 1918, nu-l cumpărau britanicii cu 10.000 de lire și cîteva diamante.

DEZVĂLUIRI. Apelul adresat românilor pe 22 decembrie 1989 la TVR de seniorul Corneliu Coposu, a fost oprit de la difuzare de bolșevicul Silviu Brucan

Fost șef de cabinet al regretatului Senior și director executiv al Fundației ”Corneliu Coposu”, domnul Ion-Andrei Gherasim a dezvăluit pe Facebook, un document istoric absolut excepțional, reprodus de publicația online Podul.ro.

Mai exact, este vorba despre apelul scris de către Seniorul Corneliu Coposu în ziua de 22 decembrie 1989, pe care voia să-l citească la Televiziunea Română ”liberă”, la ora 18.00.

Ajuns la intrarea de pe strada Pangratti, a scris pe un bilețel cine este și a rugat ofițerul de la poartă să-l trimită în Studioul 4 de unde se făceau transmisiile în direct.

Bilețelul, pe care era scris ”Corneliu Coposu, fost secretar particular și politic al lui Iuliu Maniu” a ajuns direct în mâinile bolșevicului Silviu Brucan, care, citind cele scrise, a albit instantaneu (episod relatat de regretatul Ion Caramitru) și a răcnit la ofițer: ”Oricine, dar ăsta nu!”

După 33 de ani, Ion-Andrei Gherasim a publicat mesajul pe care Corneliu Coposu dorea să-l transmită românilor la 22 decembrie 1989 (detalii AICI).

Îl publicăm și noi în integralitate: 

„Români! 

Dumnezeu este cu noi!

Să păstrăm o clipă de tăcere pioasă în memoria celor care și-au vărsat sângele pentru libertatea care începe astăzi și pentru noi. Îmbrățișăm cu toată căldura sufletului nostru pe străluciții noștri tineri, studenți, elevi, muncitori, care au înfruntat cu pieptul deschis gloanțele nelegiuite ale dictaturii și au înfrânt prin eroismul lor cel mai tiranic și mai despotic regim de teroare din istoria milenară a României. Aducem omagiul nostru muncitorilor noștri dragi, care au păstrat în suflete dragostea lor de libertate și care au dovedit că sufletul românesc nu poate fi îngenuncheat.

Salutăm cu dragoste armata noastră vitează care s-a alăturat poporului din care se trage. Țara a trecut prin clipe zguduitoare până când poporul nostru umilit și amenințat în însăși integritatea sa ideologică și-a dobândit, prin crâncenă luptă, libertatea.

Aducem, în acest moment istoric, închinarea noastră marilor patrioți ai istoriei noastre, uciși de sângeroasa dictatură: Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Ion Mihalache, George Brătianu, Titel Petrescu, celor peste treizeci de mii de martiri căzuți sub gloanțele ucigașe ale dictaturii sau morți în temnițe, lagăre și ocne.

Aducem omagiul nostru națiunilor care ne-au încurajat și sprijinit în lupta noastră. Izbânda noastră ne ferește de judecata severă a viitorului.

Cel care vă vorbește a înfruntat pușcăriile comuniste vreme de 17 ani, a fost târât în hrubele securtății de 184 de ori, în ultimii ani de dictatură și a suportat 27 de percheziții domiciliare numai pentru vina de a fi fost secretar general adjunct al Partidului Românesc condus de Iuliu Maniu, scos în afara legii în 1947.

Facem un apel fierbinte la ordine și calm.

Întregul nostru popor trebuie să dea dovadă de patriotism și înțelepciune.

Trăiască România!”

București, 22 Decembrie 1989