AMITA BHOSE – O INDIANĂ ÎNDRĂGOSTITĂ FĂRĂ MARGINI DE POEZIA LUI EMINESCU

Amita Bhose a venit din India în România comunistă împreună cu soțul ei care era inginer geolog și a urmat cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român.

Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule.

De atunci, dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini.

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil a declarat că nu ezită să-și lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci.

Mai apoi, avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declara chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume:

„Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio.

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau
acasă”.

Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

Fiind primul filolog indian care s-a ocupat de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice.
În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc.

A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană.

A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană.
Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori– dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani.

La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Amita Bhose (n.Calcutta, India, 9 februarie 1933 – d.Bucuresti, 1992) este prima traducatoare a lui Eminescu in spatiul asiatic – Eminescu: Kavita (Poezii), Calcutta, 1969 –, traduceri in limba bengali.

Era fiica lui Sudhir Kumar Bhose, avocat la Inalta Curte de Justitie din Calcutta, precum si la Curtea Suprema din New Delhi, si a Pratimei Bhose, casnică.

Făcea parte dintr-o familie cu o intensa activitate culturală si științifică. Bunicul sau, J.C. Bhose, a fost un cunoscut orientalist, membru al Societatii Asiatice, premiat de Universitatea din Cambridge cu medalia „Cobden” pentru cercetare in indianistica.

Tatal sau, S.K. Bhose, a obtinut premiul „A.N. Dev”, decernat de Universitatea din Calcutta pentru cercetare in domeniul dreptului, desfasurând o bogata activitate pedagogica si fiind ales membru al Senatului Universitatii din Calcutta si al Societatii Asiatice.

Strabunicul pe linie maternă, T.N. Mitra, a fost primul licențiat și primul doctor in filosofie de la Facultatea de Știinte Umanistice din cadrul Universității din Calcutta. Diferiți membri ai familiei au avut contribuții semnificative in cultura indiană.

De pildă, N.C. Bhose a infiintat organizatia Indian Boy Scouts, pentru tineret, iar unchiul tatalui pe linie materna, N.C. Chunder, a devenit unul dintre colaboratorii apropiati ai lui Mahatma Gandhi.

Fiul acestuia, P.C. Chunder, un timp ministru al invatamântului si culturii, a fost un savant cu bun renume si in afara Indiei.

Acest climat intelectual in care a trait si-a pus amprenta asupra formatiei culturale a Amitei Bhose si a evolutiei sale ulterioare.

În 1954 s-a căsătorit cu dr. Dipak Kumar Ray, inginer geolog, pe care l-a urmat în 1959 in România, unde venise într-o specializare in geologia petrolului.

Pentru a pătrunde şi a se familiariza cu mentalitatea şi spiritualitatea poporului român, Amita Bhose se inscrie la un curs de limba şi literatura română, la sfârşitul căruia, după doi ani, i se eliberează, în urma unui examen, un certificat de cunoaştere practică a limbii române.
În 1975 va susţine teza sa de doctorat la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti.

Lucrarea sa, Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu, stabileşte câteva puncte inedite de interferenţă a culturilor indiană şi română, reliefate in creaţia eminesciană, incercând să modifice optica criticii romîneşti privitoare la izvoarele de cultură indiană la care apela Eminescu.

George Munteanu, cunoscutul biograf al poetului, remarcă in referatul asupra tezei: „Acest mod de a fi al poetului (poet-inelept in acceptie indiană, n.n.) e cel care ni s-a impus şi nouă atunci când – meditând mai indelung la relaţiile sale de adâncime cu gândirea, cu inţelepciunea străveche românească – am inţeles că trebuie de pe asemenea bază scrisă o nouă biografie a lui Eminescu”.

Printre recenzori se numărau: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Sergiu Al-George, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru.
În data de 10 februarie 1979 Primeşte aprobare pentru domiciliu stabil in România.

Și-a dedicat intreaga existenta interpretarii cat mai exacte a tuturor „urmelor” si influentelor indiene in opera eminesciana. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o sa se stabileasca in Romania, unde a predat bengali, sanscrita si civilizatie indiana la Universitatea Bucuresti, totodata traducand in bengali literatura romana, scriind articole, studii, sustinand conferinte despre Eminescu, literatura româna si indiană. 

A murit într-un spital românesc, pe 24 octombrie 1992, în urma unei operatii nereușite.
Ca o împlinire fireascã, desi prematurã, a destinului celei care, timp de 30 de ani a slujit cu devotament cultura românã, urna cu cenusã a Amitei Bhose a rãmas în România, la dorinta fratelui sãu din Anglia. Era sigur cã aceasta ar fi fost si dorinta ei. Cei care i-au adus un ultim omagiu au fost numerosi, fostii sãi studenti veniti din toate colturile tãrii luându-si rãmas bun si recitindu-i „Mai am un singur dor”.

Când ultimul vers s-a încheiat, deja lor le era dor de Didi. Didi care a stiut atât de bine sã traducã dorul eminescian în bengali, trãind într-o tarã pe care, asa cum scria Zoe Dumitrescu Busulenga, „a iubit-o poate mai mult decât multi români si a slujit-o cu inteligenta si condeiul ei.”

Volumele ; „Eminescu şi India”, „Proza literară a lui Mihai Eminescu şi gândirea indiană”, „Dialoguri cu Amita Bhose, „Eminescu şi limba sanscrită”, „Maree indiană” fac parte din „Colecţia Amita Bhose”, şi au văzut lumina tiparului la Editura Cununi de stele din Bucureşti şi sunt îngrijite de Carmen Muşat-Coman, care cu generozitate le-a facut donaţie Centrului Eminescu. Studierea acestor volume ne deschide noi orizonturi şi viziuni în cunoaşterea pas cu pas a operei şi gîndirii eminesciene, descoperite şi reflectate nouă de Amita Bhose. 

În presa strãinã şi româneascã, de-a lungul vieţii, a publicat, în periodice, peste 56 de traduceri din literatura românã în bengali şi din bengali în românã, peste 90 de articole şi studii. A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

Publicitate

Dino Buzzati: REVOLUȚIA CRETINILOR

Foto: Dino Buzzati Traverso, (n. 16 octombrie 1906 la Belluno, d. 28 ianuarie 1972, la Milano), a fost un jurnalist, scriitor și pictor italian, cunoscut în principal pentru romanul Deșertul Tătarilor.

La 23 mai 1967, în paginile cotidianului „Corriere della sera”, Dino Buzzati a publicat „La rivolta dei cretini”, o povestire cu multiple semnificaţii care a stârnit dezbateri intense pe marginea mesajului.

Din păcate, deconectarea noastră aproape totală de cultura italiană – un fenomen căruia nu-i găsesc o explicaţie logică, dar care are rădăcini adânci – a făcut ca mesajul lui Buzzati să nu ajungă la noi. 

Aveţi mai jos textul integral al acestei parabole a lui Buzzati, în traducerea https://trenduri.blogspot.com.

Revoluţia cretinilor

de Dino Buzzati

După ce a eliminat așa-zisele nedreptăți sociale, guvernul și-a dat seama că a făcut foarte puțin sau chiar nimic pentru fericirea populației. Erau numeroase nedreptăți care trebuiau cumva eliminate.
De-acum nu mai existau bogați sau săraci. Rămăseseră doar săracii. Din punct de vedere tehnic aceasta era singura soluție.
Rușinea nedreptății constă strict în suferințele pe care aceasta le provoacă. Flămânzii suferă mai ales pentru că știu că alții, cu aceleași drepturi, au la masă caviar și șampanie. Dacă toți suferă de foame și nu mai există nimeni care mănâncă în voie, durerea este mai mult decât suportabilă.

Durerea provocată de moarte este cu atât mai mare cu cât cel care moare știe că ceilalți vor continua să trăiască; dacă toți ar trebui să moară împreună cu el, nu spun că ar fi o sărbătoare, dar ar fi ceva pe-aproape.
Așadar, cel mai important lucru nu a fost asigurarea hranei săracilor, ci asigurarea că cei bogați vor muri și ei de foame alături de ceilalți.

Așa cum, de altfel, a și fost făcut.
Era incontestabil faptul că, dispariția nedreptăților economice a reprezentat un mare pas înainte. Însă acest lucru nu i-a făcut pe oameni fericiți.
Fuseseră abolite nedreptățile cauzate de o organizare defectuoasă, generate de incompetența și nelegiurea umană.

Rămâneau însă deplorabilele nedreptăți fizice și intelectuale datorate naturii. 

„Pentru că sunt urâtă nimeni nu se uită la mine” – gândea, spre exemplu, o fată urâtă – „în timp ce prietena mea, foarte frumoasă, este asediată de admiratori, de oameni foarte bogați, foarte importanți care, fascinați de ea, o cer în căsătorie. Ce am făcut eu greșit? Ce este meritoriu în toată povestea asta? Nu este oare o nedreptate? ”.
Ca și în cazul femeilor, existau, de asemenea, numeroși bărbați născuți urâți, cu deficiențe care-i făceau pur și simplu dezagreabili.

Sufereau atunci când vedeau cum colegii lor mai norocoși trec victorioși de la o dragoste la alta, acced triumfal în cele mai exclusive medii mondene, reușesc în competițiile sportive și nu au nicio problemă în a ocupa un loc de muncă. „De ce ei și eu nu? Cu ce am greșit eu? Nu este oare o nedreptate aici?” ***

A fost greu de realizat această a doua mare reformă pentru că erau numeroase dificultăți tehnice și psihologice. Însă, cu ajutorul științei, toate acestea au fost depășite. Era limpede că nu poți transforma Babe Cloanțe în Afrodite sau cercopiteci în Apolo. Se putea însă ca, parcurgând drumul invers, să se realizeze o nivelare estetică al cărei rezultat să nu fie umilitoarea și uneori tragica gelozie.

Dificultăți tehnice și psihologice, așadar. În final, cu ajutorul științei, toate obstacolele au fost depășite.
Întreaga populație a fost verificată de comisii speciale. Femeile și bărbații favorizați de natură au fost constrânși să urmeze un tratament nedureros elaborat de Ministerul Igienei. Acesta consta în soluții injectabile simple care ofereau soluția ideală a urâțirii, adaptată fiecăruia în parte:  o îngrășare rapidă, apariția unor oribile pete cutanate, atrofierea mușchilor, creșterea exagerată a nasului, deformarea gurii și a sânilor, încețoșarea ochilor, totul în conformitate cu o ciudată, dar științific elaborată, scală.

În câțiva ani, în toată țara, nu mai exista femeie care ar fi putut fi considerată frumoasă în conformitate cu criteriile clasice și nici bărbat care să fi putut excela la capitolul înfățișare fizică.
Desigur, pentru cei artificial urâțiți, nenorocirea a fost mare. Însă, așa cum se întâmplase și în cadrul reformei economice, sacrificiul lor a fost în mare parte compensat de ceea ce li s-a întâmplat celorlalți. Nu mai exista invidie sau ură, iar complexele de inferioritate dispăruseră pentru totdeauna.

Ca să nu mai vorbim că, în lipsa oamenilor cu forme frumoase, gustul colectiv s-a modificat considerându-se bune forme și fețe care altădată ar fi fost considerate dezastruoase. Astfel a fost înlăturată o sursă inepuizabilă de amărăciuni și nemulțumiri.
S-a obținut oare, în cele din urmă, satisfacția generală și liniștea tuturor?

Din nefericire, mai era mult până la o egalitate reală.
Curând s-a descoperit un alt inconvenient destul de ușor de prevăzut: chiar dacă nu se mai putea îmbogăți nimeni, în ciuda faptului că nimeni nu mai putea pune în umbră pe altcineva cu frumusețea sa, chiar dacă toată lumea pornea de la aceeași condiție, deși tuturor li se asigura o educație identică, deja, începând cu adolescența, se manifestau diferențe alarmante între oameni.

Așa se face că existau inteligenți, dar și neisprăviți, minți luminate, dar și cele pline cu vată. Era limpede că primii – care de altfel erau doar o mică minoritate – acaparau cu ușurință toate posturile de decizie și control cu toate avantajele sociale și materiale.Era un alt privilegiu rușinos care devenea chiar mai important în condițiile în care celelalte diferențe fuseseră eliminate.
Această realitate a generat un puternic curent de opinie care a dat naștere unui mare partid politic: scopul său era eliminarea ultimei redute, a acestei nefaste surse de inegalitate și nedreptate pentru marea masă a populației. Dar cum putea fi pus în aplicate un asemenea program? Evident, prin cretinizarea artificială a celor dotați intelectual.
***
Cu toate că proiectul era monstruos, prin campanii violente de presă, mișcări de stradă și chiar atentate, s-a reușit impunerea sa. Mulți oameni de știință, sperând că vor obține o derogare de la iminenta epurare, s-au oferit să dezvolte instrumentele pentru redimensionarea colectivă a creierelor.
S-a încercat inutil să se demonstreze că, prin tăierea aripilor celor mai strălucite minți, țara nu ar mai păși pe calea progresului. „Ce progres?” – au fost întrebați contestatarii. 

„Progresul tehnic și științific” – au răspuns ei. Iar replica reformatorilor a venit clară și irefutabilă: „pentru progres sunt responsabile țările capitaliste, noi putem oricând importa de la ei.”
În mod normal Guvernul – care era format din oameni cu capul pe umeri – era împotriva acestui proiect deoarece realizase amploarea decăderii. Însă forțele militarizate, instituțiile precum armata, poliția sau garda națională erau conduse de indivizi cu creiere mediocre, adevărate capete de tablă.
Astfel, batalioanele trimise de către guvern pentru stoparea „revoltei proștilor” nu au rezistat întrucât au realizat e vorba de o cauză comună și lor sfârșind prin a pactiza cu insurgenții: la urma urmei soldații, gardienii, polițiștii, etc. sufereau din cauza aceleiași crunte nedreptăți.
În acest fel, o adunătură de idioți nativi a reușit să cucerească toate pârghiile puterii. Pușcăriile au devenit neîncăpătoare, pline ochi cu cetățeni inteligenți sau suspectați de inteligență; noii  dușmani ai poporului.

Pentru a putea fi gestionată situația, la periferiile orașelor s-au înființat vaste câmpuri de concentrare.

Acolo, nefericiții au fost împărțiți în tranșe. În funcție de specificul fiecăruia au fost aplicate tratamentele necesare – fizice sau chimice – în urma cărora vulturii au fost transformați în râme.
Astfel toată lumea a ajuns la același nivel: bucuria era deplină și universală deoarece noii „castrați mental” nu mai aveau posibilitatea să-și fructifice diferența de inteligență.
Într-un mod ciudat, în urma operației de uniformizare intelectuală, s-au obținut rezultate remarcabile.

Toată lumea a constatat cu mare satisfacție că, în lipsa talentelor strălucite, administrarea treburilor publice mergea mult mai bine și mai repede decât pe vremuri; pe scurt, că un anumit climat de cretinism omniprezent era favorabil, nicidecum contraproductiv guvernării .
Iată că nimeni nu se mai putea plânge de nedreptăți, cu excepția celor legate de boli care, chiar și așa, erau mult reduse ca număr și virulență. Așadar toată lumea aștepta apariția seninătății, a fericirii generale.
***
Însă nu s-a întâmplat așa. Între bărbat și bărbat, între femeie și femeie persistau încă diferențe care nu fuseseră bănuite. Cu toate că erau egali în ceea ce privește banii, frumusețea sau capacitatea intelectuală, persistau încă diferențe colosale în ceea ce privește bunătatea oamenilor. Existau oamenii buni și oamenii răi. Dispăruse acel tip de bunătate, pe care am putea-o numi prin excelență intelectuală, la care te conduce de cele mai multe ori inteligența superioară.

Persista însă, împrăștiată pe ici pe colo în mulțime, acea bunătate arhetipală, congenitală și inconștientă, care lucește în ochii oamenilor de o simplitate extremă, precum unii fermieri, munteni, pelerini sau călugărițe.
Se știe bine că ceea ce este cunoscut sub numele de virtute – care este o consecință directă a bunătății – stârnește în jurul său intoleranța, astfel încât, cei care o posedă, preferă să o practice în secret pentru a evita apariția scandalului.

Pentru sufletul meschin,  participarea la un gest nobil, generos, altruist, este un chin, o insultă jignitoare, o mustrare directă. Și se mai știe de asemenea, că, din păcate, acești oameni mărunți și răi sunt întotdeauna mai mulți decât ceilalți.

Lumea – după cum spunea Leopardi – este o alianță de ticăloși luptând împotriva unei mâini de oameni buni.
Și iată-ne ajunși, în cele din urmă, la ultima invidie socială care nu putea fi eliminată de nicio lege. Știința îi învățase cum să elimine bogăția, frumusețea, inteligența, dar în fața bunătății era neputincioasă.

Cu atât mai dureroasă și umilitoare era, prin urmare, condiția celor răi care nu puteau spera ca cei buni să fie aduși la același nivel moral ca al lor. Marșurile de protest și actele de violență se dovedeau inutile, la fel ca și speranța într-o intervenție guvernamentală. Cu cât erau mai persecutați și asupriți, cu atât mai multă lumină era radiată de sufletele lor pure.
După toate uniformizările făcute, oamenii aveau o eficiență mentală precară. Cu toate acestea, le mai rămăsese în cap atâta creier cât să înțeleagă că, dacă era imposibil ca pe cei buni să-i transformi în răi, era la fel de imposibil era și ca pe cei răi să-i transformi în buni.
Și, cu toate că dacă după atâția ani poate părea incredibil, lucrurile chiar  așa s-au întâmplat.
Pentru a scăpa de chinul invidiei, pentru că și-au dat seama că cei buni erau mult mai veseli și mai împăcați cu lumea, chiar și cei mai nemernici făceau eforturi disperate de a se apropia de aceștia. La început, așa cum se întâmplă mereu, erau mânați doar de tentative veleitare, de atitudini exterioare susținute  strict de ambiție și ipocrizie.

Cu timpul, cei care purtau masca bunătății, au constatat că, ușor, ușor începe să le placă. Până într-o zi când, fără să-și dea seama, s-au trezit curați, liniștiți, plini de bunăvoință față de ceilalți și față de lume.
Astfel, nebunia egalității, după ce a trecut prin nonsens, prostie și obscenitate, în cele din urmă, le-a asigurat oamenilor un paradis.

Toți erau săraci, urâți și proști, dar cu inima curată și sufletul împăcat.

Premoniția poetului Adrian Păunescu

 

 

 

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, azi în R.Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România), poet, publicist, scriitor și om politic român.

 

  

 

 

„Bolnavi unanimi”

 

,,.SI ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi cu toții
Deodată?
Si medici,și pacienți,
Si părinți,și copii?

Ce-ar fi,ce-ar fi
Dacă,brusc,
Ne-am îmbolnăvi,
Dacă n-ar avea
Cine pe cine sa mai trateze,
Bandaje și paranteze?

Ce-ar fi dacă,
In urma dreptului legitim
De a ne îmbolnăvi,
Chiar ne-am trezi
Ca ne-am îmbolnăvit
Si n-avem cui ne adresa,
N-avem pe cine chema?

Ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemata,
Ne-am îmbolnăvi
Cu toții
Deodată?”

Miroase-a carantină peste veac,
Bolnavii sunt chemați sa se supună,
la încercarea ultima,comun ăluilalt ,
sa li se spună: nu mai aveți leac”.

A . Păunescu, 2002