CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dino Buzzati: REVOLUȚIA CRETINILOR

Foto: Dino Buzzati Traverso, (n. 16 octombrie 1906 la Belluno, d. 28 ianuarie 1972, la Milano), a fost un jurnalist, scriitor și pictor italian, cunoscut în principal pentru romanul Deșertul Tătarilor.

La 23 mai 1967, în paginile cotidianului „Corriere della sera”, Dino Buzzati a publicat „La rivolta dei cretini”, o povestire cu multiple semnificaţii care a stârnit dezbateri intense pe marginea mesajului.

Din păcate, deconectarea noastră aproape totală de cultura italiană – un fenomen căruia nu-i găsesc o explicaţie logică, dar care are rădăcini adânci – a făcut ca mesajul lui Buzzati să nu ajungă la noi. 

Aveţi mai jos textul integral al acestei parabole a lui Buzzati, în traducerea https://trenduri.blogspot.com.

Revoluţia cretinilor

de Dino Buzzati

După ce a eliminat așa-zisele nedreptăți sociale, guvernul și-a dat seama că a făcut foarte puțin sau chiar nimic pentru fericirea populației. Erau numeroase nedreptăți care trebuiau cumva eliminate.
De-acum nu mai existau bogați sau săraci. Rămăseseră doar săracii. Din punct de vedere tehnic aceasta era singura soluție.
Rușinea nedreptății constă strict în suferințele pe care aceasta le provoacă. Flămânzii suferă mai ales pentru că știu că alții, cu aceleași drepturi, au la masă caviar și șampanie. Dacă toți suferă de foame și nu mai există nimeni care mănâncă în voie, durerea este mai mult decât suportabilă.

Durerea provocată de moarte este cu atât mai mare cu cât cel care moare știe că ceilalți vor continua să trăiască; dacă toți ar trebui să moară împreună cu el, nu spun că ar fi o sărbătoare, dar ar fi ceva pe-aproape.
Așadar, cel mai important lucru nu a fost asigurarea hranei săracilor, ci asigurarea că cei bogați vor muri și ei de foame alături de ceilalți.

Așa cum, de altfel, a și fost făcut.
Era incontestabil faptul că, dispariția nedreptăților economice a reprezentat un mare pas înainte. Însă acest lucru nu i-a făcut pe oameni fericiți.
Fuseseră abolite nedreptățile cauzate de o organizare defectuoasă, generate de incompetența și nelegiurea umană.

Rămâneau însă deplorabilele nedreptăți fizice și intelectuale datorate naturii. 

Pentru că sunt urâtă nimeni nu se uită la mine” – gândea, spre exemplu, o fată urâtă – „în timp ce prietena mea, foarte frumoasă, este asediată de admiratori, de oameni foarte bogați, foarte importanți care, fascinați de ea, o cer în căsătorie. Ce am făcut eu greșit? Ce este meritoriu în toată povestea asta? Nu este oare o nedreptate? ”.
Ca și în cazul femeilor, existau, de asemenea, numeroși bărbați născuți urâți, cu deficiențe care-i făceau pur și simplu dezagreabili.

Sufereau atunci când vedeau cum colegii lor mai norocoși trec victorioși de la o dragoste la alta, acced triumfal în cele mai exclusive medii mondene, reușesc în competițiile sportive și nu au nicio problemă în a ocupa un loc de muncă. „De ce ei și eu nu? Cu ce am greșit eu? Nu este oare o nedreptate aici?” ***

A fost greu de realizat această a doua mare reformă pentru că erau numeroase dificultăți tehnice și psihologice. Însă, cu ajutorul științei, toate acestea au fost depășite. Era limpede că nu poți transforma Babe Cloanțe în Afrodite sau cercopiteci în Apolo. Se putea însă ca, parcurgând drumul invers, să se realizeze o nivelare estetică al cărei rezultat să nu fie umilitoarea și uneori tragica gelozie.

Dificultăți tehnice și psihologice, așadar. În final, cu ajutorul științei, toate obstacolele au fost depășite.
Întreaga populație a fost verificată de comisii speciale. Femeile și bărbații favorizați de natură au fost constrânși să urmeze un tratament nedureros elaborat de Ministerul Igienei. Acesta consta în soluții injectabile simple care ofereau soluția ideală a urâțirii, adaptată fiecăruia în parte:  o îngrășare rapidă, apariția unor oribile pete cutanate, atrofierea mușchilor, creșterea exagerată a nasului, deformarea gurii și a sânilor, încețoșarea ochilor, totul în conformitate cu o ciudată, dar științific elaborată, scală.

În câțiva ani, în toată țara, nu mai exista femeie care ar fi putut fi considerată frumoasă în conformitate cu criteriile clasice și nici bărbat care să fi putut excela la capitolul înfățișare fizică.
Desigur, pentru cei artificial urâțiți, nenorocirea a fost mare. Însă, așa cum se întâmplase și în cadrul reformei economice, sacrificiul lor a fost în mare parte compensat de ceea ce li s-a întâmplat celorlalți. Nu mai exista invidie sau ură, iar complexele de inferioritate dispăruseră pentru totdeauna.

Ca să nu mai vorbim că, în lipsa oamenilor cu forme frumoase, gustul colectiv s-a modificat considerându-se bune forme și fețe care altădată ar fi fost considerate dezastruoase. Astfel a fost înlăturată o sursă inepuizabilă de amărăciuni și nemulțumiri.
S-a obținut oare, în cele din urmă, satisfacția generală și liniștea tuturor?

Din nefericire, mai era mult până la o egalitate reală.
Curând s-a descoperit un alt inconvenient destul de ușor de prevăzut: chiar dacă nu se mai putea îmbogăți nimeni, în ciuda faptului că nimeni nu mai putea pune în umbră pe altcineva cu frumusețea sa, chiar dacă toată lumea pornea de la aceeași condiție, deși tuturor li se asigura o educație identică, deja, începând cu adolescența, se manifestau diferențe alarmante între oameni.

Așa se face că existau inteligenți, dar și neisprăviți, minți luminate, dar și cele pline cu vată. Era limpede că primii – care de altfel erau doar o mică minoritate – acaparau cu ușurință toate posturile de decizie și control cu toate avantajele sociale și materiale.Era un alt privilegiu rușinos care devenea chiar mai important în condițiile în care celelalte diferențe fuseseră eliminate.
Această realitate a generat un puternic curent de opinie care a dat naștere unui mare partid politic: scopul său era eliminarea ultimei redute, a acestei nefaste surse de inegalitate și nedreptate pentru marea masă a populației. Dar cum putea fi pus în aplicate un asemenea program? Evident, prin cretinizarea artificială a celor dotați intelectual.
***
Cu toate că proiectul era monstruos, prin campanii violente de presă, mișcări de stradă și chiar atentate, s-a reușit impunerea sa. Mulți oameni de știință, sperând că vor obține o derogare de la iminenta epurare, s-au oferit să dezvolte instrumentele pentru redimensionarea colectivă a creierelor.
S-a încercat inutil să se demonstreze că, prin tăierea aripilor celor mai strălucite minți, țara nu ar mai păși pe calea progresului. „Ce progres?” – au fost întrebați contestatarii. 

„Progresul tehnic și științific” – au răspuns ei. Iar replica reformatorilor a venit clară și irefutabilă: „pentru progres sunt responsabile țările capitaliste, noi putem oricând importa de la ei.”
În mod normal Guvernul – care era format din oameni cu capul pe umeri – era împotriva acestui proiect deoarece realizase amploarea decăderii. Însă forțele militarizate, instituțiile precum armata, poliția sau garda națională erau conduse de indivizi cu creiere mediocre, adevărate capete de tablă.
Astfel, batalioanele trimise de către guvern pentru stoparea „revoltei proștilor” nu au rezistat întrucât au realizat e vorba de o cauză comună și lor sfârșind prin a pactiza cu insurgenții: la urma urmei soldații, gardienii, polițiștii, etc. sufereau din cauza aceleiași crunte nedreptăți.
În acest fel, o adunătură de idioți nativi a reușit să cucerească toate pârghiile puterii. Pușcăriile au devenit neîncăpătoare, pline ochi cu cetățeni inteligenți sau suspectați de inteligență; noii  dușmani ai poporului.

Pentru a putea fi gestionată situația, la periferiile orașelor s-au înființat vaste câmpuri de concentrare.

Acolo, nefericiții au fost împărțiți în tranșe. În funcție de specificul fiecăruia au fost aplicate tratamentele necesare – fizice sau chimice – în urma cărora vulturii au fost transformați în râme.
Astfel toată lumea a ajuns la același nivel: bucuria era deplină și universală deoarece noii „castrați mental” nu mai aveau posibilitatea să-și fructifice diferența de inteligență.
Într-un mod ciudat, în urma operației de uniformizare intelectuală, s-au obținut rezultate remarcabile.

Toată lumea a constatat cu mare satisfacție că, în lipsa talentelor strălucite, administrarea treburilor publice mergea mult mai bine și mai repede decât pe vremuri; pe scurt, că un anumit climat de cretinism omniprezent era favorabil, nicidecum contraproductiv guvernării .
Iată că nimeni nu se mai putea plânge de nedreptăți, cu excepția celor legate de boli care, chiar și așa, erau mult reduse ca număr și virulență. Așadar toată lumea aștepta apariția seninătății, a fericirii generale.
***
Însă nu s-a întâmplat așa. Între bărbat și bărbat, între femeie și femeie persistau încă diferențe care nu fuseseră bănuite. Cu toate că erau egali în ceea ce privește banii, frumusețea sau capacitatea intelectuală, persistau încă diferențe colosale în ceea ce privește bunătatea oamenilor. Existau oamenii buni și oamenii răi. Dispăruse acel tip de bunătate, pe care am putea-o numi prin excelență intelectuală, la care te conduce de cele mai multe ori inteligența superioară.

Persista însă, împrăștiată pe ici pe colo în mulțime, acea bunătate arhetipală, congenitală și inconștientă, care lucește în ochii oamenilor de o simplitate extremă, precum unii fermieri, munteni, pelerini sau călugărițe.
Se știe bine că ceea ce este cunoscut sub numele de virtute – care este o consecință directă a bunătății – stârnește în jurul său intoleranța, astfel încât, cei care o posedă, preferă să o practice în secret pentru a evita apariția scandalului.

Pentru sufletul meschin,  participarea la un gest nobil, generos, altruist, este un chin, o insultă jignitoare, o mustrare directă. Și se mai știe de asemenea, că, din păcate, acești oameni mărunți și răi sunt întotdeauna mai mulți decât ceilalți.

Lumea – după cum spunea Leopardi – este o alianță de ticăloși luptând împotriva unei mâini de oameni buni.
Și iată-ne ajunși, în cele din urmă, la ultima invidie socială care nu putea fi eliminată de nicio lege. Știința îi învățase cum să elimine bogăția, frumusețea, inteligența, dar în fața bunătății era neputincioasă.

Cu atât mai dureroasă și umilitoare era, prin urmare, condiția celor răi care nu puteau spera ca cei buni să fie aduși la același nivel moral ca al lor. Marșurile de protest și actele de violență se dovedeau inutile, la fel ca și speranța într-o intervenție guvernamentală. Cu cât erau mai persecutați și asupriți, cu atât mai multă lumină era radiată de sufletele lor pure.
După toate uniformizările făcute, oamenii aveau o eficiență mentală precară. Cu toate acestea, le mai rămăsese în cap atâta creier cât să înțeleagă că, dacă era imposibil ca pe cei buni să-i transformi în răi, era la fel de imposibil era și ca pe cei răi să-i transformi în buni.
Și, cu toate că dacă după atâția ani poate părea incredibil, lucrurile chiar  așa s-au întâmplat.
Pentru a scăpa de chinul invidiei, pentru că și-au dat seama că cei buni erau mult mai veseli și mai împăcați cu lumea, chiar și cei mai nemernici făceau eforturi disperate de a se apropia de aceștia. La început, așa cum se întâmplă mereu, erau mânați doar de tentative veleitare, de atitudini exterioare susținute  strict de ambiție și ipocrizie.

Cu timpul, cei care purtau masca bunătății, au constatat că, ușor, ușor începe să le placă. Până într-o zi când, fără să-și dea seama, s-au trezit curați, liniștiți, plini de bunăvoință față de ceilalți și față de lume.
Astfel, nebunia egalității, după ce a trecut prin nonsens, prostie și obscenitate, în cele din urmă, le-a asigurat oamenilor un paradis.

Toți erau săraci, urâți și proști, dar cu inima curată și sufletul împăcat.

26/07/2021 Posted by | LITERATURA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Premoniția poetului Adrian Păunescu

 

 

A MURIT POETUL ADRIAN PAUNESCU - altmarius

 

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, azi în R.Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România), poet, publicist, scriitor și om politic român.

 

  

 

 

„Bolnavi unanimi”

 

,,.SI ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi cu toții
Deodată?
Si medici,și pacienți,
Si părinți,și copii?

Ce-ar fi,ce-ar fi
Dacă,brusc,
Ne-am îmbolnăvi,
Dacă n-ar avea
Cine pe cine sa mai trateze,
Bandaje și paranteze?

Ce-ar fi dacă,
In urma dreptului legitim
De a ne îmbolnăvi,
Chiar ne-am trezi
Ca ne-am îmbolnăvit
Si n-avem cui ne adresa,
N-avem pe cine chema?

Ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemata,
Ne-am îmbolnăvi
Cu toții
Deodată?”

Miroase-a carantină peste veac,
Bolnavii sunt chemați sa se supună,
la încercarea ultima,comun ăluilalt ,
sa li se spună: nu mai aveți leac”.

A . Păunescu, 2002

 

 

 

 

 

 

06/04/2020 Posted by | LITERATURA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Nemuritorul Topârceanu ne sfătuiește…

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru tapârceanu photos

 

 

 

 În 1928, la Teatrul Naţional din Iaşi, George Topârceanu a susţinut o conferinţă în versuri al cărei subiect era bacilul Koch, evenimentul făcând parte dintr–o serie de manifestări ale Societăţii pentru Profilaxia tuberculozei.

Citiți în cele ce urmează  câteva fragmente din conferinţa lui Topârceanu, ale cărui sfaturi sunt demne de luat în seamă, fie și pentru caracterul lor umoristic, chiar şi astăzi!

Întâi de toate, cum vedea marele nostru poet, duşmanul de care trebuie să ne ferim?

 

Mult onorate doamne,
Distins auditor!

La festival când vine, tot omul e dator
S-asculte, înainte de partea amuzantă,
O conferință lungă și foarte importantă.
Conform acestei date sinistre, așadar,
Avem între culise un conferențiar,
Un om cu greutate, un personagiu mare…
Să nu luați aceasta drept o amenințare!
Dar ca să nu planeze asupra noastră vina
C-am neglijat programul, — persoana cu pricina
E gata să vă țină, un ceas și jumătate,
O conferință gravă de specialitate.
Cum, nu vă pare bine? De ce v-ați întristat?
Mai așteptați o clipă, că doar n-am terminat.
Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal
Să vă chemăm la teatru… ca s-adormiți în stal;
Că somnul, în aceste condiții verticale
Ș-atât de izolate, nu face cinci parale;
Că nimene nu poate pretinde nimănui
Să-nghită festivalul cu conferința lui, —
Din spirit caritabil și din filantropie,
Știind mai dinainte ce toată lumea știe,
Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă
Și-n loc de conferință, veți asculta o odă.

Prea onorate doamne,

Distins auditor!

 

Subiectul odei mele e-atât de-ngrozitor

Că biata-mi Muză, albă de spaimă și uimire,

Când i-am cerut concursul, în loc să mă inspire,

S-a dat pe lângă ușă, a pretextat ceva

Și-a dispărut… adio! M-a părăsit așa,

Cu călimara plină de noapte și de proză.

E vorba de bacterii și de tuberculoză,

E vorba de bacilul lui Koch…

Precum vedeți,

Un subiect anume făcut pentru poeți!

O, nu vă fie teamă… și dracul este negru

Când stă să-l zugrăvească un iconar integru,

Dar… ici un pic de galben și dincolo puțin

Albastru… și pe gură o dungă de carmin, —

Cu toate c-adineaori părea insuportabil,

Din drac urât și negru devine acceptabil.

(Dar nu fac oare zilnic cucoanele — și ele —

Cam tot același lucru pe propria lor piele?

Ba fac așa chiar domnii — de genul femeiesc…)

Bacilul despre care aș vrea să vă vorbesc

Se află-aici în sală… știu bine că m-ascultă,

Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă.

Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,

Dar unde-i lume multă acolo e și el!

Incognito ca regii și nepoftit pătrunde

În orice fel de casă; îl întâlnești oriunde:

În berării, pe stradă, la cinematograf;

Îi place să se joace cu alți bacili în praf;

Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul,

Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul,

În fabrică, la școală sau pe trotuar hai-hui, —

Dar peste tot își vede de-afacerile lui!

Își dă ades pe credit persoana lui culantă

Cu o scadență lungă, când nu e… galopantă,

Regia de tutunuri îi face mult rabat;

La băuturi spirtoase e cointeresat;

Din orice-abuz profită… La pândă, invizibil,

În lupta mare-a vieții e mic, dar e teribil —

Și chiar atunci când pare că doarme, e deștept,

La primării el este, , consilier de drept”

Și, tare-n atmosfera comunelor urbane,

E cel mai mare dușman al speciei umane…

 

Prea onorate doamne!

Când țin acest discurs,
Dac-ați vedea că intră în sală-aici un urs,
N-ați năvăli afară prin uși și prin ferestre
Utilizând cu toții resursele pedestre?
De ce? Fiindcă-i mare și foarte fioros…
Bacilul lui Koch însă e mai primejdios!
Dar fi’ndcă nu se vede și fi’ndcă e prea mic,
Nu sperie pe nimeni…
Să judecăm un pic.
De-ar fi cât Himalaia ori numai cât aluna,
Când știi că te omoară, mic-mare nu-i totuna?
Să-mi spuneți dumneavostră: ce importanță are
Când un tâlhar te-mpușcă, dacă e mic sau mare?
O fi el mic, bacilul… da-i rău! Pe lângă el,
O biată matahală de urs e ca un miel.
Câți oameni mor, de pildă, în fiecare țară
Mâncați de urși? Trei-patru…
Pe când această fiară,
Acest vrăjmaș de moarte al genului uman
Atacă și distruge pe fiecare an
Nu zece, nu o sută… ci mii și mii de vieți,
Ci zeci de mii și sute de mii de tinereți”
Că judecându-l după isprăvile lui crunte
Și după lăcomie, apare cât un munte!
Un monstru, un balaur încolăcit în spațiu
Ce-nghite fără milă, înghite cu nesațiu
Și tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul…

*

Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul.
Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă
Să știm: ce formă are și cu ce se ocupă?
După savanți și medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston…
Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, —
Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc
O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc. —
S-a zis că face parte din regnul vegetal,
Dar eu nu cred… fiindcă nu-mi pare natural
Să fie din aceeași familie cu floarea,
Să fie văr cu macul și rudă cu cicoarea,
Cu gingașa mimoză, cu palidul narcis…
Ar însemna că-și face familia de râs!
Nu, nu prea are alură de plantă — dimpotrivă:
Ați întâlnit vreodată o plantă agresivă?
Văzut-ați dumneavoastră o floare sau un pom
Să sară din grădină și să se dea la om?
Ori ați putea concepe vreun fel de ciupercuță
Ce stă să se răpeadă, când nimeni n-o asmuță?…
Dar, în sfârșit, s-admitem că scârba asta mică
Ar moșteni-n caracter ceva de la urzică, —
Nu prea importă regnul din care face parte
Cât mai cu seamă felul cum știe să se poarte.
Distruge-n organisme țesuturile vii;
Se instalează în trupuri firave de copii;
Îl poartă-n nas și-n gură aproape-orice persoană.
Dar el preferă pieptul de fată diafană
(Deși nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleți).
Și — curios! — el are de mult pentru poeți
Un fel de slăbiciune… s-ar zice că anume
Îi place să distrugă ce-i mai de preț pe lume!…
De obicei, trăiește la umbră. Scos la soare,
Devine melancolic și, câteodată, moare.
Dar nu întotdeauna. Uscat ca o mumie,
Ades, de supărare, el cade-n letargie,
Devine colb, se-nalță pe-un strat de aer moale,
Plutește-n atmosferă… și dând mereu târcoale
În jurul nostru, iarăși găsește un cotlon
Și căpătând viață — devine iar baston!
Savanți-l studiază făcând din el culturi, —
Un fel de gelatină… un soi de răcituri
Pe care stau microbii ca-n sânul lui Avram
Și se-nmulțesc acolo în voia lor…
Uitam!
El dragoste nu face. Cu omul în contrast,
Bacilul lui Koch este surprinzător de cast.
Dar cum se înmulțește atunci? Prin ce minune?
— Prin sciziparitate sau prin diviziune:
Se rupe-ntâi în două… apoi se face-n patru…
Și-n nouă luni e-n stare să-ți umple acest teatru
Cu fii, nepoți, nepoate, și socri mari, și frați,
Și veri, și verișoare, și cuscri, și cumnați,
Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare
Să-ți spună a cui este și câte neamuri are!

*

Prea onorate doamne!
Doar câteva cuvinte,

Și-am isprăvit… (v-asigur că nu mi-am pus în minte
Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă).
Cum toată lumea știe, microbul se propagă
Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă,
Prin lapte și prin carne de vacă ofticoasă, —
Dar mai ales sărutul, când cade pe-un teren
Prielnic, răspândește agentul patogen.
Deci n-ar fi rău, fiindcă prudența e de aur,
Să vă feriți din calea acestui mic balaur
Și orice om cuminte să cugete mai des
Că n-are nici o grabă și nici un interes
Să moară de ftizie…
Că poate să-și aleagă o altă maladie
Sau poate să-și dea singur în cap c-o cărămidă,
În caz când existența îi pare insipidă;
Dar dacă-i place viața și soarele, atunci
E bine să respecte aceste vechi porunci,
Pe care medicina de-un veac i le prescrie
Și dumnealui se face mereu că nu le știe:
Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele și carnea — să fie bine fripte.
În orice alimente și-n orice băutură
Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură…
Și cel puțin o dată la două săptămâni
Tot omul să se spele pe față și pe mâini…
La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală
Și aerul de-acolo îți pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri de loc…
Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
De epiderma unei persoane din elită, —
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimic!

 

George Topârceanu – Bacilul lui Koch

 

 

 

 

10/03/2020 Posted by | LITERATURA, UMOR | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: