Istoria efemeră a Republicii Sovietice Ungaria

Foto: Trupele române din Regimentul 27 Infanterie în faţa Parlamentului de la Budapesta

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor a fost un regim comunist ce a existat în Ungaria între 21 martie şi 6 august 1919 sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia.

A fost format ca urmare a eşecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenţia armatei române care a ocupat Budapesta, scrie istoricul și jurnalistul  Ioan Botis în http://www.gazetademaramures.ro.

Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române. 
 

Ioan BOTIŞ

Ca urmare a înfrângerii în răz­boi şi a presiunii mino­rităţilor naţionale, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Partea austriacă s-a separat într-un mod organizat, fără violenţă, în schimb în partea un­gară a imperiului au avut loc confruntări armate, întinse şi pe par­cursul anului 1919. La 29 octombrie 1918, regatul Croaţiei, Sloveniei şi Dal­maţiei şi-a proclamat independenţa, devenind ulterior componentă Iugos­laviei.
La semnarea armistiţiului (3 noiembrie), în Ungaria era la putere un gu­vern condus de Mihály Károlyi, aristocrat cu ve­deri pro-Antanta. La 16 noiem­brie 1918 a fost abolită monarhia proclamată Re­pu­blica Ungară. Károlyi a devenit pre­şe­dintele republicii, iar Dénes Berin­key prim-ministru. Guver­nul ungar a încercat să ofere minori­tă­ţilor naţionale autono­mie culturală şi administrativă, dar acestea au refuzat, cerând separarea de statul ungar.

La întâlnirea dintre generalul francez Louis Franchet d’Esperey (comandantul armatei aliate din Balcani) şi contele Károlyi (Belgrad, 13 noiembrie 1918),
s-a încheiat o convenţie, în principal de natură militară, stabilindu-se o linie de demarcaţie între România şi Ungaria (în Transilvania), iar la sud de Mureş Banatul şi Baranya au fost puse sub ocu­paţie franco-sârbă. Viitoarele gra­niţe ale Ungariei cu România, Slovacia şi Iugoslavia nu erau stabilite. Tratatul de la 16 august 1916, dintre România şi Antanta (prevăzând ca România să primească  toată Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana, graniţa trecând la numai câţiva kilometri de Debreţin şi Seghedin) nu mai era în vigoare, deoa­rece fusese încălcat de România, care încheiase la 7 mai 1918 cu Puterile Centrale Pacea de la Bucureşti.

La începutul lunii noiembrie, unităţi ale armatei cehe şi unităţi paramilitare slovace au încercat să cucerească Slovacia (încă parte a Ungariei), dar au fost res­pinse de armata ungară. În urma unui apel lansat de ministerul de exter­ne al Franţei, s-a creat o linie de demarcaţie cu Cehoslovacia, iar armata ungară a părăsit, incomplet însă, teritoriul slovac.

La 13 noiembrie 1918 armata română (re­mobilizată la 10 noiembrie) a traversat Carpaţii în Transilvania şi a intrat în Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşov (7 decembrie), atin­gând, pe la mijlocul lui decembrie, linia de demarcaţie fixată  la Belgrad de fran­cezi.
La Sibiu s-a instalat un consiliu guvernamental

. Având sprijinul generalului Henri Mathias Berthelot (comandantul forţelor aliate din România şi sudul Rusiei), românii au depăşit linia de demarcaţie, deşi acest lucru nu a fost agreat de Franchet d’Esperey şi Georges Clemenceau, invocându-se şi deci­zia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia.
La 24 decembrie a fost ocupat Clujul, înaintarea continuând până la 22 ia­nuarie, la aliniamentul Sighetu Marma­ţiei – Zalău – Zam.

La 28 decembrie, ce­hoslovacii, conduşi de generalul italian Luigi Piccione, au ocupat oraşul Koši­ce, iar la 1 ianuarie 1919 Bratislava, insta­lând acolo, la 4 februarie, guvernul pro­vi­zoriu al lui Vavro Srobar.

În februarie 1919 s-a hotărât la Paris crearea unei zone neutre între români şi unguri. Acordul celor patru a luat numele de Nota Clemenceau. Se crea o zonă neutră în care urmau a se stabili trupele franceze, pentru a împiedica un conflict între români şi unguri. Pentru a-şi asigura participarea armatei ro­mâne la războiul antisovietic din est, aliaţii au fixat noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria. Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi, care însă a refuzat să semneze şi şi-a dat demisia.

A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară.
Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun.

Foto: Bela Kun

Din cei 26 de comi­sari ai poporului, 18 erau evrei.
Primele acte ale guvernării au fost naţio­na­lizarea industriei, abolirea titlurilor şi privilegiilor aristocraţiei şi separarea statului de Biserică.

În pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ ţăranilor, îndepărtându-şi din această cauză o mare parte din suportul popular. Armata, condusă de ofiţeri ai vechiului regim, a fost dezamăgită de măsurile comuniste luate de noul guvern.
Instalat la Budapesta, bolşevismul putea contamina Europa Centrală. Noul guvern ungar a declarat chiar de la instalare că rupe orice legătură cu Puterile Antantei şi întinde o mână fră­ţească Sovietului de la Moscova.

Făcea, toto­dată, un apel la muncitorii şi ţăranii din Boemia, România, Serbia şi Croaţia, pe care îi chema la o alianţă mili­tară, „contra boierilor, marilor proprietari funciari şi dinastiilor”. Repu­blica Sfaturilor de la Budapesta complica întreaga situaţie a Europei Centrale.
Cele 20 de divizii româneşti au primit, în aceste condiţii, dintr-o dată o altă va­loare.
Într-o comunicare identică, trimisă de miniştrii Franţei şi Angliei la Bucureşti, Saint-Aulaire şi Barclay, se preciza limpede că România a devenit „singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată,
s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în mo­mentul de faţă nu este numai o cauză românească, ci o cauză europeană”.
Înainte de a decide o intervenţie (Antanta nu a aprobat imediat o inter­venţie la Budapesta a trupelor române, sârbe şi franceze), Antanta l-a trimis la Buda­pesta pe generalul sud-african Jan Chris­tian Smuts. Guvernul maghiar a respins condiţiile Aliaţilor şi a cerut ca zona neutră să fie fixată pe Mureş, acolo unde o stabilise Convenţia de la Belgrad.

La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey a vizitat Bucureştiul. S-a în­tâlnit cu generalul Prezan şi a fost pri­mit de regele Ferdinand, căruia a avut nedelicateţea de a-i propune ca generalii francezi să preia comanda armatelor române pentru o mai bună coordonare a eforturilor militare în estul şi vestul României. Generalul francez a dus la Bucureşti acordul Franţei la o inter­venţie în forţă contra Budapestei.

În acest scop colonelul Ion Antonescu s-a dus la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militară contra Buda­pes­tei. Armata română din Transilvania a fost întărită cu două divizii ale ardelenilor.
Au fost elaborate mai multe proiecte de operaţiuni, la 13 aprilie fiind definitivat acela care prevedea operaţiunea prin­cipală între Valea Someşului şi Valea Crişului Repede şi cea secundară pe văile Crişului Alb şi Negru.

Regele Ferdinand l-a anunţat printr-o scrisoare trimisă la Paris pe I. I. C. Brătianu că „înaintarea noastră în Transilvania e o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne. În ultimul Consiliu de Miniştri am hotărât în unanimitate să nu mai aşteptăm şi să dăm trupelor noastre ordin să înainteze”. Generalul Prezan nu a susţinut ofensiva şi a propus prudenţă şi o acţiune de­fensivă. Cel care l-a făcut să-şi schimbe părerea a fost generalul Văitoianu.

La 7 aprilie, cehoslovacii au avansat din nou spre sud, cu intenţia de a ajunge la noua linie de demarcaţie. Spre est, ei au ocupat Rutenia. În noaptea de 15/16 aprilie, armata ungară a atacat trupele române pe valea Crişului. Acţiunea a avut drept urmare reluarea înaintării armatei române în Ungaria. Cu excepţia diviziei de secui, armata română nu a întâlnit o rezistenţă prea serioasă.

La 20 aprilie a fost atins aliniamentul Hust (în Ucraina subcarpatică) – Satu Mare – Carei – Valea lui Mihai – Oradea, pe flancul sudic ajungând la Orosháza.
La 5 mai, tot teritoriul până la Tisa, inclusiv podurile peste râu, era ocupat de armata română, continuarea înain­tării fiind interzisă de Consiliul Suprem Aliat.

În nord s-a stabilit legătura cu armata cehoslovacă, în oraşele Muka­chevo şi Tokaj, fiind tăiată astfel ruta prin care Béla Kun ar fi putut primi întăriri de la Armata Roşie.

La 6 mai s-a  constituit la Arad un guvern maghiar contrarevolu­ţionar, sub conducerea lui Gyula Károlyi (văr al fostului prim-ministru) şi în care Miklós Horthy, con­ducătorul „Armatei naţionale” anticomuniste, avea funcţia de ministru de război. La 30 mai, guvernul s-a mutat la Szeged, iar la 12 iulie conducerea lui a fost preluată de Dezs Pattantyús-Ábrahám.
Prin oprirea înaintării române, guvernul lui Béla Kun a câştigat timp. Situaţia continua însă să fie grea.

Între comu­nişti şi conducerea armatei persista neîncre­derea, iar soldaţii jefuiau populaţia civilă. Mobilizarea generală a muncitorimii nu a adus rezultatele scontate, înrolarea în­ce­pând să se facă cu forţa. Măsurile disciplinare din armată s-au înăsprit. Lenin a promis sprijin Republicii Sovietice Ungare, dar acesta nu s-a materializat.

Béla Kun intenţiona să recâştige teritoriile ungare pierdute, ceea ce i-a asi­gurat sprijin din partea naţionaliştilor. Kun a început să manifeste moderaţie faţă de burghezie, să facă unele concesii opozi­ţiei şi să încetinească programul de co­munizare a Ungariei.

Ame­nin­ţarea ofensivei române nu a reuşit însă să determine realizarea unei coeziuni între noua guvernare comunistă şi societatea ungară.

O parte semni­fi­cativă a popu­laţiei dorea intervenţia armatelor străine pentru a înlătura guvernarea comunistă. La 17 mai 1919, armata română a intrat în Arad, în pofida obiecţiilor franceze.

Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slo­vacia. La 20 mai, armata ungară a atacat în acea direcţie  şi a obţinut câteva succese. În iunie, a ocupat oraşul Košice şi a ameninţat Bratislava.

În est, trupele un­gare au ajuns la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile Armatei Roşii din vestul Ucrainei.

Generalul Piccione a fost înlocuit de la conducerea armatei ceho­slo­vace cu generalul francez Maurice Pelle, care a pornit contraofensiva.

La 7 iunie, guvernul Ungariei a primit o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat osti­lităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei.

Mulţu­mită răspun­sului conciliant dat de Béla Kun, gene­ralul Pelle a oprit contraofensiva, dar a reluat-o câteva zile mai târziu.

La 13 iunie, Aliaţii au decis asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia.

Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii au instaurat la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă.

Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşea să ocupe întreaga Slovacie.

Foto: Trupele Ungariei sovietice ocupă Kassa / Košice, in Slovacia de est.

Această formaţiune statală s-a desfiinţat la 7 iulie, după retragerea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace.

La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi.

A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dov­csák, care a de­clanşat „teroarea roşie”. Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat.

Detaşa­mentul „Lenin-fiúk” (Bă­ieţii lui Lenin), condus de József Cser­ny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, a jefuit şi terorizat populaţia.

Reorganizată şi întărită, armata ungară a declanşat la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei.

Unicul scop declarat al atacului era obligarea românilor de a se conforma deciziei Antantei privind linia de demarcaţie.

Foto: Bolșevici unguri veniți pentru negocieri de armistițiu la Szolnok.

Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat atacul.

În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. Armata română s-a retras organizat, apoi, la 25 iulie, a contraatacat.

Avan­sul a fost foarte rapid. La 1 august  a fost ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd.
Vizitând dispozitivul de la Tisa, gene­ralul francez Victor Petin aprecia că la acel moment trupele române „pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa”.

În acel moment, România dispunea de cea mai puternică forţă armată din centrul şi sud-estul Europei şi era un factor foarte important în zonă.

Numărul total al militarilor români antrenaţi în luptă era de 84.000. Aceştia au fost sprijiniţi de 98 de baterii de artilerie.
De teama de a nu fi încercuite, trupele ungare au început retragerea. Aceasta a luat forma unei degringolade generale în care au fost abandonate chiar şi armele şi muniţiile.

Armata ungară s-a dizolvat, la 4 august fiind ocupată capitala Buda­pesta, în care armata română a organizat o defilare. La 1 august, Béla Kun a fugit la Viena, unde a fost arestat.

S-a format un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile a fost înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich.

Armata română a înaintat spre vest, până la 28 august, când a atins linia dintre oraşele Györ şi Veszprém.

Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

La 16 noiembrie 1919, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Aus­tro-Ungar, a preluat puterea la Buda­pesta. Horthy a instituit „teroarea albă” îm­potriva comuniştilor şi evreilor.

La 1 martie 1920, Adunarea Na­ţio­nală a Ungariei a restabilit Regatul Ungariei, dar a hotărât să nu-l recheme din exil pe Carol al IV-lea al Ungariei şi l-a ales pe Horthy ca regent pe o perioadă nede­terminată.

Bana­tul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Un­garia (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace. În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul.

La 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi.

Publicitate

Prof. dr. Anatol Petrencu: Delegaţia basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris și lupta împotriva diversionismului antiunionist rus

 

 

 

 

 

27 martie 1918 – Sfatul Țării din Republica Democrată Moldovenească (fosta gubernie țaristă rusă Basarabia) votează cu o mare majoritate UNIREA cu Țara Mamă, România.

A urmat marea bătălie diplomatică pentru recunoașterea pe plan internațional a acestei uniri. 

 

Rostul şi rolul delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris

  

Activitatea delegaţiei României în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris este studiată destul de bine de istoriografia românească. Au fost publicate documente diplomatice, scrisorile unor delegaţi, articole şi monografii.

Atât membrii delegaţiei române, cât şi istoricii contemporani români au considerat că în capitala Franţei România a fost prezentată de o singură delegaţie.

În pofida acestui fapt, sunt mai mulţi autori care consideră că au activat două delegaţii oficiale, una de la Bucureşti (România), alta de la Chişinău (Basarabia). Această opinie eronată a fost repetată cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la Unirea Basarabiei cu România şi făurirea României întregite (2018).

În articolul de faţă au fost analizate documentele timpului, în special – corespondenţa lui Ion Pelivan cu persoane politice din Chişinău, care demonstrează fără tăgadă că basarabenii trimişi oficial la Paris au activat în cadrul unei singure delegaţii româneşti.

În 2018, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la Marea Unire şi formarea României întregite au fost expuse diverse subiecte, legate de importantul eveniment, între care şi participarea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919).

Între opiniile expuse cu acest prilej s-a afirmat cum că la Conferinţa de Pace de la Paris au fost două delegaţii româneşti – una reprezenta România, cealaltă – Basarabia, altfel spus: ce fel de Unire a Basarabiei cu România a fost dacă au fost două delegaţii distincte?

Problema participării delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris cu scopul recunoaşterii Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România, la 27 martie 1918, a fost examinată de istoricii din Chişinău[1].

Basarabenii Ion Pelivan şi oamenii lui sunt trataţi ca parte componentă a delegaţiei României. De exemplu, istoricul Ion Ţurcanu scrie

„…Delegaţia română, iar în cadrul ei – Pelivan şi oamenii săi, trebuia să fie cât mai insistentă. Ceea ce s-a şi făcut”[2].

Întâlnim, însă, şi o altă opinie, care alimentează confuzia. Astfel, istoricul rus Mihail Melitiuhov scrie că în septembrie 1919 România a trimis în Paris o delegaţie a basarabenilor, care prin toate mijloacele demonstra caracterul progresist al Unirii Basarabiei cu România[3].

Scopul acestui studiu este de a demonstra care a fost rostul şi rolul delegaţiei oficiale a basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris şi care erau intenţiile altor „basarabeni”, aflaţi în capitala Franţei.

Pentru realizarea scopului propus am utilizat surse documentare ale timpului[4], precum şi lucrările specialiştilor în acest domeniu[5].

La 18 ianuarie 1919, la Paris, şi-a deschis lucrările Conferinţa de Pace care avea drept scop rezolvarea problemelor apărute între statele învinse şi cele învingătoare în urma Marelui Război, precum şi organizarea politică a Europei postbelice (problema frontierelor) şi soluţionarea problemelor de ordin economic ale statelor beligerante.

 

 

 

 

 

 

 

 

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I. C. Brătianu (foto sus).

 

 

 

 

Pe parcurs, componenţa nominală a delegaţiei oficiale s-a modificat, în activitatea ei fiind antrenate alte persoane oficiale. Pe parcursul lucrărilor Conferinţei, delegaţia oficială română a fost consultată de specialişti din diverse domenii.

La baza rezolvării litigiilor apărute în urma războiului mondial a fost pus principiul naţionalităţilor (fiecare naţionalitate să beneficieze de propria ţară).

Astfel, sarcina delegaţiei române a fost recunoaşterea prin tratate de către Aliaţi a României întregite, rezultat al deciziilor forurilor reprezentative ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

La 3 februarie 1919, Ion Inculeţ, ministrul Basarabiei în Guvernul de la Bucureşti, i-a trimis o scrisoare lui Ion Pelivan, la acel moment – director al justiţiei în Directoratul (guvernul) provizoriu (de tranziţie) de la Chişinău, în care a insistat asupra plecării lui Ion Pelivan la Paris:

„Dragă Ionel, este absolută nevoie să pleci la Paris, să reprezinţi Basarabia. Am vorbit cu Bucureştii şi părerea tuturor este că nu poate pleca altul decât Măria ta…”[6]

Ion Pelivan a dat curs propunerii, expuse de Ion Inculeţ, şi la mijlocul lunii martie 1919 a ajuns a la Paris, fiind însoţit de soţia sa, Maria Pelivan, şi de I. Condurache, secretar-asistent. Starea de lucruri de la Legaţia română de la Paris l-a decepţionat pe Ion Pelivan (despre asta i-a scris prietenului lui Daniel Ciugureanu, delegatul guvernului de la Bucureşti în Basarabia.

În pofida greutăţilor existente la Paris, Ion Pelivan s-a angajat plenar în opera de convingere a Marilor Puteri Aliate ca aceştia să recunoască oficial România reîntregită.

În cadrul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris Ion Pelivan a fost nominalizat membru al Comisiei financiare în calitate de consilier, şi al Subcomisiei proprietate industrială.

Din corespondenţa întreţinută de Ion Pelivan că factorii de decizie de la Bucureşti, precum şi cu persoane apropiate de la Chişinău, devine clar că el se considera delegat oficial al României, nu al Basarabiei, iar activitatea de bază a lui a fost să determine Mariile Puteri să recunoască Unirea Basarabiei cu România.

În Paris, destul de repede, Ion Pelivan a constatat că Basarabia era prea puţin cunoscută membrilor delegaţiei României, că în anii războiului Statul Român a promovat o activitate propagandistică pro-Bucovina şi pro-Transilvania şi prea puţin sau chiar deloc pro-Basarabia.

Astfel, în una din scrisori, adresate lui Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan constata: „În tot timpul războiului, pentru Basarabia nu s-a făcut nici o propagandă favorabilă nouă.

Din contra, ruşii şi evreii, în Elveţia, America, Anglia şi aici, în Franţa, prin toate jurnalele, majoritatea cărora sunt evreieşti, au tratat Basarabia ca ocupată de armata română, fără consimţământul ei. Apoi, despre „teroarea armatei şi administraţiei române” s-a făcut o vâlvă nespusă”[7].

În plus, Ion Pelivan a constatat prezenţa uriaşă a intereselor Rusiei faţă de Basarabia. Aceste interese erau promovate de diverse persoane, legate de trecutul acestei provincii româneşti. La Paris activa fostul ambasador al Rusiei ţariste Vasili Maklakov, cu pretenţii de reprezentant „oficial” la Conferinţa de Pace.

Tot aici se afla fostul ministru de Externe rus Serghei Sazonov, fostul membru al Guvernului Provizoriu din Rusia, istoricul Pavel Miliukov, alţi foşti demnitari ruşi.

În aprilie 1919, în Paris a sosit o delegaţie formată din fostul mareşal al nobilimii basarabene Alexandr A. Krupenski, fostul primar al Chişinăului în 1917, Alexandr Karol Schmidt, fostul preşedinte al fracţiunii ţărăneşti în Sfatul Ţării Vladimir Ţâganko.

Aceştia s-au prezentat drept reprezentanţi ai „Comitetului de salvare al Basarabiei de sub jugul românesc”, organizaţie constituită la Odesa.

Ulterior la numiţii „delegaţi” au aderat încă câteva persoane.

În scrisoarea lui Ion Pelivan din 28 aprilie 1919, adresată lui Daniel Ciugureanu, este prezentată activitatea grupului respectiv: „Au sosit aici de vreo 2-3 săptămâni dnii A. K. Schidt şi A. N. Krupenski, care punându-se în legătură strânsă cu dnii Sazonov şi Sevastopulo (fostul secretar al fostei legaţii ruse aici), precum şi cu alţi ruşi şi rusofili, au început o propagandă înverşunată contra alipirii Basarabiei la România şi făţiş, şi pe sub mână”.

Ion Pelivan i-a trimis adresatului ziarul „Le Temps” din 28 aprilie 1919, unde, „dându-se drept mandatarii Zemstvei Guberniale” şi numindu-se „delegaţii Basarabiei”, spun lucruri jignitoare şi neadevărate la adresa României şi Sfatului Ţării „bolşevist” şi „anarhist”, iar drept consecinţă cer „întoarcerea Basarabiei la Rusia reconstituită”[8].

Pretinşii reprezentanţi ai Basarabiei la Paris au desfăşurat o activitate de invidiat: au organizat conferinţe, au publicat cărţi şi broşuri propagandistice, articole şi materiale, care conţineau afirmaţii false, referitoare la Unirea Basarabiei cu România, cum că Unirea din 27 martie 1918 ar fi fost „o invenţie a delegaţiei basarabene şi totodată a unui grup de intelectuali din Chişinău”, cum că actul Unirii ar fi fost „smuls prin forţă şi corupţie”.

Ion Pelivan scria mai târziu: „La un moment dat, marele publicist August Gauvaine, un prieten al nostru, mă invită şi îmi atrage atenţia asupra acţiunii mârşave a „delegatului basarabean” A. Krupenski, care umbla dintr-o redacţie în alta a gazetelor mari din Paris, cu nişte „ţărani basarabeni improvizaţi”, „ţărani de carnaval”, care „mărturisesc” şi se plâng în moldoveneşte, că ei nu pot suporta „jugul românesc în Basarabia”[9].

Activitatea lui Ion Pelivan a avut un caracter combativ şi multilateral. Astfel, patriotul român basarabean a demonstrat că Krupenski, Schmidt et K° nu aveau mandate ce ar fi demonstrat că ei reprezintă Basarabia, că erau simpli impostori. Ion Pelivan a publicat un şir de articole în ziarele „Le Temps”, „Matin”, „Figaro”, „La Victoire” etc., în care a arătat că Alexandr Krupenski nu era „socialist”, după cum se prezenta acesta în capitala Franţei, ci „mareşal al nobilimii din Basarabia, dictator de fapt al acestei provincii nenorocite, şambelan al ţarului Nicolai al II-lea şi mare latifundiar basarabean”[10].

Ion Pelivan a dovedit că A. Krupenski avea motive personale să protesteze împotriva Unirii Basarabiei cu România, asta pentru că Sfatul Ţării (Parlamentul legitim al Basarabiei) a expropriat moşiile marilor proprietari, între care şi cea a lui A. Krupenski; pământurile expropriate fiind împărţite ţăranilor fără sau cu puţin pământ.

La sugestia unui amic francez, Ion Pelivan a publicat broşura „Le nobles Kroupenski”, în care, pe bază de documente, a arătat „trecutul de cameleoni, renegaţi şi delapidatori de bani publici, a unor reprezentanţi ai familiei Krupenski, ramura rusificată din Basarabia”[11].

Având argumente incontestabile, Ion Pelivan a demonstrat că Alexandr Carol Schmidt, de origine germană, cu care fusese coleg la Universitatea din Dorpat, într-adevăr a fost ales, în 1917, primar al Chişinăului, cu precizarea că cei care l-au ales nu au fost locuitorii oraşului, ci soldaţii ruşi, dezertori de pe Frontul român.

După ce arătase faţa adevărată a altor „reprezentanţi” ai Basarabiei, Ion Pelivan conchidea că toţi aceşti indivizi, care se erijau în „delegaţi ai Basarabiei” şi care au fost în mâna guvernelor din Petersburg simple instrumente de deznaţionalizare şi rusificare a moldovenilor basarabeni, nu aveau nici o legătură organică cu pământul Basarabiei şi prin urmare nu aveau dreptul de a vorbi în numele ei.

Cu privire la propaganda cauzei româneşti la Conferinţa de Pace, Ion Pelivan a constatat o prestaţie slabă a acesteia pentru perioada aflării lui ion I. C. Brătianu în fruntea delegaţiei României.

Lucrurile s-au schimbat în noiembrie 1919, odată cu venirea lui Alexandru Vaida-Voievod la Paris. „Publicaţiile româneşti s-au înmulţit în mod considerabil”, – scrie Ion Pelivan.

Problema recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România se tărăgăna. La un moment, Ion Inculeţ şi-a expus dorinţa de a veni la Paris pentru a impulsiona soluţionarea problemei. Ion Pelivan, însă, era de altă părere: venirea lui I. Inculeţ ar fi dăunat cauza basarabenilor.

La sugestia lui Ion Pelivan, la Paris au fost trimişi reprezentanţi ai diferitor categorii sociale din Basarabia.

 

 

 

 

 

Astfel, au fost trimişi „Moşu” Ion Codreanu, ţăran din satul Ştefăneşti, judeţul Soroca, din partea Congresului ţărănesc pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cooperativelor şi cercurilor intelectuale basarabene şi studentul Gheorghe Năstasă, delegat al studenţimii basarabene, toţi cu mandate în regulă.

Aceşti reprezentanţi ai Basarabiei, timp de 4-5 săptămâni, „s-au prezentat mai multor delegaţi francezi, italieni şi unui delegat englez, prezentându-le fiecăruia câte un memoriu în chestia Basarabiei. Ei au făcut bună impresie în cercurile respective…”[12]. Aceşti reprezentanţi ai diverselor pături sociale basarabene nu prezentau o „delegaţie a Basarabiei”, aşa cum scriu unii autori.

Ei, aceşti reprezentanţi basarabeni, au susţinut cauza Unirii în cadrul activităţilor delegaţiei României la Paris, mandatul lor nu a fost reprezentarea Basarabiei ca o unitatea administrativ-teritorială aparte, scopul lor a fost demonstrarea caracterului românesc al provinciei deja unite cu România în martie 1918.

În capitala Franţei, pe durata desfăşurării Conferinţei de Pace, în afara delegaţilor oficiali, a diferiţilor autoproclamaţi „oficiali”, de fapt impostori, au activat diverşi aventurieri, între care „vestitul Cătărău” – Ilie V. Cătărău (1888-1955), aventurier politic[13]. Despre acest personaj Ion Pelivan a scris următoarele:

„Aici, în Paris, se află vestitul Cătărău. A fost la Brătianu, dar n-a fost primit. L-a primit colonelul Toma Dumitrescu, căruia-i cerea vreo slujbă. Însă n-a fost angajat. Acum văd că se linguşeşte pe lângă delegaţia ardelenească.

Unii din ardeleni unt încântaţi de Cătărău… Mai deunăzi, în lipsa mea de acasă, mi s-a aruncat prin fereastra deschisă în cameră o mică bombă de sticlă, care, când s-a fărâmat, a umplut odaia de o putoare nespusă, de un fel de gaz, ce aducea a ou clocit şi de o mulţime de bucăţele foarte mărunte  de sticlă. Nevastă-mea care se afla în odaia de alături, odaia de baie, s-a speriat foarte mult. Ea crede că asta este trebuşoara lui Cătărău”[14].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 28 octombrie 1920, recunoscând că pin punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic Unirea Basarabiei cu România este justificată şi având în vedere că populaţia din ţinut a manifestat dorinţa de a se uni cu România, reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei, pe de o parte, şi ai României, pe de altă parte, au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei.

Votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918 a căpătat consacrare internaţională.

În concluzie: Documentele studiate demonstrează că în capitala Franţei a fost o singură delegaţie, care reprezenta interesele naţionale ale României întregite. Recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România s-a datorat activităţii asidui a întregii delegaţii române, în cadrul căreia au muncit şi reprezentanţii legitimi ai Basarabiei, între care, un rol de excepţie l-a avut Ion Pelivan, scrie istoricul de la Chișinău, prof. universitar dr.Anatol Petrencu, pe blogul său http://anatolpetrencu.promemoria.md.

 

 

Textul  acestei comunicări a fost prezentat în cadrul Conferinței științifice internaționale „Contribuția Armatei Române şi a elitelor la apărarea şi recunoașterea internațională a Marii Uniri (1919-1920)”, desfăşurate la Iaşi, la Cercul Militar, Filiala Iași a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, pe data de 20-22 iunie 2019.

 

Bibliografie:

 

1. Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 55-90.

2. Melitiuhov Mihail. Бессарабский вопрос между мировыми войнами. 1917-1940 [Problema Basarabiei între cele două războaie mondiale. 1917-1940], Moscova, Editura „Vece”, 2010.

3. Pelivan Ion. Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1991, nr. 1, p. 27-43.

4. Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 187-194.

Surse web:

Ilie Cătărău. În: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Cătărău [accesat 4. 11. 2019]

---

[1] Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, capitolul „Ioan Pelivan despre examinarea chestiunii basarabene la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), p. 187-194. Tot aici a fost retipărită „Corespondenţa de la Paris a lui Ioan Pelivan”, p. 294-332.

[2]Ibidem, p. 188.

[3] Mihail Melitiuhov. Бессарабский вопрос между мировыми войнами. 1917-1940 [Problema Basarabiei între cele două războaie mondiale. 1917-1940], Moscova, Editura „Vece”, 2010, p. 89.

[4] Revista de lectură istorică „Patrimoniu” a publicat memoriile lui Ion Pelivan, redactate în decembrie 1940, întitulate „Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920)”. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1991, nr. 1, p. 27-43. În 1993 aceiaşi revistă a publicat un set de scrisori, semnate de Ion Pelivan, trimise din Paris oamenilor politici de la Chişinău, scrisori în care semnatarul prezenta situaţia reală privind recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România în capitala Franţei – „Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori”. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 55-90.

[5] Aduc mulţumiri istoricului Ion Negrei pentru materialele oferite autorului acestor rânduri.

[6]Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 56.

[7]Ibidem, p. 66.

[8]Ibid., p. 58.

[9] Ioan Pelivan. Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris…, p. 30.

[10]Ibidem, p. 31.

[11]Ibidem.

[12]Ibid., p. 42.

[13] Vezi mai mult: Ilie Cătărău. În: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Cătărău [accesat 4. 11. 2019]

[14]Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace…, p. 67.

 

Propaganda guvernului VIKTOR ORBÁN pune umărul la renașterea iredentismului în Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   Pestiscracok.hu, o publicație apropiată guvernului de la Budapesta, a lansat noi atacuri antiromânești cu ocazia Zilei Naționale a României, într-un articol intitulat „Mesaj către anexatorii teroriști ai Transilvaniei: metoda Alba Iulia este reversibilă !”-  ”Üzenet Erdély terrorista elcsatolóinak: a gyulafehérvári módszer fordítva is működni fog!, reprodus de https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/12/04/o-fituica-de-propaganda-apropriata-guvernului-de-la-budapesta-ataca-romania-chiar-de-ziua-nationala/

 La rândul său, portalul maghiar hungarianspectrum.org/ a publicat un articol critic față de antiromânismul publicației  Pestiscracok.hu, și față de 

politica iredentistă promovată de guvernul de dreapta condus de Viktor Orban, aflat la putere în Ungaria, pe care  îl redăm în cele ce urmează:

 

 

 

 

”RENAȘTEREA IREDENTISMULUI CU ASISTENȚA GUVERNULUI ORBÁN

Super memorialul a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon se apropie rapid. Dacă s-ar putea să-l sfătuiesc pe Viktor Orbán, aș sugera cu tărie să-și revină în câinii de atac de extremă dreaptă din mijloacele media finanțate generos de guvernul său.

Pentru că articole precum „Mesajul teroriștilor care au anexat Transilvania:„ Metodele lor funcționează și invers ”, apărute la Pesti Srácok , nu vor fi lăsate fără răspuns de vecinii Ungariei.

Ziaristul  Pilhál, de la publicația budapestană Pestiscracok.hu, îi incită pe unguri atât acasă, cât și în străinătate fără reținere să sprijine o politică externă iredentistă. Se pare că în prezent este în interesul personal al lui Viktor Orbán să exalte pasiunile naționaliste, pentru a întări  sprijinul venit de la  extrema dreaptă, chiar  dcă cesta este un joc periculos, care va fi cu siguranță de rău augur pe termen lung,  pentru unguri și Ungaria.

Teama față de iredentism maghiar va crește, mai ales în lumina manipulărilor lui Orbán în ceea ce privește minoritatea maghiară din Ucraina. Primul ministru ungar se joacă cu focul.

Necunoașterea ziaristului maghiar asupra faptelor istorice este uluitoare, iar disprețul său față de români este bolnav. Mesajul general este că momentan Transilvania se află în „ocupație temporară”, care, având în vedere o constelație favorabilă, va fi preluată de Ungaria.

România este descrisă că aparține Balcanilor în sensul de a fi înapoiată, iar românii sunt incapabili să înțeleagă ideile înalte ale Europei Centrale, așa cum sunt articulate de Viktor Orbán și de urmașii săi.

Pentru ignoranți precum Pilhál, populația mixtă a bazinului carpatic s-a produs deoarece, după ce turcii s-au retras la sfârșitul secolului al XVII-lea, maghiarii nefericiți , au făcut nebunia de a  invita străinii să se stabilească în granițele țării lor.

Potrivit lui Pilhál, acest lucru s-a întâmplat în cazul Transilvaniei, unde la invitația Ungariei s-au stabilit milioane de români în secolul al XVIII-lea. Desigur, acesta este elementul imaginației lui Pilhál.   

Ceea ce a determinat apariția acestui articol ticălos a fost sărbătoarea națională a României de la 1 decembrie, când s- a comemorat  declarația de la Alba Iulia (Gyulafehérvár), unde cei 1.228 de delegați ai Adunării Naționale a Românilor din Transilvania și Ungaria,  convocați în 1918 și au decretat unirea Transilvaniei cu România – în opinia lui Pilhál, „într-o manieră teroristă”.

El îi descrie pe delegații aleși drept „1.228 de români admiși pe teritoriul țării noastre”, chiar dacă acești români erau cetățeni maghiari  ai căror strămoși  trăiau cel mai probabil de secole în Ungaria .

În ceea ce-l privește pe Pilhál, România nu este într-adevăr o țară cu drepturi depline – el o numește  ”o țară artificială” – pentru că a luat ființă abia în 1859, după unirea Țării Românești și a Moldovei și a fost numită România ”abia din 1881”.

Nașterea târzie a României ar arăta că „a fost o sarcină monumentală pentru ei să se unească chiar și între ei.” Acesta este un alt comentariu răuvoitor bazat pe ignoranță, deoarece Pilhál nu pare să știe că, după revoluția de la 1848, nereușită, Marile Puteri au respins dorința exprimată a românilor de a se uni într-un singur stat, obligându-i pe români să meargă singuri în lupta lor împotriva puterii suzerane – Turcia. 

După un scurt și total ignorant comentariu cu privire la cel de-al doilea Diktat de la Viena din 1940, Pilhál continuă cu acuzațiile aduse românilor, inclusiv la acuzația că „maghiarii sunt încarcerați în procese teroriste pentru a înspăimânta întreaga comunitate.” Și „Bruxelles și cei dezvoltați Occidentul nu se sesizează atunci când vine vorba de aceste nedreptăți brutale, deoarece noile lor preocupări sunt dominate de imigranții ilegali musulmani care pun stăpânire pe Europa. 

În cadrul Conferinței de pace de la Paris, puterile Antantei „au predat Ungaria unui stat artificial creat de oameni invidioși pe succesele, talentele, civilizațiile și economia noastră” și care vizează dispariția maghiarilor.

„Este îndreptățit să spunem că Transilvania a căzut în mâini nevrednice.” În loc să fie recunoscători pentru teritoriul cu toată abundența pe care o au, românii îi persecută și oprimă  pe ungurii din Transilvania”.

„Dacă nu noi, fiii sau nepoții noștri se vor convinge de  adevărul zicalei„ cei veniți ușor, ușor vor pleca ”. Nu vom renunța niciodată la frații noștri și nu vom renunța niciodată la argintul nostru de o mie de ani. De ce ar trebui? Nu, nu, niciodată! ”

„Totul înapoi!” Un recent slogan produs de Noua Gardă Maghiară

Aceasta este una dintre primele lozinci promovate  împotriva României, la care cititorii lui Pilhál au reacționat cu entuziasm. Deși nu am citit  toate  sutele de comentarii, între cele pe care le-am văzut nu am putut găsi nici măcar unul singur care să găsească ideile lui Pilhál inacceptabile. Dimpotrivă, cele mai multe comentarii au salutat strălucirea ideilor lui Pilhál.

Cele mai multe comentarii sunt la fel de primitive ca și eseul în cauză, dar am găsit unul care mi s-a părut mai inteligent, deși foarte înfricoșător, în care comentatorul a afirmat  „cu siguranță nu putem conta pe Europa Occidentală sau pe Statele Unite ale Americii, conduse de Democrați.

Cei care ar putea fi de ajutor sunt Statele Unite conduse de republicani, Rusia și una sau două alte mari puteri . Odată ce puterile favorabile vor fi în majoritate, problema este doar armonizarea deciziilor lor politice”. 

Această formulă de politică externă pare să rezoneze cu speranțele mulțimii  șovine, care este ușor atrasă pentru a cuprinde o viziune total nerealistă asupra locului Ungariei în lume.

Mai multe articole ca acesta și destul de curând Ungaria își va pierde toți prietenii din regiune. Sper că Orbán își va recăpăta bunul simț și va pune capăt apariției unor astfel de articole”.

 

The rebirth of irredentism with the assistance of the Orbán government