Mircea Eliade : A nu mai fi român

”A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu umiversal și etern”. Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai stiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu.

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toți, dar absolut toți sunt streini.

Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente.

Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărati este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească.

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viata interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vietii și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ti folosește faptul că poți cunoaște, superficial realitatea – când îți lipseste facultatea de a imagina probleme, îți lipseste boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceștia sunt supărati pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a disperării. Și pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski și Heidegger – și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești – tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totusi cu o inteligență și o simțire proprii. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” și “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă și în gândire și încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o conceptie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinta și îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditației prin “probleme”; pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morală sau magică; și într-un caz, și în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred și despre personagiile biblice și apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, așa cum sunt înțeleși de popor și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viața asociată, ceilalți concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A “crea” este o concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualității” poporului. În concepția poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valentele românești ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.

Mircea ELIADE

(Publicat de Vremea, an VI, nr. 304 din 10 Septembrie 1933)

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gînditor și scriitor român, o personalitate marcantă a culturii mondiale.

Filosof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.

Este autorul unei opere vaste științifice, literare și de eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade și al Jeanei născută Vasilescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu. Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei, în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit pînă tîrziu în adolescență.

După terminarea învățămîntului primar la școala de pe strada Mîntuleasa, Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica și Barbu Brezianu.

Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de occultism, și a scris piese scurte pe subiecte entomologice.

În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză, în particular începe să studieze persana și ebraica.

Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P.Haşdeu.

Prima sa operă a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai tîrziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

La 20 noiembrie1928 pleacă în India, trăieste în Calcutta unde o întîlnește pe Maitreyi.

De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparținînd de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut.

În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu.

Începînd din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola”.

Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

La 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de arte și științe. Cîțiva ani mai tîrziu vizitează Suedia şi Norvegia şi participă la Congresul de istorie a religiilor.

În anul 1977 Mircea Eliade primește premiul Bordin al Academiei Franceze. Iar în anul 1985 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.

În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editînd cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunînd contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectînd un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar.

Mircea Eliade a murit la vîrsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago și a fost incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park.

10 mai : Ziua Românităţii Balcanice – Ziua românilor din Balcani!

Ziua Românității Balcanice! Astăzi drepturile românilor nu sunt respectate de niciun stat din Balcani, iar diplomația română este inexistentă!

Astăzi se împlinesc 119 ani de la publicarea Iradelei (decretul) sultanului Abdul-Hamid al II-lea prin care, în pofida opoziției grecilor, se conferea aromânilor și megleno-românilor din Imperiul Otoman statutul de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și posibilitatea de a-și constitui foruri specifice de reprezentare, transmite Romanian Global News.
În prezent, la data de 10 mai este sărbătorită Ziua Românităţii Balcanice, în baza prevederilor Legii 156 din 7 iunie 2021, ca o recunoaștere a contribuției majore pe care românii din Balcani (aromânii și megleno-românii) au avut-o la construirea statului modern și la emanciparea națională a poporului român.
De asemenea, în această zi sunt marcate alte trei momente istorice importante:
10 mai 1866 – Carol I devine domnitor al României
10 mai 1877 – Proclamarea Independenței de stat față de Imperiul Otoman
10 mai 1881 – Proclamarea Regatului României

 ȚARA NOASTRĂ A LUPTAT TIMP ÎNDELUNGAT PENTRU DREPTURILE MINORITĂȚILOR ROMÂNE DIN BALCANI

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Încă de la jumătatea secolului XIX, liderii aromânilor şi autorităţile de la Bucureşti şi-au fixat ca obiectiv al acţiunilor lor în Imperiului Otoman recunoaşterea românilor (vlahilor) ca o comunitate distinctă și obţinerea dreptului de a învăţa şi de a practica cultul în limba maternă.

În primăvara anului 1905 s-a produs, însă, un incident care a grăbit decizia sultanului de a oferi satisfacţie comunităților românești. La sfârşitul lunii aprilie, guvernul român a trimis la posturi, în Imperiu, doi revizori şcolari, Andrei Balamace şi N. Tacit, care s-au prezentat guvernatorului general din Ianina, Osman Paşa cu acreditările.

După cum susţineau cei doi revizori într-un interviu luat de ziarul „Messagero“ din Roma, preluat de reputata publicație românească „Universul“: „Deja din ianuarie eram oficial recunoscuţi de către Poartă ca inspectori ai şcoalelor româneşti din Turcia“.
Guvernatorul nu a recunoscut însă documentele celor doi revizori, ba chiar i-a arestat sub acuzaţia că provoacă dezordini în Turcia, prin instigare la nesupunere faţă de autorităţile statului .

Lor li s-a imputat instigarea la răscoală a aromânilor din satele Băiasa şi Furca împotriva valiului, deşi A. Balamace şi N. Tacit nu aveau nici un amestec în această mişcare de protest. Aromânii din cele două localităţi se răsculaseră ca urmare a deciziei lui Osman Paşa de a interzice celebrarea slujbei în limba română, în comunele aromâneşti din vilaetul condus de el.
Autorităţile române au protestat imediat faţă de actul unilateral şi lipsit de fundament juridic al arestării revizorilor şcolari, cu atât mai mult cu cât valiul i-a expulzat pe cei doi revizori la Brindisi (Italia), deşi primise ordin de la Constantinopol să-i pună în libertate10. Consulul României la Ianina a cerut autorităţilor otomane „să atragă în mod serios atenţia lui Osman Paşa, făcându-l direct responsabil de orice ni s-ar putea întâmpla“.

Arestarea celor doi revizori şcolari a produs reacţia imediată a României, actul fiind considerat de autorităţile de la Bucureşti o ofensă directă adusă statului român, ce i-a afectat poziţia şi interesele în Balcani şi în Imperiul Otoman, dar şi un moment prielnic pentru a rezolva problema comunităţii românești (aromâni și megleno-români), în sensul acordării drepturilor culturale şi a recunoaşterii ca etnie distinctă.

Poziţia oficială a statului român faţă de această criză a fost exprimată, la scurtă vreme, printr-o notă adresată autorităţilor de la Constantinopol, notă redactată în urma unei şedinţe extraordinare a cabinetului de miniştri, sub preşedinţia Rgelui Carol.

Conţinutul documentului a fost reluat într-o scrisoare trimisă reprezentantului român în capitala otomană, Al. Em. Lahovary, în care se scria: „Vă rog să protestaţi contra acestei violări a drepturilor omului şi să faceţi cunoscut Porţii că vom da acestui fapt urmări grave dacă nu obţinem satisfacţie completă. Noi cerem: punerea în libertate imediat a revizorilor arestaţi, o despăgubire pentru daunele pricinuite de arestarea lor, scuze şi destituirea valiului, recunoaşterea dreptului românilor din Macedonia ca naţionalitate cu drepturi egale cu celelalte din Imperiul Otoman printr-o iradea pentru a regla definitiv problema“.
Poziţia fermă a guvernului român a fost exprimată şi în cadrul întrevederii pe care Iacob Lahovary a avut-o cu ministrul turc la Bucureşti, ocazie cu care i s-a comunicat reprezentantului Porţii că, în cazul refuzului de a satisface toate punctele notei trimise la Constantinopol, România va suspenda relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman.
Faptul că în această perioadă fotoliul externelor era ocupat atunci de Iacob Lahovary, de formaţie militar, a imprimat diplomaţiei româneşti mai multă fermitate.

Aflând că guvernul de la Bucureşti a dat instrucţiuni Legaţiei de la Constantinopol ca de 10 mai să nu arboreze tricolorul şi să suspende recepţia oficială în semn de protest, sultanul a decis să ia prin surprindere reprezentanţii statului român. Înainte de ora fixată pentru prezentarea felicitărilor cu ocazia zilei Regatului, administraţia turcă a trimis o delegaţie la sediul Legaţiei române. Reprezentanţii autorităţilor otomane au înmânat lui Al. Em. Lahovary iradeaua prin care românii erau recunoscuţi ca o comunitate distinctă în cadrul Imperiului, putând utiliza limba maternă în şcoli şi biserici.
Actul emis de sultan prevedea că:

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare.

Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei”.

Data de 10 mai a fost aleasă în mod simbolic, fiind Ziua Națională a României, și încheia soluționarea unei negocieri diplomatice intense în cursul căreia România amenințase Poarta cu ruperea legăturilor diplomatice dacă nu se dau drepturi aromânilor, solicitările fiind susținute de reprezentanții diplomatici ai Germaniei și Rusiei la Constantinopole.

Iradeaua recunoştea, existenţa unei comunităţi românești distincte, ce ieşea din categoria mult prea cuprinzătoare şi imprecis definită a „creştinilor ortodocşi“ din Imperiu, adică din miletul rum. Acest fapt însemna recunoaşterea specificităţii etnice a românilor, care nu mai puteau fi asimilaţi grecilor, ca până atunci, şi puteau beneficia de drepturi civile şi culturale. În aceste condiţii, aromânii aveau posibilitatea să-şi aleagă primarii (muhtarii) în localităţile în care erau majoritari şi să fie admişi în consiliile provinciilor.
O dată cu acordarea iradelei, sultanul a luat şi câteva măsuri pentru a restabili bunele raporturi cu România: a dispus ca Osman Paşa să declare consulului român din Ianina că nici el, nici guvernul imperial nu sunt animaţi de sentimente duşmănoase faţă de români şi i-a eliberat pe cei doi revizori arestaţi. Deciziile administraţiei centrale otomane au fost salutate de oficialităţile de la Bucureşti, care au sărbătorit momentul acordării iradelei ca pe o victorie de răsunet a diplomaţiei române
Presa a marcat şi ea evenimentul, prin articole care au încercat să surprindă însemnătatea actului emis de sultan, dar şi întreaga istorie a relaţiilor româno-otomane din perspectiva problemei românești din Balcani. Sugestive sunt intervenţiile ziarului „Adevărul“, care, după ce prezenta în numărul din 13 mai 1905 şedinţa festivă a Camerei Deputaţilor notând: „Şedinţa de ieri va rămâne memorabilă. Toate pasiunile politice au dispărut şi reprezentanţii tuturor partidelor s-au asociat la sărbătoarea unui succes diplomatic“, adăuga un comentariu, într-un ton la fel de festiv:

„E prima oară când am ştiut să ne purtăm cu vrednicie“. La rândul lui, ziarul „Universul“ scria că: „E de netăgăduit că ne aflăm în faţa unui mare eveniment care încoronează munca neobosită de ani de zile a României sub înţeleapta conducere a Regelui Carol“. Evident că atât presa cât şi guvernanţii au încercat să sublinieze mai ales rolul şi importanţa României în rezolvarea crizei cu Imperiul Otoman şi implicit a situaţiei comunităţii aromâne.

Nu au lipsit, însă, nici elogiile aduse puterilor europene, care au sprijinit diplomaţia română şi a căror implicare, în opinia noastră, a fost decisivă pentru soluţionarea problemei.
Astfel, în discursul rostit în Camera Deputaţilor, Ion I.C. Brătianu declara „Am luat cuvântul pentru a ne felicita de acest rezultat. A ne felicita întâiu pentru situaţiunea românilor din Macedonia, a ne felicita, de asemenea, pentru relaţiile noastre amicale cu Imperiul Otoman. […] Exprim recunoştinţa noastră Sultanului şi Puterilor amice pentru concursul călduros pe care ni l-au dat“.
La rândul lui, generalul Iacob Lahovary spunea, cu acelaşi prilej, că; „România trebuie să fie recunoscătoare către Majestatea Sa Sultanul pentru bunăvoinţa ce a arătat populaţiei credincioase de neam român. Aduc omagiul meu de recunoştinţă şi Marilor Puteri, care au dat sprijinul lor puternic statului român“.
Ziarul „Adevărul“ scria şi el într-un articol că, din declaraţiile generalului Lahovary şi „din cele ce au transpirat până acum“, rezulta că pentru tranşarea diferendului toate puterile ne-au dat concursul, Germania şi Italia remarcându-se prin insistenţă deosebită, iar Austro-Ungaria prin concursul pasiv. Articolul a surprins destul de fidel realităţile, evidenţiind atitudinea rezervată a Vienei pe toată durata disputei diplomatice, dar uitând să menţioneze rolul deosebit al Rusiei.
Succesul diplomatic al României a fost sărbătorit şi pe străzile capitalei, unde câteva mii de bucureşteni s-au adunat în piaţa Sf. Gheorghe, pentru a-şi exprima bucuria. Însoţiţi de muzică militară şi purtând steaguri, manifestanţii au pornit pe Calea Victoriei până la Palatul Regal, unde au strigat „Trăiască Regele! Trăiască România!“ şi de acolo mai departe spre locuinţa premierului Gh. Gr. Cantacuzino şi spre sediul Legaţiei Otomane44.

De asemenea, „Asociaţia generală a studenţilor români“ a convocat o întrunire la Sala „Dacia“ pentru a-şi manifesta bucuria pentru acordarea iradelei, de acolo plecând spre Legaţia Italiană, apoi la Palatul Regal, la Legaţia Germaniei, la cea Otomană şi la casa ministrului de externe. Manifestări similare au avut loc şi la Constanţa .
Recunoaşterea comunităţii românești ca etnie distinctă în Imperiul Otoman a reprezentat, în acelaşi timp, şi o puternică lovitură dată propagandei elene din Macedonia şi politicii externe dusă de Atena. Până în 1905, guvernul grec se folosise de statutul juridic ambiguu al aromânilor, care erau incluşi în miletul rum, pentru a-şi subordona această comunitate şi pentru a justifica astfel pretenţiile asupra sudului Macedoniei, în baza dreptului natural şi istoric.
Ca urmare, guvernul de la Atena a adresat o notă Imperiului Otoman şi puterilor europene, prin care protesta împotriva iradelei, iar Patriarhul de la Constantinopol l-a vizitat personal pe Marele Vizir pentru a-şi exprima nemulţumirea.

Drepturile acordate aromânilor şi actul emis de sultan au iritat şi mai mult spiritele în Macedonia, unde bandele greceşti şi-au intensificat acţiunile violente asupra aromânilor, iar tensiunile dintre statul român şi cel grec s-au transformat într-un conflict diplomatic deschis, ce a debutat în 1906.

decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Foto: Aromâni

Prevederile iradelei de la 10 mai 1905 au generat transformări atât la nivelul comunităţii aromâne, din perspectiva rolului ei şi a poziţiei în cadrul Imperiului Otoman, cât şi a raporturilor statului român cu celelalte state balcanice.

Prin actul sultanului din 1905 românilor le-au fost recunoscute toate drepturile, cu excepţia celui de a avea un lider propriu şi, spre deosebire de ordinul viziral din 1878, care le oferea doar posibilitatea de a înfiinţa şcoli proprii, iradeaua lui Abdulhamid II recunoştea dreptul românilor de a se constitui în comunităţi şi de a-şi alege primari şi consilieri.
Aceste prevederi erau de mare însemnătate, întrucât românii din Balcani puteau participa la viaţa publică a Imperiului Otoman, îşi puteau spune şi impune părerea într-un cadru instituţionalizat, luau parte la decizii şi aveau şansa să-şi apere şi să-şi promoveze interesele. În plus, ei beneficiau de dreptul de a utiliza limba maternă în Şcoală şi Biserică, ceea ce reprezenta un avantaj în lupta pentru păstrarea specificului etnic şi un câştig însemnat în disputa cu grecii, a căror autoritate şi proiecte naţionale erau serios ameninţate.

Adaptat de Romanian Global News după lucrarea:
http://adxenopol.academiaromana-is.ro/xenopolitana/xeno_06/xeno_06_11.pdf

UN NOU Plan Marshall pentru Europa ar putea reprezenta o promisiune de pace pentru continentul nostru

Foto: Președinta R.Moldova, Maia Sandu, a avut în urmă cu cîteva zile o discuție la Bruxelles cu Președintele Consiliului European, Charles Michel, despre procesul de reforme, dezvoltarea economiei afectate de război, rolul Moldovei în securitatea regională și viziunea asupra unei Europe unite, stabile și prospere. 

Carolina Bogatiuc, expertă afaceri europene în cadrul Institutului pentru Inițiative Strategice (IPIS) din Republica Moldova, fosta șefa de cabinet a ministrului afacerilor externe și integrării europene din R. Moldova, Nicu Popescu, scrie intr-un articol publicat de https://www.caleaeuropeana.ro, că Republica Moldova, în calitate de stat candidat la UE începând din iunie 2022, devine tot mai activă pe scena internațională și în cadrul familiei europene:
”Pe măsură ce ne apropiem de aderare, țara noastră este invitată la întâlniri care pot influența efectiv direcția de dezvoltare și restructurare a Uniunii Europene, într-un context al unei posibile extinderi, asemănătoare celei din 2004. Moldova nu este doar o țară care raportează despre reforme, ci contribuie și la consolidarea securității și prosperității în regiune.

Mulți s-ar întreba cum contribuie Moldova și prin ce mijloace? Da, nu avem o armată puternică, nu dispunem de echipamente militare de ultimă generație, și nu avem politici clare definite în acest sens, suntem un stat neutru.

Cu toate acestea, Moldova se confruntă cu forțele oligarhice care, timp de peste trei decenii, au condus țara într-o izolare fără precedent. Prin intermediul unor figuri marionete, aceste forțe încă se agață de speranța de a reveni la putere. Deghizați sub eticheta de pro-europeni, cu interese ascunse și finanțare din Rusia, aceștia pun sub semnul întrebării progresul realizat de Moldova până acum.

Totuși, este important să subliniem faptul că Moldova nu mai poate amâna unele reforme importante. Este crucial ca țara să facă eforturi maxime pentru a numi un Procuror General, pentru a livra planul de creștere economică – cel mai eficient instrument pentru a scoate țara din stagnare și pentru a atrage investiții, ceea ce ar asigura o redresare economică mai rapidă.

Termenele stabilite de Bruxelles nu sunt doar imperativul unui termen limită, ci reflectă și încrederea pe care o inspiri prin respectarea lor. În caz contrar, există riscul să fim excluși de la masa discuțiilor cu liderii europeni.

Moldova trebuie să-și facă vocea auzită, și să susțină parcursul său european, alături de statele lumii care sunt libere și împărtășesc valorile democratice. Lucrurile avansează, reformele își urmează cursul, iar justiția, deși încă nu a dat roadele așteptate și unele chestiuni rămân în proces, totuși nimeni nu poate nega că Moldova nu poate începe negocierile de aderare la UE. Bruxelles-ul înțelege eforturile depuse, le vede și le va susține să avanseze.

Așa cum este în orice stat, justiția rămâne cel mai complicat sector, dar s-au realizat progrese, iar Moldova nu ar trebui să fie lăsată în colț sau în așteptare, ci să primească sprijin, un sprijin rapid, acum, în prezent. A fost ratată o perioadă de 20 de ani pe partea noastră, mult prea mult ca să mai fim pe ușa externă a UE.

Orice investiție în țara noastră, sau în vecinii noștri din Ucraina, reprezintă o investiție în viitor, o extindere a spațiului de pace, unde forțele destabilizatoare și agresorii nu își au locul. Prin investiții deliberat plasate și strategic orientate în țările candidate, UE nu numai că sprijină aceste națiuni, dar își întărește și propriile frontiere și securitate. În acest sens, Președinta Sandu a evidențiat necesitatea unui buget al UE care să depășească paradigma tradițională de cheltuieli și să se concentreze pe un plan strategic de investiții în pace.

Bugetarea este și învățare, asta afirma comisarul european Johannes Hahn. Prin urmare, acum este momentul să adoptăm o abordare bugetară care să se deosebească cât mai mult de procedurile interne actuale ale UE, care uneori încetinesc progresul. Moldova nu poate dicta cum să-și cheltuie banii Uniunea Europeană, lucru susținut de președinta Sandu, dar poate contribui la construirea unui buget flexibil, curajos și orientat spre viitor.

Pentru a reconstrui și a consolida democratic și economic națiunile care aspiră la valorile și standardele UE, blocul comunitar se află în fața ideii unui Plan Marshall, care ar putea fi soluția și promisiunea de pace a Europei. Ideea Planului Marshall a fost, de fapt, un aspect al discursului Președintei Sandu la conferința anuală a bugetului UE. Acest plan nu se referă doar la asistență financiară, ci la investiții în infrastructuri critice, reforme guvernamentale, combaterea corupției și a justiției, elemente esențiale pentru consolidarea statului de drept și a democrației.

Un punct abordat și susținut în capitala europenilor a fost despre birocrație și procedurile lente ale UE, care pot întârzia proiectele vitale pentru securitatea și stabilitatea regiunii. Acest aspect este crucial într-un context în care timpul joacă un rol decisiv. Reformarea modului în care UE gestionează și distribuie fondurile ar putea accelera progresele și ar oferi răspunsuri mai rapide la crizele emergente.

Este un moment crucial pentru Europa, în care deciziile de astăzi vor contura peisajul de mâine. O alocare inteligentă și vizionară a resurselor financiare ale UE ar putea nu doar să consolideze blocul, ci și să modeleze un viitor mai sigur pentru toate națiunile care împărtășesc un vis comun de unitate, libertate și prosperitate.

După impulsul dat la Bruxelles și sentimentul pozitiv lăsat oficialilor europeni, Moldova are o responsabilitate enormă: de a livra cele solicitate în timpul prestabilit și de a nu derapa de la obiectivul aderării la UE – reforma justiției rămâne principalul punct pe agendă. Moldova trebuie să prioritizeze corect, fără marjă de eroare. Luna de miere pare a se sfârși, iar liderii tot mai mult pun în discuții principiul meritocrației.

Lansarea primei conferințe interguvernamentale ar reprezenta nu doar o promisiune împlinită, ci un merit bine câștigat de o națiune care a ales un parcurs european în ciuda multor provocări interne și externe.

E important pentru toți a înțelege că aderarea Moldovei la UE nu este doar un obiectiv diplomatic, ci o necesitate strategică și morală, o investiție într-o Europă mai largă, mai liberă și mai sigură. E important a se înțelege și acasă că ceasul este în defavoarea noastră, presiunea crește, așteptările de la Moldova sunt mari, iar întrebarea e despre ACUM sau NICIODATĂ.

Avem oportunitatea să reconfirmăm angajamentul nostru în toamnă, la referendumul de aderare la UE. O voce puternică, a miilor de oameni trebuie să iasă și să-și aleagă viitorul. Nu trebuie lăsați fugarii să ne fure țara, să ne aleagă identitatea. Eu încă cred că Moldova și cetățenii săi au evoluat.