CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 septembrie 1386 – A început în Ţara Românească domnia lui Mircea cel Bătrân

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1386, după moartea domnului Dan I, scaunul domnesc este preluat în Ţara Românească de către Mircea, fiul lui Radu I, fratele fostului domnitor.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418),  voievod al Ţării Româneşti şi unul dintre cei mai importanţi conducători ai Ţării Româneşti a domnit între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1395 şi ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418).

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii expresia a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat.

Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupunea, în general, în limbajul de cancelarie medieval, primul domnitor cunoscut cu acest nume.

Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

În istoriografia română mai apare şi sub numele Mircea cel Mare.

În acea perioadă Valahia se afla într-o mare primejdie, pentru că începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani, iar scopul sultanului turc era distrugerea statului bulgar, a cnezatului sârb şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea Constantinopului şi supunerea regatului ungar.

Statele cucerite urmau să fie transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzicerea creştinismul şi introducerea religiei musulmane. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra ţării, Mircea a iniţiat   un şir de acţiuni pentru refacerea şi reînarmarea oastei şi întărirea cetăţilor.

În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de un contingent dobrogean, îi învinge şi îi alungă din Dobrogea pe turcii conduşi de marele vizir Ali-paşa.

Ca răspuns, sultanul otoman trimite trupe ca să prade ţara, iar Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare, Dobrogea, inclusiv şi Silistra, au fost unite cu Ţara Românească.

Remarcabil comandant militar, om politic şi abil diplomat, Mircea cel Bătrân a întreţinut relaţii bune cu vecinii Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor, fiind unul dintre cei mai mai activi exponenti ai luptei antiotomane din vremea sa.

Ca să întărească hotarele statului, domnul valaha luat  sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul.

În acelaşi an participă cu oastea sa la bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor şi românilor, ocupă sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în Muntenia.

În decembrie 1389, au loc tratative între solii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman.

Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de de plină egalitate.
La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o campanie militară antiotomană în nordul Dunării.
Oastea munteană, condusă de către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân, începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.
În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil succes.

Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului Baiazid I Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a o subjuga.

Otomanii s-au pregătit minuţios pentru acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate
unităţile de elită ale Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe au adoptat tactica pământului părjolit.

La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. Lângă localitatea Argeş are loc o nouă bătălie.

Turcii fiind numeric superiori obţin un succes datorat în mare parte şi trădării boierilor.

Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid îl înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători.

În 1395 la Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg. Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către Regatul Ungar a domnitorilor, veniţi la domnie cu ajutorul turcilor.

După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către regele Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân.

În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate.
Armata otomană a avut mari perderi şi nu era în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune.

În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al Ţării Româneşti. Ca răspuns la detronarea lui Vlad, omul lor, în toamna anului 1397 turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei.

Mircea cel Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl susţine la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o invazie otomană, pe care o respinge.

După această incursiune are loc o stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk stăpân în Asia Centrală asupra otomanilor.

În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o cuşcă de fier.
Această înfrângere a declanşat începutul unor lupte între urmaşii lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa.

În 1404, Mircea folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare parte a teritoriului dobrogean, inclusiv Silistra.

Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului valah.

Fiind conştient de faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la Silistra.

După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt răgaz în lupta sa cu turcii.

Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid, cu atacurile trupelor turceşti asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge.

În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni , iar după plătirea acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele ţării.

Această pace nu s-a prelungit mult, căci în 1416, domnitorul va refuza să mai plătească haraciul şi începe un nou război cu turcii.

Mircea va susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah, sultanul Mahomed declanşează o campanie militară împotriva Ţării Româneşti, cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea.

Atacurile acestora sunt respinse, dar domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele ţării s-a stabilit liniştea.
 

 

 

 

Fișier:Harta Tarii Romanesti, 1404.png

 

 

 

La 31 ianuarie 1418 marele domn a plecat în eternitate, rămânând în memoria urmaşilor ca un conducător de stat care a rezistat cu vitejie invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman, reuşind să apere nu numai independenţa Munteniei, dar şi a Moldovei.

Cât timp a domnit Mircea cel Bătrân, Ţara Românească a dobândit cea mai mare întindere, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, inclusiv sudul Basarabiei şi a cunoscut o puternică dezvoltare economică, consolidarea militară şi afirmarea politică pe plan internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei.

Într-un act din anii 1404-1406, apar titlurile sale:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

 

 

 

Fișier:Stema judetului Durostor.jpg

 

Foto: Stema judeţului românesc interbelic Durostor

A condus ţara cu înţelepciune, menţinându-i stabilitatea economică şi politică.

Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenţie binemeritată din partea specialiştilor în istorie şi disciplinele conexe, fiindu-i dedicat un important număr de studii.

 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://istoriamilitara.org/

 

 

 

 

 

24/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş,trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa

 

„Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta.”

 

 

Petru Rares

 

 

 

 

 

Petru Rareş, frescă în biserică

 

Petru Rareș (n.1483 – d.1546), a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 si 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 si 3 septembrie 1546.

Era fiul natural al lui Stefan cel Mare cu o anume Răresoaia, a cărei existență nu e documentată istoric.

  O ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca.

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara”. (Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara).

 

 Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş, trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa.

 

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei.

Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu.

Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale.

Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului.

Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […]

Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai.

A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.                                                                                                           

În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

 

———————————–

 

* Petru Rareş, domn în anii 1527-1538, 1541-1546.

** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Ţarigrad.

**** Petru Rareş a mers la sultan pentru a obţine reînvestirea ca domn.

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/18/domnul-petru-rares-un-erou-in-scaunul-moldovei/

 

13/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Batalia de la Kosovo Polje (1389), o clipa de istorie romaneasca in Balcani

 

 

Bătălia de la Kosovo Polje (sau Bătălia de la Câmpia Mierlei), a avut loc în ziua de Sf. Vitus (15/28 iunie 1389), între o coaliţie crestina compusa din  sarbi, albanezi, croati, romani, bosiaci etc. şi ostile Imperiului Otoman.

 Sunt puţine surse istorice care vorbesc despre această bătălie, dar o examinare critică a acestora şi o comparaţie cu bătălii similare contemporane acesteia (cum ar fi Bătălia de la Angora sau cea de la Nicopole), pot  permite o reconstituire aproximativ precisa.

 După înfrângerea otomanilor de către sârbi în Bătălia de la Plocnik, Murad I, conducătorul Imperiului Otoman, a început să-şi strângă trupele la Philippoupolis (Plovdiv) în primăvara lui 1389, şi a sosit la Ihtiman după un marş de trei zile.

De acolo, a ales ruta  Velbužd (Kyustendil) şi Kratovo si dupa  ce a ramas o vreme în Kratovo, Murad a trecut prin Kumanove, Presheve şi Gjilan spre Prishtina, unde a ajuns pe 14 iunie.

Nu se stie  sigur cât de mari erau cele două armate, pentru că sursele  tind să mărească numarul lor, ducându-le  chiar la  ordinul sutelor de mii de osteni.

 Potrivit unor cronicari, armata lui Murad ar fi numărat cca. 40.000 de soldati.

Luând drept reper acest numar, probabil că armata lui Murad avea 5.000 de ieniceri, 2.500 de soldaţi din garda de cavalerie , 6.000 de spahii, 20.000 azapi şi akingii şi 8.000 de oşteni ai vasalilor săi.

Se crede ca armata coalitiei balcanice condusa de catre  printul Lazar Hrebeljanovic al Serbiei ar fi avut intre 12 si 30.000 de osteni.

Sarbii pretind ca aceasta armata era in totalitate compusa din sarbi si  in mica masura  din croati, insa alti istorici  arata  ca la batalie  au participat alaturi de sarbi si osteni din  alte tari balcanice: albanezi, croati, romani, bulgari, bosniaci, unguri etc.

Dintre aceştia, câteva mii alcătuiau cavaleria, dar probabil numai câteva sute aveau armuri complete.

 Mircea cel Batran

Se stie ca domnul roman Mircea cel Batran a sustinut armata crestina la Kosovopolje  cu o  forta puternica, acesta fiind  si unul dintre motivele pentru care  domnul roman  a intrat în conflict cu Imperiul Otoman.

Din partea albanezilor, la aceasta batalie au participat  comandantii Gjergj Balsha II, Teodor Muzaka, Gjon Kastrioti (tatal lui Skenderbeg) etc.

 “Bătălia a fost purtată de o coaliţie regională în care albanezii participau în număr mare“, susţine dr.Alexandru Madgearu, cercetător ştiinţific principal al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, în „Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică

La batalie au participat si forte conduse de catre banul croat Ivan Palizna.

 Trebuie mentionat, ca alaturi de armata otomana a participat in lupta si boierului sarb, Konstantin Dejanović, acest lucru facand ca unii dintre istoricii contemporani sa considere ambele armate drept coalitii.

 Armatele s-au întâlnit la Câmpia Mierlei. Centrul armatei turcești era condus de sultanul Murad, în timp ce Baiazid era pe flancul drept și Yakub pe cel stâng.

În jur de 1.000 de arcași se aflau în prima linie a flancurilor, urmați de azapi și apoi de akingii; în prima linie a centrului erau ienicerii, în spatele lor fiind Murad, înconjurat de garda călare;  logistica se afla în spate, păzită de un număr mic de soldați

 Bătălia a debutat cu un tir al arcaşilor turci, îndreptat impotriva adeversarilor crestini, care au  reuşit să pătrundă in flancul stâng al otomanilor, dar nu au avut acelaşi succes în centru şi în flancul drept.

Flancul stâng nu a fost înfrânt, ci doar împins înapoi.

http://cerulsipamantulnostru.files.wordpress.com/2010/01/5.jpg

Iniţial, coalitia crestina a obţinut  un avantaj după prima  şarjă, care a făcut ravagii în flancul turc  condus de Jakub Celebi.

În centru, creştinii au reuşit să împingă forţele otomane înapoi, lăsând flancul lui Baiazid să încerce să-i ţină în loc pe sârbii lui Vlatko Vuković.

Otomanii, într-un contraatac, au împins forţele balcanice înapoi şi au reusit sa obţina victoria spre seară, iar  Baiazid I (invins mai tarziu de Mircea la Rovine),  supranumit “Fulgerul”, datorită calităţilor demonstrate la conducerea acestui contraatac  decisiv, a  devenit sultan dupa batalie.

  Conform mai multor documente istorice turceşti,  sultanul a fost ucis în timp ce  inspecta câmpul de luptă după bătălie de un ostean  sarb, Miloš Obilić, care se prefăcea mort.

O altă variantă mentionata in  cronicile sârbeşti, spune că sultanul ar fi fost asasinat de Miloš Obilic, dupa ce acesta a ajuns în tabăra turcilor sub pretextul că este dezertor şi a îngenuncheat în faţa acestuia, iar  timp ce îngenunchea în faţa lui, l-a înjunghiat în stomac.

 

Dupa batalia de la Kosovopolje din  1389, incepe refugierea populatiei albaneze crestine din fata urgiei  otomane in Italia, Grecia si in aproape toata Peninsula Balcanica, unii albanezi gasind adapost  in secolele ce au urmat si in Tarile Romane.

 – Ku po shkojmë mori non?
– Na po ikim prej turku, i ka thon
– E kur vim ko, mori non?
– Kur çartojet turku, sikur na”…

– Unde mergem mama?

– Plecam din cauza turcilor.

 – Si cand ne vom intoarce,mama?

 – Cand or sa plece turcii…

Preluat din Kosovoperomaneste.wordpress.com

30/04/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: