CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM POATE FI CALFICATĂ DECLARAȚIA LUI Traian Băsescu că ROMÂNIA NU AR RECUNOAȘTE un referendum pentru UNIREA românilor din Ucraina cu Ţara ?

SLUGA SLUGĂ RĂMÂNE! TRĂDĂTORUL TRĂDĂTOR RĂMÂNE!

Traian Băsescu declara în luna mai  că România nu ar recunoaşte niciun referendum al minorităţii româneşti din Ucraina, care ar cere realipirea la ţară a provinciilor istorice, pe motiv că ar fi împotriva Constituţiei statului vecin!!!
“Noi nu am recunoaşte niciun referendum al minorităţii româneşti din Ucraina, care ar cere alipirea la România. România nu ar recunoaşte aşa ceva pentru că ar fi împotriva Constituţiei Ucrainei, cum nu am recunoaşte un referendum pe teritoriul României, dacă i-ar da cuiva prin cap să facă un astfel de referendum”, a spus Traian Băsescu.
Acesta a comentat şi referendumurile din estul Ucrainei, spunând că aceste referendumuri au fost compromise în mod fundamental.

“În Ucraina nu sunt permise astfel de referendumuri, privind declararea independenţei, separatismul, federalizarea. Aceste lucruri se pot face numai prin negocieri între reprezentanţi ai populaţiei din est cu Kievul, privind un regim de autonomie”.
“România în mod categoric respinge să recunoască orice fel de separatism, în baza unui astfel de referendum. Cum credeţi că ar proceda România, dacă doamnul Dragnea ar spune că vrea să devină republică, şi i-ar convinge Dragnea să se facă republica Teleroman. Cum credeţi că ar reacţiona Bucureştiul? Nu ar recunoaşte aşa ceva”
,
a spus el.
În 1991, pe fondul dezintegrării Uniunii Sovietice, Ucraina îşi căuta drumul spre independenţă.

Din cauza tensiunilor din imediata proximitate a României, Parlamentul de la Bucureşti din acea perioadă a emis o declaraţie oficială prin care cerea comunităţii internaţionale să nu recunoască graniţele Ucrainei, care cuprinde Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, precum şi judeţele din Sudul Basarabiei, considerate teritorii “anexate abuziv” de fosta URSS.

Din păcate România lui Ion Iliescu nu a avut curajul de a depăşi faza declaraţiilor publice şi de a merge mai departe pe drumul reîntregirii nici măcar în privinţa Republicii Moldova.
În ceea ce priveşte situaţia teritoriilor istorice româneşti din componenţa Ucrainei, soarta lor a fost pecetluită pentru viitorul mediu şi îndepărtat prin tratatul bilateral din 1997, semnat la presiunea NATO ca una din condiţiile aderării viitoare la alianţa militară a ţării noastre.

Tratatul a fost semnat la vremea respectivă de fostul preşedinte Emil Constantinescu (foto), document prin care se recunosc graniţele actuale ale vecinului de la nord şi răsărit.

Adaug şi eu că un alt teritoriu care ne revine de drept, aflat azi în componenţa Ucrainei, este Maramureşul Istoric, cel din dreapta Tisei! Acolo locuiesc aproximativ 40 000 de români! Şi, mai avem de recuperat de la Ucraina şi Insula Şerpilor!

Https://danielvla.wordpress.com se întreabă în articolul: sluga-sluga-ramane-tradatorul-tradator-ramane-traian-basescu-nu-vom-recunoaste-un-referendum-pentru-unirea-romanilor-din-ucraina-cu-tara:

”Când oare vom scăpa de acest fel de indivizi trădători? Când vom avea şi noi un conducător care să iubescă cu adevărat poporul român? De ce avem mereu soarta unei victime sfâşiate la nesfârşit de animale de pradă?”

21/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

7 Idem.

8 Ibidem, p. 16.

9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

10 Ibidem, doc. nr. 58.

11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

07/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEZVĂLUIRI DESPRE ÎNTÎLNIREA SECRETĂ CU GORBACIOV ÎN CARE ILIESCU A DAT DIN NOU BASARABIA PE MÂNA RUŞILOR

ÎNTR-O ÎNTÎLNIRE SECRETĂ, „ODIN NA ODIN” CU GORBACIOV, ILIESCU A DAT BASARABIA PE MÂNA RUŞILOR

Istoricul Marius Oprea relatează într-un articol publicat de MEDIAFAX.ro., preluat de https://basarabialiterara.com.md, că Ion Iliescu a avut în iunie 1990, după prima sa întâlnire cu Gorbaciov, ”cu prilejul Reuniunii Consiliului Politic al Tratatului de la Varşovia (la nivel de preşedinţi şi prim-miniştri) – unde tema centrala a devenit luarea de măsuri pentru încetarea activităţii Tratatului de la Varşovia”, o a doua întâlnire, cu prilejul semnării tratatului cu URSS-ul, care n-a mai fost ratificat, pentru că URSS-ul s-a prăbuşit.

În 5 aprilie 1991, cu ocazia semnării acestui tratat la Moscova, de către Iliescu şi Gorbaciov, au avut loc două întâlniri – una ”între patru ochi”, aşa cum specifică stenograma ei, între cei doi lideri şi cea de-a doua, care a inclus și membrii delegaţiilor.

Din ambele întâlniri se degajă o adevărată ”atmosferă tovărăşească” şi un antioccidentalism pronunţat al celor doi lideri. De care Iliescu acum se leapădă ca de Satana.

Dar mai e ceva – la prima întâlnire, cea secretă, s-a pecetluit pentru viitor soarta Basarabiei – Ion Iliescu e cel care a propus ca Republica Moldova să rămână în orbita sovietică.

”Podurile de flori” erau doar o poveste, o amăgire – de altfel, după semnarea acestui tratat, aveau să şi dispară. Cu alte cuvinte, Ion Iliescu e cel care a decis, pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului – nici vorbă de Unire.

Gorbaciov către Iliescu: ”Vă salut ca pe un prieten, un tovarăş


În aprilie 1991, România a semnat, cum se ştie, Tratatul bilateral româno-sovietic, fiind prima (şi ultima) ţară din fostul ”lagăr” sovietic care se grăbea să facă acest pas, cu doar câteva luni înainte de destrămarea URSS.

Acesta e o ultimă dovadă, dacă mai era nevoie de vreun argument, privind orientarea ”ideologică” a autorităţilor de la Bucureşti: aceea de a conserva cît mai mult din fostul regim comunist şi de a transforma, treptat, Revoluţia anticomunistă într-o ”perestroikă”, sau ”socialism cu faţă umană”, cum i-a spus Iliescu.

Pe de altă parte, mai era o problemă – pe ambele maluri ale Prutului, se manifesta o puternică voinţă populară, în favoarea unirii Basarabiei cu România. Numeroasele ”poduri de flori” care s-au organizat în primul an şi jumătate de la căderea comunismului între românii din ţară şi cei din (încă) Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, puneau în pericol ”stabilitatea URSS”.

Tocmai de aceea, înaintea întâlnirii între cele două delegaţii, cea a României şi a Uniunii Sovietice, cu ocazia semnării tratatului româno-sovietic, în 5 aprilie a mai avut loc una, discretă, ”între patru ochi”, („odin na odin”), cum consemnează stenograma documentului.

Reiese clar că, deşi Iliescu neagă cu îndîrjire, totuşi mai existaseră contacte între el şi Gorbaciov şi între ei era o relaţie apropiată. De la bun început, liderul sovietic îl salută pe Iliescu:

”Vă salut ca pe un prieten, un tovarăş. Cred că această întîlnire este foarte importantă atît pentru noi, oamenii; sovietici, cît şi pentru poporul român. Am studiat atent documentele; pregătite. Tratatul nostru a ieşit foarte bun. Şi un lucru principal, este primul tratat încheiat cu o ţară din Europa de Est după schimbările care au avut loc acolo. Împreună cu dumneavoastră, cum se spune, schimbăm; viteza. Ajungem la un dinamism nou. Am spus-o şi înainte: vom învinge; bolile noastre, dar relaţiile vor rămîne”.

Care erau ”bolile”? Ei bine, în viziunea lui Gorbaciov, forţele centrifuge, care ameninţau URSS cu destrămarea (adică mişcările naţionale din republicile unionale) şi cele anticomuniste – tocmai avusese o întîlnire cu minerii din Donbass (Ucraina), care declanşaseră grevă generală şi îi solicitaseră demisia, precum şi dizolvarea Partidului Comunist. Pentru Ion Iliescu, principalii inamici erau Occidentul şi opoziţia.

El îi spunea lui Gorbaciov, între altele, în limba de lemn comunistă că ”forţele duşmănoase interne şi externe cooperează” şi dădea ca exemplu relaţia dificilă pe care guvernul României o avea cu organismele financiare internaţionale, FMI şi BIRD, care condiţionau acordarea de credite de respectarea drepturilor omului în România, unde manifestanţii din Piaţa Universităţii erau încă închişi, după arestarea lor la ”mineriadă” (de unde şi interesul lui Iliescu faţă de întîlnirea lui Mihail Gorbaciov cu minerii din Donbass, care, paradoxal, faţă de ”ai săi”, erau anticomunişti).

Documentul e grăitor: ”I. Iliescu: Asupra noastră se exercită presiune şi din interior, şi din exterior. Noi, de exemplu, nu putem obţine credite de la BIRD şi FMI. De ce? SUA intervin. Iar pentru noi, acum, creditele sînt o problema de o importanță vitală”, se plînge el. M.S. Gorbaciov îi răspunde, cu o întrebare: ”Nu aveţi impresia ca Occidentul vrea să ne aducă la sărăcie şi apoi să ne cumpere pe nimic?” Iliescu aprobă: ”Fără îndoială”, spune el, avînd, probabil, în minte ceea ce avea să devină sloganul la modă, ”Nu ne vindem ţara!”, şi completează: ”Vrea să se folosească de situaţia noastră, într-adevăr, dificilă.

Anul în curs este foarte complicat. Deocamdată, clasa muncitoare a fost cu noi. Ţărănimea, la fel. (la votul din ”Duminica Orbului” – n.n.). Dar acum,în; ambele cazuri observăm o ostilitate crescândă. Şomajul a ajuns la 500.000 de oameni. Piaţa este dezechilibrată. Toate acestea constituie o sursă permanentă de nemulţumire. Forţele duşmănoase interne şi externe cooperează”, încheie Iliescu comentariile privind situaţiile cu care cei doi lideri se confruntă, fiecare în ţara lui.

Şi se revine la subiect: semnarea tratatului între România şi URSS, care se face, recunoaşte Iliescu, într-o situaţie specială:

”În aceste condiţii, tratatul pe care îl încheiem astăzi are pentru noi o foarte mare importanţă. El demonstrează încrederea reciprocă existentă între ţările noastre. Însemnătatea acestuia este evidentă. Dar trebuie spus că opoziţia dinăuntrul ţării ne atacă şi în legătură cu acest tratat. Ea afirmă că noi vrem, cu ajutorul tratatului, să legiferăm răpirea Basarabiei de către ruşi, să confirmăm pierderea teritoriilor româneşti. Cei de dreapta încearcă să intre în alianţă cu cei de dreapta din Moldova. Dar noi suntem împotrivă” (s.n. .)

Iliescu a încercat să obţină ceva la schimb pentru Basarabia. Gorbaciov nu i-a dat nimic
Practic, semnarea în sine a tratatului dintre România şi URSS a fost pasul care a închis, atunci, discuţiile despre Unire şi peste ”podurile de flori” s-a aşternut apoi praful şi uitarea. La discuţia privată şi secretă între Iliescu şi Gorbaciov, acesta din urmă insistase anterior ca ”Moldova să se hotărască. Ea poate să se dezvolte în pace şi spre binele ei.

O garanţie este faptul că acolo încă nu s-a ajuns la înstrăinare între oameni, precum în unele dintre republici. Nu vreau să spun că doar în Moldova sînt probleme. Să luăm Georgia… (şi aici Gorbaciov începe un excurs al situaţiilor din republicile Uniunii, unde luaseră avânt mişcările naţionale).

Totuşi, liderul sovietic mai spera în salvarea situaţiei, care avea să fie spulberată însă de puciul din august, acelaşi an.

Gorbaciov spunea ”cei care se pregătesc de semnarea tratatului constituie aproape 93% din teritoriile Uniunii, din populaţia ei şi din potenţialul ei economic. Dar nu abandonăm nici restul. Am început discuţiile cu balticii. Ieri a avut loc o convorbire cu lituanienii.

Dar dacă ne întoarcem la Moldova: şi acolo doar, în pofida interzicerii referendumului (pentru URSS – n.n.), zeci şi chiar sute de mii de oameni au votat pentru Uniune.

Acest lucru a demonstrat: confruntarea se va mai menţine. Cu privire la problema Moldovei, vom întreţine contacte cu dumneavoastră. Ştiu că presa dumneavoastră scrie mult în această privinţă şi scrie pe nedrept” (era vorba de majoritatea presei, care, cu excepţia oficioaselor guvernamentale, era pro-unionistă – n.n.).

Iliescu admite faptul şi spune că ”ne străduim să acţionăm, în mod realist. Conducerea ţării consideră că şi la ora actuală totul este clar şi trebuie să pornim de la realităţi, iar istoria este un cu totul alt lucru. Dar este greu să explici oamenilor toate acestea. Aş vrea să vă rog să ne înţelegeţi, să înţelegeţi că sîntem nevoiţi să ne exprimăm în mod diferit, să vorbim în diferite limbi, cu oameni diferiţi. În Moldova, după părerea noastră, existe forţele realiste. Vă sfătuiesc să vă sprijiniţi mai mult pe Snegur. El gîndeşte în mod realist”, îl sfătuieşte Iliescu pe Gorbaciov cu cinism, spunîndu-i să nu-l mire că nu-l va sprijini ”pe faţă”, ca Molodova să adere la URSS.

Gorbaciov nu ştie ce să creadă despre Snegur (”Dar este derutat”, spune el, iar Iliescu admite, ”da, el înţelege aceasta”, însă Iliescu i-a dat o idee, iar Gorbaciov sintetizează: ”După vizita mea în Japonia, îl invit la Moscova, sau poate că mă duc chiar eu în Moldova”.

Iliescu îl susţine: ”Ar fi bine. Tratatul pe care îl semnăm deschide noi posibilităţi pentru contacte cu Moldova, pentru legături umane, pentru relaţii tehnice, sociale şi culturale”.

M. S. GORBACIOV : Este tocmai ce trebuie”.
I. ILIESCU : Cred că moldovenii trebuie susţinuţi în problema Transnistriei, găgăuzilor”. ”
M. S.GORBACIOV : Cred că trebuie să facem totul pentru a nu permite scindarea republicii”. ”

I. ILIESCU : La noi în ţară, cei de dreapta se folosesc activ de toate procesele din Moldova”. ”
M. S. GORBACIOV : Haideţi să pornim de la; faptul că, în primul rînd, viaţa din Moldova trebui să reintre într-un; făgaş normal şi, în al doilea rînd, vom face totul pentru dezvoltarea legăturilor normale dintre România şi Moldova, pe bazele puse de noul tratat”.

Gorbaciov obţinea tot ceea ce dorise de la Iliescu, prin acest tratat: controlul asupra Moldovei. Cel din urmă, nu dorea însă să se întoarcă cu mîna goală, în ţară: ”Şi poate creăm o comisie comună a istoricilor, să gîndească…”, cere el.

Dar Gorbaciov îl dezaprobă: ”Cred că trebuie să aşteptăm. Cînd tensiunea scade, atunci să discute ei, însă acum este nevoie de o stabilizare”.

Odată această chestiune a Republicii Moldova abordate, ca ”primul moment delicat”, pe care Iliescu îl menţionează, el ar vrea totuşi să se întoarcă cu ceva de la Moscova, pentru a prezenta electoratului.

”Aş vrea să abordez şi problema frontierei acvatice din Marea Neagră. Şi în această privinţă au loc dispute în România. Este vorba de Insula Şerpilor. Aceasta reprezintă doar 17 hectare de uscat în faţa Deltei Dunării, la distanţă de 40 de kilometri de aceasta. Cîndva a aparţinut turcilor, pe urmă ruşilor. După primul război mondial, românilor. Apropo, şi după tratatul de pace din 1947 a fost lăsată României. În anul 1948, în cadrul precizării graniţei, a intrat în componenţa URSS. Singurul obiectiv care există pe această insulă este farul. În afară de un grup de militari, acolo nu sunt alţi oameni”, se milogeşte el.

Urmează un răspuns în doi peri al lui Gorbaciov, care-i spune ”dacă aţi pus această problema, o vom studia şi ne vom gîndi”, se vor ocupa ”specialiştii” de asta, dar el are deocamdată ”7 mii de kilometri” în dispută cu China.

Iliescu insistă totuşi, în a obţine ceva:

”Şi acum a treia problemă. În timpul primului război mondial, valorile trezoreriei române au fost transferate în băncile ruseşti. După război am vorbit despre aceasta, dar valorile nu au fost găsite. În anul 1956, o parte din tezaur (aurul sciţilor, din săpăturile arheologice) a fost găsită şi se află acum în muzeele româneşti. Nimic altceva nu s-a găsit. Poate că ar trebui să înfiinţăm o comisie comună? Gorbaciov îi spune că ”aceasta este, de asemenea, o noutate pentru mine. Voi cere un raport cu privire la această temă. Şi pe urmă vorbim şi ne înţelegem”.

”Rezolvarea acestei probleme ar fi, desigur, un moment pozitiv”, insistă Iliescu. Dar Gorbaciov îi răspunde, scurt: ”Dacă se poate face ceva, vom face. Iar acum, probabil, e timpul să invităm delegaţiile”.

Iliescu a vandut Basarabia, crezînd că va primi la schimb Insula Şerpilor, sau tezaurul, sau amândouă. N-a primit nimic. A negat în 2004 fără prea mare convingere, că această întîlnire între el şi Gorbaciov ar fi avut loc, dar din nefericire pentru el, deţin stenograma, chiar din arhiva Fundaţiei Gorbaciov, de unde a obţinut-o Vladimir Bukovski, alături de alte documente, care probează politica pro-sovietică, pînă în ultimul ceas, dusă de preşedintele ales al românilor, din 20 mai 1990.

Semnarea Tratatului cu URSS la 5 aprilie 1991 rămâne poate una din cele mai ruşinoase pagini ale aşa-zisei diplomaţii româneşti, arătînd cît de obedienţi erau încă faţă de sovietici Ion Iliescu şi cei care-l asistau în ”politică externă”.

Pe 19 august începea Puciul de la Moscova şi URSS-ul intra în disoluţie. Pe 27 august 1991, neavând altă alternativă, în urma încheierii tratatului dintre România şi URSS (care formal nu dispăruse), Republica Moldova îşi declara independenţa, după ce fusese vîndută pe nimic de ”fraţii” – tovarăşi de la Bucureşti.

04/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: