CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.III).

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.3)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

În continuarea articolului

”CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA” (Ep.II). https://wordpress.com/post/cersipamantromanesc.wordpress.com/164225

* * *

Multe din localităţile bejenilor români aveau nume româneşti: Arcaşi (pe malul drept al Bugului), Grădiniţă, Şerban, Solobozia Valahă (între Nistru şi Bug), Bucureşti, Vaslui (pe Nipru), Olteanka, Voloskaia (Valahă), denumirile geografice indicând explicit naţionalitatea locuitorilor.

O încheiere la această succintă prezentare a campaniei de identificare a românilor de la est de Bug ar trebui să cuprindă şi destinul oamenilor care au realizat studiul, ca şi posteritatea enormului material documentar rezultat în urma efortului de cercetare.

         OAMENII

Anton Golopentia şi-a continuat activitatea în cadrul I.C.S. în funcţia de director general 1947-19148). În 1950 a fost arestat (ridicat din Biblioteca Academiei) în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cu care colaborase anterior.

Nu a mai fost eliberat din detenţie. Moare în închisoarea Văcăreşti la numai 42 de ani, după ce “cunoscuse” tehnicile de interogare care începuseră să fie folosite în RepublicaPopulară Română.

În 1996, George Popescu, fostul său colaborator îi aduce un cald elogiu, spunând esenţialul despre Anton Golopentia: “Domnia sa ştia că nu eram doar un teritoriu şi o populaţie. Ci un popor şi o ţară”. Nicolae Betea a fost condamnatla 10 ani închisoare şi 5 ani domiciliu forţat în Bărăgan, lângă Feteşti. A murit intr-u azil de bătrâni din Bucureşti. Constantin Pavel, care a executat şi el, o condamnare identică, înnebuneşte.

Sabin Manuila a reuşit în 1948 să părăsească România, stabilindu-se la New York. Aflat pe pământ american colaborează cu dr. Wilhelm Filderman, fostul conducător al “Uniunii Comunităţilor Evreieşti”.

Împreună elaborează studiul” Evoluţia numerică regională a populaţiei evreieşti din România”. Anton Raţiu, de asemenea, anchetat de securitate avea să scrie în volumul publicat în 1994: “Viaţa mi s-a scurs pe acelaşi făgaş, al aceluiaşi destin întunecat, amar, obscur. Destin hărăzit de mereu aceeaşi şi aceeaşi sursă cinică şi barbară”.

Nichita Smochină, recunoscut acum drept cel mai reprezentativ exponent al românilor transnistreni a fost nevoit să se ascundă în munţi ceva timp. Supravegheat operativ de securitate – situaţie de care era conştient – evită să-şi mai întâlnească apropiaţii pentru a nu-i expune unor eventuale măsuri administrative.

Târziu, i se recunoaşte calitatea de membru corespondent al academiei, dar fără să primească şi pensia la care era îndreptăţit în această calitate. Alexandru Smochină care funcţionase ca subprefect în Gvernamintul civil al Transnistriei (1941-1944) a fost interogat cu privire la activitatea sa din Tiraspol şi Berezovca în timpul războiului.

În decembrie 1948 a fost arestat de securitatea romană şi predat organelor sovietice de “specialitate”. Rechizitorul împotriva sa menţiona următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal al R.S.S. Ucrainiene: “spionaj împotriva statului sovietic”, “propagandă antisovietică pe timp de război” şi… “românizarea moldovenilor”.

În 1949 a fost condamnat la 25 de ani de Gulag, pedeapsa pe care a executat-o la Kolama, Republica Yakutia, dincolo de Cercul Polar. A fost eliberat în 1956.

Nu toţi colegii şi colaboratorii lui Golopentia au avut de suferit: Henri H. Stahl şi-a continuat opera.

În 1969 primeşte titlul de “profesor emerit al R.S.R”, devenind în 1974 membru corespondent al Academiei Române. Corneliu Mănescu a ajuns ministru de externe, demis în perioada Ceauşescu.

Traian Herseni a continuat să-şi publice studiile de referinţă până la încetarea din viaţă. Ovidiu Bârlea a lucrat la Institutul de folclor Bucureşti. În 1981 a semnat excepţionalul studiu “Folclorul românesc “(volum II publicat în 1983). Întreaga sa activitate a fost recunoscută ca o pagină de excepţie în istoria folcloristicii româneşti.

Nicolae Marin Dunăre va publica mai multe lucrări de arta populară, studii despre portul popular, broderii ţărăneşti şi ornamentică tradiţională. Gheorghe (George) Retegan, arestat în 1950 sub acuzaţia de “crimă de înaltă trădare” va fi achitat de Tribunalul Militar Bucureşti.

A publicat în “Revista română de statistică”. Până la pensionare a fost profesor la A.S.E. şi Universitatea Bucureşti.

MATERIALUL DOCUMENTAR

Represaliile care s-au abătut asupra unora dintre cercatatori au fost însoţite de o politică de respingere a oricărei analize a rezultatelor obţinute pe teren în condiţii vitrege, datorate numai şi numai abnegaţiei membrilor echipelor coordonate de Anton Golopentia.

Materialul documentar oferit cercetătorilor spre studiu, analiza şi, eventual, actualizare nu a mai fost valorificat din punct de vedere academic, ştiinţific sau documentar.În parte, acest dezinteres a fost încurajat şi de atenuarea interesului pentru destinul românilor din afara ţării, în general şi a romanităţii răsăritene, în special.

Volumul publicat de Anton Raţiu în 1994 a reprezentat singura apariţie în peste 50 de ani. Abia în 2006, când apare monumentală monografie a activităţii I.R.E.B., editată de Sanda Golopentia, preocupările unei generaţii de valoare au fost readuse în atenţia publică; o generaţie care a continuat opera înaintaşilor fără a căror eforturi am fi rămas doar o populaţie obscură, îngroşând rinduriele locuitorilor dintr-un imperiu vecin. Comunităţile studiate între 1941-1944 au suferit, ele însele un proces de deznaţionalizare/asimilare.

Simboluri populare la românii de la Est de Bug

Vasile Harea sesizase devreme că situaţia grupurilor izolate în stepa nu poate dăinui: Această stare de lucruri nu poate să se prelungească la nesfârşit. Înstrăinarea completă îi ameninţa…” (13). Lucurile s-au schimbat după cel de-al II-lea război mondial când, potrivit propagandei sovietice, aceste grupuri de populaţie au început: “Să trăiască în familia unită a popoarelor Uniunii Sovietice, fiind egali în drepturi, fericiţi şi liberi “. Procesul de pierdere identitară a continuat în ritm accelerat; aria limbii române s-a restrâns totodată dramatic. Dispariţia grupurilor etnice, minoritare, izolate de masă mare a contionalilor nu reprezintă, la scara istorică, un caz singular. În ceea ce priveşte evoluţia populaţiilor româneşti se cunoaşte cazul pisticosilor, locuitori valahi din Bitinia, nord-vestul Asiei Mici sau situaţia goralilor din Polonia, desprinse, în timp, din trunchiul lot etnic.

După decembrie 1989, nici noi nu ne-am mai preocupat de cei rămaşi departe. Exceptând fotografiile prof. Vasile Soimaru. (14) şi un documentar realizat de Marian Voicu pentru Televiziunea Romană nu există alte mărturii contemporane despre românii/moldovenii de la est de Bug.

Cu atât mai remarcabile au fost cercetările folcloriştilor din Chişinău, sub direcţia Academiei de Ştiinţe a Moldovei (la acea epocă, încă R.S.S.M.) în regiunile Nikolaev, Khirovograd, în raioanele Voznesensk, Arbuzinca, Pervomaisk, Olsansk (1969-1970) sau în Nordul Caucazului (1987-1988. Trebuie menţionate: culegerea de folclor moldovenesc “Şi cânt codului cu drag” publicată în 1987, volumul lui T. Colac “Nistrule, apleacă-ţi malul. Folclor poetic din Transnistria” apărut la Chişinău în anul 2004 sau lucrarea “Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din Nordul Caucazului” publicată în două volume sub egida Institutului de folclor al A.S. M., Chişinău, 1987.

Jurnalistul de televiziune, Marian Voicu a oferit un document impresionant care ne îngăduie să vedem astăzi, o comunitate românească, ce fusese studiată şi de participanţii la I.R.E.B. Sub titlul “Români uitaţi. Moldovenii de dincolo de Prut”, reportajul intră în viaţa locuitorilor din Martanosa şi Grutkoe, regiunea Kirovograd, sate aflate în stepa ucrainiana de peste 300 de ani. Aflăm un grup uman marginalizat care-şi practică limba maternă în cadrul limitat al relaţiilor de familie; o limbă de ogradă.

Deşi îşi vorbesc limba numai în jurul mesei – aşa cum apar filmaţi – limba română rămâne singurul reper de identitate şi o sursă puternică de confort identitar. Sunt conştienţi de precaritatea vieţii lor. Îi atrag atenţia reporterului ca mai vorbesc limba română, deşi influenţată de limba. ucrainiana, recunosc că “au calicit limba”.

Unul “grăieşte curat”, dar un puşti declara “Ia niznaiu moldovski “, cu toate că înţelege limba maternă.

Şcoala e în ucrainiana, iar biserica nu şi-a revenit după decenii de “ateism ştiinţific”. Matusa Maria Vartic se arata mai sceptică şi precizează, râzând, că ei vorbesc… “limba martanosa”. Mai au rude în Moldova (Basarabia), pe la Cahul.

“Acolo e România?” întreabă o mătuşă.” Nu “, vine răspunsul. “Nu încă”?, se mira mătuşă. (filmul, realizat în iunie 2000 este disponibil pe vimeo.com).

Gustul amar care persistă după vizionare avertizează că, în absenţa unui sentiment real de solidaritate culturală şi lingvistică, românii estici pot fi considerate de-acum încolo doar un subiect de arhivă, o pagină de carte cumpărată la anticariat, un expozeu istoric; fără materialitatea solidă a unei existenţe sociale. O amintire…

Temele de cercetare şi metodologia aplicată în teren aprofundate de poiectul I.R.E.B. constituie o operă unică care ne oferă şi în prezent argumentele pentru a înţelege mai bine mecanismele asimilării.

Subiectul este cu atât mai actual cu cât marile migraţii contemporane- spre statele Uniunii Europene, spre S.U.A sau Canada, şi nu numai – indică şi un scenariu posibil al pierderii condiţiei naţionale originare.

Ştiri de presă menţionau că în anul 2016 s-au născut mai mulţi copii români în afara frontierelor ţării, decât în interiorul lor; un avertisment care justifica abordarea de urgenţă a fenomenului. Exodul masiv al populaţiei României şi deteritorializarea sentimentului identitar pot fi urmate de un proces de deculturalizare, desfăşurat în etape desigur, dar ireversibil.

În sfârşit, soarta ţesăturilor expuse în 1943 la sediul I.C.S. trebuie umarita peste ani. Conform art. 12 din Convenţia de Armistiţiu (publicată în Monitorul Oficial nr. 219/22 septembrie 1944) semnată la Moscova de către Lucreţiu Pătrăşcanu şi mareşalul sovietic Rodion Malinowski, guvernul român s – a obligat să restituie, în “desăvârşită bună stare”, valorile luate de pe teritoriile Uniunii Sovietice în timpul războiului.

Astfel, toate cusăturile – textile de interior sau de port – toate ţesăturile lucrate în şezători de tărăncile române din Dombass au devenit “captură de război” care trebuiau restituite. Şterguri, şervete, păretare, chilimuri, paturi înflorate, scoarţe, broderii în fir de lână sau de mătase, căpătâie (feţe de perne) au devenit la insistenţa învingătorilor – subit interesaţi de arta populară românească – “pradă de război “a învinsului. Nu au mai ajuns în muzeele noastre etnografice. Au fost restituite Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

În mod cu totul miraculos, o mică parte din cusături rămăseseră în grija familei Golopenția în aşteptarea unor vremuri prielnice. După emigrarea doamnei Sanda Golopenția în S.U.A., o parte din ţesăturile achiziţionate la schimb pe malurile Donețului au reintrat în posesia fiicei sociologului Anton Golopenția.

În anul 2006, aceasta donează piesele Muzeului Ţăranului Român. După 71 de ani, ţesăturile ajung, din nou, în faţa unui public avizat: se organizează expoziţia “În urma acului. Românii de peste Bug”, coordonată de Ioana Popescu, M.T.R., 2014.

Un epilog nesperat, singurul, marcat de încrederea stăruinţei.

VA URMA

Note

13) citat de dr. hab. Nicolae Baiesu, “ Observatii privind cultura populara a romanilor de la est de Nistru, Bug, din Nordul Caucazului” , in revista “Akademos”, nr. 2 (13), iunie 2009, Chisinau
14) Vasile Soimaru, “Romanii din jurul Romaniei. Monografie etnofotografica”, Ed. Magic Print-Onesti si Ed. Serebia-Chisinau, 2014
15) Dr. hab. Nicolae Baiesu, op. cit., p. 109-111

SURSA:

România Breaking News – RBN Press - ROMÂNIA BREAKING NEWS

01/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.II)

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.2)

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.2)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

În continuarea articolului:

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.I)

(…) Echipa I.R.E.B(Institutul Central de Statistică 1941-1944)  a plecat din Bucureşti, cu acceleratul de Tighina, pe data de 19 decembrie 1941, ajungând la destinaţie a doua zi, la ora 14:00. În total 14 specialişti, de formaţii diferite, cu orientări politice diferite (inclusiv comunistă), care împărtăşeau entuziasmul pentru cunoaşterea românilor răsăriteni. (Ulterior, numărul cercetătorilor din echipa iniţială a crescut, adăugându-se nume noi, iar alţii s-au retras din motive obiective).

 Începe inventarierea populaţiei româneşti de dincolo de Bug, expediţia coordonată de Anton Golopenția (foto) constituind, până în prezent, un model impecabil de obiectivitate şi probitate ştiinţifică. (5)

Iniţial, I.R.E.B s-a concentrate asupra satelor dintre Nistru şi Bug, în aşteptarea autorizaţiei organelor militare germane de a trece Bugul de Sud. (Transnistria se găsea sub administrare militară românească, în timp ce Germania controla restul Ucrainei. Singurele noastre forţe militare la est de Bug erau cele trei divizii ale Corpului de armată “Decebal”, condus de generalul Corneliu Dragalina).

Ataşatul militar german de la Bucureşti a comunicat Marelui Stat Major abia pe 3 martie 1942 încuviinţarea administraţiei germane că cercetarea să înceapă între Bug şi Nipru.

Anton GOLOPENȚIA undeva la Est de Bug, lângă epava unui avion sovietic doborât

Grupul de Armate Sud aproba, câteva zile mai târziu, că itinerariul de studiu să cuprindă şi românii din Crimeea şi litoralul Mării Azov. În cele aproape trei luni de aşteptare, au fost studiate localităţile apropiate de Bug (Bulgarka, Rakova, Novogrigorievski) şi satele transnistrene Kantacuzinka şi Valea Hoţului. Pe data de 4.6.1942 conducătorul statului autorizează I.C.S. să –si trimită echipele peste Bug. Până la sfârşitul lui 1943 I.R.E.B a acoperit o arie geografică vastă, în împrejurările excepţionale ale războiului, depunând un efort copleşitor.

Membrii echipelor, lucrând uneori singuri au izbutit să depăşească obstacolele create de terenul dificil, vitregia climatului, şi, mai ales, temperaturile aduse de “generalul ger”. Uneori, iarna erau blocaţi cu lunile într-o localitate.La început, întregul proiect părea caracterizat de expresia “a căuta acul în carul de fân”. Imensitatea spaţiului, lipsa iniţială a informaţiilor, ca şi complexitatea subiectelor abordate nu au afectat excepţionalitatea întregului demers. Într-o scrisoare din 1942 adresată soţiei sale Ştefănia, Golopentia afirma cu entuziasm nedisimulat:

          

Temele de cercetare, cuprinse într-un “Proiect de sumar” redactat de Anton Golopenția arată ample preocupări: cultura tradiţională, biserica şi credinţa, meseriile şi industria, colectivizarea satelor şi regimul colhozurilor, situaţia lingvistică, convieţuirea romano-ucrainieana (inclusiv căsătoriile mixte), cu toate aspectele adiacente.

Golopentia îşi îndemnă permanent colaboratorii să respingă tentaţia propagandistică, atent la corectitudinea datelor colectate.

         

În privinţa rosturilor mai adânci ale cercetării ne lămureşte o scrisoare trimisă lui Golopentia (5.11.1943) de către dr. Sabin Manuila, superiorul său direct şi finanţatorul programului I.R.E.B, corespondenţa care stabileşte în termeni cât se poate de categorici obiectivul fundamental.

Drumurile echipelor I.R.E.B. au acoperit spaţiul geografic dintre Bug şi Nipru, începând de pe malul stâng al Bugului de Sud (Nemirov, Olviopol, Alexandrova, Voznessensk, Şerban, Noua Odesa, Nicolaev), continuând spre răsărit spre Bazinul Donbass (Donet şi Lugansk), Cotul Niprului- cu grupul de sate româneşti Voloskoe pe Nipru, Kamenskoe, regiunea Dnepropetrovsk) trecând prin Mirgorod, Arkanghelsk, Krivoi Rog, pe râul Ingulet.

Traseele au străbătut efectiv judeţele (“oblast”) Vosnessensk, Pervomaisk, Nicolaev, Anamenka şi regiunile limitrofe; sute de sate şi cătune (“hutore”), localităţi urbane. Au fost cercetate Melitopol, “Poarta Crimeiei” (70 km de Marea Azov, 150 km de Crimeea), Mariupol la Marea Azov şi satele din “Donet oblast”. (Lista aşezărilor studiate e lungă, întocmindu-se în mod riguros listele care urmau să fie ataşate rapoartelor şi scrisorilor expediate în ţară. (De exemplu: lista localităţilor cu populaţie românească din Tauria de Nord – situaţia pe mai, iunie, iulie 1943 – cuprinde peste 35 de centre, inclusiv o ‘Moldova Noua” şi un sat “Volcanesti”).

Trebuie subliniat că nu am avut la dispoziţie hărţi contemporane pentru a verifica toponomia folosită în rapoarte şi am folosit o harta întocmită de Nichita Smochină, destul de sumară. Am apelat pentru numele actuale la informaţii pe internet întâlnind mai multe dificultăţi: toponimia din perioada 1941-1944 a fost schimbată, ca şi organizarea administrativ-teritoriala din Ucraina sau Federaţia Rusă. De exemplu: Ekaterinoslav poartă, din 2016 numele Dnipro; Kirovograd a fost redenumit Kropivnitki, tot în 2016. În alte cazuri, nu sunt disponibile date despre zonele regionale restrânse.

Astfel, râul Sută, afluent al Niprului nu este menţionat; pe harta lui N. Smochină, în această aria geografică sunt trecute satele româneşti Hotin, Dimitrievka, Român, Mala Divizia şi Varvara. Tot la Smochină apare localitatea Bucureşti pe cursul mijlociu al Niprului, în faţa localităţii Cremenciuc, acum dificil de reperat. Ca urmare, localizarea unor localităţi, ca şi denumirea lor contemporană nu au putut fi actualizate cu exactitate.

La începutul anului 1943 I.C.S. a organizat în sala bibliotecii o primă informare de etapă, prezentând rezultatele cercetării de dincolo de Bug. Cu această ocazie au fost prezentată o expoziţie de ţesături populare ale românilor din Bazinul Donetului, cusături care prin “izvoadele” lor constituiau un indiciu pentru stabilirea regiunii de origine a locuitorilor. Motivele cusăturilor expuse dovedeau o certă identitate cu arta popular românească. Exponatele erau destinate Muzeului de arta naţională din Bucureşti şi muzeelor din Sibiu şi Timişoara.

Pe simezele expoziţiei au fost expuse şi fotografiile realizate de Nicolae Economu, înfăţişând locuitorii cu diverse prilejuri: petreceri, nunţi, munca câmpului.Au vorbit Dr. Sabin Manuila, Anton Golopentia şi profesorul Constantin Brăiloiu. Interesul real pe care l-a stârnit manifestarea s-a vădit prin audienţa prezentă: Maria (Mareşal) Antonescu, Veturia (Octavian) Goga (ambele doamne se aflau în conducerea Consiliului de Patronaj), profesorii Ion Nistor, Alexandru Tzigara Sarmurcas, Vasile Stoica (din partea Ministerul Afacerilor Străine), etnograful şi scriitorul Emanuil Bucuţa.

Pentru a descoperi cât mai mult din spaţiul cu populaţie românească, pe teren s-a apelat şi la intervierea unor informatori – plecaţi din satele lor – care puteau oferi date despre cătunele unde nu ar fi putut ajunge specialiştii I.R.E.B.

Aşa este cazul informatorilor Straton, Nichita şi Grosu, întâlniţi la Tiraspol care au furnizat date despre satele româneşti din Caucaz.

În marea lor majoritate, românii dintre Bug şi Nipru se identificau drept moldoveni, numindu-şi limba “moldovenească”. Populaţia de aici, muncitori ai pământului, cu un nivel de instrucţie redus sau chiar absent nu puteau să distingă – şi nici nu li se putea cere – între un grai al limbii române şi limba romană pe care o vorbeau ei înşişi. În plus, unii dintre strămoşii lor veniseră chiar din Principatul Moldovei, colonizaţi de Ecaterina a II-a (1729-1796).

Împărătiţa” planificase crearea unei “Moldove Noi” şi translarea graniţelor ‘Vechii Moldove”. Ajunşi în spaţial răsăritean înainte de unirea din 1859 nu ştiau nici de “români”, nici de “România”, memorând doar ceea ce l-ar fi povestit străbunii despre ţara moldovenească. Ca atare “amintirea patriei” româneşti nu exista; se considerau “moldovieni”, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor.

 Nu aveau o conştiinţă naţională – nu aveau cum – dar, folclorul lor se referă la originea lor etnică.

Motive populare românesti dincolo de Bug

(De altfel, până la 1792 când intră în componenţa Imperiului Ţarist, Transnistria era o “margine”, o “kraina”, unde se stabileau locuitori din Bucovina, Podolia, Moldova, laolaltă cu fugari slavi, ucrainieni, polonezi, cazaci, întemeindu-şi gospodării, departe de o autoritate care să controleze arealul geografic. 

Cu toate acestea, marea surpriză a echipelor I.R.E.B. a fost descoperirea faptului că locuitorii dintre Bug şi Nipru provenea, de fapt, din toate provinciile locuite de români înainte de crearea în 1918 a statului naţional unitar român. 

Pe lângă emigrarea naturală, spontană către un teritoriu subpopulat sau nepopulat a existat şi o politică activă de colonizare, promovată de autorităţile ţariste pentru a asigura populaţia/forta de muncă necesară imenselor teritorii dobândite în urma războaielor victorioase.

Începând din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, emigranţii din principate îşi părăseau locurile de baştină din cauza catastrofelor de tot felul (ciumă, foamete, războaie) şi a regimului fiscal; încă se mai păstrează expresia: “a da bir cu fugiţii”. Imigranţii din Transilvania suportau, mai ales după urbariile Mariei Tereza şi presiunea catolicizării şi a maghiarizării. Vremurile tulburi îi determină pe românii din Crisana şi din Banat să plece în bejenie spre Rusia “ortodoxă”. În Banat, demilitarizarea satelor grănicereşti româneşti şi sârbeşti a îngroşat rândurile românilor din Rusia.

În regiunea Kirovogradului, trei sate – Martanosa, Pancevo, Kani – purtau numele satelor de la vărsarea Tisei în Dunăre de unde plecaseră coloniştii. Fenomenul a existat şi invers – deplasări mai reduse către vest – în sensul că muntenii treceau Oltul în Transilvania. Un cântec popular, cu circulaţie până la sfârşitul sec. al XIX-lea suna astfel: “Hai mindro să trecem Oltul/Să schimbăm vorba şi portul/C-aici nu ne prieşte locul”. Aceeaşi stare de spirit trebuie să fi existat şi printre alţi imigranţi.

Începând din 1750 prinde contur regiunea Noua Rusie (numită iniţial Noua Şerbie), concept politico-adminstrativ care vehiculat din nou, după anexarea Crimeei în 2014. Conduşi de un anume colonel Lupu (Zverev), cetele de pribegi români primesc pământ în regiunea Ecaterinoslavului.

După Pacea de la Bucureşti (1812) boieri şi funcţionari din Moldova au fost împroprietăriţi în gubernia Kerson: un Catargiu primeşte 24.000 desetine (1 desetina rus. =1,09 ha. Rom.), Scarlat Sturdza (primul guvernator al Basarabiei) 12.000 desetine, un Cantacuzino 10.750 desetine, consilierul Cucu 6.050 destine, s.a. Un studiu cuprinzător publicat de Nicolae Dragomir urmăreşte transhumanţa ciobanilor din Mărginimea Sibiului.

Drumurile i-au purtat în Turkmenistan, Daghestan, regiunea Terek, Bataisk de lângă Don şi Caucazul de Nord. Unii dintre aceşti păstori iernau cu turmele lor în bălţile Niprului. Destui au rămas pe loc, suferind de pe urma politicilor de “rasculacire” (deschiaburire) de după revoluţia bolşevică. (6) Anterior acestui volum, unele surse au menţionat caravanele aromânilor (“carvanarii”) din Zagorul Pindului care ajungeau la Chişinău şi Odesa, înaintând până la Nijni Novgorod, la confluenţa fluviului Volga cu afluentul sau Oka.

          Până la adoptarea teoriei “moldovenismului”, autorii sovietici recunoşteau caracterul românesc al populaţiei stabilite la est de Nistru.

Astfel, geograful Lev Semionovici Berg (născut la Tighina), în lucrarea “Populaţia Basarabiei” (Ed. Academia de ştiinţe a Rusiei, Petrograd, 1923) preciză: “Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţile vecine Basarabiei, a guberniilor Podolia şi Kerson; într-un număr mai mic, ei locuiesc, de asemenea, în gubernia Ecaterinoslav “.

Folclorul românilor stabiliţi dincolo de Bug documentează, indirect, locurile de unde au plecat bunii şi străbunii lor. Surprinzător este faptul că ţărani stabiliţi la mii de km. depărtare de ţară – unii dintre ei fără să-şi fi părăsit vreodată cătunele izolate – pomenesc în cântecele lor de locuri şi localităţi care nu aveau practic de-a face cu orizontul stepei unde îşi duceau traiul.

Gheorghe Retegan, participant la cercetările I.R.E.B. povesteşte: “Mi-a cântat o babă din Bazinul Donetului “Jiule puştiule/Secati-ar izvoarele/Să trec cu chicioarele “. Nu zicea “picerele” cum zic oltenii, ci “chicioarele”. Deci se moldovenizase, chiar dacă ea fusese olteancă… Nu ea, străbunica ei.” (7)

          Anton Raţiu consemnează câteva cântece auzite la ciobanii din Crimeea:

                  – “Du-te drace de te suie/Pe masă la Orăştie/

                      Şi ie drumul care scrie/Muscalii la cătănie”

                   – “Câte târguri am umblat/Piste-ai tăi ochi n-am dat/

                    Numa-n tirgu’ Chişinău/Creste-0 floare-n chipul tău “

                  – “Cât îi Tara Ungurească/Nu-i ca fata rumâneasca/

                   Asa-nanta şi frumoasă…”

                   – “Murguleţ cu coamă val/Hai de-o vale şi-nca-un deal/

                    S-ajungem noi în Ardeal/Să-mi văd pe surori şi fraţi/

                    Cei de tara-nstrainati “

                  – “Murguleţ, inim-aprinsa/Hai mă scoate pân-la Tisa/

                   C-acolo-i tabara-ntinsa”

Într-un cântec baladesc, haiducul sta de vorbă cu murgul sau pe drumul până la Cernăuţi, unde îşi întâlneşte tovarăşii:

                   – “C-acolo toţi fraţii vin/Din Soroca şi Hotin/

                     De la Bălţi şi din Orhei “

Geografia subiectivă care apare în poezia populară e mai puţin amintirea unor experienţe personale, cât memoria reziduală a celor auzite cândva în familie. Astfel apar cele trei cursuri de apă (Bugul, Nistru şi Prutul) de care fusese legată existenţa comunităţilor:

                   – “Buhule malosule/Saca-ti-ar izvoarele/Să-mi petrec chicioarele/

                     Să-mi văd surauarele/Se mai fac sarneanele”

                    – “Nestri, Nestri, malu tău/Diparti-s di neamu’meu”

                    – “Trecu- i Nistru-n ceia parte/În neagră străinătate”

                    – “Prutu ista ne desparte/Prutu ista n-are moarte/

                    De ne-om pune noi cândva/Şi cu gura l-om saca “

                    – “Frunza verde saminoc/Am să trec/Prutu înot/

                    Ş-am să-l trec în cela mal/Să mă răcoresc de-amar”

Folclorul cules de echipele I.R.E.B. transmite repetat sentimentul apăsător de înstrăinare trăit de primii colonişti ai estului. Cântecul “Frunza verde păpuşoi” a avut o circulaţie quasi-generala în satele dintre Bug şi Nipru:

                    “Frunza verde păpuşoi/Ne-a avut maică pe doi/

                    Unu marţi, da unu joi/Şi-o umplu ţările cu noi

                    Frunza verde de secară/Şi-o purces maica prin ţară

                   Să ne strângă grămăjoară/Să ne strângă, să ne plângă

                   Da’ de strâns nu ne-o mai strâns/S-o pus jos şi tot ne-o plâns (8)

Fără să amintească locul de baştină, cei plecaţi departe tânjeau după “fraţi” (în sensul de “conaţionali”, de “neam”) şi o “ţară” unde să regăsească sentimentul de unitate, dorindu-şi – aşa cum mărturiseşte versul popular – să vadă “fraţii grămăjoară/adunaţi toţi într-o ţară”; fără să conştientizeze îşi doreau o patrie sanctuar. Câteva cântece din Transbugia amintesc amarul experienţei imigranţilor:

                    “Creşte plopu dintr-un sânge/Strainia mă mănânce/

                   Creşte plopu dintr-un glod/Pui străin am să mă-ngrop “.

Un studiu semnat de Ion Apostol, participant la I.R.E.B. (9) înregistrează onomastica frecvenţa în 15 sate aşezate pe malul stâng al Bugului şi alte 10 sate din regiunea Kirovograd. Onomastica era românească: Anghel, Albu, Balaban, Barbalata, Barladeanu, Căprior, Codreanu, Ciorba, Dinu, Dănilă, Florea, Focsa, Gaina, Galusca, Harbuz, Huţul, Iacob, Irimia, Lapusneanu, Lupaşcu, Manea, Moldovan, Munteanu, Oancea, Oprea, Pana, Picirita, Plăcintă, rasol, Rata, Roman, Sandu, Scarlat, Smochină, Sprânceană, Talpă, Tălmăci, Ţigănaş, Ursache, Ursu, Vasilache, Veveriţă, Zir, Zmeul. Potrivit autorului: “Tabloul acesta onomastic constituie una dintre dovezile puternice ale romanităţii moldovenilor de la est de Bug. El poate oferi interesant sugestii asupra ţinuturilor româneşti de unde au plecat băjenarii de odinioară “.

Etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, invitat de Golopentia să studieze folclorul musical în satele Lisa Horă, Martinosa, Horosco (Elisavetgrad) şi Alexandrovca (Vosnessensk) a intregistrat mai multe discuri pentru Arhivă de Folclor. Profesorul Brăiloiu a constatat mai multe asemănări cu muzica ţărănească din Muntenia şi Oltenia, decât cu melosul din Moldova, Basarabia sau Bucovina, ţinuturi apropiate de regiunile estice cercetate. După autoexilarea sa în Elveţia, Constantin Brăiloiu a inclus cinci dintre piesele muzicale înregistrate în Transbugia în colecţia pe care o editează la Geneva. În România, vechile înregistrări par de negăsit. (10)

Comunităţile ţărăneşti cercetate indicau o îndârjită menţinere a culturii tradiţionale comune, în linii generale, tuturor ţinuturilor locuite de români. Marile evenimente din ciclurile existenţiale (naştere, căsătorie, moarte) respectau modelele culturale cunoscute în etnografia noastră. Organizarea casei şi a gospodăriei (cultura materială) şi obiceiurile tradiţionale de sărbători (spiritualitate) au împrumutat mai puţin sau de loc de la ucrainienii şi ruşii cu care convieţuiau.

Colindele Crăciunului sau Pluguşorul cântat la trecerea dintre ani, de exemplu, nu sunt decât variante locale ale aceluiaşi tezaur folcloric. Păstrarea limbii materne (lb. Română în grai moldovenesc) – chiar dacă, inevitabil, ucrainizată sau rusificată – a dovedit cercetătorilor o rezistenţă etnică neobişnuită. În contact cu românii (militari din teatrul de război sau antropologi din echipele I.R.E.B) spuneau, cu vădită mirare: “Ori dumneavoastră sunteţi moldoveni, ori noi suntem români, că tari ghine ni-ntalegim…” (11). Anton Raţiu a vorbit despre o identitate de structură spirituală, explicând: “Toţi cei de acolo te primesc cu acelaşi căldură şi ospitalitate caracteristică neamului nostru, cu acelaşi suflet cald ca şi românii din preajmă Carpaţilor.

Iar dacă asişti la manifestările lor de sărbători, greu poţi crede că te afli atât de departe de pământul patriei şi foarte greu poţi crede că ei au trăit atâtea generaţii rupţi complet de trupul patriei. Când vezi toate acestea este cu neputinţă să nu te întrebi ce forţă i-a putut menţine atât de statornici în păstrarea identităţii lor, în ciuda tuturor tendinţelor de slavizare la care au fost supuşi, nu de puţine ori cu brutalitate”. (12)

Foto: Grup de romance de la Est de Bug

Fireşte, complexitatea studiului sociologic realizat sub conducerea lui Anton Golopentria nu poate fi prezentat aprofundat în spaţiul restrâns al unui articol. Ne limităm să enumerăm, strict ilustrativ, temele majore de cercetare – unele finalizate în studii şi referate, altele nu – pe care le-au urmărit echipele I.R.E.B.

Menţionăm astfel: observaţii lingvistice (Eugen Seidel), studii folclorice (Anton Gopolentia, Ion Apostol Anton Raţiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru), Crăciunul şi Anul Nou la românii de la est de Bug (Ion Apostol), graiul românimii orientale în cadrul unităţii şi latinităţii limbii române (Diomid Strungaru), românii şi ucrainienii (Popescu Gheorghe), organizarea administrativă sovietică (Ion Oancea), ideea de justiţie (Gheorghe Bucurescu), mecanismul şi principiile sistemului educativ (Nicolae Marin Dunăre), asistenţa socială (Traian Georgescu), funcţionarea colhozurilor (Bucur Schiopu), organizarea comerţului şi creditului (P. Mihăilescu), administraţia românească în Transnistria (Ion Oancea).

     În ceea ce priveşte răspândirea românilor în Rusia şi Ucraina (fosta R.S.S. Ucrainiana) două referate întocmite de Alexandru Smochină oferă perspectiva generală:

  • Primul grup de localităţi cu populaţie românească se găsea între Nistru şi Bug (Trasnistria propriu-zisă). Aşezările începeau la nord de Moghilau, deasupra oraşului Baltă şi se întindeau în est pe ambele maluri ale Bugului de Sud. La vest, localităţile urmau cursul Nistrului, fără întrerupere până în sud, spre Limanul Nistrului, în apropiere de localităţile Maiaki şi Ovidiopol
  • Al doilea grup ocupa malurile Bugului, începând la sud de oraşul Olviopol (aproximativ vis a vis de Golta pe malul sting), iar la est până dincolo de satele Moldovanka, Moldovka şi Odaia. Satele românilor continuau spre sud, pe malul drept, până la Novaia Odesa.
  • Câteva aşezări exitau în regiunea Nicolaev, Teaghinka şi Kerson.. În oraşul port Odesa, unul din cele trei cartiere locuite de români se numeşte şi acum “Moldovanka”.

Alexandru Smochină a elaborat studiul (probabil în 1941), fiind destinat informării cercetătorilor din teren. Autorul – fiul lui Nichita Smochină – era la acea dată funcţionar în cadrul I.C.S.

Atât textul citat aici, intitulat “Aşezarea şi răspândirea românilor în Ucraina şi Rusia”, cât şi un al doilea referat, datat 25.5.1941 (cu titlul “Aşezările românilor de peste Nistru”) au fost descoperite, prin eforturile doamnei profesor Sanda Golopentia, după mai multe decenii (abia în iunie 2002) în “Fondul G”, arhivat obscur, fără alte menţiuni, în depozitele Institutului Naţional de Statistică.

În afara celor două grupe principale de populaţie românească au existat (mai exista oare?) insule compacte de sate în jur de Elisavetgrad, în regiunea Dnepropetrovsk pe Nipru, câteva aşezări în ţinutul Kievului, la est de Kiev. În regiunea Jitomir (cu localităţile Berdicev, Singura, Traian, Rauta s.a.) prezenţa românilor se datorează, probabil, colonizărilor dintre sec. XIV-XVI.

În reg. Harcov, unde se refugiase Dimitrie Cantemir, autorul apreciază – fără să dezvolte susţinerea – că românii/moldovenii se aflau acolo, dinainte de sosirea domnitorului. În Caucazul de Nord, pe râul Terek care se vărsa în Marea Caspică se aflau satele din apropierea oraşului Mosdok.

Dincolo de M. Caspică au fost menţionate colonii în jurul oraşului Vernoe sau în regiunea Akmulinsk.În urma războiului Crimeei, pe malul răsăritean al Marii Negre au fost aşezaţi primii colonişti români, între oraşele Krinsnodar, Novorossiisk şi Gagry.

În Peninsulă Crimeea, prezenţa românilor e semnalată în jurul localităţii Perecop, satele Subsan, Soloniesti, Tamaba. Studiile lui Al. Smochină oferă informaţii interesante despre românii din Siberia care au fost impropietariti acolo sau au fost exilaţi în perioada ţaristă sau după 1929 când a început colectivizarea.

Între 1914-1918 sunt duşi în Siberia românii căzuţi în prizonierat, majoritatea lor fiind transilvănenii care au luptat în armata austro-ungară.

SURSA:

România Breaking News – RBN Press - ROMÂNIA BREAKING NEWS

VA URMA

Note

5) Prof.dr. Sanda Golopentia, editor, “Anton Golopentia. Romanii de la est de Bug “, cu introducere, note si comentarii, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2006. Lucrarea, publicata in doua volume ( vol. I- 615 pagini, vol. II – 926 pagini ) reprezinta o referinta esentiala, indispensabila pentru cunoasterea tuturor aspectelor asociate cu proiectul care a urmarit identificarea romanilor de la Bug.
6) Nicolae Dragomir, “ Oierii margineni din Basarabia, Crimeea, Caucaz si America de nord”, Cluj, 1939 ; de asemenea: Nicolae M. Popp, “Transnistria. Incercare de monografie regionala”, Bucuresti, 1943 si Stefan Metes, “ Emigrari romanesti din Transilvania in sec. XIII-XX . Cercetari de demografie istorica”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971
7) Interviu inregistrat in 1985 de Zoltan Rostas, publicat in Sanda Golopentia, op. cit., vol.II, p. 465
8) Pentru folclorul romanesc de dincolo de Bug a se vedea studiile semnate de Anton Golopentia, Ion Apostol, Anton Ratiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru in Sanda Golopentia, op. cit. , vol. II
9) Publicat in revista “Sociologie romaneasca”, anul V, nr. 1-6, 1943
12) Anton Ratiu, in Sanda Gopolentia, op. cit., vol.II, p.494
10) Constantin Brailoiu, “ La collection universelle de musique populaire enregistree”, 40 de discuri ,aparute intre 1951-1958, Geneva
11) Diomid Strungaru , “Numarul romanilor transnistreni”, in Sanda Golopentia, op.cit. , vol. II,p. 626
12) Anton Ratiu, in Sanda Golopentia,op. cit. , vol. II, p. 494

31/08/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Execuții în rândul ţăranilor români participanți la marea răscoală din în 1784 condusă de Horea, Cloșca și Crișan

236 de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan. Ce a provocat  revolta țărănimii iobage din Transilvania de la 1784-1785 - Alba24

Execuţia lui Horea şi Cloşca de la Alba Iulia, la 26 februarie 1785 nu a fost singurul martiraj aplicat cu brutalitate asupra ţăranilor români participanţi la marea răscoală, scrie Dr. Gheorghe Anghel în http://www.dacoromania-alba.ro.

Nobilimea din comitatele Alba, Hunedoara, Cluj, Arad etc a început să se răzbune şi să execute în masă ţăranii prinşi în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1784.

Execuţiile au fost oprite în urma ordinului împăratului, sosit în Transilvania la 27 noiembrie 1784, aplicat imediat de contele Iankovits.    

Până atunci la Alba Iulia au fost executaţi 11 ţărani în ziua de 25 octombrie. Între aceştia s-au aflat: Ursu Uibariu, considerat cel de-al patrulea căpitan al răscoalei, însărcinat de Cloşca să încheie armistiţiul de la Tibru cu căpitanul Schultz.

A fost tras în teapă la Alba Iulia. Ceilalţi căpitani numiţi de Horea şi Cloşca au fost: Toma Sânghetean, Vasile şi Ion Munteanu, cărora călăul le-a tăiat capul: Iacob Muntean şi Irimie Martian au fost frânţi cu roata iar Mihoc a fost tăiat de viu în patru bucăţi.

Acelasi cu nume de principe Grancea Rakoczi din Alba Iulia, care a executat pe Horea şi Cloşca, a dus la îndeplinire, contra plată, voinţa nobilimii. 

    După 28 februarie au mai rămas în închisoarea din cetatea Alba Iulia circa 400 de deţinuţi şi după o riguroasă selecţie făcută de contele Iankovits, au mai fost reţinuţi 120. Dintre aceştia 60 au fost pedepsiţi cu lovituri de bete şi eliberaţi iar dintre ceilalţi 25 au fost condamnaţi la moarte în luna martie 1785, iar în mai încă 9.    

Între aceştia se aflau cei mai renumiţi căpitani şi conducători ai răscoalei din părţile Hunedoarei, Zarandului şi Albei.

Cei mai cunoscuţi au fost: Pol Constamin din Crisciori şi Popa Hagi Crişănut din Bistra, om învăţat şi cunoscut în Munţii Apuseni, ambii condamnaţi la moarte prin tragerea în teapă, căpitanii: Vasile Zgârciu din Abrud, Iacob Toader din Vidra, prin tragere în teapă şi Dumitru Todea, fostul jude din Râu Mare (Albac) arestat şi învinuit de tulburările iscate în târgul Câmpenilor în 1782 a fost condamnat la tăierea capului iar corpul să i se taie în 4 bucăţi şi să se pună în ţepe de domeniul de sus.

Acesta a stat închis 2 ani în castelul Kemeny din Galda, Cloşca încercând să-l elibereze în toamna anului 1784.

A mai fost învinuit de faptul că la sfătuit pe Horea să plece la Viena, procurându-i bani de drum (circa 300-400 florini). Celorlalţi condamnaţi la moarte trebuia să li se taie capul iar fiului cel mare a lui Horea, Ionuţ a primit un an de închisoare.   

  Cei mai mulţi condamnaţi au rămas în închisoarea cetăţii din Alba Iulia urmând ca Împăratul Iosif al II-lea să le confirme sentinţele.

În noaptea de 7 august 1785 , 31 dintre condamnaţi între care 20 condamnați la moarte au evadat.

Între 3 şi 7 august condamnaţii au lucrat noaptea, în timp ce unii cântau şi fluierau, reuşind să facă o spărtură în zidul cetăţii pe care ziua o astupau din nou spre a nu fi descoperiţi. În ziua de 6 august l-au chemat degrabă pe Popa Nicolae Raţiu ca să-i împărtăşească taina lor şi să-i ceară sfatul.

Acesta i-a mângâiat, binecuvântat, promiţându-le că nu-i va denunţa; au ieşit din închisoare noaptea pe la orele 2, unul câte unul pe o frânghie improvizată, fugind în pădurea apropiată. O parte au luat-o spre Mureş, iar alta spre Zlatna. 

    Faptul a produs o mare nelinişte în rândul autorităţilor şi nobilimii. Emisari speciali au străbătut satele din munţi anunţând că dacă se vor preda sentinţele lor vor fi revizuite. În primele 2 săptămâni s-au reîntors 16 condamnaţi, apoi rând pe rând toţi.

Ofiţer austriac citeşte ţăranilor decretul imperial de amnistie

Împăratul le-a comutat pedeapsa din condamnare la moarte la 3 ani muncă silnică la lucrări publice.  

   Prin intervenţia împăratului condamnările au încetat şi suferintele au fost mai puţine. Totuşi cea mai mare parte dintre condamnaţi au fost deportaţi împreună cu familiile lor în Banat pierzându-li-se urma.

09/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: