CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 5 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

5 februarie, în istoria noastră

1601: Vestitul haiduc Baba Novac, căpitan al lui Mihai Viteazul, a fost ars pe rug în piata Clujului, la ordinul nobilior maghiari.

Imagini pentru baba novac photos

Baba Novac (n. 1521 în satul Poreci din Serbia anexată de Imperiul Otoman), a fost un luptător consecvent împotriva Imperiului Otoman, căpitan al oștii de haiduci din armata lui Mihai Viteazul.

Este un erou național al Serbiei, fiind respectat ca personalitate militară și în România. În 1601, aflat în solie, a fost arestat de autoritățile (Dieta) maghiare din Cluj, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și ars pe rug în cetatea Clujului după care trupul i-a fost tras în țeapă și expus în dreptul fortificațiilor orașului.

La câteva zile după lupta de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul s-a întors biruitor la Cluj. Aflând locul unde a fost executat Novac, Mihai Viteazul a pus un steag în amintirea bravului ostaș și haiduc. În jurul moșiei dăruite lui Baba Novac de către Mihai Viteazul s-a dezvoltat de-a lungul timpului cartierul craiovean Brazda lui Novac.

Fiii săi (Novăceștii), au fost la rândul lor aprigi luptători antiotomani. A avut un frate, Radovan, și mai mulți fii. Eroul Baba Novac a apucat să haiducească și să lupte împreună cu fiul cel mare, Gruia Novac (despre care s-au scris atâtea balade și s-au țesut numeroase legende).

1690: S-a încheiat, la Sibiu, tratatul dintre domnul Moldovei, Constantin Cantemir (n.1612-d.1693; domn al Moldovei 1685-1693).

şi Sfântul Imperiu Romano- German, reprezentat prin generalul imperial Donald Heissler.


 Foto: Domnii Moldovei Constantin şi fiul său Antioh,
frescă la mănăstirea Mera, jud. Vrancea

Tratatul de la  la 5/15 februarie 1690 la Sibiu  încheiat un tratat din 5 articole între domnul Moldovei i şi împăratul habsburgic, prevedea garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb,Moldova  era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte.

Cantemireştii, conform chiar spuselor ilustrului sau fiu  Dimitrie Cantemir, erau “coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm”.

Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir” . Conform acestei opinii, Teodor este primul reprezentant al familiei, care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ar fi trecut în serviciul Ţării Moldovei, fiind miluit de către domn cu o slujbă şi moşii în sudul ţării. Ulterior, după ce tătarii cuceresc pământurile respective, Teodor primeşte trei moşii în ţinutul Fălciu şi administrarea ţinutului Codru. 

P.P. Panaitescu arăta că “în împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viaţa tatălui său, el nu putea face operă de cronicar obiectiv, chiar sentimentele fireşti ale unui fiu faţă de părintele său îl sileau să înfrumuseţeze, să înnobileze figura morală a lui Constantin Vodă” , iar  C. C. Giurescu, probabil în baza informaţiei preluată din I. Neculce, consideră că domnul “Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului” 

Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă unde s-a aflat în serviciu la doi regi – Vladislav şi Jan Cazimir “…A servit timp de şaptesprezece ani în armata polonă, ajungând “rotmistru”, sau căpitan de cavalerie” [7]. S-a evidenţiat în bătăliile cu suedezii. În Polonia a făcut cunoştinţă cu Langlois Franзois (gravor francez), care l-a găzduit pe Cantemir la Paris în perioada 1643 – ianuarie 16478.

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întâi vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)” [10]. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, de a-l susţine pe Cantemir la domnie. 

Având relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag , după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.

Din cei doi feciori ai sai, Dimitrie a fost lăsat ostatic la Constatinopol.

 A fost printre puţinii domni ai epocii sale  care şi-au păstrat tronul până la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator.

 În timpul domniei lui Antioh Cantemir, osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

1713: De ziua prăznuirii Sfintei Agata, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, mitropolitul Antim Ivireanul al Ţării Româneşti s-a hotărât să clădească Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (cunoscută astăzi ca Mănăstirea Antim), punând toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt locaş, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul şi Marele Mir.
  De atunci, an de an, scria el , “să se îmbrace  o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, şi să i se dea 230 bani, pentru căci în ziua pomenirii sale (a sfintei Agata ), prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica”.

Manastirea Antim - Bucuresti

În afară de averea sa personală, Mitropolitul Antim a mai primit, fie în dar, fie prin cumpărare, diverse locuri sau imobile, nu numai de la creştinii din Bucureşti, dar chiar şi din alte oraşe, printre care s-au numărat  Drăguşin Vistiernicul, Constandin logofătul şi femeia sa Smaranda, Manea Ceauşul cu fratele său (dau terenuri în Bucureşti ), Maria Băneasa Mileasca şi ginerele ei (“un loc cu venituri în Târgovişte “), Chirca Budeanu ( “un codru de loc” pentru mănăstire), Lefter Vornicu (“6 răzoare de vie “).

Imagini pentru manastirea antim

Mănăstirea a fost construită în “mahalaua popii lui Ivaşco”, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metrii spre apus. Sfinţirea bisericii are loc în anul 1715, după cum reiese şi din pisania frumos sculptată în cadrul portalului monumental al uşii de la intrare.

1851: S-a născut la Brăila, Ştefan Hepites, fizician si meteorolog, membru al Academiei Române; a înfiintat, în 1878 la Brăila, prima statie meteorologica românească, iar în 1884 a creat prima stațiune meteorologică la București, la Școala de Agricultură de la Herastrău, mutată în 1888 la Filaret.

A conceput, împreuna cu I.St.Mutar, prima harta magnetica a României, de numele lui legându-se si înfiintarea primelor stațiuni seismologice din țară; (d.15 septembrie 1922).

A fost membru titular al Academiei Române din 1902, vicepreşedinte al acestui for (1910-1913; 1919-1921); (m. 1922).

1859: A murit la Iași (la numai câteva zile după Unire), prozatorul și memorialistul român Alecu (Alexandru) Russo, unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai paşoptismului și ai militantismului unionist .  

 Este autorul volumului “Cîntarea României”, tipărit anonim; fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române; (n.17.03.1819, la Chișinău).

„Cântarea României” a fost publicată pentru prima dată în anul 1850  în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, în versiune franceză. In limba româna va aparea în România literară a lui Alecsandri in 1855.

 „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată „Cântarea României” …

E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului.

O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii sale data de  4 februarie 1859.

1861: La Sighet s–a înfiinţat “Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş”, a Asociaţiei Naţionale pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. A avut o contribuţie însemnată în emanciparea culturală şi naţională a românilor, în păstrarea, conservarea şi transmiterea elementelor de identitate cultural-naţională locală.

La 3 septembrie 1860, s-a constituit o comisie de iniţiativă care a hotărât întocmirea statutelor viitoarei asociaţii, căreia-i revenea misiunea înfiinţării Preparandiei Române. La 5 februarie 1861 era ales comitetul de conducere alcătuit din comitele suprem Iosif Man – preşedinte, Mihail Pavel – vicepreşedinte, Petru Mihalyi – secretar, având printre membrii personalităţi de marcă ale vieţii politice şi spirituale maramureşene, dintre care în timp s-a evidenţiat şi dr. Ioan Mihalyi de Apşa

1867: S-a încheiat acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania si Banatul rămâneau încorporate Ungariei, pierzandu-si autonomia.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru statul austriac. Înfrînt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace, exista posibilitatea dispariției acestui stat, care stăpînea numeroase popoare și teritorii străine.

Imagini pentru franz joseph photos

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I (foto) a găsit soluția intăririi statului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor.

 Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria. Îngrijorat de intensificarea luptei popoarelor aflate sub stăpînirea sa, împăratul a preferat realizarea acestui compromis cu nobilimea maghiară, care deținea cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Foto: Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918                                     

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie),  nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, din Transleithania.

Limbile vorbite în Austro-Ungaria după: William R. Shepherd, Distribution of Races in Austria-Hungary, Historical Atlas, 1911 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria dobîndise dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

 De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei).

Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

 Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea inclusiv teritoriile locuite de croați, sîrbi, sloveni și de românii din Transilvania și Banat.

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

 Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranaṭionaliste în partea ungară a austro-ungariei, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei.

Statul austriac a fost salvat, prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare se aflau, în continuare, sub dominație străină, dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare. Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supusi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

1876: Apărea prima revistă românească de medicină din Transilvania (până în 1882), editată de medicul şi scriitorul Pavel Vasici-Ungureanu (1806-1881). A apărut inițial la Timișoara (1876–1877), apoi la Gherla (1878–1880). Publicația aborda probleme de educație și popularizare a noilor descoperiri din lumea științei.

1887: S-a născut la Caransebeș, generalul erou Corneliu Dragalina, participat la ambele războaie mondiale; d.11 iulie 1949, București .

Era fiul generalului Ioan Dragalina (n. 16 decembrie 1860, Caransebeș, Imperiul Austriac – d. 9 noiembrie 1916, București, România),care a murit eroic în luptele din Valea Jiului în Primul Război Mondial.

A decis să-și urmeze tatăl în cariera militară. A urmat Școala de ofițeri de artilerie și geniu din București (1905-1907) și Școala Superioară de Război (1919-1921).

 Pe 10 octombrie 1916, pe când bateria sa se afla în spatele Regimentului 51 Infanterie, un puternic atac bulgar a rupt frontul Batalionului III, punând soldații pe fugă. Corneliu Dragalina s-a urcat pe primul cal pe care l-a găsit, și-a scos sabia și a ordonat gorniștilor să sune atacul, pornind în direcția inamicului. Această acțiune a făcut ca infanteria română să îl urmeze. Atacul bulgar a fost respins, iar frontul restabilit, însă Corneliu Dragalina a fost rănit de un glonț. A fost dus  la Galați la spital unde a fost operat și i s-a scos glonțul care îl rănise..A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus bateria în acțiunile militare din Dobrogea, din toamna anului 1916.

A participat la ambele războaie mondiale.Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, fiind comandant al Corpului 6, a făcut parte din delegația română la tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria în vederea rezolvării diferendului asupra Transilvaniei. A luptat în faza finală a bătăliei de la Odessa, a condus trupele în timpul celei de-a doua bătălii de la Harkov și a participat la ofensiva spre Don. A primit Ordinul Crucea de Fier în grad de Cavaler și Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a, fiind promovat la gradul de general de corp de armată.

La 16 decembrie 1942, mareșalul Antonescu l-a numit Guvernator al Bucovinei.După evenimentele de la 23 august 1944 a fost reactivat și numit pe 15 noiembrie 1944 Inspector General al Trupelor Motorizate. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Corneliu Dragalina a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.

Mai târziu, și-a pierdut casa din Timișoara și a fost hărțuit de Securitate, însă nu a fost arestat. La 11 iulie 1949, generalul Corneliu Dragalina a murit, la București, chiar înaintea declanșării de către autorități a unui masiv val de arestări.

1889: La 24 ianuarie/5 februarie, P.P. Carp, Ministrul de externe al României, cere Direcţiunii Generale a Telegrafelor şi Poştelor din subordinea Ministerului de Interne, să ofere Agenţiei Telegrafice Române, care era în curs de organizare la Bucureşti, o “odae mare în casele ce ocupă”.

În aceeaşi zi, directorul general al telegrafului şi poştelor răspunde că a luat măsurile cuvenite pentru ca de la 1/13 aprilie “să se pună la dispoziţiunea noii agenţii telegrafice române ce este în ajun a se înfiinţa” spaţiul solicitat.

1896: S-a născut la Roșiești, Vaslui, Nicolae Bagdasar, filosof și academician român, membru corespondent (din 1939) al Academiei de Științe din România, membru corespondent (din 1940) al Academiei de Științe Morale și Politice, membru corespondent (din 1943) al Academiei Române. ; (d.21.04.1971, București).

Nicolae Bagdasar (n. 5 februarie 1896, Roșiești, Vaslui - d. 21 aprilie 1971, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române din 1943 - foto: en.wikipedia.org/

A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, a susținut licența în 1922, după care a plecat la specializare în Germania, unde și-a luat Doctoratul în Filosofie la Universitatea din Berlin, în iunie 1926. A fost profesor de Limba germană la Școala Comercială Română din Salonic (Grecia), apoi la Școala Comercială „Nicolae Kretzulescu” din București.

Ca secretar al Societății Române de Filosofie, a întemeiat Editura Filosofică și a devenit secretar de redacție al Revistei de Filosofie. A fost asistent universitar la Laboratorul de Psihotehnie al Facultății de Filosofie București, asistent la catedra de Psihologie, Logică și Teoria Cunoașterii de sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru, profesor titular la catedra de Filosofie Generală (Epistemologie și Metafizică), Istoria Filosofiei Moderne și Contemporane la Universitatea din Iași (1942–1949). Destituit din învățământul superior (1949), a devenit director de secție al Institutului de Istorie din București, apoi consilier științific al Institutului de Istorie al Academiei RPR, referent științific al Institutului de Istorie și Filologie al Academiei (Filiala Iași), coordonator științific al Dicționarului Enciclopedic Român. Din lucrările sale: Filosofia contemporană a istorieiIstoria filosofiei moderneTeoria cunoștiinței. A tradus din opera lui Kant.

1908: S-a născut la 5 februarie 1908, în comuna Cârpeşti, judeţul Cahul, din sudul Basarabiei, preotul, scriitorul şi ziaristul Vasile Ţepordei, fost lider al basarabenilor refugiaţi în România.

Imagini pentru Vasile Ţepordei foto

A absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chişinău și s-a dedicat învăţământului, funcţionând ca profesor la licee de tradiţie din oraş.

A editat şi condus revistele „Raza” şi „Basarabia” şi a publicat mai multe cărţi.

Până în 1940, în cuvântările sale s-a simţit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării şi comunismului, precum şi atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri. În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, repatriindu-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupaţie sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot, după un scurt popas în Parohia Islaz, la Biserica Mărcuţa. A scris numeroase articole, note, cronici, recenzii în diferite ziare și reviste din Chișinău: LuminătorulMisionarulRazaViața BasarabieiGazeta Basarabiei și București: BasarabiaCalendarul și cartea Amintiri din Gulag.

Între 1944 şi 1948, a fost continuu hărţuit şi interogat de Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi predat trupelor de ocupaţie ruseşti, judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.

A executat 8 ani de muncă silnică în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar.

Eliberat din detenție în 1956, a fost reintegrat în preoţie ca paroh în Islaz, jud. Ilfov (1956-1966) şi la biserica „Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966) ( a decedat în 2002).

 1916: A avut loc la Zürich (Elveţia), inaugurarea Cabaret Voltaire şi naşterea mişcării literare Dada.

A fost fondat de scriitorul german Hugo Ball (1886 – 1927), împreună cu Emmy Hennings (1885 – 1948), poetul român Tristan Tzara (1896 – 1963), pictorul, arhitectul şi eseistul româno-israelian, Marcel Janco (Iancu) (1895 – 1984), scriitorul german Richard Huelsenbeck (1892 – 1974) şi soţii Sophie Taeuber-Arp (1889 – 1943) şi Hans (Jean) Arp (1886 – 1966), ca un spaţiu pentru scopuri artistice şi politice.

1918 (23 ianuarie/5 februarie) : România a primit un Ultimatum din partea Puterilor Centrale prin care era somată ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale – Tratatul de la Buftea sau Pacea de la Buftea – a fost un acord internațional încheiat între guvernul român, pe de o parte și guvernele Triplei Alianțe, având ca obiect principal încetarea stării de beligeranță pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial. Tratatul a fost semnat la 5 martie 1918 la Buftea. Din partea română a fost semnat de Constantin Argetoianu, iar din partea Puterilor Centrale de Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin, Talaat Pașa și Nicola Momcilov. Puterile Centrale au adresat un ultimatum României, prin care țara noastră era somată ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii. Preambulul tratatului consemna denunțarea unilaterală de către Puterile Centrale a Armistițiului de la Focșani la 2 martie 1918 și acordarea unui ultimatum de trei zile Guvernului României pentru încheierea păcii. De asemenea, luând act de răspunsul pozitiv al părții române, prin prezența la negocieri, s-a decis prelungirea stării de armistițiu cu paisprezece zile, începând de la 5 martie 1918, ora 12 amiază, cu un drept de denunțare în termen de trei zile.

1919: Partidul Muncii, format de un grup de oameni de cultură la Iaşi, România, în frunte cu Paul Bujor şi Constantin I.Parhon, fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Romania.

1926: S-a născut actorul Matei Gheorghiu; (m. 2003).

Imagini pentru Matei Gheorghiu photos

1928: S-a născut (la Babuc/judeţul Durustor, azi în Bulgaria) Hristu Cândroveanu, critic literar aromân, eseist, poet, publicist şi traducător; (m. 2013, București).A absolvit în 1952, a absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti.

Hristu Cândroveanu, militant naţional-cultural român de origine aromână, era considerat un reprezentant de seamă al culturii aromâne, fiind un scriitor atât în limba română literară, cât şi în dialect. 

1933: A murit medicul Anibal Theohari; (n. 1873).

Imagini pentru foto Anibal Theohari

A pus bazele balneologiei moderne în România; fondator al Societăţii de hidrologie medicală şi climatologie (1922) şi al „Revistei de hidrologie medicală şi climatologie” (1924).

1935 : A decedat Constantin C. Bacalbaşa, publicist (“Bucureştii de altădată”) .

Imagini pentru Constantin C. Bacalbaşa, foto

Constantin BACALBAŞA (1856–1935) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti ai vremii sale, consemnând, timp de mai bine de jumătate de secol, începutul de drum al României moderne.

„Sunt un povestitor“, scria Bacalbaşa la apariţia Bucureştilor de altădată. „N-am avut altă grijă decât să scriu adevărul asupra trecutului, fiind cât mai complet despre fapte şi cât mai nepărtinitor despre oameni.“

A fondat ziarele cotidiene: ȚaraPatriotulRomânimea și revista umoristica   Ghiță Berbecul.

A fost membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor, președinte al Sindicatelor Ziariștilor (din 1919) și a scris volume despre Bucureștiul din anii 1800.

 1935- Se constituie  din aripa de dreapta a Partidului Naţional Ţărănesc, condusă de Alexandru Vaida-Voievod, organizaţia „Frontul românesc” care a editat din 1935 până în 1938 publicaţia cu acelaşi nume. Organizaţia şi-a încetat activitatea la 30 martie 1938.

1939: A decedat  matematicianul român Gheorghe Ţiţeica, deschizător de drumuri în geometria diferenţială, membru, vicepreşedinte (1924-1925) şi secretar general (1929-1939) al Academiei Române; (n.17.10.1873). 

A fost profesor la Universitatea din București și la Școala Politehnică din București, doctor honoris causa al Universității din Varșovia. 

Este tatăl fizicianului Șerban Țițeica.

Concepte ca: Problema piesei de cinci lei (Teorema lui Țițeica), suprafață Țițeica sau curbă Țițeica îi poartă numele.

Este considerat pe plan mondial unul dintre fondatorii geometriei diferenţiale centro-afine; unul dintre creatorii şcolii matematice româneşti; membru titular al Academiei Române din 1913, vicepreşedinte al acestui for (1924-1925),și al mai multor academii straine.

1942: S-a născut la București, baritonul Eduard Tumagian (Tumageanian). NOTĂ: Unele surse dau ca an al naşterii sale 1944.

Imagini pentru Eduard Tumagian foto

A studiat la Conservatorul de muzică „ Ciprian Porumbescu” și a debutat în operă la București. După ce a câștigat mai multe concursuri de canto, s-a alăturat Operei Rinului din Strasbourg, unde a cântat în roluri de bariton, printre care Posa în Don Carlos, Germont în La Traviata, Scarpia în Tosca și rolul principal din Rigoletto.

Tumagian a debutat la La Scala în rolul principal al Nabucco în 1986 și a continuat să cânte acolo în premiera operei Flavio Testi Richard III (1987), în I due Foscari (1988) și I vespri siciliani (1989). A apărut și la Opera din Paris și în teatrele de operă din Lyon, Toulouse, Montpellier, Hamburg, Frankfurt, München, Viena, Zurich și Amsterdam.

1946: Anglia şi Statele Unite ale Americii recunosc guvernul condus de dr. Petru Groza după includerea în acest guvern a doi reprezentanți ai PNȚ, respectiv PNL şi reiau legăturile diplomatice cu România.

1950: S-a inaugurat Teatrul de Păpuşi „Puck” din Cluj, ocazie cu care a avut loc premiera la secţia română a unor fragmente din piesa rusească „Banul şi Părăluţa”, de Nina Ghernet, iar la secţia maghiară scenetele „Morcovul”, după povestirea lui L.N. Tolstoi şi „Cozonacul”.

Fondatorii instituţiei au fost membrii trupei de păpuşari ai Sindicatului Mixt al Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor, înfiinţate în 1948. Teatrul „Puck” organizează în fiecare an cel mai important eveniment din lumea teatrelor de păpuşi şi marionete din estul Europei, „Festivalul Internaţional Puck”, singurul eveniment de asemenea amploare din România, care atrage la fiecare ediţie trupe de marcă din ţară şi străinătate

1953: Moare în închisoarea de la Sighet Iuliu Maniu, om politic  român, președinte al Partiului National Țărănesc Român,  fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, arestat de regimul comunist  după 1947, decedat în închisoarea Sighet (n.08.01.1873, Badacin, Simleul Silvaniei).

 Omul politic ţărănist Iuliu Maniu a fost  preşedinte al Partidului Naţional Român (1918-1926), apoi, după fuziunea PNR cu Partidul Ţărănesc/Mihalache, preşedinte al PNŢ (1926-1933; 1937-1947); prim-ministru (1928-1930, iunie-octombrie 1930, 1932-1933); membru de onoare al Academiei Române din 1919.

Maniu a luptat împotriva acaparării conducerii țării de către comuniști și, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale după 1944 a încercat să se opună sovietizării ţării. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ.

Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel),  într-o telegramă strict confidențială, că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale.

A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate anulate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

A fost implicat într-un proces de trădare înscenat (1947), devenit şi pretext al desfiinţării PNŢ.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie

În august 1951 a fost  transferat împreună cu Ion Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet.

Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate.

 1957: S-a născut compozitorul de muzică uşoară Mircea Romcescu, soţul cântăreţei Olimpia Panciu. După 23 de ani petrecuţi în Danemarca, s-a întors în România în 2012, împreuă cu soția.

Imagini pentru Mircea Romcescu, , foto

1962: S-a născut actorul Mihai Bisericanu.

Imagini pentru Mihai Bisericanu.foto

 1963: A murit inginerul Ion (Iancu) Constantinescu care a avut importante contribuţii în fondarea învăţământului de telecomunicaţii din România.

A brevetat (1919) aparatul teletipografic, care stă la baza teleimprimatoarelor moderne; (n. 1884).

1963 : A murit (în penitenciarul din Râmnicu Sărat) omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), creând  Partidul Naţional Ţărănesc.

S-a născut la 15 februarie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. 

În urma participării la Primul Război Mondial, Mihalache a primit de la regele Ferdinand însemnul “Ordinului Mihai Viteazul”. Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. La 5 decembrie 1918 a înfiinţat Partidul Ţărănesc.La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare.

Foto: Iuliu Maniu și Ion Mihalache, liderii PNȚ

A fost preşedinte al PNŢ (1933-1937), ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri .

Pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic.

Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău.

După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii  Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti. La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra. 

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947 Ion Mihalache a primit sentinţa la „temniţă grea pe viaţă”.

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul.

A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35.

La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit. 

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie.

Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor putea fi niciodată recuperate”.

Pe 30 iulie 2013, IICCMER a solicitat Parchetului începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

Pe 3 septembrie 2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de genocid. Fostul comandant al penitenciarului, Vișinescu, a fost condamnat pentru crimele comise la închisoare pe viață și a murit în timpul detenției.

1965: S-a născut la Săcele, jud. Constanța, Gheorghe Hagi, considerat cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor.

 Este de origine aromână, și a fost  supranumit ”Regele fotbalului românesc” și ”Maradona din Carpați”. A fost, cu 35 de goluri înscrise, cel mai bun marcator din istoria naționalei României.

1976: A murit la București, Nicolae Cambrea (n. 5 aprilie 1899, la Târgu Jiu), general de corp de armată român în cel de-al Doilea Război Mondial, fost comandant al diviziei de trădători Tudor Vladimirescu, create de URSS.

Imagini pentru nicolae cambrea photos

Nicolae Cambrea provenea dintr-o familie de boieri pământeni din Hăiești, veche de aproape 500 de ani. Tatăl său fusese șeful Poliției din Târgu Jiu.

A avut mai mulți frați printre care și pe Sevastița Cambrea (mama regizorului Sergiu Nicolaescu).

După moartea tatălui său, care se pare că a fost otrăvit în timpul ocupației germane a orașului Târgu Jiu din timpul Primului Război Mondial, Nicolae Cambrea s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe post de copil de trupă.

A rămas în armată după război, urmând studii militare și devenind ofițer. A publicat în 1939 volumul Mareșalul Pilsudski: omul de stat și comandantul suprem al forțelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, la finalul căruia atrăgea atenția asupra pericolului comunist pentru viitorul Europei.

A luptat pe frontul antisovietic în cel de-al Doilea Război Mondial, în funcția de șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie (comandate de generalul Nicolae Mazarini), fiind luat prizonier de Armata Roșie după bătălia de la Cotul Donului, la 22 noiembrie 1942, la Serafimovici.

Aflat în prizonieratul sovietic, colonelul Nicolae Cambrea a primit comanda Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului.

Trecerea sa de partea inamicului a fost considerată crimă de înaltă trădare pe timp de război, colonelul fiind învinuit că și-a încălcat astfel jurământul de credință față de țară și Rege.

El a acționat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501). Ministrul Constantin Pantazi a pregătit un decret în care colonelul Cambrea era condamnat la degradare militară și împușcare pentru pactizare cu inamicul. Mareșalul Ion Antonescu a hotărât să nu semneze acel decret, gândindu-se că înscrierea unor ofițeri în Divizia Tudor Vladimirescu ar putea să-i servească țării la un moment dat.

În cartea sa de memorii, Radu Mărculescu, un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie astfel ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal:

În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele.

Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”.

Unii dintre contemporanii săi scriau că „generalul roșu” Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker.

Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS, i-a comunicat generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat „strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major. Nicolae Cambrea a fost numit general de brigadă de Iosif Vissarionovici Stalin.

Marele epigramist Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD „Tudor Vladimirescu – Debrețin”: „Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin… în c.r”.

În timpul luptelor de pe frontul antigerman, Nicolae Cambrea a fost grav rănit la sud de Oradea, după unele surse, iar după altele la Debrețin. A fost judecat în anii ’50 de Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), imputându-i-se relații cu Casa Regală și ambasade străine, fiind salvat însă de intervenția mareșalului sovietic Rodion Malinovski, care-l cunoștea.

Reabilitat la finalul anilor ’60, i se acordă gradele și este trecut în rezervă. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500 din 10 august 1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.

A fost numit la 1 iulie 1964 în funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni , fiind eliberat din funcție la 1 octombrie 1972, în vederea pensionării.

Nicolae Cambrea a publicat în 1966 un volum de memorii intitulat Din amintirile unui ostaș (Editura pentru literatură, București, 1966).

În august 1969, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944, generalul-locotenent (cu două stele) în retragere Nicolae Cambrea a fost înaintat la gradul de general-colonel (cu trei stele).

A ales să fie incinerat după moarte, model adoptat și de nepotul său, regizorul Sergiu Nicolaescu.

1979 – Are loc premiera filmului “Nea Mărin Miliardar” în regia lui Sergiu Nicolaescu, avându-l în rolul principal Amza Pellea.

A fost unul dintre filmele cu cea mai mare audiență din istoria cinematografului românesc.

1983: Anișoara Cușmir realizează un nou record mondial de sală la săritura în lungime (6,92 m).

Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul "Steaua" în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul “Steaua” în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua.

 1986 : A murit Ioan Ianolide, mărturisitor al închisorilor comuniste, în care a pătimit vreme de 23 de ani; renumit pentru cartea ”Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”; biograful lui Valeriu Gafencu (”Sfântul închisorilor”, cum a fost numit de părintele Nicolae Steinhardt); (n. 1919).

Imagini pentru Ioan Ianolide photos

1986: A murit (la Milano, Italia) J. N. Manzatti (I. A. Mânzatu), compozitor, interpret, critic muzical, memorialist, considerat în anii ’30-’40 ai secolului XX „prinţul romanţei româneşti”. Fost director al Radiodifuziunii Române în timpul guvernării antonesciene, a părăsit România clandestin, în anul 1947; (n. 1905).

Imagini pentru J. N. Manzatti (I. A. Mânzatu) photos

Era una dintre figurile cele mai pregnante ale exilului anticomunist de după 1945 dar şi unul dintre cei mai reputaţi compozitori şi interpreţi de muzică uşoară ai perioadei interbelice. Este autorul celebrei romanţe “Frumoasa mea cu ochii verzi”, care a încântat atâtea generaţii de îndrăgostiţi.

Născut în 1902 în Bucureştiul boem şi cosmopolit, Ion Mânzatu a activat o vreme în Partidul Naţional Liberal.

După 1935 devine atras de Mişcarea Legionară, în care se va încadra. Aici îl va cunoaşte pe marele  poet patriot Radu Gyr, care devenise practic bardul acestei mişcări de tineret.

Între cei doi – compozitor şi poet – se va stabili o simbioză aristică rar întâlnită. O fructuoasă colaborare care va zămisli creaţii de muzică uşoară şi de petrecere nemuritoare, dar şi cele mai valoroase marşuri şi imnuri legionare. “Sfântă Tinereţe Legionară”, “Imnul muncitorilor legionari”, “Imnul Moţa-Marin” sunt doar câteva din creaţiile care au înflăcărat zeci de mii de tineri în cămăşi verzi.

De asemenea, romanţa “Vânt de seară”, numită şi romanţa surghiunului, tulburătoare baladă a sufletului îndepărtat de ţară, a răscolit sufletele a generaţii de visători.

Melodiile lui au fost zeci de ani interzise, chiar dacă pare absurd. Nu s-au cântat, nu s-au imprimat, nu s-au difuzat.

Doar în perioada de deschidere iniţiată de Ceauşescu după venirea sa la conducerea PCR, strălucita cântăreaţă Doina Badea a reuşit să imprime şi să difuzeze radiofonic romanţa “Vânt de seară”.

Desigur, modificând câteva versuri. Dar după un timp, aceasta nu a mai fost difuzată, intrând din nou în atenţia cenzurii politice.

Nello Manzatti a reuşit să se salveze din România ocupată de sovietici, luând calea exilului, dar nu s-a mai putut întoarce niciodată în ţara în care fusese condamnat în contumacie şi în care ar fi fost imediat aruncat în închisorile de exterminare ale regimului comunist.

1990: S-a reînfiinţat Muzeul Ţăranului Român, director fiind numit pictorul Horia Bernea.

Ideea  dateaza încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se constituia, pe lângă Muzeul de Antichităţi, cea dintâi secţiune de artă textilă; la 1 octombrie 1906 a fost înfiinţat un muzeu autonom al artei ţărăneşti, “Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială”.

În 1953 se numea Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului, iar de la 5 februarie 1990, Muzeul Țăranului Român.

Imagini pentru Muzeul Ţăranului Român,.foto

Este unul dintre cele mai diversificate muzee din familia europeană a Muzeelor de Arte și Tradiții Populare. Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budești, în București, pe Șoseaua Kiseleff nr.3, lângă Piața Victoriei.

2002: A murit (la New York) sculptorul Constantin Antonovici. A fost ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Ivan Meštrovič. S-a stabilit ulterior în SUA, unde a și decedat; (n. 1911).

2003: Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a anunţat decizia Consiliului de Administraţie al Băncii Centrale ca România să folosească drept monedă de referinţă euro, cu începere de la 01 martie 2003, în locul dolarului SUA.2004 – România a devenit membră de facto a NATO, toate cele 19 state membre ale acestei alianțe militare ratificând protocolul de aderare.

2004: România a devenit membră de facto a NATO, toate cele 19 state membre ale acestei alianțe militare ratificând protocolul de aderare.

La constituirea ei, ideea de bază a alianţei, menţinută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile şi eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor şi în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice.

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

2017: Au atins apogeul protestele desfăşurate în toată România, după ce ministrul de Justiție, Florin Iordache, a anunțat prin intermediul mass-media în jurul orei 24:00 din noaptea de 31 ianuarie, publicarea de către guvern în Monitorul Oficial a ordonanțelor privind grațierea unor fapte de corupție și modificarea Codului penal prin dezincriminarea abuzului în serviciu.

Sute de mii de manifestanți au protestat în ciuda faptului că în aceeași zi, guvernul anunțase abrogarea OUG 13. Protestele au devenit cunoscute, neoficial, și sub numele de  protestele ”#rezist”, hashtag devenind un simbolul al mișcărilor de protest.

Ordonanța nr. 13/2017 a fost abrogată, iar ministrul Justiției, Florin Iordache, văzut drept principalul responsabil pentru introducerea ei, a demisionat pe 8 februarie 2017.

Peste puțin timp, Guvernul condus de Sorin Grindeanu a fost demis printr-o moțiune de cenzură a propriului său partid.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/05/o-istorie-a-zilei-de-5-februarie-video-3/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei;
  4. Istoriculzilei blogspot.com;
  5. Istoria md.;
  6. Wikipedia ;
  7. Mediafax.ro;
  8. http://www.worldwideromania.com;
  9. adevarul.ro/ povestea-nello-manzatti-trubadurul-mort-exil;
  10. Rador.ro;
  11. Historia.ro.

Publicitate

05/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POVEȘTI ADEVĂRATE CU DOAMNE ȘI DOMNIȚE DIN VREMEA DOMNULUI UNIRII ALEXANDRU IOAN CUZA

24 ianuarie | Unirea Principatelor şi povestea mai puţin cunoscută a lui Alexandru Ioan Cuza

Împlinită sub semnul ideilor Revoluţiei paşoptiste, Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului.Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare, dar şi, la fel de important, una reformatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituţia Poştei, armata, Biserica, învăţământul, justiţia, fiscalitatea, serviciul vamal etc.

Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înfiinţate primele două universităţi româneşti: la Iaşi, în 1860 şi la Bucureşti, în 1864.

Ce a rămas consemnat despre el în cărţile de istorie ştie mai toată lumea. Mai puţin cunoscut este faptul că omul Cuza a fost un personaj tragic al propriei sale vieţi.

Iată cum arată Hronicul vieţei, dragostelor şi patemilor lui Vodă Cuza, aşa cum au fost ele, prezentat de publicația Timpul.md de la Chișinău:

La anul 1862, Vodă Cuza a cumpărat de la Banca Moldovei domeniul Ruginoasa (astăzi în judeţul Iaşi), care se afla, la acea vreme, ipotecat în favoarea acesteia.

Acolo, visa domnul Unirii să-şi afle liniştea, în castelul construit la începutul secolului al XIX-lea de Săndulache Sturza, logofăt şi mare vistiernic.

Poate n-a fost tocmai o întâmplare alegerea Ruginoasei, căci Elena Cuza (foto), soţia domnitorului, se înrudea cu neamul Sturzeştilor.

Doi ani au durat lucrările de renovare desfăşurate sub directa supraveghere a Elenei Cuza şi, când ele s-au încheiat, Ruginoasa părea să fie ceea ce-şi dorea familia domnitoare – un cuib pentru tihnă şi bucurie.

Dar, între treburile de stat (ale noului stat România) Cuza îşi făcea de lucru şi cu nurii Mariei Obrenovici, o frumoasă văduvă din înalta societate moldavă, mai tânără cu zece ani decât Elena.

Cunoscută pentru relația extraconjugală cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu care a avut și doi copii, prințesa Elena Maria Catargiu (n. 1835, Iași, Moldova – d. 16 iulie 1876, Dresda, Regatul Saxoniei, Imperiul German), a fost fiica baș boierului antiunionist Costin Catargiu și a Smărăndiței Catargiu (Balș).

A fost căsătorită de două ori. Primul soț a fost un general sârb, împreună cu care a avut un fiu, Rudi , (care nu a fost recunoscut de tatăl său, de aceea a purtat numele de familie a mamei).

Ulterior, tot în căutare de partide bune, Maria s-a căsătorit cu prințul sârb Milos Obrenovici, cu care a avut un fiu, cel care avea sa devină regele Milan al Serbiei (1882-1889), iar nepotul său avea să fie regele Alexandru Obrenovici al Serbiei.

După a doua căsătorie, a purtat numele de Elena Maria Catargiu-Obrenović, dar era numită pe scurt Maria Obrenovici (foto).

Astfel stând lucrurile, Vodă Cuza i-a adus plocon soţiei sale Elena cei doi copii, fructul iubirii cu amanta sa, Maria Obrenovici: mai întâi pe Alexandru, apoi pe Dimitrie. Iar Doamna Elena a consimţit să-i adopte pe amândoi.

La 1866, Cuza a fost detronat şi alungat din ţară în urma unui complot al cărui principal regizor a fost Ion C. Brătianu. Fără să-şi mai revadă ţara, Cuza a murit, în 1873, la Heidelberg, vegheat de credincioasa doamnă a sa, Elena.

La anul 1879, aflând că suferă de o boală incurabilă, Maria Obrenovici s-a sinucis, la Dresda.

În 1888, Dimitrie Cuza, îndrăgostit fiind de o slujnică de la Ruginoasa, pe care mama sa vitregă, Elena, o alungase de la castel, şi-a zburat creierii.

Peste numai un an, celălat fiu, Alexandru A. Cuza a murit la Madrid, în vreme ce se afla în voiaj de nuntă. Văduva sa, Maria Cuza (fostă Moruzzi), a avut apoi o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, fiul complotistului care l-a silit să renunţe la tron şi l-a alungat din ţară pe principele Al.Ioan Cuza, tatăl fostului său soţ.

Urmare a acestei poveşti de amor s-a născut la 1898, la Ruginoasa, Gheorghe Brătianu, marele istoric de mai târziu, săvârşit din viaţă la 1953 în chinuri cumplite, în temnița de la Sighetu Marmaţiei, în care au fost aruncați de comuniști elitele politice și intelectuale ale României.

 

Întorcându-ne la anul 1862, anul în care Cuza Vodă a cumpărat castelul de la Ruginoasa (foto), construit la începutul secolului al XIX-lea de logofătul și marele vistiernic Săndulache Sturza. La moartea lui Săndulache, moşia şi castelul de la Ruginoasa au revenit fiului său, Costache, prim-ministru al lui Vodă Mihai Sturzași văr al Elenei Cuza.

Mare amator de trai bun, Costache avea două mari pasiuni: femeile şi jocul de cărţi. Spre bătrâneţe, în el a înflorit o tomnatică pasiune pentru preafrumoasa Marghioliţa Ghica, proaspăt întoarsă în Moldova după ce-şi abandonase soţul la Constantinopol şi după ce-şi găsise o vreme consolarea în braţele cneazului rus Muhanov.

Foto: O femeie ”strașnică” -Maria „Marghiolița” Ghica-Sturdza-Roznovanu

Orbit de amor, Costache a cerut-o de nevastă pe Marghioliţa, iar aceasta a spus „da”, cu gândul la averea bătrânului.

După săvârşirea cununiei, bietul Costache n-a mai căpătat nimic din ceea ce-şi dorea de la Marghioliţa.

Mai mult, jalnicul personaj nu putea decât să contemple cu amărăciune cum tânăra sa soţie era mult mai generoasă cu tinerii din protipendada Iaşului şi mai ales cu chipeşul boier Nicolae Roznovanu.

Nemaiputând suporta umilinţa, Costache a decis să se mute cu Marghioliţa, la Odesa. Roznovanu s-a dus după ei. Atunci, Costache şi-a luat nevasta şi s-a stabilit la Kiev. Roznovanu i-a urmat şi acolo. La fel s-au petrecut lucrurile şi la Moscova, Varşovia, Sankt Petersburg unde s-a mutat.

Aproape ruinat de prea desele mutări şi de jocul de cărţi, Costache a decis s-o ascundă pe Marghioliţa la castelul său de la Ruginoasa, în paza feciorului său cel mare, care purta numele bunicului său – Săndulache.

Atâta doar că Roznovanu nu s-a lăsat. Întărâtat până peste poate, în fruntea unei cete de arnăuţi, a pornit spre Ruginoasa, cu gândul s-o răpească cu orice chip pe iubita lui Marghioliţă.

A cumpărat pe cei care păzeau castelul, a pătruns în curte, a urcat treptele şi s-a trezit faţă în faţă cu junele Săndulache, rămas să apere de unul singur onoarea mamei sale vitrege. Săndulache a împuşcat pe unul dintre arnăuţii Roznovanului, dar a căzut mort, înjunghiat de un altul.

Marghioliţa s-a desfătat în acea noapte şi încă după aceea în braţele tânărului său amurez, cu care s-a şi căsătorit. Pozna cu răpirea Marghioliţei s-a petrecut în anul 1847.

În urma acestei duble drame, răpirea nevestei sale rele de muscă şi moartea fiului său cel mare, Costache Sturza şi-a pierdut minţile.

Pe patul de moarte, Cuza şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Ruginoasa. Aşa s-a şi făcut, însă în 1944 rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Curtea de Argeş, iar la 1946 au fost mutate din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde odihnesc şi acum.

Elena Cuza i-a supravieţuit soţului său și s-a stins din viaţă la anul 1909, la Piatra Neamţ. Dorinţa sa a fost să fie înmormântată la Soleşti (Vaslui) lângă mormântul mamei sale.

Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta. Restul e istorie. 

01/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

ZIUA DE 18 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

18 ianuarie în istoria noastră

1505: A murit în temniță la Moscova, Domnița Elena (Olena Voloșanca) (n.1464/1466, Suceava), fiica domnului moldovean Ștefan al III-lea cel Mare și al Doamnei Evdokia Olelkovici de Kiev, prima sa soție.

Elena Voloşanca. FOTO www.cyrillitsa.ru

Elena Voloşanca. FOTO http://www.cyrillitsa.ru

Elena Voloșanca (românca), fiica domnului Ștefan al III-lea al Moldovei, a fost căsătorită în ianuarie 1483 cu prințul Dimitrie Ivan Ivanovici cel Tînăr, moștenitor al cneazului Moscovei Ivan III-lea Vasilievici cel Mare.

La a 10 octombrie 1483 a născut un fiu, pe Dimitrie Ivan Ivanovici cel Tînăr, moștenitor al tronului Moscovei.

Olena și fiul său păreau să aibă un viitor fericit, însă Cneazul Ivan Vasilievici se însură la bătrînețe cu prințesa de neam împărătesc bizantin, Sofia Paleolog, fiica ultimului despot al Peloponezului, care i-a născut un fiu, Vasili.

Sofia Paleolog a țesut intrigi pentru a-l înlătura de la succesiunea tronului Moscovei pe Ivan cel Tînăr, soțul Elenei. La 7 martie 1490, Ivan cel Tînăr, soțul Olenei a murit otrăvit, se pare, de medicul său venit din Veneţia pentru a-l îngriji.

Din acesl moment Sofia Paleolog a luptat pe față pentru a-i asigura tronul fiului său Vasile, declanşînd astfel criza dinastică moscovită din 1497 – 1502. Sofia a recurs la un complot, punînd la cale omorîrea copilului rivalei sale și, se pare, chiar înlăturarea, printr-o lovitură de stat, a însuși marelui cneaz Ivan, aflat la o vârstă înaintată. Complotul a fost descoperit și conjurații au fost condamnați la detenție în mănăstire.
 În data de 4 februarie 1498, în Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), cu mare pompă are loc încoronarea cneazului Dimitrie la vîrsta de 15 ani. În pre\ența mitropolitului şi ierarhilor superiori ai bisericii, boierilor şi membrilor familiei domnitoare bătrânul cneaz Ivan III-lea cel Mare și-a binecuvîntat nepotul Dimitrie, cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului.

Însă după numai patru ani, Sofia a ieşit învingătoare, asigurînd pe bătrânul Ivan Vasilievici ca nora lui Olena vrea să-1 omoare, pentru a-și vedea fiul ajuns mai curînd mare cneaz al Moscovei.

Bătrînul țar Ivan, crezâd această înscenare l-a dezmoștenit pe Dimitrie, trimițându-l împreună cu mama sa la închisoare și l-a proclamat peVasili, fiul său și al Sofiei, moștenitor al tronului.

Domniţa Elena s-a stins din viaţă în temniță la 18 ianuarie 1505 şi a fost înmormîntată la Mănăstirea Voznezenskaia. Feciorul Elenei, Dimitrie a murit în 1509 în închisoare.
 Memoria Elenei Voloșanca a fost păstrată de poporul rus, care a înveșnicit-o în personajul Elenei cea Înțeleaptă (Elena Premudraia) din poveștile populare ruse.

1821:A murit domnitorul Alexandru Şuţu; (n. 29 martie 1790). Odată cu el se încheia regimul fanariot în Ţara Românească.

  Regimul fanariot fusese instaurat de Turcia la 5 ianuarie 1716, prin numirea ca domn în Muntenia a lui Nicolae Mavrocordat, grec originar din cartierul Fanar din Constantinopol.

1821: Începutul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia. După moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu, marii boieri: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire dar şi ai Eteriei, încheie o înţelegere cu Tudor Vladimirescu cu care s-au aflat în strânsă legătură încă din decembrie 1820, prin care îi făgăduiau tot sprijinul pentru ridicarea poporului la luptă,”pentru obștescul folos”.

Tudor Vladimirescu părăseşte Bucureştii în fruntea unei cete de arnăuţi şi se îndreaptă spre Tîrgu Jiu, unde va ajunge la 21 ianuarie.

În scurt timp va începe revoluţia, care avea ca printre cele mai importante obiective, înlăturarea regimului fanariot din Muntenia.

1844 : La Iaşi s-a jucat  în premieră, fiind primită cu mare căldură de public, comedia lui Vasile Alecsandri “Iorgu de la Sadagura”sau Nepotu-i salba dracului, piesă în 3 acte, prima scriere dramatică originală a marelui poet Vasile Alecsandri, considerată piatra de temelie a dramaturgiei româneşti.

1847: Marele compozitor maghiar  Franz Liszt a susținut după triumful înregistrat în cele trei concerte suținute la București, în Muntenia, primul său concert la Iași, în Principatul Moldova.

În turneul său la Iași a fost însoțit de Guido de Karácsony și a fost găzduit în casa vistiernicului Alecu Balș, boier cu vederi liberale. Aici a avut primul său concert urmat de alte două in 21 și 24 ianuarie, pe care le-a susțint în sala Teatrului Nou. În casa boierului Alecu Balș a avut loc și celebra întâlnire a lui List cu Barbu Lăutarul. Acesta din urmă i-a reprodus la renumita sa lăută, câteva dintre acordurile și improvizațiile executate la pian de Franz Liszt, cu o asemenea exactitate și măiestrie încât Liszt, plin de uimire, a exclamat siderat: „Ești un adevărat artist!”. 

Repertoriul concertelor din 21 și 24 ianuarie  ”a cuprins lucrările: Uvertura operei ”Wilhelm Tell” de Rossini [transcripție pentru pian], Invitaţie la vals de Weber, Fantezie [proprie] pe motive din opera Somnambula [de Bellini], Serenadă, Regele ielelor [de Schubert], Galopul cromatic [Grand Galop chromatique de Liszt], elementul de noutate reprezentându-l piesa lui Alexandru Flechtenmacher, dirijorul orchestrei simfonice a Teatrului Naţional, Uvertura moldavă, piesă figurând în programul celei de a treia reprezentaţii.

Comentariile revistei «Albina românească» sunt mai mult decât elogioase, autorul cronicilor muzicale, nimeni altul decât Gheorghe Asachi, prezentându-l pe Liszt drept «un meteor din cele mai briliante ce se înfăţoşează pe orizontul artistic şi ţinteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admiraţie… Manevrele claviaturii sale sunt non plus ultra al acestui instrument. În salturile sale cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele şi sunetele cele mai delicate, mâna stânga rivalizează cu cea dreaptă, se confundă cu ea şi fără o vederată opinteală aşa-i nasc sunetele care răpesc pe ascultători, spre durere, bucurie şi duioşie, după pornirea sentimentelor acestui mare maestru.».

1848 : S-a născut în localitatea Șiria, lângă Arad, nuvelistul, romancierul și memorialistul, Ioan Slavici, dramaturg şi gazetar român („Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Mara”, „Fata de birău”); (d.17.08.1925, Panciu).

S-a înscris la Facultatea de Drept, la Universitatea din Viena unde a urmat și cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl. A participat la adunările Societății literaro-științifică și ale Societății literare-sociale România, unde, în primăvara lui 1870 a citit un referat Despre libertatea omului ca individ și membru al societății.

La Viena l-a cunoscut pe  Mihai Eminescu, care era student la Filosofie, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în 1871. Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit.

În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.

1858: S-a născut juristul şi profesorul Ioan Tanoviceanu.A exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării legislaţiei penale şi de procedură penală în România, contribuind la punerea bazelor dreptului penal modern.

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat al doilea gimnaziu în limba română din București și i-a dat numele „Gheorghe Lazăr”, în amintirea celui care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”. În prezent Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”.

O elevă a Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti a murit de  meningită. Liceul a fost evacuat şi va fi închis vineri - Edupedu.ro

A fost al doilea gimnaziu în limba română din București și i s-a dat numele „Gheorghe Lazăr”, în amintirea celui care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”.

În Monitorul Oficial nr. 10/14 ianuarie 1860, Eforia Instrucțiunii Publice a dat următorul anunț: „Se dă în cunoștință publicului că luni, în 18 Ianuarie, la ora 10 dimineața se va celebra deschiderea noului gimnaziu, al lui Lazăr, în casele D-lui Gh. Măcescu de lângă Biserica Sfântul Nicolae Jitniță, Coloarea Roșie, No. 35. Director, I. Maiorescu”.

1873: A murit episcopul cărturar Dionisie (Dimitrie) Romano, profesor şi revoluţionar paşoptist;(n. 1806).

A iniţiat şi condus primele reviste bisericeşti în limba română: „Vestitorul bisericesc” (1839-1849), tipărit la Buzău în colaborare cu Gavriil Munteanu, şi „Echo eclesiastic”, editat la Bucureşti (1850-1852), cu suplimentul „Biblioteca religioasă-morală”; în 1867 a donat Societăţii Academice Române biblioteca logofătului Constantin Cornescu Oltelniceanu (peste 7.000 de volume), care a constituit piatra de temelie a viitoarei biblioteci a instituţiei academice; membru de onoare al Societăţii Academice Române din 1868.

 1878: Spiru Haret (1851-1912), matematician român de origine armeană, sociolog şi om politic liberal, şi-a luat doctoratul în matematici la Sorbona, cu teza sa de mecanică cerească devenită celebră „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”.

Înapoi la Spiru Haret! - Foaie Națională

A fost primul român doctor în matematici la celebra universitate, ministru al educației și cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea. Uniunea Internaţională Astronomică a botezat un crater descoperit în 1959 pe Lună cu numele lui Haret, ca o recunoaştere internaţională a meritelor acestuia.

 1879 : La Bucureşti, în România, la Teatrul Național din București, are loc premiera piesei lui Ion Luca Caragiale “O noapte furtunoasă”.

 Piesa a avut în distribuție pe Grigore Manolescu, Ion Panu, Mihail Mateescu, Anicuța Popescu, Aristița Romanescu. Premiera a avut mare succes, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase, dezlănțuite chiar după primul act, s-a auzit fluierat și huiduit de grupuri organizate la galerie.

Despre ceea ce se întâmplase mărturisește chiar Caragiale: „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor…

Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Național să scoată piesa din program.

Cu toate acestea, momentul a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea.

1887: Chimistul Lazăr Edeleanu a reușit prima sinteză a amfetaminei.Lazăr Edeleanu (n. 1 septembrie 1861, București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – d. 7 aprilie 1941, București, România, a fost un chimist român, evreu de origine, autor al procesului de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid.

În anul 1887 Lazăr Edeleanu a obținut titlul de Doctor în Chimie la Universitatea Friedrich-Wilhelms din Berlin, cu teza Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilici și fenilizobutirici, în cadrul căreia a descoperit fenilizopropilamina, cunoscută în medicină sub numele de benzedrină, cu o importantă acțiune stimulatoare asupra sistemului nervos.

Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu, în anii ’20. Lazăr Edeleanu, aproape ajuns în uitare în România, este cunoscut în întreaga lume pentru descoperirea unei metode revoluționare de prelucrare a țițeiului, folosită și astăzi în diverse variante. Palmaresul savantului include 212 brevete de invenții, nu doar în România, ci și în SUA, Germania, Franța, Austria, Suedia sau Olanda.

1893: S-a născut la Viena, în Austro-Ungaria, unde tatăl său Nicolae Mișu era în post ca ministru plenipotențiar al României,diplomatul și campionul român de tenis Nicolae Mișu jr.

Nicolae Mișu (ortografiat și Nicolas Mishu) și-a urmat tatăl în cariera diplomatică, dar s-a impus în conștiința contemporanilor ca unul dintre marii jucători de tenis din perioada interbelică, primul tenismen român participant la marile competiții internaționale.

 A fost vicecampion la Campionatele Balcanice din 1930 și în 1922 la Deauville.

A câștigat concursul internațional de tenis de la Monte Carlo în 1919 și a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1924 de la Paris. 

Unul dintre cele mai mediatizate meciuri ale sale a avut loc în 1926, la Roland Garros, când a fost învins în sferturile de finală de celebrul tenismen francez Rene Lacoste.

În 1927 a făcut parte, împreună cu Ghica Poulieff din echipa de Cupa Davis a României, la care aveasă participe în total de 9 ori.

În paralel cu activitatea sportivă a urmat și cariera diplomatică, fiind trimis de-a lungul timpului la Legațiile României din Roma, Londra, Paris și Varșovia.

În 1943 a fost obligat să se pensioneze din motive politice de către regimul de dictatură militară, fiind reintegrat în corpul diplomatic în 1946, dar peste doar un an fost exclus din nou din diplomaţie, odată cu preluarea totală a puterii de către regimul comunist în 1947.

În același an a publicat volumul în limba franceză „Le miroir de Venise” (Oglinda Venețiană).

Nicolae Mișu a murit la București în 1973.

1897: S-a născut în localitatea Grivița, în jud. Ialomița, marele lingvist român Dimitrie Găzdaru (d. 8 iunie 1991, Buenos Aires, Argentina), discipolul și asistentul lui Alexandru Philippide la Universitatea din Iași și deopotrivă profesorul unor viitori savanți de renume, ca Gheorghe Ivănescu și Eugeniu Coșeriu.

 Și-a luat licența în Filologie română (1919–1922) și în 1928 a devenit Doctor în Filologie română, cu teza Descendenții demonstrativului latinesc ille în limba românească

A fost conferențiar la catedra de Filologie română a Universității din Iași, profesor la catedra de Limbi romanice la Universitatea din București, director al Școlii Române din Roma.

După câțiva ani petrecuți în Italia, din cauza instaurării regimului comunist s-a stabilit definitiv în Argentina, fiind profesor de filologie romanică, în unele perioade funcționând la trei universități: Universitatea din La Plata, Universitatea Catolică din Buenos Aires și Universitatea Națională din Buenos Aires.

A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX. A funcționat până la moarte ca cercetător foarte activ, în ciuda vârstei înaintate, și s-a stins din viață la 94 de ani, după un exil de 50 de ani, fără a mai revedea țara natală. Din opera sa: Contribuții privitoare la originea, limba și influența mitropolitului DosofteiOriginea și răspândireamotivului „amărâtă turturea” în literaturile romaniceControversias y documentos lingüísticosAventuras del latín yorígenes de las lenguas románicas.

Plecat devreme din România, după o perioadă de activitate didactică în Italia s-a stabilit în America de Sud, unde a rămas toată viața. A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX.

1898: S-a născut Filip Brunea-Fox (pseudonimul lui Filip Brauner), cunoscut reporter, jurnalist şi traducător; (m. 1977).

Parnas XXI: FILIP BRUNEA - FOX

 

Alături de Geo Bogza, a pus bazele reportajului literar românesc. A debutat ca scriitor la Iași în revistele Versuri și ProzăAbsolutioZări senine, iar ca ziarist și-a făcut debutul la ziarul Arena din București.  S-a distins prin reportaje literare întinse, în stilul grand reportage-ului francez din anii 1930, aproape întotdeauna acompaniate de fotografii create de Iosif Berman, fotograf care o vreme a lucrat în serviciul Casei Regale.

Fără studii universitare, dar posesor al unei largi culturi, Brunea-Fox s-a apropiat în tinerețe de curentul avangardist și a publicat poezii în publicații reprezentative pentru acestui curent. Brunea-Fox a scris adesea, sub diverse pseudonime, în revista de avangardă Integral, apărută în 1825, fiind unul dintre principalii redactori ai acestei publicații autodefinite „organ al mișcării moderne din țară și străinătate”, alături de Ion Călugăru, M.H. Maxy și Ilarie Voronca.

A fost redactor la ziarele DimineațaAdevărul și a publicat în revista de stânga Cuvântul liber. A colaborat la publicațiile: LuptaJurnalulReporterIzbânda, de asemenea la publicațiile evreiești AdamMântuireaPuntea de FildeșCurierul israelit. A scris despre tulburările antievreiești de la Borșa, Sighet și Oradea și despre Evreii din Maramureș. De asemenea a scris evocări ale unor personalități politice românești ca Alexandru Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr. Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod.După 23 august 1944 și în anii postbelici a lucrat o vreme la buletinul Îndrumătorul cultural și a colaborat la AdevărulJurnalul de dimineațăRomânia liberăScînteia, la revistele Viața româneascăFlacăraRăspântiaViața militarăLa Roumanie d’aujourd’huiVeac nou etc. Este autorul cărții Orașul măcelului (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la București).

1911: S-a născut în localitatea Bitolia din Grecia, omul de cultură român (aromân) Nicu Caranica, poet din secolul al XX-lea. (d. iunie 2002, Fairfield, SUA).Tatăl lui, Ion Caranica, era profesor de muzică, dirijor și compozitor, și a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu și Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu Năsturel, pentru lucrarea sa 130 de melodii populare românești, apărută în 1937. Mama sa Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan.

Eta Boeriu, sora poetului a fost ea însăși poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche și contemporană. A urmat școala primară și liceul la Turda (1919-1928) și Universitatea la Cluj-Napoca (1928-1932). A debutat în presă la 16 ani, în Propilee literare, dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din Gând românesc.

Primul an a studiat în Franța, la Universitatea catolică din Lille. Și-a luat licența cu teza La critique de Baudelaire, în 1932. Între 1935 și 1936, a studiat la Sorbona și École Normale Supérieure, din Paris, lucrând la o teză de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinii vremurilor care au urmat. A fost, pe rând, profesor în țară, apoi atașat de presă la Legația Română din Quirinal (actuala reședință a președinției italiene, la Roma). Fiind rechemat din postul de atașat de presă în țară, refuză întoarcerea și optează pentru condiția de exilat.

Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943-1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova. Din 1951 s-a stabilit și a trăit la Paris până la sfârșitul vieții, în anul 2002. A colaborat la revistele din țară HeraldGând românescAbecedarRevista Fundațiilor RegaleCurentul literar și din exil: Caiete de dorAnotimpuriSemneDestinLimiteEthosNation FrancaiseQuinta generazione (Bologna), La panarie (Udine) etc. După decembrie 1989, a colaborat la revistele literare SteauaVatra. În 1940, a fost numit de Sextil Pușcariu colaborator la Marele Dicționar al Academiei.

 1916: S-a născut la București, Silviu Brucan ( Saul Bruckner),politician comunist, fost nomenclaturist al PCR, ideolog comunist oportunist și analist politic.

A făcut parte, după victoria Revoluției anticomuniste române din decembrie 1989, din conducerea  Frontului Salvării Naționale. A decedat în ziua de  14 septembrie 2006, la București.

1918: În perioada 18-22 ianuarie a avut loc cel de-al III-lea Congres al Țăranilor din Basarabia

Acest congres n-a avut nimic în comun cu problema agrară sau cu țărănimea, ci s-a constituit ad-hoc pentru a oferi minorităților etnice posibilitatea de a protesta împotriva intrării armatelor române în Basarabia la începutul anului 1918. Drept rezultat al manifestărilor anti-românești și considerat a fi o emanație bolșevică, congresul a fost dizolvat, iar unii membri ai săi (Rudiev, Prahnițki, Grinfield, Ciumacenco) au fost arestați.

 1919: Intre  18 și 21 ianuarie au avut loc lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care au participat  reprezentanți ai unor țări din   întreaga lume. 

O influență decisivă, au avut  liderii celor patru puteri victorioase: Georges Clemenceau din partea Franței, David Lloyd George, prim -ministrul britanic, Orlando Vittorio pentru Italia și Woodrow Wilson, presedintele Statelor Unite. 

Delegaţi din partea României au fost : prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu, la care s-au adăugat miniștrii Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu și Constantin Diamandy, generalul Constantin Coadă, iar din partea Basarabiei – Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă și Emanoil Catelli.

1919 Delegația României La Conferința De Pace Paris

România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.

Conferinţa de Pace de la Paris a avut drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale a lumii şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare existente la sfârțitul  Primului Război Mondial. Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace.

Primul tratat a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorităţi, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu, nu l-a semnat decît la 9 decembrie, prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă.

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie. Prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916. 

Culegerea sa de povestiri  publicate sub denumirea de „Cartea Junglei” a cunoscut o mare popularitate până în zilele noastre.

1926: A decedat la Paris, cântărețul de lied și romanțe, George Cavadia (n.cca.1858, Macedonia), compozitor și muzician autodidact.

Înzestrat cu un evident talent în domeniul componisticii, posesor al unei culturi muzicale și generale de excepție și posesor al unei voci ample de bariton.

A fost un Mecenna al Brăilei – s-a implicat în înființarea Școlii de Muzică, devenită apoi Conservator, în edificarea Societății Muzicale Lyra, din Brăila, a Corului și a Orchestrei Simfonice ale acesteia, susținând cu fonduri bănești importante construirea clădirii monumentale, a dotării cu mobilier pentru sala de spectacol și a înzestrării cu un pian de concert.

El a călăuzit-o pe marea soprană Hariclea Darclée (Hariclea Haricli-Hartulari), căreia i-a fost mentor, pe drumul artei lirice.

Din 1880 până în 1884, s-a numărat printre arhitecții mai multor inițiative culturale ale aristocrației bucureștene. Vocea lui Cavadia, care putea acoperi mai multe registre, de la bas la cel al tenorului, este asemuită, la vremea respectivă, cu cea a celebrului cântăreț napolitan Enrico Caruso  sau cu cea a lui Enrico Tamberlick, fiind apreciată de atât de iubitori de muzică, cât și de critici – nu numai în România, ci și la Napoli, Paris, Madrid sau Nisa.

George Cavadia a murit la Paris, dar a fost înmormântat la Brăila. O decizie a Consiliului Local Brăila din 30 iulie 2004 l-a ridicat pe compozitor la titlul de Cetățean de Onoare al orașului. În anul 2016, Consiliul Județean Brăila a botezat Filarmonica Lyra cu numele lui George Cavadia, ca un omagiu  adus celui care a fost fondatorul Societății Filarmonice Lyra.

 1933: S-a născut tenorul liric şi profesorul Corneliu Fânăţeanu; (m. 2014).

A studiat la Conservatorul din Cluj și a debutat la Opera Română din orașul de pe Someș la vârsta de 21 de ani, în Cneazul Igor.

S-a perfecționat și la Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma iar în anii tinereții a obținut premii la importante concursuri internaționale. 

Între 1964–1988 a fost solist al Operei Române din București, fiind și director artistic între 1976–1982.

A activat și în diplomație, ca atașat cultural la Ambasada României din capitala Italiei

1941: În  Transilvania de Nord-Est ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena s-a dispus  printr-o ordonanţă, ca în toate actele de stare civilă, numele româneşti să fie scrise cu grafie maghiară.

1947 : Ziarul „Dreptatea” publica  în zilele de 18 şi 19 ianuarie,  apelul Partidului Naţional Ţărănesc „Către naţiune”, în care se lua atitudine împotriva măsurilor antidemocratice iniţiate şi promovate de Guvernul Groza (epurarea în rândul funcţionarilor de stat, militarilor, judecătorilor, suprimarea presei, partidelor democratice, încălcarea legilor ţării, a drepturilor individuale şi colective ale poporului român, nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate ş.a.).

1952: S-a născut mezzosoprana şi profesoara Mariana Cioromila; stabilită în Brazilia din 2000.A studiat muzica la Liceul de Arte Galați, cu specializarea Pian și a urmat cursurile Universității de Arte „George Enescu” din Iași, secția Canto liric, sub îndrumarea prof. Ella Urmă, absolvind cu distincția Summa cum Laude

1957: A murit la New York in SUA, industriașul român Max Auschnitt (14 februarie 1888, Galați).

A fost administrator delegat al Uzinelor și Domeniilor de Fier din Reșița (UDR), cea mai mare societate pe acțiuni care din România, înainte de instaurarea regimului comunist; președinte al Asociației generale de Industrie din Banat, vicepreședinte Uniunii Generale a Industriașilor din România și senator al Camerei de Comerț și Industrie din Galați.

1979: A încetat din viață Barbu Theodorescu (14 august 1905, Craiova – 18 ianuarie 1979, București)

Scriitor, istoric, folclorist, biograf, bibliograf și editor; exeget al operei lui  Nicolae Iorga.

1990: Este publicat Decretul–Lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român.

1999: Peste 10 000 de mineri din Valea Jiului au pornit spre Bucureşti (trecând peste barajele ridicate de trupele speciale ale Ministerului de Interne), pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă.

 1999: A murit (la Roma), criticul şi istoricul literar, Marian Papahagi, filolog, remarcabil italienist, fost director la Centrul  Cultural Român   – „Accademia di Romania” din Roma.

A coordonat, alături de Aurel Sassu şi Mircea Zaciu, „Dicţionarul Scriitorilor Români” şi „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români” (n. 1948).

NOTĂ: În memoria reputatului italienist şi profesor Marian Papahagi a fost instituit (de Institutul Cultural Italian din Bucureşti şi Centrul Cultural Italian din Cluj, în colaborare cu „Universitatea Babeş-Bolyai”, sub patronajul Ambasadei Italiei în România) premiul ce-i poartă numele; distincţia este acordată anual (începând din 2008), la 14 octombrie, pentru un volum publicat în ultimii trei ani sau pentru o realizare culturală notabilă care au ca obiect orice aspect al culturii şi civilizaţiei italiene (istorie, politică, cultură, arte etc.)

 2002: Primarii oraşelor Calafat (România), Vidin (Bulgaria) şi Zaicear (Serbia) au semnat, la Vidin, documentele de înfiinţare ale Asociaţiei de colaborare transfrontalieră “Dunărea 21”, prima euroregiune înfiinţată în Balcani.

Aceasta cuprinde aşezări urbane şi rurale din zonele riverane Dunării, din România (oraşul Calafat, comunele Poiana Mare, Desa, Cetate şi Ciupercenii Noi), Bulgaria (oraşul Vidin şi localităţile Rujniti, Macriş, Belogradcic, Lom, Kula, Dimovo şi Novo Selo) şi Serbia şi Muntenegru (oraşul Zaicear şi localităţile Sokobania, Kladovo, Bolivat, Kniajevat, Bor, Negotin şi Madanpec).

Activitatea asociaţiei se desfăşoară în cadrul unor grupuri de lucru constituite pe domenii privind dezvoltarea strategică a Euroregiunii: cultură şi educaţie; dezvoltare economică; sport, turism şi acţiuni ale tineretului; ecologie; agricultură; sănătate şi protecţie socială

2009: A murit intr-un tragic accident rutier, poetul român basarabean Grigore Vieru, fost parlamentar in Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române (n.14.02.1935, în satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, azi în R. Moldova).

 A fost considerat „Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”); membru de onoare din străinătate (1990) şi membru corespondent al Academiei Române (1993).

2011: A decedat cantautorul român Cristian Paţurcă, cel care a compus faimosul  „Cântec al golanilor” intonat de zeci de mii de oameni, în timpul manifestaţiei maraton din Piaţa Universităţii in 1990; (n. 1964).

.

2013: A murit actorul şi regizorul Victor Radovici, unul dintre fondatorii Teatrului Excelsior din București; (n. 1936).

Actorul Victor Radovici a murit - Hotnews Mobile

A fost şi director artistic la două teatre pentru copii, cărora le-a dedicat peste patru decenii din viaţă. De asemenea, în 1959, alături de Ileana Stana Ionescu, Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă, a făcut parte din grupul care a fondat Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde a jucat numeroase roluri. Între 1960 şi 1964 a jucat şi în spectacole ale Teatrului din Ploieşti, condus pe atunci de Toma Caragiu.

Din 1964, Victor Radovici s-a dedicat teatrului pentru copii, ca actor şi ca director artistic. Astfel, în 1984, a devenit director adjunct artistic la Teatrul „Ion Creangă” (unde a fost angajat actor din 1964). Din 1990 l-a urmat pe Ion Lucian, fiindu-i adjunct la Teatrul Excelsior, de asemenea dedicat celor mai mici spectatori.

Victor Radovici a jucat în numeroase spectacole, participând şi la numeroase turnee peste hotare, în Franţa, Bulgaria, Canada, SUA, Japonia. Printre aceste spectacole se numără „Nu treziţi un copil care visează”, de Eugen Ionescu, „Cocoşelul neascultător”, de Ion Lucian, şi „Act veneţian”, de Camil Petrescu.

Pe lângă activitatea artistică, el a desfăşurat şi o bogată activitate pedagogică, la Facultatea de Arte Hyperion.

2015: A murit Christine Valmy (născută Cristina Xenopol, 1926).

În 1971, Congresul STatelor Unite a elogiat-o în Congressional Record pentru crearea unei noi industrii şi a unei noi profesii în SUA(skin care specialist).

De la înfiinţarea în 1965, în SUA, a firmei Christine Valmy Inc şi până în prezent, funcţionează în SUA peste 3000 de saloane de frumuseţe sub marca Christine Valmy şi peste peste 100 de şcoli Christine Valmy în lume.

2017: A decedat actorul român Ion Besoiu.

2020: A murit în urma unui atac de cord, muzicianul român Dan Andrei Aldea, cântăreț, multi-instrumentist și compozitor , fost lider al trupei Sfinx; (n. 1950).

Margareta Paslaru "Bate mama lemnele" in memoriam Dan Andrei Aldea by  Svetlana Sabau

În 1981, s-a stabilit în Occident (mai întâi în Belgia, apoi în Germania), unde lucra ca muzician dedicat studioului de înregistrări.

În 2014, Dan Andrei Aldea a revenit în România, după 33 de ani petrecuți în Germania.

2017: A decedat actorul român Ion Besoiu.

Renumitul actor s-a născut în ziua de 11 martie 1931, la Sibiu. A absolvit Academia de Teatru si Muzica din Sibiu și a debutat în 1950, dar consacrarea a venit abia după turnarea filmului Toate pânzele sus, în regia lui Mircea Mureșan, în care a avut ca parteneri mari actori ca Ilarion Ciobanu și Jean Constantin.

Timp de 16 ani a jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca”, din Sibiu, după care s-a mutat la București, unde a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” și a fost, ulterior, timp de 12 ani directorul acestui teatru.

În 2002, a primit Premiul de excelență al Cinematografiei Române. În 2001, a fost declarat cetățean de onoare al orașului Sibiu, în care s-a născut.

Ion Besoiu a fost președinte executiv al Fundației „Sibiul Vechi. Sibiu – Hermannstadt”, asociație care îi ajută pe tinerii talentați și care oferă premii etnografilor.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.
  3. ro.wikipedia.org
  4. lessignets.com
  5. Istoria md.
  6. Crestin Ortodox.ro
  7. Istoriculzilei blogspot.com 
  8. http://www.rador.ro/2020/01/18/calendarul-evenimentelor
  9. Historia.ro

20/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: