Se împlinesc 104 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, documentul care a stabilit după Primul Război Mondial granița UNGARIEI CU ROMÂNIA

Foto: Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.

STABILIREA FRONTIERELOR DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Data de 4 iunie are o mare importanță în istoria României, pentru că, la această dată, în 1920 a fost semnat Tratatului de la Trianon, document care a stabilit granițele după Primul Război Mondial și prin care Ungaria a pierdut trei sferturi din teritoriile pe care îl administrase și care erau majoritar locuite de alte etnii (români, sârbi,slovaci, germani, polonezi,cehi ș.a). Semnarea tratatului de pace cu Ungaria şi consfinţirea hotărârilor adoptate cu privire la frontiere,întârziase din cauza tulburărilor create în Europa Centrală de regimul bolşevic al lui Kun Bela, instaurat la Budapesta si care a fost înlăturat de intervenţia militară română pentru stabilizare a regiunii.

Sfârșitul Primului Război Mondial a marcat nevoia de a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

La sfârşitul anului 1919, guvernul României condus de Alexandru Vaida-Voievod reuşise prin abilitate politico-diplomatică să pecetluiască semnarea Tratatelor de pace cu Austria, Bulgaria cât şi Tratatul Minorităţilor. În ce priveşte relaţia cu Ungaria, guvernul de la Bucureşti a garantat retragerea trupelor sale din Ungaria pe linia frontierei dintre cele două ţări stabilită în iunie 1919.

Partea a doua a Tratatului era dedicată frontierelor noii Ungarii. Pe lângă detaliile referitoare la traseele ce trebuiau urmate de către granițele dintre statul maghiar și statele vecine – Austria, Cehoslovacia, România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor -, se mai stabilea, prin articolul 29, că trasarea pe teren urma să fie făcută de către niște Comisii de Delimitare ce trebuiau să-și înceapă activitatea în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a Tratatului. Hotarele Ungariei erau cele pe care le stabiliseră comisiile de experți ale Conferinței de Pace încă din primăvara anului 1919.

Foto: O unitate a armatei române la Budapesta în fața parlamentului ungar

UNGARIA REFUZA SĂ SEMNEZE TRATATUL DE PACE

Delegaţia română condusă de Alexandru Vaida-Voievod a replicat la 20 februarie 1920, argumentând că nu mai poate fi pusă în discuţie situaţia graniţei deoarece aceasta fusese deja stabilită în şedinţa Consiliului Suprem din 12 iunie 1919 şi reiterată prin nota aceluiaşi for în data de 12 octombrie 1919 unde se specifica faptul că „graniţele sunt irevocabile şi definitive”.

La Bucureşti, la 13 martie 1920, guvernul Alexandru Vaida-Voievod a fost înlocuit cu un guvern condus de Alexandru Averescu. Meritul extraordinar al guvernului condus de Alexandru Vaida-Voievod a fost cuantificat în deblocarea negocierilor României cu Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace, dar şi în ce priveşte îmbunătăţirea relaţiilor cu Marea Britanie şi Franţa, respectiv cu premierii britanic şi francez, Lloyd George şi Georges Clemenceau.

De asemenea, articolul 45 din partea a treia a Tratatului menționa:

„Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Prin articolul 46 erau stabilite componențele Comisiilor de Delimitare a granițelor; spre exemplu, frontiera româno-maghiară urma să fie trasată de către o Comisie alcătuită din șapte membri, cinci Aliați, un român și un maghiar.

Prin articolul 47, România se angaja să semneze un Tratat privitor la protejarea minorităților de rasă, de limbă şi de religie – ceea ce, în fapt, făcuse încă din decembrie 1919 -, precum și să ocrotească „libertatea tranzitului și să aplice un regim echitabil comerțului cu alte națiuni”.

Partea a cincea (articolele 102-143) era intitulată „Clauze militare, navale și aeriene”, fiind dedicată dezarmării, în termen de trei luni de zile, a Ungariei învinse. 

ÎNCERCAREA UNGURILOR DE A REVIZUI PREVEDERILE TRATATULUI DE LA TRIANON

Tratatul de pace cu Ungaria, semnat de România alături de Principalele Puteri Aliate şi Asociate la Trianon, a fost votat în cele două camere ale Parlamentului de la Bucureşti, în 17 şi 26 august 1920, iar legea pentru ratificare a fost promulgată prin decret regal la 30 august 1920, documentul intrând în vigoare la 26 iulie 1921.

La 11-13 noiembrie 1920 Parlamentul Ungariei a dezbătut şi a votat legea pentru ratificarea Tratatului de la Trianon.

Două decenii mai târziu, Ungaria nu a ezitat, profitând de contextul internațional, să încerce revizuirea prevederilor Tratatului de la Trianon, în anii 1938 – 1941, când a anexat fază sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia – în 1941.

Cu toate acestea, înfrângerea din al Doilea Război Mondial, a făcut ca frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon să fie restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și Ungaria. 

Iată însă că acum, la mai bine de un secol de la semnarea Tratatului Trianon, premierul Ungariei, Viktor Orban, cultivă memoria acestui „dictat”, pe care ăl califică drept o „tragedie naţională”.
Revizuirea tratatului de la Trianon, a devenit o adevărată obsesie pentru clasa conducătoare ungară.

10 mai : Ziua Românităţii Balcanice – Ziua românilor din Balcani!

Ziua Românității Balcanice! Astăzi drepturile românilor nu sunt respectate de niciun stat din Balcani, iar diplomația română este inexistentă!

Astăzi se împlinesc 119 ani de la publicarea Iradelei (decretul) sultanului Abdul-Hamid al II-lea prin care, în pofida opoziției grecilor, se conferea aromânilor și megleno-românilor din Imperiul Otoman statutul de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și posibilitatea de a-și constitui foruri specifice de reprezentare, transmite Romanian Global News.
În prezent, la data de 10 mai este sărbătorită Ziua Românităţii Balcanice, în baza prevederilor Legii 156 din 7 iunie 2021, ca o recunoaștere a contribuției majore pe care românii din Balcani (aromânii și megleno-românii) au avut-o la construirea statului modern și la emanciparea națională a poporului român.
De asemenea, în această zi sunt marcate alte trei momente istorice importante:
10 mai 1866 – Carol I devine domnitor al României
10 mai 1877 – Proclamarea Independenței de stat față de Imperiul Otoman
10 mai 1881 – Proclamarea Regatului României

 ȚARA NOASTRĂ A LUPTAT TIMP ÎNDELUNGAT PENTRU DREPTURILE MINORITĂȚILOR ROMÂNE DIN BALCANI

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Încă de la jumătatea secolului XIX, liderii aromânilor şi autorităţile de la Bucureşti şi-au fixat ca obiectiv al acţiunilor lor în Imperiului Otoman recunoaşterea românilor (vlahilor) ca o comunitate distinctă și obţinerea dreptului de a învăţa şi de a practica cultul în limba maternă.

În primăvara anului 1905 s-a produs, însă, un incident care a grăbit decizia sultanului de a oferi satisfacţie comunităților românești. La sfârşitul lunii aprilie, guvernul român a trimis la posturi, în Imperiu, doi revizori şcolari, Andrei Balamace şi N. Tacit, care s-au prezentat guvernatorului general din Ianina, Osman Paşa cu acreditările.

După cum susţineau cei doi revizori într-un interviu luat de ziarul „Messagero“ din Roma, preluat de reputata publicație românească „Universul“: „Deja din ianuarie eram oficial recunoscuţi de către Poartă ca inspectori ai şcoalelor româneşti din Turcia“.
Guvernatorul nu a recunoscut însă documentele celor doi revizori, ba chiar i-a arestat sub acuzaţia că provoacă dezordini în Turcia, prin instigare la nesupunere faţă de autorităţile statului .

Lor li s-a imputat instigarea la răscoală a aromânilor din satele Băiasa şi Furca împotriva valiului, deşi A. Balamace şi N. Tacit nu aveau nici un amestec în această mişcare de protest. Aromânii din cele două localităţi se răsculaseră ca urmare a deciziei lui Osman Paşa de a interzice celebrarea slujbei în limba română, în comunele aromâneşti din vilaetul condus de el.
Autorităţile române au protestat imediat faţă de actul unilateral şi lipsit de fundament juridic al arestării revizorilor şcolari, cu atât mai mult cu cât valiul i-a expulzat pe cei doi revizori la Brindisi (Italia), deşi primise ordin de la Constantinopol să-i pună în libertate10. Consulul României la Ianina a cerut autorităţilor otomane „să atragă în mod serios atenţia lui Osman Paşa, făcându-l direct responsabil de orice ni s-ar putea întâmpla“.

Arestarea celor doi revizori şcolari a produs reacţia imediată a României, actul fiind considerat de autorităţile de la Bucureşti o ofensă directă adusă statului român, ce i-a afectat poziţia şi interesele în Balcani şi în Imperiul Otoman, dar şi un moment prielnic pentru a rezolva problema comunităţii românești (aromâni și megleno-români), în sensul acordării drepturilor culturale şi a recunoaşterii ca etnie distinctă.

Poziţia oficială a statului român faţă de această criză a fost exprimată, la scurtă vreme, printr-o notă adresată autorităţilor de la Constantinopol, notă redactată în urma unei şedinţe extraordinare a cabinetului de miniştri, sub preşedinţia Rgelui Carol.

Conţinutul documentului a fost reluat într-o scrisoare trimisă reprezentantului român în capitala otomană, Al. Em. Lahovary, în care se scria: „Vă rog să protestaţi contra acestei violări a drepturilor omului şi să faceţi cunoscut Porţii că vom da acestui fapt urmări grave dacă nu obţinem satisfacţie completă. Noi cerem: punerea în libertate imediat a revizorilor arestaţi, o despăgubire pentru daunele pricinuite de arestarea lor, scuze şi destituirea valiului, recunoaşterea dreptului românilor din Macedonia ca naţionalitate cu drepturi egale cu celelalte din Imperiul Otoman printr-o iradea pentru a regla definitiv problema“.
Poziţia fermă a guvernului român a fost exprimată şi în cadrul întrevederii pe care Iacob Lahovary a avut-o cu ministrul turc la Bucureşti, ocazie cu care i s-a comunicat reprezentantului Porţii că, în cazul refuzului de a satisface toate punctele notei trimise la Constantinopol, România va suspenda relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman.
Faptul că în această perioadă fotoliul externelor era ocupat atunci de Iacob Lahovary, de formaţie militar, a imprimat diplomaţiei româneşti mai multă fermitate.

Aflând că guvernul de la Bucureşti a dat instrucţiuni Legaţiei de la Constantinopol ca de 10 mai să nu arboreze tricolorul şi să suspende recepţia oficială în semn de protest, sultanul a decis să ia prin surprindere reprezentanţii statului român. Înainte de ora fixată pentru prezentarea felicitărilor cu ocazia zilei Regatului, administraţia turcă a trimis o delegaţie la sediul Legaţiei române. Reprezentanţii autorităţilor otomane au înmânat lui Al. Em. Lahovary iradeaua prin care românii erau recunoscuţi ca o comunitate distinctă în cadrul Imperiului, putând utiliza limba maternă în şcoli şi biserici.
Actul emis de sultan prevedea că:

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare.

Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei”.

Data de 10 mai a fost aleasă în mod simbolic, fiind Ziua Națională a României, și încheia soluționarea unei negocieri diplomatice intense în cursul căreia România amenințase Poarta cu ruperea legăturilor diplomatice dacă nu se dau drepturi aromânilor, solicitările fiind susținute de reprezentanții diplomatici ai Germaniei și Rusiei la Constantinopole.

Iradeaua recunoştea, existenţa unei comunităţi românești distincte, ce ieşea din categoria mult prea cuprinzătoare şi imprecis definită a „creştinilor ortodocşi“ din Imperiu, adică din miletul rum. Acest fapt însemna recunoaşterea specificităţii etnice a românilor, care nu mai puteau fi asimilaţi grecilor, ca până atunci, şi puteau beneficia de drepturi civile şi culturale. În aceste condiţii, aromânii aveau posibilitatea să-şi aleagă primarii (muhtarii) în localităţile în care erau majoritari şi să fie admişi în consiliile provinciilor.
O dată cu acordarea iradelei, sultanul a luat şi câteva măsuri pentru a restabili bunele raporturi cu România: a dispus ca Osman Paşa să declare consulului român din Ianina că nici el, nici guvernul imperial nu sunt animaţi de sentimente duşmănoase faţă de români şi i-a eliberat pe cei doi revizori arestaţi. Deciziile administraţiei centrale otomane au fost salutate de oficialităţile de la Bucureşti, care au sărbătorit momentul acordării iradelei ca pe o victorie de răsunet a diplomaţiei române
Presa a marcat şi ea evenimentul, prin articole care au încercat să surprindă însemnătatea actului emis de sultan, dar şi întreaga istorie a relaţiilor româno-otomane din perspectiva problemei românești din Balcani. Sugestive sunt intervenţiile ziarului „Adevărul“, care, după ce prezenta în numărul din 13 mai 1905 şedinţa festivă a Camerei Deputaţilor notând: „Şedinţa de ieri va rămâne memorabilă. Toate pasiunile politice au dispărut şi reprezentanţii tuturor partidelor s-au asociat la sărbătoarea unui succes diplomatic“, adăuga un comentariu, într-un ton la fel de festiv:

„E prima oară când am ştiut să ne purtăm cu vrednicie“. La rândul lui, ziarul „Universul“ scria că: „E de netăgăduit că ne aflăm în faţa unui mare eveniment care încoronează munca neobosită de ani de zile a României sub înţeleapta conducere a Regelui Carol“. Evident că atât presa cât şi guvernanţii au încercat să sublinieze mai ales rolul şi importanţa României în rezolvarea crizei cu Imperiul Otoman şi implicit a situaţiei comunităţii aromâne.

Nu au lipsit, însă, nici elogiile aduse puterilor europene, care au sprijinit diplomaţia română şi a căror implicare, în opinia noastră, a fost decisivă pentru soluţionarea problemei.
Astfel, în discursul rostit în Camera Deputaţilor, Ion I.C. Brătianu declara „Am luat cuvântul pentru a ne felicita de acest rezultat. A ne felicita întâiu pentru situaţiunea românilor din Macedonia, a ne felicita, de asemenea, pentru relaţiile noastre amicale cu Imperiul Otoman. […] Exprim recunoştinţa noastră Sultanului şi Puterilor amice pentru concursul călduros pe care ni l-au dat“.
La rândul lui, generalul Iacob Lahovary spunea, cu acelaşi prilej, că; „România trebuie să fie recunoscătoare către Majestatea Sa Sultanul pentru bunăvoinţa ce a arătat populaţiei credincioase de neam român. Aduc omagiul meu de recunoştinţă şi Marilor Puteri, care au dat sprijinul lor puternic statului român“.
Ziarul „Adevărul“ scria şi el într-un articol că, din declaraţiile generalului Lahovary şi „din cele ce au transpirat până acum“, rezulta că pentru tranşarea diferendului toate puterile ne-au dat concursul, Germania şi Italia remarcându-se prin insistenţă deosebită, iar Austro-Ungaria prin concursul pasiv. Articolul a surprins destul de fidel realităţile, evidenţiind atitudinea rezervată a Vienei pe toată durata disputei diplomatice, dar uitând să menţioneze rolul deosebit al Rusiei.
Succesul diplomatic al României a fost sărbătorit şi pe străzile capitalei, unde câteva mii de bucureşteni s-au adunat în piaţa Sf. Gheorghe, pentru a-şi exprima bucuria. Însoţiţi de muzică militară şi purtând steaguri, manifestanţii au pornit pe Calea Victoriei până la Palatul Regal, unde au strigat „Trăiască Regele! Trăiască România!“ şi de acolo mai departe spre locuinţa premierului Gh. Gr. Cantacuzino şi spre sediul Legaţiei Otomane44.

De asemenea, „Asociaţia generală a studenţilor români“ a convocat o întrunire la Sala „Dacia“ pentru a-şi manifesta bucuria pentru acordarea iradelei, de acolo plecând spre Legaţia Italiană, apoi la Palatul Regal, la Legaţia Germaniei, la cea Otomană şi la casa ministrului de externe. Manifestări similare au avut loc şi la Constanţa .
Recunoaşterea comunităţii românești ca etnie distinctă în Imperiul Otoman a reprezentat, în acelaşi timp, şi o puternică lovitură dată propagandei elene din Macedonia şi politicii externe dusă de Atena. Până în 1905, guvernul grec se folosise de statutul juridic ambiguu al aromânilor, care erau incluşi în miletul rum, pentru a-şi subordona această comunitate şi pentru a justifica astfel pretenţiile asupra sudului Macedoniei, în baza dreptului natural şi istoric.
Ca urmare, guvernul de la Atena a adresat o notă Imperiului Otoman şi puterilor europene, prin care protesta împotriva iradelei, iar Patriarhul de la Constantinopol l-a vizitat personal pe Marele Vizir pentru a-şi exprima nemulţumirea.

Drepturile acordate aromânilor şi actul emis de sultan au iritat şi mai mult spiritele în Macedonia, unde bandele greceşti şi-au intensificat acţiunile violente asupra aromânilor, iar tensiunile dintre statul român şi cel grec s-au transformat într-un conflict diplomatic deschis, ce a debutat în 1906.

decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Foto: Aromâni

Prevederile iradelei de la 10 mai 1905 au generat transformări atât la nivelul comunităţii aromâne, din perspectiva rolului ei şi a poziţiei în cadrul Imperiului Otoman, cât şi a raporturilor statului român cu celelalte state balcanice.

Prin actul sultanului din 1905 românilor le-au fost recunoscute toate drepturile, cu excepţia celui de a avea un lider propriu şi, spre deosebire de ordinul viziral din 1878, care le oferea doar posibilitatea de a înfiinţa şcoli proprii, iradeaua lui Abdulhamid II recunoştea dreptul românilor de a se constitui în comunităţi şi de a-şi alege primari şi consilieri.
Aceste prevederi erau de mare însemnătate, întrucât românii din Balcani puteau participa la viaţa publică a Imperiului Otoman, îşi puteau spune şi impune părerea într-un cadru instituţionalizat, luau parte la decizii şi aveau şansa să-şi apere şi să-şi promoveze interesele. În plus, ei beneficiau de dreptul de a utiliza limba maternă în Şcoală şi Biserică, ceea ce reprezenta un avantaj în lupta pentru păstrarea specificului etnic şi un câştig însemnat în disputa cu grecii, a căror autoritate şi proiecte naţionale erau serios ameninţate.

Adaptat de Romanian Global News după lucrarea:
http://adxenopol.academiaromana-is.ro/xenopolitana/xeno_06/xeno_06_11.pdf

SĂRBĂTORIREA ZILEI DE 10 mai ȘI ISTORIA ROMÂNIEI

Fila de istorie Foto: Facebook-SCMR

Ziua de 10 mai a fost Ziua Naţională a României între 1866 şi 1947 și era sărbătorită de toți românii cu o întrerupere cauzată de Primul Război Mondial.

În 1917 în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, această sărbătoare a fost interzisă ca urmare a ocupației germane a unei mari părți din România, iar în 1947, după abdicarea forțată a regelui Mihai I și abolirea monarhiei, această sărbătoare a fost interzisă definitiv de regimul comunist. Semnificaţia zilei de 10 mai ca Zi a Regalităţii a fost integral suprimată de comuniști şi nici proclamarea Independenţei nu a mai fost legată de această dată.

23 august a devenit Ziua naţională a României, fiind marcată de comuniști prin parade şi spectacole grandioase.

Pentru noi, românii, ziua de 10 Mai este încărcată de următoarele semnificații:

⦁ 10 Mai 1866 – Ziua Monarhiei (Principele Carol depune jurământul ca domnitor al Principatelor Unite).  Fusese desemnat, printr-un plebiscit, în 2 aprilie 1866, ca domnitor, după înlăturarea din domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie în acelaşi an.

În 1866, la București,la data de 10 mai, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era încoronat ca domnitor al României.

⦁ 10 Mai 1877 – Ziua Declarării Independenței față de Imperiul Otoman. Înalta Poartă otomană adoptase, în decembrie 1876, o Constituţie cu aparenţe liberale, prin care provinciile şi posesiunile Imperiului alcătuiau “un tot nedivizibil, din care nici o parte nu poate fi dezlipită pentru nici un motiv”, singura cale spre independenţa teritoriilor fiind războiul.

Constituţia otomană a provocat o vie indignare în România, în corpurile legiuitoare, presă şi opinia publică şi ca urmare guvernul român a declarat nule şi neavenite toate dispoziţiile care priveau România.

Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea faimoasele cuvinte: „ suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.

A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care declaraţia a fost promulgată de către domnitorul Carol. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.

Astfel, de Ziua Regelui la 10 mai se sărbătorea și declarația de independență a ambelor camere ale Parlamentului României față de Imperiul Otoman, marcând astfel și începutul Războiului de Independență al României.

⦁ 10 Mai 1881 – Ziua Regatului. La 10 mai, în 1881, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României, România devenind regat.

În data de 14 /26 martie 1881, Camerele reunite ale Parlamentului votaseră transformarea ţării din principat în Regatul României, iar proclamarea independenţei în 1877, recunoscută şi de marile puteri, deschisese pentru statul român calea transformării în regat cu un rege în fruntea lui.

Foto: wikimedia.org. – Încoronarea Regelui Carol I al României și a consoartei sale Elisabeta de Wied la 10 mai 1881. Rege: 15 martie 1881 – 10 octombrie 1914. Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen a condus România între 1866 și 1914. A fost ales Domnitor al Principatelor Unite Române la 20 aprilie 1866, după răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza printr-o lovitură de stat.

În acea zi, 10 mai, tot pe dealul Mitropoliei, unde jurase credinţă ţării ca domnitor cu 15 ani în urmă, Carol I şi-a pus pe cap coroana de Rege al României făcută din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna în timpul Războiului de la 1877, iar soţia sa, Elisabeta, a fost încoronată ca Regină.

Astfel, la 10 mai 1881, se năşteau oficial Regatul României şi Familia lui Regală, iar Carol I devenea primul rege al României şi primul monarh din dinastia regală română Hohenzollern-Sigmaringen.

⦁ 10 Mai 1905 a fost și este în continuare, reînnodând tradiția istorică, Ziua întregii românități balcanice (macedo-române și megleno-române).

România s-a interesat timp de zeci de ani și a fost preocupată de soarta românilor din Imperiul Otoman, de păstrarea și promovarea culturii și limbii române în rândurile acestora. Statul Român a destinat importante fonduri activităților culturale, editării de cărți, finanțării de școli și biserici, plăţii salariilor învățătorilor și profesorilor și pentru burse de studii. Cuvântul de ordine în România acelor vremuri a fost întotdeauna: libertatea limbii, libertatea cultului, egalitatea perfectă pentru toţi creştinii din Imperiu.

După 40 de ani de eforturi diplomatice, la presiunea diplomației române, Sultanul Turciei a consacrat în mod solemn existenţa naţionalităţii române/valahe (reprezentată de macedo-români și megleno-români, sau români din Macedonia, așa cum apar în documentele vremii) în Imperiul Otoman şi i-a conferit, drepturi civile egale cu acelea de care se bucurau celelalte naţionalităţi creştine din Imperiu.

În seara de 9/22 mai 1905, Sultanul Abdul Hamid a semnat Iradeaua prin care naționalitatea română era recunoscută ca atare în Imperiul Otoman. Acest decret imperial a fost publicat în dimineața zilei de 10 mai 1905.

Din 2015, ziua de 10 mai este din nou sărbătoare naţională.

Scriitorul Horia Furtună descria astfel în 1941 la microfonul radioului public, „10 Mai de altădată”:

În dimineaţa zilei de 10 Mai, „bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbătoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele”.

„La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară”.

„Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul, iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor”.

„Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa, iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie”.

„De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun”.

„Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei”.

„La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie”.

„În frunte – pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsură de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare”.

„Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu”.

„Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga „Ura! şi florile cădeau din balcoane”.

Surse:

familiaregala.ro.;

Hotnews.ro.;

Radio romania-actualitati.ro.;

wikipedia.ro.