27 mai: Moartea eroică a lui Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției Române de la 1821

Domnul Tudor: Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții pentru țară

Tudor din Vladimir (județul Gorj) s-a născut în anul 1780, părinții lui fiind Constantin și Ioana. Ajutat fiind de preotul Pîrvu Cihoiu, a învățat să scrie și să citească. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu acesta a învățat carte și limba greacă. Ajuns la vârsta de optsprezece ani, a părăsit casa boierului și a intrat între panduri, după obiceiul județului în care se născuse.

Pandurii erau o un fel de armată semi-permanentă a Olteniei, regiune ce avea un statut special în cadrul Țării Românești.
 

În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloșani. A îndeplinit această funcție din 1806 până în 1811. În 1820, Tudor izbutește din nou, cu sprijinul consulului rus, să obțină vătășia plaiului Cloșani. În viața civilă, Tudor se ocupă cu comerțul și cu arendășia de moșie. El exportă vite, cereale în Ardeal și Țara Ungurească. Acesta avea și o cârciumă, la 6 km de Balta, făcută pe moșia sătenilor din Balta, devenind un boier înstărit.

Ca oștean, Tudor Vladimirescu a fost viteaz, slujind chiar în Armata Imperială Rusă, unde a căpătat gradul de locotenent, așa cum scria istoricul Alex Mihai Stoenescu în a sa Istorie a Loviturilor de Stat din România, volumul 1. Devine comandant al pandurilor din întreaga Oltenie și apoi se pune sub oblăduirea unui comitet de boieri români, care se organizează pentru detronarea domniilor fanariote din țară și revenirea la domnitori pământeni. 

Pe 23 ianuarie (calendarul vechi) Tudor elaborează la Mănăstirea Tismana, Proclamația pe care avea  să o citească la Padeș. Steagul său de luptă avea ca simbol Sfânta Treime, cu sfântul Teodor Tiron în stânga (sfântul al cărui nume îl purta eroul) și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, în dreapta. Sub era emblema Țării Românești, acvila cruciată.

Steagul lui Tudor Vladimirescu

„Tudor a intrat în București la 21 martie, în fruntea unei armate de trei mii de panduri și o mie cinci sute de arnăuți. La stânga lui mergea un preot cu crucea în mână iar la dreapta Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuților. Tudor a trecut peste voința boierilor și a intrat în București, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Dar a doua zi după sosirea lui Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. El însuși, împreună cu o mână de oameni, a rămas la București până la 31 martie/ 12 aprilie, după care s-a mutat la Cotroceni.

Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicație: el își dorea să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri și în intervenția Rusiei s-au năruit rând pe rând. Țarul i-a autorizat pe turci să reprime revolta și aceștia au intrat în țară. Atunci Tudor s-a proclamat domn.

În cele două luni de zile cât a domnit la București, Tudor a încercat să facă ceva și pentru țărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. Pe de-o parte a încercat să pună capăt abuzurilor administrative și judecătorești, pe de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce și-a dat seama că mișcarea eteristă nu mai avea susținerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc de a scăpa țara de primejdia unei ocupații turcești.Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici a plecat cu toată oștirea în amurgul aceleiași zilei. Când a ajuns la Golești, și-a așezat armata în poziție de luptă. Iordache, unul dintre căpitanii lui Nicolae Ipsilanti l-a invitat să cadă la pace, dar Tudor a promis să rămână credincios Eteriei și să-i atace pe turci. Planul a fost dat peste cap când un curier trimis de Tudor, de la Golești, i-a dovedit lui Iordache că scena împăcării avea în spate intenția lui de a face cauză comună cu turcii pentru ai alunga pe Ipsilanti și pe aderenții lui din țară”, scrie Enciclopedia României.

Unul dintre motivele trădării sale de către colaboratori a fost modul exemplare în care Tudor i-a pedepsit pe pandurii care comiteau nelegiuri. Unii dintre ei fuseseră spânzurați sau împușcați după ce domnul gorjean i-a prins furând de la țăranii întâlniți pe drum.

Astfel, la Bolintin Vale, Tudor a omorât ”chiar cu mâna lui” doi flăcăi panduri de douăzeci de ani pentru că luaseră de la o casă de țărani două trombe de pânză. De la Bolintin la Găești, pe o distanță de doar 60 de km. a mai ucis pentru astfel de furtișaguri ”cu ștreang și cu glonțul, douăzeci și doi de panduri în vârsta tinereții, bravi și făcuți pentru război”. La Cîrniciov a mai spânzurat doi panduri. Toate aceste acțiuni au dus la ”nemulțumire și la desăvârșită dipserație și ură împotrivă-i”. Revelatorie asupra situației este o întâmplare petrecută înainte de așezarea în tabăra de la Golești. Tudor a cerut căpitanilor oștirii făgăduiala că vor răspunde cu viața lor pentru neorânduielile ce se vor produce în companiile lor. Toți căpitanii au dat promisiunea cerută, în afară de patru. Ei au răspuns că Tudor n-are nevoie de înscrisul lor, deoarece îi omoară în toate clipele fără niciun înscris. La aceasta, ”Tudor a tăcut și, pornind de acolo s-a apropiat de satul Golești” unde s-a răzbunat crunt. Trei dintre căpitani au scăpat: doi au fugit și unul a fost cruțat la insistențele pandurilor. Ioan Urdăreanu a fost însă spânzurat.

Profitând de acest fapt, eteristul Hagi Prodan obține de la căpitanii lui Tudor un înscris în care aceștia declarau că nu-l mai vor pe Tudor drept lider. A doua zi, pe 21 mai, ieșind în fața taberei, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi. Simțind ceva în neregulă, el a decis ca trupul lui Urdăreanu să fie dat jos și îngropat cu onoruri militare în biserică. Încă înainte de terminarea ceremoniei, au sosit eteriștii. Cu scrisorile către turci în mână, l-au acuzat de trădare. Domnul Tudor a spus că va da socoteală pentru acțiunile sale doar în fața celui care este în drept să o facă. Eteristul Iordache i-a întrebat apoi pe panduri dacă vor în continuare căpitan pe slugerul Tudor ori pe gospodarii Macedonski sau Hagi Prodan. ”Căpitanii și pandurii, proști și supărați pe nechibzuita asprime a lui Tudor, au început să strige toți într-o glăsuire: ”Ba pe gospodar Macedonski și pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe slugerul Tudor nu-l mai voim!” ”Atunci căpitan Iordache, intrând la Tudor, i-a cerut armele. Tudor, văzându-se părăsit chiar de ai săi, a dat armele”. Prizonierul este dus la Pitești în casa lui Iancu Mavrodol.

Acolo M. Cioranu spune că l-a zărit într-o cameră pe Tudor șezând pe un pat, sub paza lui Ghencea, în timp ce Iordache se plimba prin cameră. Cioranu pretinde că Tudor a spus: ” Și ce vreți de la un om pe care, după vicleniile ce ați urmat, ați întors chiar oștirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi și cu totul străini de această țară? Gândiți-vă singuri printr-aceasta la ce căpătâi o să ieșiți? Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sunt în țară, dar nu sunteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dânșii cu ispravă”.

Pe 23 mai, dimineața, Tudor e dus la Târgoviște, într-o căruță de poștă, cu un arnăut înarmat la spate și alte trei sau cinci căruțe de arnăuți în urmă. În oraș a intrat pe un cal schilod, iar Tudor avea picioarele legate sub burta calului. E închis la vechea Mitropolie și predat lui Vasile Caraiva, un bețivan, supranumit ”monstrul de la Galați” deoarece în acel port măcelărise fără temei o mulțime de locuitori turci, care nu aveau vreo implicare în sistemul represiv otoman. Vasile Caraiva, viitor cârciumar în Elada, l-a torturat pe Tudor pentru a afla unde sunt banii pe care era bănuit că îi ascunde, presupunere falsă. În loc de a-l preda divanurilor țării, așa cum se angajaseră, eteriștii au făcut un tribunal din niște boieri ce se intitulau pământeni.

Acest instrument judicar nu avea cum să aibă legitimitate din moment ce din el făcea parte, printre alți ”pământeni onești”, și Geartoglu, un grec cunoscut că jefuia alimente și vite de la țărani, pe care apoi le negustorea ”făcându-să un nepovestit jaf de să va pomeni în viitorul veac”. „Dar de teamă ca pământenii să nu se răscoale și să-l libereze, Ipsilanti a poruncit lui Caraiva de l-au omorât noaptea în taină, pe malul iazului ce curge pe lângă oraș și i-au aruncat cadavrul într-un puț de lângă grădina Geartol(Geartoglu)”.

După mărturia unui contemporan ”care a văzut cu ochii lui când l-au scos (pe Tudor) din lanțuri și l-au dat în mâna lui Vasile Caraiva”, Tudor a fost ucis la primele ore ale zilei de 27 mai. „Am auzit cei ce ne aflam în curte două detunături de pușcă spre odaia lui Caraiva, ce era în fundul curții Mitropoliei, unde ședea și egumenul Chiril. A doua zi de dimineață s-a zvonit în toată curtea Mitropliei c-au împușcat pe domnu Tudor Vladimirescu și că l-ar fi azvârlit în taină într-una din umblăturile de sus (din fund) ale Mitropoliei.

Ulterior s-a dovedit că Tudor Vladimirescu avea dreptate în ceea ce-i privește pe eteriști. Ei sunt înfrânți de turci în lupta de la Drăgășani pe 7 iunie. Doar tinerii din ”Batalionul sacru” se apără cu vitejie și mor eroic.

Ceilalți eteriști fug lamentabil în timp ce Ipsilanti, cel care a ordonat pieirea lui Tudor Vladimirescu, a stat departe de locul bătăliei. Toți cei care au fost implicați în uciderea lui Tudor Vladmirescu au murit în anonimat, notează siteul istorie pe scurt, preluat de https://www.activenews.ro.

Publicitate

POLITICA RUSEASCĂ DE COLONIZARE A BASARABIEI cu etnici alogeni ruși, ucraineni, germani, elvețieni, bulgari, găgăuzi și de alte neamuri

Harta: Teritoriul moldovean dintre Prut și Nistru. numit de Rusia țaristă după anexarea din 1812, Basarabia.

În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete. Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care:736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4, 8%, germani 2, 4%, ţigani 1, 1% etc.).

Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.

Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească:germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.

Doctorul în istorie Mircea Rusnac, scrie în revista Istoria md. că primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor, însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată.

Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti. Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo.

Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancâşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.

De asemenea, şi mai târziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rând români din Dobrogea, dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fântâna Zânelor, Cişmeaua Văruită etc.

Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor. La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era  de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.

 Articolul XXII al statutului respectiv prevedea:

„Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.”

Iar articolul XXIII completa:

„Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.” 

Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întârziat să-şi facă apariţia. În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc.

 De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.”

Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.

Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

Despre colonizarea ruşilor în Basarabia, Slavinski arăta:

„Numai neînsemnate colonii ruseşti – mai cu seamă sub forma de funcţionari de diferite feluri -, sunt răspândite pe întreg imperiul. Coloniile acestea se concentrează cu deosebire în oraşele mari, din care cauză ele au în multe localităţi un aspect în mare măsură rusificat. Graniţa imperiului are linii născute din accidentele victoriilor şi înfrângerilor.La apus ea a trecut prin corpul viu al popoarelor: estoni, poloni, ucrainieni, români (moldoveni).”

Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi.

Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor. Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe.

 Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.

Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sârbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.

În câţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. (4) În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuând să deţină majoritatea relativă în regiune.

Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat. De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia.

În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului.

 El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.

Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.”

Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decât un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei.

De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…”

Iar rusul Zozulinov consemna: „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.”

În Basarabia totdeauna lgile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie.

Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decât sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.

Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrânt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine.

În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă.

Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc.

În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.

În judeţul Hotin, ucrainienii au început să se aşeze încă din perioada anterioară anexării ruseşti.

„Se pomeneşte că în războiul din 1788 moşiile hotinene s-au întors la «pomeşcici, adică la stăpâni»; nu putem crede că în raia, boierii stăpâni, locuind în celelalte ţinuturi moldoveneşti, nu aveau niciun amestec în moşiile lor; oricum, legătura dintre dijmari şi stăpâni va fi fost foarte slabă, multe stăpâniri se vor fi socotit cu totul sfărâmate, şi lucrul acesta va fi înlesnit o însemnată trecere a fugarilor de peste Nistru, din Podolia şi Pocuţia, unde împrejurările de viaţă erau necumpănit mai grele ca în Moldova, în care ţăranul era liber şi unde, de moşie, nu-l lega – când îl lega – decât zilele boierescului.

Câţi ruteni de aceştia vor fi venit în vremea railâcului turcesc, nu se poate şti, căci numărătoarea din 1817 nu-i înseamnă într-un izvod deosebit de cel al localnicilor.

Pare însă că numărul lor să fie însemnat.”

După 1812, ucrainienii veneau datorită deschiderii fostei graniţe a Nistrului. Odată cu ei se aşezau în judeţul Hotin şi alte naţionalităţi, precum evrei sau armeni, astfel încât încă la 1816 ţăranii din Răchitna, Măliniţa, Chişcăuţi, Zarojani şi Burdufu se plângeau de „poposârea jidovilor”, foarte intensă dinspre nord şi vest.

În scurt timp, românii din Hotin au fost covârşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau. Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează.

Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.” Nesterovski completa: „Se întâmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni. De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.”

Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat.

De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decât 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.”

Noii veniţi în Basarabia erau aşezaţi pe pământurile cele mai bune, formând categoria „ţăranilor statului”. Ei formau în 1861 aproximativ 10% din totalul ţăranilor Basarabiei.

Dar în Basarabia, gospodăriilor ţăranilor de stat le reveneau mai mult pământ decât majorităţii altor grupuri de ţărani de stat din Rusia.

În general, un lot în Basarabia era de trei ori mai mare decât unul din Rusia.

În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia o „bancă ţărănească”.

Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor.

Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vândută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.

Făcând bilanţul si analizand rezultatele rusificării urmărite prin atâtea căi în Basarabia, putem vedea cât de mult a reuşit ea să schimbe caracterul etnic românesc al teritoriului.

Urmările poșiticii agresive rusești de deznaționalizare si distrugerea echilibrului etnic românesc în Basarabia poate fi sintetizat prin următoarele date succinte:

• În 1823, peste 20 mii de ţărani ruşi au fost strămutaţi din guberniile centrale ale Rusiei în Basarabia;

• La sfârşitul secolului XIX, între Prut şi Nistru trăiau deja peste jumătate de milion de ruşi şi ucraineni;

• Doar în perioada 1906 – 1914, din Basarabia au fost strămutaţi în Siberia şi Kazahstan aproximativ 60 de mii de basarabeni – o tragedie pentru populaţia băştinaşă;
• După primul război mondial în sudul Basarabiei trăiau cca 100.000 de etnici germani. Unul dintre etnicii germani născuţi în Basarabia este şi fostul preşedinte al Germaniei, Horst Köhler.

ZIUA DE 20 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 20 mai în istoria noastră

1134: Un hrisov al domnului Bârladului, Ivanco Rostislavovici, datat 20 mai 1134 ,„le acorda să nu plătească vamă la descărcarea mărfurilor în orașul Domniei Sale Galați, ci numai la Bârlad, în Tecuciu și în celelalte orașe ale Domniei Sale…” neguțătorilor de Misivria sau Mesembria.

Este prima atestare documentară a localității Tecuci din Moldova.

Documentul a fost publicat de Alexandru Papadopol Calimah în revista Convorbiri literare în 1893 și preluat apoi de Theodor Ciuntu în Dicționarul geografic statistic și istoric al județului Tecuciu (1897) și ulterior în Marele dicționar geografic al Romîniei (1902).

O scurtă și folositoare cronologie a reperelor istoriei locale o regăsim în lucrarea profesorului Ștefan Andronache din anul 1995, Tecuci – ghid, unde sunt enumerate principalele evenimente istorice ce au legătură cu acest străvechi oraș.

(Sursa text: Ștefan Andronache, Tecuci – repere istorice, obiective turistice, personalități culturale, Biblioteca Muncipală „Șt. Petică” Tecuci, 1995).

Secolul XV

• 1435, septembrie 1: Iliaș Voievod anunță printr-o scrisoare pe Vladislav, regele Poloniei că s-a împăcat cu „iubitul său frate”, Ștefan Voievod, căruia i-a oferit mai multe ținuturi din sudul Modovei, între care „și orașul Tecuci, cu tot ocolul…”.
• 1460, 3 iulie: Un document emis de Ștefan cel Mare stabilește că negustorii lioveni care vor trece postavuri în Țara Românescă – să plătească, și la vama din Tecuci „câte 2 zloți de car”.
• 1475, ianuarie: Ștefan cel Mare după ce i-a fugărit pe turcii învinși la Podul Înalt până la Ionășești peste Siret s-a odihnit cu oastea sa, vreme de trei zile „la movila cea mare a Tecuciului”.

Secolul XVI

• 1541: pe harta lui Ggeorge Rechesdorf, tipărită la Viena, este menționat Tecuciul;
• 1549: Tecuciu ocupa locul patru în comerțul Moldovei cu Brașovul, efectuând 22 transporturi de mărfuri în acest oraș din Transnisvania.
• 1564: în pădurea de la Drăgănești, în aproprierea Tecuciului, are loc întâlnirea soliei boierilor moldoveni cu Alexandru Lăpușeneanu. La insistențele vornicului Moțoc de a renunța la tronul Moldovei, domnul – repus în drepturi de turci – îi răspunde categoric: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”.
• 1574: Tătarii pradă așeazarea.
• 1587: La Tecuci s-a oficiat căsătoria lui Vlad, nepotul domnului Moldovei Petru Șchiopul, cu Velica, fiica lui Ivan Norocea din Răzvad. La nuntă a participat și Mihnea Vodă, domnitorul Țării Românești.
• 1602, iulie – august: Radu Șerban alungând pe Simion Movilă din Țara Românească, pătrunde în Moldova și arde Tecuciul.
• 1616, ianuarie: Prințul polon Korecki care-l sprijină pe tânărul domn al Moldovei Alexandru Movilă se află la Tecuci, despre care nobilul Jopecourt precisează că este un „oraș de graniță destul de bun spre a-i ține calea lui Ștefan” (Tomșa al II-lea) care cu sprijin din Țara Românească vroia să-și cucerească tronul.
• 1624: Mihnea cel Mare, domnitorul Moldovei, căsătorește pe fiul săui Alexandru, domnul Țării Românești, cu Ruxanda, fata grecului Scarlat Beglitzy din Țarigrad. La această nuntă au participat boieri din ambele țări, iar petrecerea de la cele trei movile ale Tecuciului a durat trei zile.
• 1646, noiembrie 12: Misionarul catolic Marco Bandini precizează că Tecuciul – așezare situată „într-un loc frumos” – numără „500 de case cu 4000 de locuitori și trei biserici făcute din lemn”.
• 1650: Tecuciul este prădat de turci și tătari.
• 1653, ianuarie 20: Arhidiaconul Paul de Alep întovărășind pe Macarie, patriarhul Antiohiei, trece prin Tecuci, „târg întins” care posedă „trei biserici cu clopotnițe la poartă”.
• 1656/1659: Călugărul turc Evlia Celebi notează: „Tecuciul este un orășel” în care „nu sunt dughene și nici mănăstiri”.
• 1680: În cea de a treia domnie a lui Ducăi Vodă, la Tecuci, se afla o parte din oastea moldovenească condusă de căpitanul Hăbășeșscu.
• 1683: Hanul Murat Gherei „cu toată puterea Crâmului și a Bugeacului” va trece prin Tecuci prădând tot ce avea să întâlnească în cale.

1388: Prima atestare documentară a localității Râmnicu Vâlcea, a apărut la 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân a confirmat mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oraș este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei…numit Râmnic”.

1395: S-a încheiat un tratat de cooperare militară antiotomană între Țara Românească și Transilvania.

Voievodul muntean Mircea cel Bătrân a devenit astfel membru al alianței antiotomane. Exprimând raporturile tensionate între domnitor și marea boierime, tratatul îl dezavantaja, dar satisfăcea interesele boierimii muntene, care asumându-și prerogativele domniei, își manifesta intenția de a se integra stărilor sociale privilegiate din Transilvania reprezentate în Dietă.

În același timp, tratatul prevedea ca biserica ortodoxă din Transilvania să fie așezată sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște.

1595: Delegația munteană trimisa de Mihai Viteazul la Alba Iulia, încheie un tratat în care era recunoscuta  suzeranitatea principelui transivănean Sigismund Bathory, asupra Țării Românești.

 Aceasta era compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie. Din ea făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, frații Radu Buzescu și Vintilă și a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia un tratat cu principele ardelean Sigismund Bathory , prin care Mihai devenea vasal al acestuia.

În schimbul ajutorului împotriva turcilor, Mihai Viteazul devenea membru in alianța antiotomană, Liga Sfântă. Fapt este că delegații munteni și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor.

Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin care îi putea acorda în acel moment ajutor în lupta împotriva turcilor.

Suzeranitatea lui Sigismund Bathory (foto stânga) asupra Țării Românești semnifica și necesitatea alcătuirii unui organismn politic și militar în stare să se opună Imperiului Otoman. Victoriile din 1595, alianța cu habsburgii și pacea cu turcii, i-au permis lui Mihai emanciparea de sub suzeranitatea pricipelui Transilvaniei.

1711: Principele Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a adresat locuitorilor Moldovei, o proclamaţie prin care erau chemaţi să participe la războiul împotriva Imperiului Otoman.

1821: In  timpul revolutiei  din Muntenia, Tudor Vladimirescu este capturat în tabăra de la Golești de către eteristul Iordache Olimpianul și predat lui Alexandru Ipsilanti, conducatorul mișcarii grecesti Eteria, care ordonă executarea sa.  

1865: Se inaugurează la București, prima expoziție națională de produse agricole și industriale românești, organizată din inițiativa lui Ion Ionescu de la Brad și a lui Petre S. Aurelian; (20 mai/1 iunie).

„Exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale” a fost organizată în casele lui Ion Heliade Rădulescu, din Târgul Moșilor, București și inaugurată la 20 mai 1865. Expoziția era socotită ca o „serbare care poate contribui, precum fiecine vede, la dezvoltarea și înflorirea industriei naționale, la puterea și mărirea României” [din presa vremii] .

În acelaşi an este organizată la Iaşi o expoziţie similară.

1875: A fost semnată, la Paris, Convenția Metrului, primul tratat diplomatic internațional prin care s-a promovat Sistemul Internațional de Unități de Măsură (tratat la care România va adera la 10/22 martie 1883).

Convenția Metrului avea ca misiune principală asigurarea uniformității unităților de măsură și a măsurărilor în lume. 

În România, trecerea la acest nou sistem nu a fost simplă, iar pentru a ne imagina ce a presupus exact această tranformare, prezentăm un fragment din legea pentru aplicarea Sistemului Metric, intitulat „Explicaţiuni  asupra  transformării  măsurilor  şi  greutăţilor  noi  în  vechi  şi viceversa adresate tuturor primăriilor din ţară de către Comitetul special pentru supravegherea aplicării sistemului metric de măsuri şi greutăţi”:

„Pentru a transforma un număr de pogoane în hectare, de  exemplu, se înmulţeşte acel număr cu 5012 şi apoi se împarte acel număr cu 10.000; spre exemplu 158 pogoane se transformă în hectare înmulţind 158 cu 5012, ceea ce dă 791.896 şi împărţind cu 10.000, rezultă 79 hectare şi 18,96 ari. Fălcile se transformă în hectare înmulţind cu 143 şi împărţind apoi la 100. Astfel, 158 de fălci se transformă în hectare înmulţind cu 143, ceea ce dă 22.594 şi împărţind cu 100 rezultă 225 hectare şi 94 ari”. Foarte complicat, nu-i aşa ?

În anul 1889, a fost înfiinţat în România Serviciul Central de Măsuri şi Greutăţi, acesta fiind primul organ al statului în domeniul metrologiei legale din România, iar în anul 1951 a fost înfiinţat Institutul Naţional de Metrologie.

În anul 1961 a fost legalizat în ţara noastră Sistemul Internaţional de Unităţi, ca fiind unicul sistem de unităţi legale şi obligatorii, iar după Revoluţie, în anul 1994, a fost înfiinţat Biroul Român de Metrologie Legală, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale.

În fine, în anul 2000 este legiferată în România „Ziua Metrologiei”, pentru a marca cum se cuvine data de 15 septembrie 1864, la care domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat „Legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi”, prima lege a metrologiei româneşti.

O expresie a recunoașterii efectelor pozitive, incomensurabile, ale adoptării Convenției Metrului o reprezintă hotărârea Conferinței Generale de Măsuri și Greutăți ca, în fiecare an, acest moment istoric să fie aniversat la 20 mai, iar această zi a fost declarată Ziua mondială a metrologiei.

1891: În România s-a înființat Direcția a 7-a a Contabilității, Controlului și Pensiilor a Ministerului de Război.

Înaltul Decret Regal nr. 6625/20 mai 1891 de înființare a Direcției a 7-a a Contabilității, Controlului și Pensiilor, constituie momentul de referință în istoria oștirii române, în dezvoltarea și afirmarea structurii financiar-contabile. Se împlinea astfel o mai veche năzuință a armatei și anume aceea de a avea o structură specializată în cadrul unei administrații adecvate care să-i asigure cele necesare pentru trai, întreținere și dotare, o pregătire completă din timp de pace pentru situații de criză sau război.

De-a lungul acestei bogate istorii, structura a avut denumiri diferite: Direcția financiară, Direcția contabilitate și buget, Direcția financiar-contabilă, însă misiunea principală a fost mereu aceeași: gestionarea responsabilă și eficientă a fondurilor armatei și asigurarea nevoilor de finanțare a structurilor militare în vederea îndeplinirii cu succes a misiunilor care le revin.

1895: S-a născut chimistul Ilie Matei, specialist în chimie macromoleculară; membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m. 1969).

1899: S-a născut matematicianul Mihail Ghermănescu; cercetări în domeniul ecuaţiilor funcţionale, seriilor trigonometrice, teoriei funcţiilor şi teoriei numerelor; (m. 1962).

1907: S-a născut la București, actorul român de teatru și film Niki Atanasiu; (d. 24-11-1967).

A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti la clasa Luciei Sturdza-Bulandra (1928) și a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

A rămas cunoscut, mai ales, pentru rolul Ștefan Tipătescu din „O scrisoare pierdută” , comedia lui I.L. Caragiale.
A jucat în filme începând din 1953.

A fost distins cu titlul de Artist Emerit, Artist al Poporului din Republica Populară Romînă, Ordinul Muncii clasa a III-a și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I.

1914: S-a născut la Bobota, Sălaj, Corneliu Coposu, om politic român,  președinte al Partidului National Țăranesc  creștin-democrat după 1990; (d. 11 noiembrie 1995 București).

Corneliu (Cornel) Coposu a fost liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național- țărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Național Țărănesc până la interzicerea acestuia de catre comunisti în 1947, iar ulterior a fost deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.

După Revoluția din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995.

În această calitate, a fondat Convenția Democrată Română, al cărei prim președinte a fost.

A fost ales senator în Parlamentul României în 1992.

1917: S-a desfășurat Primul Congres al Țăranilor din Basarabia.

În perioada mai 1917–ianuarie 1918 au avut loc trei congrese ale țăranilor, în fapt, lupte pentru putere politică și economică, proprietate, dar și rivalități identitare. Primul congres, între 20–24 mai, s-a deschis la Chișinău, gubernia Basarabia, fiind organizat la inițiativa trimișilor Guvernului Provizoriu de la Petrograd.

Au fost neînțelegeri de la început: Senatorul Sokolov a ținut o cuvântare în rusește, moldovenii au cerut traducerea ei, când se făcea această traducere, rușii au plecat… Erau două curente antagoniste, rușii, care doreau colonizarea Basarabiei și moldovenii care se opuneau.

În perioada mai 1917–ianuarie 1918 au avut loc trei congrese ale țăranilor, în fapt, lupte pentru putere politică și economică, proprietate, dar și rivalități identitare. Primul congres, între 20–24 mai, s-a deschis la Chișinău, gubernia Basarabia, fiind organizat la inițiativa trimișilor Guvernului Provizoriu de la Petrograd.

Au fost neînțelegeri de la început: Senatorul Sokolov a ținut o cuvântare în rusește, moldovenii au cerut traducerea ei, când se făcea această traducere, rușii au plecat… Erau două curente antagoniste, rușii, care doreau colonizarea Basarabiei și moldovenii care se opuneau.

1920 (15–25 mai) : Vizita familiei regale române în Bucovina și Basarabia.

La Chișinău familia regală a ajuns pe 20 mai, pentru trei zile. Regina Maria relata în jurnalul său primele impresii: „Străzile erau pline de mulțimi entuziaste, toate școlile erau aliniate. Ovații puternice și flori aruncate. Întregul oraș este proiectat în linii drepte, cu foarte mult spațiu peste tot […] Fără îndoială teritoriul este românesc, cu populație românească”.

Au asistat la un Te-Deum oficiat în Catedrala Nașterea Domnului, la care au participat toți capii bisericii și toți stareții mănăstirilor din Basarabia.Seara, la cina oficială în cinstea regelui și a reginei, în sala Primăriei, Regele a rostit un discurs, în care menționa: „O privire mișcătoare în inima mea a vrut ca astăzi, în ziua Sfintei Înălțări, când toată România se va ruga pentru sufletele sutelor de ostași ai săi care, cu viața lor, au pecetluit Hrisovul de întregire a neamului românesc, să ne aflăm în capitala unuia din frumoasele ținuturi unit pe veci cu Regatul Meu”

După masă, suita regală a vizitat Muzeul Zemstvei, apoi separat M.S. Regele a vizitat Liceul Militar, iar Regina Maria a vizitat orfelinatul de copii, azilul de bătrâni, Liceul nr. 1 de Fete, Conservatorul, școala de țesătoare și căminul invalizilor de război.

 1923: Apare săptămînal la București, revista teatrală, plastică, muzicală și literară „Clipa”, sub conducerea lui Horia Igiroșanu.

 Printre colaboratori: Ion Pillat, Tudor Arghezi, George Mihail Zamfirescu, Aron Cotuș, Mihail Dragomirescu. Revista Clipa va fi editată pînă la 2 iunie 1940.

1928: Căpitanul român Gheorghe Bănciulescu, primul aviator din lume care a zburat cu proteze la ambele picioare, obține locul 1 la concursul internațional  aviatic de la Băneasa. 

Pentru prima oară în istoria aviației  mondiale, în iulie 1927, căpitanul – aviator Gheorghe Bănciulescu a pilotat un avion cu picioarele amputate și pentru acest fapt, în octombrie același an, președintele Franței, Louis Barthou i-a conferit  „Ordinul Legiunea de Onoare cu grad de cavaler”.

În septembrie 1926,  pilotul își fracturase picioarele într-un  accident aviatic, după care medicii au decis sa i le amputeze.

 1937:  În România intrat în vigoare Codul Justiţiei Militare. A rămas în vigoare până la 12 noiembrie 1968, fiind abrogat prin Legea 30/1968, pentru punerea în aplicare a Codului penal al Republicii Socialiste România din 21 iunie 1968.

1945: S-a născut compozitorul român Mircea Drăgan, instrumentist şi orchestrator, fost membru al formaţiilor Sideral, Mondial şi Romanticii.

A învățat pianul de la 4 ani și a urmat studiile Conservatorului din București. A început să cânte muzică pop cu formația Sideral (1965–1968), apoi a fost conducătorul formațiilor Mondial (1968–1971) și Romanticii (1972–1990). 

Din ’84 s-a dedicat profesiunii de compozitor, dar începuse să compună din ’69. Succesele au venit ceva mai târziu, cu piesele Soare și foc. Albumul cu Romanticii, Mâine, a câștigat premiul de compoziție și interpretare în Germania.

A participat la mai toate festivalurile care se țineau în România, Festivalul de la Mamaia, Festivalul Muzicii de dans, Festivalul de la Costinești, Melodia Anului, la toate a luat premii, piesele sale au fost bine primite de public.

În paralel, din 1978, s-a dedicat celei de-a doua profesii, aceea de regizor muzical, ieșind la pensie din televiziunea română chiar din această funcție.

1949 : Apare  Decretul 216 în care erau prevăzute măsurile privind organizarea radioficării şi radiodifuziunii în RPR. Societatea Română de Radiodifuziune şi-a schimbat denumirea în Comitetul de Radioficare şi Radiodifuziune.

La 11.V.1949 s-a dat în folosinţă în clădirea liceului „Aurel Vlaicu” din Bucureşti, prima staţie de radioficare din România.

1949: Prin Decretul nr. 217,  se hotăra organizarea Agenţiei Române de Presă „Agerpres” de pe lângă Consiliul de Miniştri, prin preluarea personalului şi a patrimoniului  Agentiei „Rador” (societate constituită la 16.VI.1921). Primul director al „Agerpres” a fost numit activistul comunist Ion Popescu-Puţuri.

La 8 ianuarie 1990 a apărut Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale prin care se înfiinţa Agenţia de presă „Rompres”, ca urmare a reorganizării „Agerpres”.

Din iulie 2008 „Rompres” a revenit la numele „Agerpres”.

NOTĂ: La 15/27 martie 1889 fusese înfiinţată, la iniţiativa ministrului de externe P.P. Carp, prima agenţie de presă „românească, naţională şi autonomă” sub numele de Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română. Subordonată Ministerului Afacerilor Străine, Agenţia Română a funcţionat până spre finele anului 1916, când şi–a încetat temporar activitatea, datorită primului război mondial.

La 16 iunie 1921 a fost constituită, la Bucureşti, Societatea „Orient Radio – Rador”, agenţie telegrafică de presă, în cadrul căreia statul român deţinea, prin Ministerul de Externe, totalitatea acţiunilor.

Prin Legea din 24 martie 1926 devine „Societatea Rador – Agenţie de informaţii telegrafice”.

1958 (20-24): La Consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia s-a adoptat hotărârea privind retragerea tuturor trupelor sovietice staţionate în România, justificându-se această măsură prin faptul că ţara noastră nu avea graniţă comună cu nici o ţară nesocialistă şi nu era, deci, ameninţată direct de forţele militare ale NATO (trupele sovietice staţionate din 1944, fără întrerupere, pe teritoriul României au fost retrase, în urma tratativelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Nikita Hruşciov, în lunile iunie şi iulie ale aceluiaşi an).

 1964: S-a născut fotbalistul român de etnie sârbă Miodrag Belodedici.

1969: A încetat din viață la București, astronomul român Victor Daimaca (n. 22 august 1892, Turnu Severin).

Pe lângă astronomie, s-a dedicat studiului matematicii. A fost până în prezent singurul român descoperitor de comete (chiar două!).

1974: A murit Ion Pas (numele la naştere: Ioan M. Pascu), romancier şi traducător (a tradus din Dickens, Dostoievski, Fielding, Gorki, Hugo, Stendhal, Tolstoi, Zola, Jules Verne); între anii 1958 şi 1965 a fost preşedinte al Comitetului Radiodifuziunii Române; soţul scriitoarei Sarina Cassvan; (n. 1895).

1988: A decedat la București, reputatul medic geriatru român Ana Aslan, unul dintre primii gerontologi pe plan mondial; (n. 1 ianuarie 1897, Braila).

Ana Aslan  a fost un medic specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988).

A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital.

Numeroase personalități internaționale au urmat tratamentele cu  cu Gerovital prescrise de reputatul medic roman Ana Aslan: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali.

Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980.

A fost membru titular al Academiei Române din 1974; (n. 1897).

1990: Au avut loc primele alegeri libere și democratice în România de după anul 1937.

Electoratul s-a pronunțat asupra președintelui țării (prin vot direct) și a  ales reprezentanti in cele  două Camere ale Parlamentului,Camera Deputaților  și Senatul (vot proporțional pe liste).

Ion Iliescu, un fost fruntaș al partidului comunist, a fost ales președinte cu 85% din voturile exprimate.

2001: Liderul sindical Miron Cozma a fost schimbat din funcţia de preşedinte al Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, în locul său fiind ales Vasile Savu, cel care asigurase interimatul conducerii organizațeii după arestarea acestuia.

Foto: Miron Cozma

2005: La cea de-a 58-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, filmul regizorului român Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu”, a obținut premiul „Un Certain Regard”.

Foto: Cristi Puiu

2009: Prima tentativă de alegere a președintelui Republicii Moldova a eșuat.

Candidatului comunist, Zinaida Greceanîi, i-a lipsit un singur vot ca să devină preşedinte. Pentru ea au votat toţi cei 60 de deputaţi comunişti din Parlament.

Alegerile prezidenţiale s-au repetat pe 28 mai.

2013: A decedat istoricul Gheorghe Buzatu, specialist în istoria contemporană a României şi în istorie universală, fost senator al Partidului Romania Mare în perioada 2000-2004; (n. 1939).

2016: A decedat teatrologul, regizorul, scenograful, scriitorul, publicistul şi profesorul Bogdan Ulmu; ( n.29 aprilie 1951, BucureştiÎ. Doctor în Teatrologie al IATC Bucureşti, 1998.

A debutat în presă devreme, în 1968, când era încă pe băncile liceului, iar primul volum, de proză, îi apare în anii studiilor universitare, petrecute la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC)din Bucureşti, mai precis, în 1975.

140 de piese de teatru Imediat după absolvire, în 1978, ajunge profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti, pe care o părăseşte după doi ani pentru o viaţă nomadă, de regizor în diferite teatre din ţară şi din Republica Moldova.

Îşi amintea de anii comunismului ca despre o perioadă în care arta teatrală se afla în plină ascensiune, în ciuda limitărilor pe care le impunea regimul. „Din fericire, după Revoluţie a dispărut cenzura, dar pe de altă parte a dispărut şi măsura: putem scoate pe gură orice porcărie. Înainte de 1989 nu puteam scoate pe gură orice vorbă inteligentă. Asta-i diferenţa!“, spune regizorul.

A regizat peste 140 de spectacole  și peste 20 de scenarii semnate de el. A realizat şapte dramatizări pentru copii, după Ion Creangă. Numeroasele turnee, festivalurile naţionale de teatru şi umor la care a participat, sunt alte elemente care i-au îmbogăţit experienţa.

Pe lângă munca desfășurată  în arta spectacolului, Bogdan Ulmu a fost şi scriitor. A publicat peste 20 de cărţi, de la cele de specialitate la volume de gastronomie.

A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) şi al UNITER (din 1995). A semnat cronici în peste 40 de publicaţii, la unele dintre ele fiind redactor, numărul articolelor depăşind cifra de 3.500.

În 1998 şi-a susţinut doctoratul în Teatrologie, cu o teză despre Caragiale, iar peste un an a dat concurs pentru un post de conferenţiar universitar la Universitatea Ecologică Bucureşti, la Facultatea de Actorie.

Intră apoi profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, iar din 2005 predă la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi şi la Universitatea de Arte „George Enescu“ din aceeaşi localitate. „Om de teatru-total“ Regizorul a fost şi un critic de teatru recunoscut la nivel naţional. Cu toate acestea, îşi dă seama de „pericolul“ care-i pândeşte pe cei care se exprimă în provincie.

„Există în România mulţi critici de teatru care riscă un cvasi-anonimat, numai din motive regionale“, completează scriitorul. Şi totuşi, înţelegerea acestui fapt nu-i pune piedici în a-şi continua jocul de „om de teatru-total“, titlu dat de Mircea M. Ionescu.

 2017: A decedat Harry Coradini (nume naştere: Harald Kölbl), muzician german, originar din România, cunoscut mai ales ca solist vocal al trupei „Progresiv TM”; (n. 1944).

2017: A decedat scrimerul român Dan Găureanu ; (n. 1967).

Fost campion național la sabie în 1993, 1994 și 1994, Dan Găureanu a cucerit două medalii de bronz la Campionatele Mondiale cu echipa României, în 1994 și 2001.

De asemenea, Dan Găureanu a participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice, în 1992 și 2000.

După ce s-a retras din activitatea competițională, Dan Găureanu, ”un om de o calitate excepțională și un tehnician desăvârșit”, s-a ocupat de pregătirea lotului național de sabie seniori al României, alături de Mihai Covaliu, până în 2016, și alături de Florin Zalomir din 2016 și până în prezent, menționează sursa amintită.

2020: A murit clericul ortodox român Pimen Zainea. S-a născut la data de 25 august 1929, în satul Herăști, comuna Grebănu, județul Buzău, cu numele la botez de Vasile Zainea).

A efectuat studiile medii la Liceul din Râmnicu Sărat și la Seminarul monahal din Mănăstirea Neamț (1948-1951).

A fost tuns în monahism la Mănăstirea Neamț, la 10 martie 1951, cu numele Pimen, fiind hirotonit ierodiacon (1951) și apoi ieromonah (1957). Slujește în calitate de profesor la școlile monahale din Mănăstirile Neamț și Secu (1951-1952), apoi ca pedagog la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț (1952-1953).Urmează apoi studiile superioare la Institutul Teologic Universitar din București (1953-1957), iar mai târziu studii de specializare la Universitatea din Köln (1976-1977).

De asemenea, între anii 1953-1957 a făcut studii la Institutul de Arte Plastice din București, obținând diploma de calificare în muzeografie.

După absolvirea Facultății, a fost numit egumen, apoi stareț la Mănăstirea Putna (1957-1961). Îndeplinește apoi ascultări în mai multe mănăstiri din zona Neamțului: preot-duhovnic la Mănăstirea Văratec (1961-1962), preot la Schitul Durău (1962-1964), muzeograf la Mănăstirea Putna (1964-1974). A fost ridicat la rangul de protosinghel (1966) și apoi la cel de arhimandrit (1975). În perioada 1974-1978, este numit ca stareț la Mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”.

La 10 ianuarie 1982, arhimandritul Pimen Zainea este ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, cu titlul „Suceveanul”.

Este hirotonit întru arhiereu, cu prilejul hramului Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava, la 24 iunie 1982 de către IPS Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei, împreună cu PS Episcop Eftimie Luca al Romanului și Hușilor și cu PS Roman Ialomițeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Apoi, la data de 24 ianuarie 1991, PS Pimen Suceveanul a fost ales arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, fiind instalat ca episcop la Suceava la 3 martie 1991.

IPS Pimen al Sucevei și Rădăuților a încetat din viață miercuri 20 mai 2020, la Institutul „Matei Balș” din București,ca urmare a infectării cu noul coronavirus COVID-19 în timpul pandemiei din 2020.

Ierarhul fusese adus de la Suceava la București pe data de 20 aprilie. În urma complicațiilor pulmonare apărute, părintele arhiepiscop în vârstă de 90 de ani fost intubat, însă a suferit două atacuri de cord, cel de-al doilea fiindu-i fatal.

A fost înmormântat la Mănăstirea Sihăstria Putnei, în ziua de 22 mai 2020.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfânta Lidia; Sfântul Mucenic Talaleu

Sfânta Lidia din Filipi este cinstita pe 20 mai.

Este cunoscută drept prima creștină din Europa.

Din Faptele Apostolilor (capitolul al 16-lea) aflăm că după ce Pavel predica mai multor femei adunate la un râu din apropierea cetatii Filipi, Lidia, o femeie vânzatoare de porfir, din cetatea Tiatirelor, a crezut in Hristos și a marturisit ca vrea sa devina creștină.

Din Scriptura aflăm ca „Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca sa ia aminte la cele grăite de Pavel” (Faptele Apostolilor 16, 14).

Primește botezul de la Sfântul Apostol Pavel, iar în casa ei se formează prima comunitate creștina europeană.

Sfântul Mucenic Talaleu

Sfantul Talaleu a trait în vremea împaratului Numerian (283-284). Tatal lui se numea Veruchie, iar mama sa, Romilia. Ajunge medic, tamaduind bolnavii fara a cere nimic in schimb.

In momentul in care Il marturiseste pe Hristos, judecatorul porunceste celor doi tortionari, Alexandru si Asteriu, sa-i perforeze genunchii si sa-l atarne de un copac.

Dumnezeu, prin purtarea Sa de grija, i-a orbit pe tortionari, iar acestia in loc sa-l mutileze pe Talaleu, au gaurit o scandura.

Tortionarii au fost biciuiti, pentru ca s-a crezut ca au facut acest lucru intentionat. In urma acestei minuni, cei doi au devenit crestini si au primit moartea prin taierea capului.

Sfantul Talaleu a fost supus mai multor chinuri, iar in cele din urma, a primit cununa muceniciei prin taierea capului. Moastele Sfantului Talaleu sunt prezente in biserica Sfantul Agatonicu din Constantinopol.

  Sfântul Talaleu este invocat atât în rugăciunile de la Sfântul Maslu, cât si in cele de la sfințirea apei.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
– Sfantului Mucenic Ascla;
– Sfintilor Cuviosi: Nichita, Ioan si Iosif, ctitorii Manastirii Hios;
– Sfantului Cuvios Marcu Pustnicul;
– Sfantului Cuvios Talasie.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/05/20/o-istorie-a-zilei-de-20-mai-video

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. worldwideromania.com ;
7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
9.  Istoria md.
10. istoriculzilei.blogspot.ro;
11. Cinemagia.ro;
12. Creștin Ortodox.ro.