Așa vă place istoria papalitații ? (VII)

Vatican (Roma) – Basilica si Piata  San Pietro

 

 

 

 

O ISTORIE A CRIMELOR PAPALITĂȚII

(Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/11/asa-va-place-istoria-papalitatii-vi/)

 

 

Succesorii Papei Leon şi jefuirea Romei

Cei care iau apărarea Bisericii Catolice spun că după Leon al X-lea a urmat un „Papă cu adevărat religios“, fără însă a-şi motiva afirmaţiile.

Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, se pare însă că acesta a fost ridiculizat de către locuitorii Romei şi că fost papă puţin peste un an de zile.

Conclavul care l-a ales, ţinut într-un moment în care jumătate din Germania era cuprinsă de revolta protestantă, este descris de către profesorul catolic F. H. Kraus în The Cambridge Modern History ca „un spectacol al celor mai dezonorante bătălii politice văzute vreodată în papalitate“ (ed. 1902, la subtitlul „Conclave“).

 

Conflictele provocate de lăcomia pretendenţilor ajung într-un punct fără ieşire, moment în care Adriaan Florenszoon Boeyens (1459–1523), un olandez din Utrecht care nu vorbea italiană, a fost ales Papă „in absentia”.

El a sosit la Roma sub numele de Papa Adrian al VI-lea (1522–1523). El a promis reforma Bisericii. Papa spunea: „Noi, prelaţii şi clericii, ne-am abătut de la calea cea dreaptă şi de multă vremea nici unul dintre noi nu a făcut fapte bune, nu, chiar nici unul“.

Secretele Sfinţilor Creştini, Episcopul J. W. Sergerus, 1685, retipărită în 1897, pag. 227

Şi, dat fiind că, după moartea papilor, târârea prin noroi a statuilor acestora era o tradiţie, noul Papă a emis o bulă prin care declara acest obicei ilegal.

După ce i-au furat vinul din beciuri ca răspuns la aceasta, locuitorii Romei şi-au bătut joc de el minimalizându-i total existenţa.

Adrian al VI-lea a murit pe 14 septembrie 1523, iar romanii şi-au exprimat ura pentru străin printr-o satiră „într-un limbaj care nu mai fusese auzit de pe vremea lui Bernard de Clairvaux“ (d. 1153).

The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1954, op. cit., pag. 137-139

Mai târziu Biserica a recunoscut cu sinceritate că Papa Adrian al VI-lea „a fost urât de toată lumea şi că nimeni nu l-a iubit“, adăugând că „oricum ar fi privit, pontificatul ultimului Papă ne-italian nu a fost decât un episod minor“ (ibid.).

Conclavul următor a durat 20 de zile, iar cardinalii erau atât de dornici să primească o nouă serie de mite încât au făcut o parade ţanţoşă până la Capela Sixtină îmbrăcaţi ca nişte cavaleri la modă, cu pălării cu pene, veste colorate, mantii, pinteni de argint şi robe care fluturau. Giulio de’ Medici (1478–1534), un copil din flori din marea familie florentină, le-a făcut oferta cea mai mare şi a devenit astfel Papa Clement al VII-lea (1523–1534).

În timpul pontificatului său, în 1527, a avut loc căderea Romei.

Povestea acestei căderi e una extraordinară, ce se constituie într-un nou episod puţin cunoscut din istoria bizară a Bisericii Catolice, însă spaţiul limitat ne împiedică să o redăm în detaliu.

Papa Clement a fost la fel de necredincios şi de infam precum vărul său, Papa Leon al X-lea, atrăgându-şi dispreţul şi ura tuturor celor care au avut de a face cu el.

Excesele lui au şocat Europa, subterfugiile sale pline de laşitate şi stilul său corupt provocând cucerirea şi jefuirea Romei de către trupele regelui Spaniei, Carol al V-lea (1500–1558; care avea să devină împăratul Sfântului Imperiu Roman, 1530–1558).

Înfuriat de perfidia lui Clement, împăratul şi-a trimis armata condusă de cardinali împotriva Romei pe 6 mai 1527, iar atacul a fost atât de sălbatic încât populaţia Romei a scăzut de la 98.000 la 32.000 în numai opt zile. În carnagiu au fost ucişi şi 147 de elveţieni din garda Vaticanului.

 

 

 

Carol al V-lea (Quintul), 1500 – 1558, a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman din 1519 până la abdicarea sa în 1556.Carol al V-lea la Mühlberg, pictură de Tizian, 1548.	Papa Clement al VII-lea, 1478 – 1534, a fost cardinal din 1513 până în 1523 şi papă din 1523 pană în 1534.Portret de Sebastiano del Piombo, 1526-1527

Încă o dată, nepotismul papal şi lăcomia pentru teritorii a adus ruina Romei, de această dată însă marele oraş a suferit cel mai brutal atac din istorie. Roma a fost devastată, bisericile i-au fost profanate, bibliotecile jefuite, locuitorii ucişi, iar călugăriţele violate şi ucise prin tortură de ceea ce Biserica a numit „o bandă de derbedei“.Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii. pag. 166Scriitorii catolici au contracarat acest episod prin activitatea diverşilor reformatori ai Bisericii din alte părţi ale Italiei contemporani cu Clement şi prin refuzul lui Clement de a gratifica divorţul regelui Henric al VIII-lea de Caterina de Aragon.

Dar, după spusele Cardinalului Cajetan, „judecata poporului era dreaptă… din această cauză papalitatea ţintea să devină «guvernul ideal» al unor clerici spirituali plin de credinţă“.Enciclopedia Catolică, xii, pag. 767-769             

   Toate acestea se întâmplau la decenii distanţă de mult-trâmbiţata „reformă a conducerii şi membrilor“ Bisericii promisă de Papa Alexandru al VI-lea.Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 32-33Şi iată cum grajdurile lui Augeas fuseseră curăţate într-o singură zi. Papalitatea, aşa cum se consemnează pentru a şaptea oară în Enciclopedia Catolică, „s-a prăbuşit până la cele mai joase standarde“, dar acum promitea să devină „guvernul ideal“.

Vaticanul recunoştea că „cererea de reformă a Bisericii era, de fapt, justificată“.Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 264-265Frauduloasa Carte a PapilorCeea ce azi am putea numi „politica externă“ a papalităţii, în cei 631 de ani acoperiţi de acest articol, a dus la o mulţime de războaie brutale şi vărsare de sânge în Italia şi Europa.

Papalitatea ar putea fi absolvită de acuzaţia de cruzime invocând dorinţa cu orice preţ a papilor de a poseda regate în această lume şi venituri. În atingerea acestui scop, oficiul papal are un trecut de corupţie şi criminalitate fără precedent care se întinde pe secole.

Pentru a ascunde acest lucru Biserica a născocit biografii ale papilor care nu sunt altceva decât „ficţiuni inteligente şi salvatoare“.

Contradictions in the Catholic Encyclopedias: A Record of Conflictions in Accredited Church Expositions, Maiorul Joseph Wheless [judecător, SUA],American Bar Association Journal, 1930 [număr volum necunoscut]

Puţini cititori ştiu cât de uşor este de demonstrat că versiunile populare ale istoriei papilor, ce sunt folosite astăzi cu mare folos în cercurile creştine, sunt contrafăcute.

Vaticanul a inundat lumea cu informaţii false despre papi, cel mai obscen exemplu fiind celebra sau infama Carte a Papilor (Liber Pontificalis) şi Catalogul Liberian, ambele versiuni renumite pentru variantele fictive ale vieţilor mitice ale primilor „succesori ai Sfântului Petru“.

Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224-225; şi Ed. Pecci, ii, pag. 371.Aceste cărţi sunt o colecţie de diatribe pompoase care descriu pontificatele unor papi devotaţi şi docili, din care mulţi nici nu au existat, având un aer de falsă ingenuitate care îl amuză pe cititor.

Liber Pontificalis.

Cartea Papilor este o lucrare oficială, scrisă şi păstrată la Vatican, care în introducere pretinde că „păstrează întru eternitate istoria vieţilor sfinte şi a minunatelor fapte ale capilor Bisericii Universale“.

Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224Cu toate astea, la o citire atentă a rezumatului vieţii fiecărui Papă, se poate observa că Biserica nu ştie în fapt nimic despre viaţa pontifilor din primele şase-şapte secole şi că nici unul dintre aceştia nu este un personaj istoric bine definit.

Toţi papii sunt prezentaţi cu haloul sanctităţii, însă Părintele Delehaye, unul dintre cei mai importanţi investigatori catolici ai acestui gen de literatură, spune: „nu există nici o dovadă că genealogiile papale sunt bazate pe surse anterioare“.

The Legends of the Saints, Părintele Delehaye, Ed. engl. 1907, citată şi dezvoltată în The Popes and Their Church, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, a doua ediţie revizuită, 1924, pag. 13Pe scurt, secole la rând nu au existat papi creştini ci părinţi mithraici ai Romei, iar „capul părinţilor [mithraici], un soi de Papă, care locuia întotdeauna la Roma, avea titulatura de Pater Patrum“.

Enciclopedia Catolică, x, pag. 402-404.Unii dintre aceşti papi îşi luau numele chiar după zeul Zoroastrian, un foarte bun exemplu în sensul acesta fiind Papa Hormisdas (514–523), al cărui nume este varianta persană a lui Ahura Mazda.

Despre numele lui Biserica afirma că „ridică o problemă interesantă“ şi adăuga un comentariu straniu:

„Sfântul Hormisdas a fost canonizat într-o tradiţie neoficială“.The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Publishers to the Holy See, Londra, 1964, pag. 81„Multitudinea de episcopi recalcitranţi pe care îi avea în subordine“ erau devoţi ai lui Ahura Mazda şi susţineau tradiţia mithraică (ibid.).

Trebuie să înţelegem că mulţi papi din vechime, care sunt prezentaţi acum ca nişte redute ale virtuţii ce nu aveau nimic de a face cu mizeriile vieţii de zi cu zi, în fapt nici n-au existat.

Biserica a recunoscut că biografiile papale întocmite de ea (Cartea Papilor şi Catalogul Liberian) nu sunt prezentări inocente ale unor oameni pioşi şi erudiţi, ci ficţiuni:

„Critica istorică tratează de multă vreme acest text într- un mod exhaustiv… în special în ultimele decenii“ (sec. XIX şi începutul sec. XX) (Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780; şi ix, pag. 224-225, passim) şi a categorisit-o ca fiind „fără baze istorice“ (ibid., passim).

Biserica a mărturisit că această Carte a Papilor e o consemnare contrafăcută, compilată retrospectiv în maniera înşelătoare a majorităţii scrierilor clericale. Această mărturie se găseşte în Enciclopedia Catolică:

„La începutul majorităţii copiilor de manuscris se face o legătură falsă între Papa Damasus I [366–383] şi Sfântul Ieronim [c. 347–420]. Aceste scrisori erau considerate autentice în Evul Mediu. Duchesne [istoric papal, 1584–1640] a dovedit în mod exhaustiv şi convingător că primele biografii, de la cea a Sfântului Petru la cea a lui Felix al III-lea [al IV-lea, d. 530], au fost compilate cel mai târziu în timpul pontificatului urmaşului lui Felix, Bonifaciu al II-lea [530–532].

Cei care au compilat Liber Pontificalis au folosit şi unele scrieri istorice, fragmente apocrife [de exemplu Recunoaşterile Pseudo- clementine], Constitutum Sylvestri, Scrierile contrafăcute ale aşa-numitului „Sinod de 275 de episcopi al lui Silvestru“ etc., precum şi Procesele romane ale martirilor din secolul al V-lea.

La final, compilatorii au atribuit aleator papilor de pe listele lor o serie de decrete papale luate din surse lipsite de autenticitate. În plus au atribuit papilor de la începuturi reglementări liturgice şi disciplinare din secolul al VI-lea.

Autorii sunt ecleziaşti romani, unii dintre ei de la Curtea Romană… în Liber Pontificalis se consemnează faptul că papii au dat decrete care s-au pierdut sau au fost interpretate greşit, sau care poate că n-au existat niciodată.

Mai târziu papii au folosit ocazia pentru a întocmi o falsă scrisoare (al cărui nume este menţionat în Liber Pontificalis) ce putea fi folosită în diverse ocazii şi pe care au atribuit-o papei.Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780 şi ix, pag. 224-225; de asemenea pentru detalii despre frauduloasa Carte a Papilor, vezi Annales Ecclesiastici, op. cit., manuscrisul xi, şi De Antiqua Ecclesiae Disciplina, op. cit. 

Lipsa de autenticitate a „Cărţii Papilor” este astfel dezvăluită, fiind în acest mod revelată şi folosirea cu bună ştiinţă a conţinutului său fals.

Teologul şi deistul Anthony Collins (1676–1729), în celebrul său Discurs al gândirii libere (1713), a pus amplu în discuţie răspândirea literaturii superficiale în spaţiul creştin. El spune (pag. 96):

„Pe scurt, aceste texte false sunt foarte comune, fiind întâlnite în toate cărţile publicate de preoţi sau de oamenii bisericii.

În mod cert ele susţin autoritatea scrierilor anterioare care au fost contrafăcute, contorsionate sau corupte din alte motive decât cele de a oferi suport pentru articolele de credinţă, ceea ce le probează ingeniozitatea sinistră.“

Fervoarea eforturilor moderne de a suprima, de a pune într-o lumină diferită, de a falsifica şi ascunde adevărata fire a papilor, pe care nici un istoric din afara Bisericii nu o poate aproba, îi face la fel de vinovaţi pe urmaşi precum pe înaintaşii Bisericii care au stabilit acest sistem.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Vaticanul şi-a consolidat imaginea, angajând artişti manierişti anonimi să realizeze portrete pioase ale papilor din secolele anterioare.

După reglementarea de către Conciliul de la Trent a standardizării imaginilor biblice, Cardinalul Carol Borromeo, cândva valetul Papei Sixtus al V-lea (1585–1590), a înaintat a moţiune în Primul Conciliu Provincial (1565) prin care se interzicea pictarea personajelor creştine fără aprobarea Bisericii.

Carol Borromeo, 1538 – 1584, sfânt italian, cardinal al Bisericii Catolice, văzut de admiratorii săi ca un lider al Contra Reformei, a fost canonizat de către Papa Paul al V-lea în 1601.Portret de Giovanni Ambrogio Figino

Moţiunea a fost admisă, din acel moment artiştii având nevoie de aprobarea scrisă a Cenzorului Artistic al Sfântului Oficiu în toate chestiunile legate de iconografia creştină.

Episcopii au fost desemnaţi să îi instruiască pe artişti cu privire la prezentarea standard a diverselor subiecte din Evanghelie, aceştia neavând voie să înceapă vreo lucrare fără aprobarea Bisericii.

Astfel, din necesitate, pictorii îi zugrăveau întotdeauna cu bună ştiinţă pe papi cu chipuri senine deşi aceştia erau în realitate „oameni cu caractere dubioase“.

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, i, pag. 326

 

Aceste picturi apar în lucrările moderne ca simple creaţii ale minţilor unor artişti, căci înainte de secolul al XVI-lea «nu există nici un portret autentic al vreunui Pap㻓.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 16.

 

Concluzie

Astfel, în cercetarea noastră focalizată asupra „bunătăţii şi luminii“ creştinătăţii, am reuşit în condiţiile date, doar să zgâriem puţin suprafaţa istoriei papalităţii aşa cum a fost ea consemnată chiar de către Biserică.

Acest articol nu este altceva decât o schiţă rudimentară a portretului câtorva papi din cei 264 înşiraţi în lucrarea The Popes: A Concise Biographical History (op. cit.), o prezentare cosmetizată a vieţilor lor, care exclude punerea în discuţie a secolelor cu pontificate duble, triple sau cvadruple.

 

Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa.

Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca:

„…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim.

 

Benedict al IX-lea

Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio).

După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

Acesta  a devenit imediat o rușine pentru papalitate. Episcopul Benno de Piacenza l-a acuzat pe Benedict al IX- lea de „multe adultere josnice și crime” , iar unul dintre succesorii săi, Victor al III- lea  a scris despre „violuri sale, crime și alte acte de nedescris,”  spunand ca „viața lui ca papă a fost atât de josnica si execrabila, că ma  infior cand  mă gândesc la ea. „

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului.

Violenţa din spatele acestui incident cumplit evidentiază adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii Catolice, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor reprezentantilor ei.

Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor sai doar ca pe o uşoară formă de nebunie.

Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, numai ca  acest „ghidaj „a fost susţinut indirect, dar eficient, de mita, armate, flote şi arme.

Istoria papalităţii arată că papii şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.

 Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer, sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa.

Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice.

 

Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.

Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa:

„De la fondarea sa într-un loc rau famat şi murdar din afara Romei, situat printre clădirile în ruină de pe malul îndepărtat al Tibrului şi se întindea până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care permite ca un sistem atât de imoral să se perpetueze.

O astfel de asociere poate fi un bun motiv de pierdere a credinţei.

Cei care studiază adevărata istorie, cunosc atât de bine aceste fapte încât legătura dintre ierarhia papală, brutalitate şi trădare, precum şi neglijarea cu bună ştiinţă a reformelor, evocă spectrul prăbuşirii spirituale a credinţei catolice.“

În vremurile noastre indulgente, unii scriitori ai Bisericii încearcă să purifice profilurile papilor trecutului, însă Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), istoric catolic german al papalităţii, a admis plin de francheţe aroganţa lor nemăsurată, observând că „dovezile împotriva Sfinţilor Părinţi sunt atât de puternice, încât este imposibil ca reputaţia lor să fie salvată“.

History of the Popes from the Close of the Middle Ages, Ludwig Pastor Freiherr von Campersfelden; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, op. cit., vol. 2.

 

Puterea spirituală pe care o posedă papii, considerată atât de importantă pentru creştini, a creat cea mai promiscuă, plină de cruzime şi infamă instituţie cunoscută în istoria civilizaţiei.

Cel care încearcă să-i găsească scuze încercând să îi convingă pe cititori că papii au fost o forţă constructivă a istoriei, contrazic flagrant faptele istorice.

The Cambridge Modern History, o autoritate raţională, afirmă că „rar s-au mai pomenit standarde mai scăzute de moralitate decât cele care au înflorit în timpul pontificatelor de la sfârşitul Evului Mediu“ (vol.1, pag. 673).

La acestea se poate adăuga opinia autorului acestui articol, bazată pe mulţi ani de cercetare, că adevărata dimensiune a depravării oficiului papal este dată de faptul că ea a început dinainte de perioada Sfântului Imperiu Roman al lui Carol cel Mare (d. 814) şi a continuat mult după Conciliul de la Trent (1545–63), fiind eradicată doar sub presiunea protestantismului.

Majoritatea catolicilor nu cunosc adevărata istorie a Bisericii, nici caracterul aspru şi profan al papilor ei.

Însă pe măsură ce ajung să străpungă barierele pe care ierarhia catolică le-a pus în calea adevărului, văd tot mai clar că imaginea impunătoare şi demnă de încredere a papilor este falsă.

Afirmaţiile moderne că papii au promovat revoluţia în gândire a Europei, este o mistificare plină de tupeu a faptelor.

Lumea poate afla acum că papalitatea, în loc de a ghida Europa pe drumul civilizaţiei, a întreţinut chiar şi prin cei mai iluştri reprezentanţi ai săi, de-a lungul a secole întregi, o stare de conflict şi de degradare.

Oficiul papal este unic în istoria religiei, nu doar din cauza proporţiei uriaşe de figuri dezonorante care au ocupat scaunul papal, ci mai ales din cauza sângelui vărsat în apărarea puterii sale, necinstei exponenţilor săi şi a trecutului încărcat de trădarea propriilor idealuri.

Așa vă place istoria papalitații ? (VI)

 

O ISTORIE A CRIMELOR PAPALITĂȚII

(Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/09/asa-va-place-istoria-papalitatii-v/)

 

Papa Iulius al II-lea, „Războinicul Romei“

Papalitatea a continuat pe panta desfrâului, prin înscăunarea a încă unui papă militarist şi fără credinţă.

Acesta a fost Giuliano della Rovere (1443–1513), care şi-a ales numele de Iulius al II-lea. (1503–1513). (v. poza, portret de Rafael).

Ca un adevărat prinţ secular, noul Papă lupta şi ţesea intrigi, rămânând celebru pentru războaiele îndelungate şi sângeroase.

El se afla mereu pe câmpul de luptă în fruntea armatelor sale, ferm convins de legitimitatea teribilelor bătălii pe care le dădea.

Îşi conducea trupele îmbrăcat în armură, la un moment dat fiind chiar în pericol de a fi luat prizonier.

Florentinul Francesco Guicciardini (1483–1540), cel mai de seamă istoric al vremii şi guvernator papal al provinciilor Modena şi Reggio, remarca faptul că Iulius nu are nimic dintr-un preot în afară de nume, descriindu-l ca „…un soldat în robă; obişnuia să bea mult şi să înjure ca un birjar când se afla în fruntea trupelor lui; era încăpăţânat, necioplit, cu un temperament dificil şi greu de ţinut în frâu.

Avea obiceiul să urce călare treptele până la dormitorul lui papal şi să-şi priponească la uşă calul“.

Istoria d’Italia, Francesco Guicciardini, 1537, 1832 ed.; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, 1939, vol. 2, cap. viii, The Inevitable Reformation.

Pe vremea când era cardinal, Iulius avusese trei sau chiar cinci copii, iar nobilii romani îl acuzau, pe baza unor dovezi clare, de vicii nefireşti. În articolul de faţă nu ne interesează însă dacă a avut trei sau cinci copii, aşa cum a rămas în conştiinţa oamenilor.

Trebuie însă remarcate alte aspecte ale comportamentului său. Ferdinand Gregorovius (1821–1891), mare istoric şi teolog german, care era lipsit total de prejudecăţi în ceea ce priveşte papalitatea, îl considera „una dintre cele mai profane şi mai neecleziastice figuri ce au ocupat vreodată Sfântul Scaun“, afirmând că „nu avea nici cea mai mică urmă de pietate creştină“.

Geschichte der Stadt Rom im Mittelalter, 1859–1872, trad. 1895–1902; citat în Crises in the History of the Papacy, Dr. Joseph McCabe, Putnam, 1916, cap. vi, The Papacy in the Decline.

Istoricii creştini se crispează atunci când citesc cuvintele Papei Iulius care redau convingerea acestuia: „creştinii sunt o masă greu de controlat, analfabetă şi superstiţioasă“ (Enciclopedia lui Diderot, 1759).

Ne este astfel uşor să înţelegem de ce a fost catalogat drept o ruşine.

Papa a primit netulburat criticile unei delegaţii de călugări la adresa clericilor săi şi a moravurilor cardinalilor.

Nu era prima oară când auzea astfel de lucruri; de secole oamenii se plângeau de papi, de cardinali, de episcopi şi de preoţii care duceau o viaţă imorală; de faptul că papii iubeau sexul, puterea şi bogăţia mai mult decât menirea de Vicari ai lui Hristos.

Papa îşi sfătuia secretarul să aibă trei amante în acelaşi timp, „în cinstea Sfintei Treimi“ şi admitea deschis că îi plăcea la nebunie să fie numit de către popor „Războinicul Romei“.

Se plictisise de priveliştea Giuliei Farnese [celebra amantă a Papei Alexandru al VI-lea, n. ed.] întruchipând-o într-o frescă pe Fecioara Maria şi dorea să se mute în cele patru încăperi în care locuise odinioară Papa Nicolae al V-lea (1447 – 1455) cerând ca aceste încăperi să fie împodobite cu picturi conforme cu modul eroic în care el se auto-percepea.

În vara lui 1508, Iulius l-a chemat la Roma pe Rafael (1483–1529) şi cam în aceeaşi perioadă a comandat pentru Vatican o serie de lucrări lui Michelangelo (1474–1564).

Drept urmare Michelangelo a sculptat o statuie din marmură a Papei, iar Iulius al II-lea a studiat-o cu o expresie uimită întrebând:

„Ce e obiectul ăla sub braţul meu?“ „O Biblie, Preasfinţia Voastră“, a răspuns Michelangelo. „Dar ce treabă am eu cu Bibliile?“, a tunat Papa. „Eu sunt un războinic, mai bine pune acolo o sabie.“

Istoria d’Italia, op. cit.; citat din O istorie a Papalităţii, ibid.

Preferinţa lui pentru sabie în loc de Biblie a făcut înconjurul Romei, care l-a numit „Papa cel cumplit“ sau „Papa terorii“ (ibid.).

La moartea sa, pe 21 februarie 1513, populaţia a răsuflat uşurată.

Din păcate însă pentru locuitorii Romei, cel care a sosit la Vatican alături de o întreagă suită de consilieri militari, a fost unul dintre cei mai detestaţi papi din istorie.

Este vorba despre obezul şi afabilul Giovanni de’ Medici (1475–1521), fost comandant al armatei Papei Iulius.

Papa Leon al X-lea şi infama sa proclamaţie

Pe 11 martie 1513, Giovanni a fost ales Papă şi şi-a luat numele de Leon al X-lea.

Nu fusese încă hirotonisit, însă această problemă a fost remediată pe 15 martie în cadrul comemorării la Vatican a aniversării morţii Divinului Iulius (Iulius Cezar).

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., Edinburgh, 1788–97, vol. ix

E aproape inutil să spunem că cei care caută justificări şi scuze pentru comportamentul lui Alexandru al VI-lea şi a lui Iulius al II-lea, îl lasă pe Leon al X-lea în plata criticilor răutăcioşi.

El i-a satisfăcut doar pe „aceia care priveau Curtea Papală ca pe un loc de distracţii“.

Enciclopedia Catolică, Pecci ed., 1897, iii, pag. 227

Suspiciunea populară că Leon a început să se dedea la vicii nefireşti după ce a devenit Papă se răspândise în Roma, iar doi istorici importanţi ai timpului au consemnat-o.

Guicciardini observa că noul Papă accepta bucuriile păgâne ale vieţii şi că era „excesiv de devotat cărnii, în special acelor plăceri pe care decenţa ne împiedică să le menţionăm“.

Istoria d’Italia, 1832 ed., lib. xvi, cap. v. pag. 254

Cardinalul Paolo Giovio (Jovius), biograful lui Leon al X-lea, după ce vorbeşte de „luxul excesiv“ şi de „privilegiile regale“ ale papei, susţinea că acesta „pătrunsese secretele nopţii“, adăugând:

„Şi nu era nici străin de infamia de a nutri o dragoste necurată pentru unii dintre şambelanii săi, toţi aceştia membri ai unora dintre cele mai nobile familii din Italia“.

De Vita Leonis Decimi, Pontificus Maximus, Paolo Giovio, 1897, pag. 96-99

Cu toate acestea, oamenii bisericii de azi îl slăvesc pe Leon numindu-l „un monument al moralităţii, de o profundă sinceritate spirituală“ (The Oxford Dictionary of the Christian Church, ed. F. L. Cross, 1963, 2nd ed., pag.799; The New International Dictionary of the Christian Church , ed. J. D. Douglas, Zondervan, 1974, pag. 591), adăugând că datorită pioşeniei lui a primit votul unanim al cardinalilor.

Cu toate acestea, cronicile relatează o cu totul altă poveste: „Când Papa Iulius a murit, Giovanni de’ Medici (viitorul Leon al X- lea) suferea, la Florenţa, de o boală venerică foarte gravă.

A fost dus la Roma într-o lectică. Mai târziu, a făcut o ulceraţie.

Supuraţia răspândea o duhoare atât de mare încât s-a răspândit în toate chiliile din enclavă, care erau separate doar de nişte pereţi subţiri.

Cardinalii s-au consultat cu medicii din enclavă pentru a afla ce se întâmplă. Aceştia, după ce fuseseră mituiţi [chiar de Giovanni de’ Medici], au răspuns că de’ Medici mai avea cel mult o lună de trăit.

Acesta este motivul pentru care a fost ales Papă.

Astfel Giovanni de’ Medici, care avea pe atunci 38 de ani, a fost ales Papă ca urmare a unei dezinformări.

Cum bucuria poate să vindece orice, el s-a însănătoşit curând, astfel că bătrânii cardinali au avut motive să se căiască.“

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. ix, pag. 788

Acum în Sfântul Scaun trona un Leon al X-lea prosper şi robust, iar prima sa declaraţie a fost:

„Dumnezeu m-a făcut Papă, e timpul să mă bucur de asta“

Encyclopaedia Britannica, 13th ed., xix, pag. 926-7

O declaraţie ce prefigura faptele unui om care a dezvoltat comerţul cu „indulgenţe“ şi a creat contextul unei noi lovituri militare (a 18-a cruciadă de după 1096).

Biserica i-a rezumat în chip de scuză mandatul:

„Ca ecleziast, defectele sale profesionale, indiferenţa declarată faţă de autocontrol, cunoscuta autoindulgenţă şi lipsă de principii ferme, tendinţa spre disimulare, hedonismul său profund şi cultivarea companiei muzicanţilor, măscăricilor şi bufonilor l-au făcut demn de dispreţ sau chiar mai rău.

Prin stilul său de viaţă risipitor, luxos şi grandoman, prin felul în care s-a implicat în politica agitată a vremii… Leon a ruinat trezoreria papală.“

Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Antwerp, 1592–97, folio iii

Leon a strâns în jurul său personaje de cea mai joasă speţă: linguşitori, depravaţi, autori ai unor comedii obscene care se puneau adesea în scenă chiar la Vatican, cu cardinali pe post de actori.

Prietenul său cel mai bun a fost Cardinalul Bimmiena, ale cărui comedii erau mai obscene decât toate comediile antice romane sau greceşti şi care a fost una dintre cele mai imorale figuri ale vremii.

Leon trebuia să se abţină de la mâncare din cauză că suferea de obezitate, cu toate acestea banchetele pe care le dădea erau pe cât de costisitoare pe atât de vulgare, iar cei mai grosolani măscărici şi cei mai abjecţi curtezani erau invitaţi să stea la masă cu Papa şi cu cardinalii.

Dat fiind că aceste fapte sunt certe, Biserica nu îi neagă viciile.

În chestiunile publice, Leon al X-lea are reputaţia răsunătoare de cel mai mârşav Vicar al lui Hristos din perioada Renaşterii.

Din păcate nu avem destul spaţiu aici pentru a relata extraordinara poveste a alianţelor, a războaielor purtate şi a trădărilor pline de cinism ale acestui Papă.

Nepotismul său a fost la fel de corupt ca şi al predecesorilor lui. Atunci când câţiva cardinali au conspirat la uciderea lui, Papa a ordonat ca servitorilor acestora să li se smulgă carnea cu cleşti înroşiţi în foc pentru a-i face să vorbească.

Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. v,The Popes React with Massacre and Inquisition

Portretul Papei Leon al X-lea şi a verilor săi, cardinalii Giulio de’ Medici şi Luigi de’ Rossi. Pictură de Rafael

Biserica nu a avut nici un Papă care să fie mai dedicat plăcerilor exorbitante sau care să caute cu atâta aviditate înavuţirea precum Leon al X- lea.

Papa Iulius al II-lea acordase anterior indulgenţe tuturor celor care au contribuit la construcţia bisericii Sfântul Petru de la Vatican, iar Leon al X-lea a extins rapid această doctrină. Bogaţii cumpărau indulgenţe şi pe loc li se iertau păcate precum crima, poligamia, sacrilegiul, sperjurul şi vrăjitoria.

Indulgenţele: origine, natură şi dezvoltare, Quaracchi, 1897

În schimbul unei sume de bani, a unei donaţii imobiliare sau a unui act de penitenţă, se acorda iertarea sau promisiunea uşurării chinurilor în purgatoriu oricărei persoane care îmbogăţea Biserica.

În anul în care a fost ales, el a vândut arhidioceza de la Mainz şi două alte dioceze unui tânăr nobil, care ducea o viaţă uşuratică, Albert de Brandenburg, pentru o sumă uriaşă, şi i-a permis să-şi recupereze investiţia printr-un trafic sordid cu indulgenţe, fapt ce urma să îl scandalizeze pe Martin Luther câţiva ani mai târziu.

Bogătaşii nu erau singurii aflaţi în vizorul Papei: „Aici… dragostea pentru bani era rădăcina răului; indulgenţele erau folosite de mercenarii bisericii ca mod de înavuţire… credincioşii mai slabi la minte erau extorcaţi de bani în schimbul promisiunii fericirii eterne în lumea aceasta şi a gloriei eterne în viaţa de după.“

Enciclopedia Catolică, vii, pag. 787

Toate acestea se întâmplau cu aproximativ 500 de ani înainte ca Vaticanul să primească prima licenţă bancară. Lordul Bryce (1838–1922), jurist britanic, scriitor şi om de stat, a rezumat calităţile mentale şi spirituale ale preoţimii, aşa cum era ea reflectată de practica indulgenţelor.

El a caracterizat conceptul de indulgenţe drept „o fraudă imensă la adresa celor naivi… un fals de rău augur şi cea mai clară dovadă a adevăratelor intenţii şi credinţe ale preoţimii care îi dădea girul“.

The Holy Roman Empire, Lord Bryce, 1864, cap. vi, pag. 107; textul latin, extrase, pag. 76

 

Pentru a-şi reumple cuferele şi a-şi menţine standardele „de abundenţă şi de lux“ Leon a extins indulgenţele transformându-le într-o sursă majoră de venituri pentru Biserică, dezvoltând un larg oficiu bisericesc care să colecteze plăţile.

În planurile sale, a fost ajutat în principal de ruda sa, Laurentius Pucci, pe care l-a numit Cardinal de Santi-quattro şi de Johann Tetzel, fost ofiţer al Cavalerilor Teutoni din Prusia.

Aceştia au angajat mai mulţi comercianţi care să ţină socoteala bunurilor obţinute în schimbul indulgenţelor, iar apoi Papa a pornit într-un tur al Italiei menit să stimuleze vânzările.

Consemnarea pitorească ce urmează este luată din Enciclopedia, fiind probabil justificarea gestului Papei Clement al XIII-lea (1758–69) care a comandat distrugerea tuturor volumelor imediat după publicare în 1759.

The Censoring of Diderot’s ‘Encyclopédie’ and the Re-established Text, D. H. Gordon şi N. L. Torrey, Columbia University Press, New York, 1947

 

„Purtătorii de indulgenţe treceau prin ţară în căruţe vesele, escortaţi de treizeci de cavaleri, cu fală şi cu dare de mână. Bula Papală era purtată în faţa alaiului pe o pernă de catifea stacojie, sau uneori pe o ţesătură din aur.

Căpetenia vânzătorilor de indulgenţe venea în urma lui cu escorta sa, ducând o cruce mare şi roşie de lemn.

Întreaga procesiune mergea astfel cântând, învăluită în fum de tămâie. Îndată ce crucea a fost ridicată, iar braţele papei au fost atârnate asupra ei, Tetzel a urcat în amvon şi cu o voce puternică a început să preamărească în faţa mulţimii, eficienţa indulgenţelor.

Papa a fost ultimul care luă cuvântul. El răcni: «daţi banii, daţi banii, daţi banii ».

Acest răcnet îngrozitor i-a speriat pe câţiva tauri sălbatici care au dat iama în mulţime cu coarnele.“

Enciclopedia lui Diderot, 1759; dezvoltată în History of the Great Reformation of the 16th Century, J. H. Merle d’Aubigné, 1840, Londra, ed. trad. Prof. S. L. MacGuire, 1942, vol. 2, pag. 168

 

Tetzel şi preoţii săi îşi prezentau misiunea într-o lumină falsă şi exagerau valoare indulgenţelor pentru a-i face pe oameni să creadă că „îndată ce vor da bani, vor fi mântuiţi şi nu vor mai ajunge în purgatoriu“.

Enciclopedia lui Diderot.

 

Opoziţia mişcării protestante la vânzarea de indulgenţe a fost atât de vehementă încât Papa Leon al X-lea s-a văzut nevoit să emită o bulă intitulată Exsurge Domine, prin care erau condamnate afirmaţiile lui Martin Luther conform cărora „indulgenţele sunt o fraudă comisă la adresa credincioşilor, o jignire şi o fărădelege comisă împotriva lui Dumnezeu“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. ix, pag. 788; şi James Moore’s Dublin Edition, 1790–1797, despre Medici

 

Martin Luther, 1483-1546, preot, doctor în teologie, iniţiatorul mişcării protestante, s-a ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a întocmit un program de reformă care conţinea 95 de teze. Portret de Lucas Cranach „Bătrânul“, 1529	Cardinalul Pietro Bembo, 1470 – 1547, erudit, poet şi teoretician literar italian, a avut o influenţă importantă în dezvoltarea limbii italiene şi a muzicii seculare. Portret de Tizian, 1540

Cu 45 de ani mai târziu, Conciliul din Trent a pronunţat „anatema împotriva celor care afirmau că indulgenţele sunt fără valoare sau negau autoritatea Bisericii de a le oferi“.

Enciclopedia Catolică, vii, pag. 783-784.

 

Pentru a-şi finanţa stilul de viaţă, Leon a împrumutat sume uriaşe de bani cu o dobândă de 40% de la bancheri. Bordelele înfloritoare pur şi simplu nu reuşeau să verse suficienţi bani din taxe, deşi existau 6800 de prostituate înregistrate care îşi ofereau serviciile unei populaţii masculine de 50.000.

Darurile pe care le făcea rudelor, prietenelor, artiştilor, scriitorilor şi muzicienilor, întreţinerea curţii sale luxoase, costurile noii Biserici a Sfântului Petru, cheltuielile cu războiul de la Urbino şi sumele achitate lui Tetzel pentru pregătirea noii cruciade îl falimentau.

Armata lui Leon a fost înfrântă de regele francez Francisc I (1494–1547) care a invadat Italia în 1515, iar Vaticanul a fost nevoit să cedeze controlul asupra întregii Biserici Franceze şi asupra veniturilor acesteia.

La Roma bancherii înşişi au ruinat Biserica. Compania Bini îi împrumutase lui Leon 200.000 de ducaţi, Gaddi 32.000, Ricasoli 10.000; în plus, pentru că Cardinalul Pucci îi împrumutaseră 150.000 şi Cardinalul Salviati 80.000, aceştia aveau primii drepturi asupra oricăror proprietăţi dobândite. Leon a murit sărac lipit pământului.

Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. vi

 

El folosise ca şi gaj pentru împrumuturile sale proprietăţile funciare ale bisericilor, mănăstirilor, aşezărilor de măicuţe, Villa Medici, argintăria de la Vatican, tapiţeriile, colecţiile valoroase de manuscrise, bijuteriile şi infamul Scaun al Sfântului Petru, construit de Regele Carol cel Chel şi expus la Vatican până în 1656 ca o relicvă autentică pe care a şezut cândva Sfântul Petru.

Pentru a-şi reumple visteria, Leon a creat 1.353 de noi funcţii, pentru care cei numiţi au plătit o sumă totală de 889.000 ducaţi (11.112.500 de dolari la valoarea din 1955).

El a numit 60 de noi şambelani şi 141 viconţi dintre cele 2.000 de persoane din suita sa de la Vatican primind de la acestea în total 202.000 de ducaţi.

În iulie 1517, el a numit 31 de noi cardinali, aleşi „nu atât dintre cei cu merite deosebite, ci dintre cei care plăteau cel mai mult pentru onoare şi putere“.

De exemplu, Cardinalul Porizzetti a plătit 40.000 ducaţi. În total, cei numiţi de Leon în aceste poziţii au vărsat în trezoreria papală încă o jumătate de milion de ducaţi.

Chiar şi blazata Italie a fost şocată de tranzacţiile financiare ale papei şi i-au făcut pe germani să se alăture revoltei lui Luther din octombrie 1517.

Unii cardinali primeau din partea bisericii un venit de 40.000 de ducaţi pe an şi locuiau în palate grandioase cu nu mai puţin de 300 de servitori, palate care adăposteau opere de artă de mare valoare şi întregul lux disponibil la aceea vreme.

În timpul pontificatul său, Leon a cheltuit în total 4.500.000 de ducaţi (echivalentul a 56.250.000 de dolari la valoarea din 1955) iar la moartea sa mai era dator cu 400.000.

A History of Popes, op. cit., vol. 2

 

Satira cea mai circulată la adresa lui era „Evanghelia lui Marcu şi Argint“, care spunea:

„În acele zile, Papa Leon le-a spus clericilor:

«Când Iisus, Fiul Omului va veni la Scaunul Preasfinţiei Noastre, întrebaţi-L întâi de toate, «Prietene, pentru ce şmecherie ai venit Tu aici?» Şi dacă nu vă dă aur sau argint, aruncaţi- L în întunericul de afară.»“

A History of Popes, Dr. Joseph McCabe, ibid., vol. 2, cap. The Age of Power

 

Papa Leon al X-lea este cel care a făcut declaraţia cea mai defăimătoare şi mai dăunătoare la adresa creştinismului din istoria Bisericii. Afirmaţiile lui au arătat lumii că Vaticanului îl prezintă pe Iisus Hristos într-o lumină falsă.

La un banchet din Vinerea Mare ţinut la Vatican în 1514, în compania a „şapte intimi“ (Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Folio Antwerp, 1597, tomul 14), Leon a făcut un anunţ şocant pe care Biserica tot încearcă de atunci să îl rectifice. Ridicând în aer o cupă de vin, Papa Leon a făcut următorul toast:

„Ştim prea bine ce superstiţie profitabilă a fost pentru noi şi pentru înaintaşii noştri această fabulă despre Hristos.“

Declaraţia Papei este consemnată în jurnalele a doi cardinali – Cardinalul Pietro Bembo (Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, retipărită în1842) şi Cardinalul Paolo Giovio (De Vita Leonis Decimi, op. cit.), doi dintre cei care au fost martorii ei.

(Cardinalul) Caesar Baronius (1538–1607) a fost bibliotecarul Vaticanului timp de şapte ani şi a scris o istorie în 12 volume a Bisericii cunoscută sub numele de Annales Ecclesiastici.

El a fost cel mai remarcabil istoric al Bisericii catolice (Enciclopedia Catolică, Ediţie revăzută, 1976, ii, pag. 105), iar consemnările lui oferă informaţii de culise vitale pentru descifrarea denaturării creştinismului.

Cardinalul Baronius, care a refuzat de două ori să devină Papă în 1605, a făcut următorul comentariu despre declaraţia lui Leon al X-lea:

„Pontiful a fost acuzat de ateism, pentru că l-a negat pe Dumnezeu şi l-a numit pe Hristos de faţă cu cardinalii Pietro Bembo, Jovius şi Iacopo Sadoleto, precum şi cu alţii din anturajul său intim „o fabulă“… acest lucru trebuie îndreptat.“

Annales Ecclesiastici, op. cit., tomurile viii şi xi

 

Într-o ediţie timpurie a Enciclopediei catolice (Ed. Pecci, iii, pag. 312-314, passim), Biserica a dedicat două pagini şi jumătate pentru a contracara cea mai distructivă afirmaţie făcută vreodată de un cap al creştinătăţii.

Argumentele ei în acest sens sunt că Papa voise să spună prin „profitabil“ „de câştigat“ şi că prin „fabulă“ se referise la „tradiţie“. Astfel, diverşi teologi catolici confuzi au argumentat că, în fapt, Papa voise să spună:

„Cât de mult au avut creştinii de câştigat prin această minunată tradiţie a lui Hristos“. Însă Papa n-a spus asta. Tocmai consemnările Bisericii susţin această afirmaţie a Papei.

În jurnalele sale, Cardinalul Bembo, care a fost timp de şapte ani secretar papal, a adăugat că Leon „… era faimos pentru necredinţa sa în creştinism.

El a acţionat împotriva credinţei şi astfel, conform viziunii Evanghelice, se cade să spunem că era un eretic; se făcea vinovat de sodomie cu şambelanii săi; se deda plăcerilor, luxului, leneviei, ambiţiilor, curviei şi dorinţei; îşi petrecea tot timpul în compania bufonilor şi muzicanţilor.

Beţiile Sfinţiei Sale erau proverbiale, suferea de incontinenţă şi de ameţeli, iar fărădelegile lui distrugeau caracterul oamenilor.“

Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, ibid.

 

În numele Bisericii, Cardinalul Baronius vine în apărarea declaraţiei Papei Leon, spunând despre ea că era „invenţia unei minţi bolnave“.

Annales Ecclesiastici, op. cit., tomul iv

 

Dar fiind de acord cu comportamentul tiranic al Papei, el susţine în esenţă declaraţia Papei, invocând infailibilitatea Bisericii Romei:

„În  ceea ce priveşte lipsa lui de moralitate, noi, după o deliberare atentă alături de fraţii noştri din Sfântul Conciliu şi de mulţi alţii, deşi considerăm că [Leon al X-lea] nu este demn de Scaunul Papal totuşi nu trebuie să uităm că Papa Leon cel Mare [440–461] a rânduit că prestigiul Sfântului Petru nu poate suferi nici o impietate, nici chiar din partea unui urmaş nedemn [vezi Enciclopedia Catolică, i, pag. 289, 294,

passim]. În ceea ce priveşte sfânta învăţătură, în calitate de Vicar al lui Hristos, el şi-a îndeplinit misiunea de a propovădui această cunoaştere întru adevăr; şi cu toţii îi dăm girul, pentru că nimeni nu se revoltă fără să fie exclus din Biserică; infama mărturie şi comportamentul lui sunt iertate şi uitate cu bunăvoinţă.“

Annales Ecclesiastici, ibid.

 

Ulterior, John Bale (1495–1563) a profitat de confesiunea Papei Leon şi de recunoaşterea Vaticanului că Papa a spus adevărul despre „fabula despre Hristos“ şi că „a propovăduit această cunoaştere întru adevăr.

Annales Ecclesiastici, ibid.

 

Bale era un englez care intrase în tinereţe în Ordinul Carmeliţilor dar care a abandonat Ordinul după ce Inchiziţia i-a măcelărit familia.

Despre cele cinci plăgi ale Bisericii [intitulată iniţial Cele cinci răni ale Bisericii], Contele Antonio Rosmini [preot catolic şi consilier papal], 1848, trad. în engl. de Prof. David L. Wilhelm, Russell Square Publishing, Londra, 1889.

 

El a devenit scenarist, iar în 1538 a scris o serie de piese satirice de pantomimă prin care lua în râs pretinsa sfinţenie a Bisericii Catolice „parodiindu-i riturile şi tradiţiile pe scenă“.

Opera completă a lui John Bale, ed. Peter Happé, Boydell & Brewer, Cambridge, 1985.

 

După dezvăluirea publică a naturii găunoase a catolicismului, „oamenii se bucurau că venise sfârşitul papalităţii şi al Bisericii“ (Despre cele cinci plăgi ale Bisericii, op. cit.).

Însă ulterior istoricii creştini au numit, plini de resentimente, aceste piese de teatru „acea satiră abominabilă“, pretinzând cu falsitate că tocmai ele fuseseră cauza declaraţiei france a Papei Leon.

De Antiqua Ecclesiae Disciplina, Episcopul Louis Dupin [istoric catolic], manuscrisul de la Paris, 1686.

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

Așa vă place istoria papalitații ? (V)

 

  O istorie a crimelor popalitatii

Continuarea articolului : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/08/asa-va-place-istoria-papalitatii-iv/

Franţa îşi retrage sprijinul acordat creştinătăţii

 

Să înaintăm câteva decenii pentru a prezenta nişte date remarcabile luate din De schismate al lui Dietrich von Nieheim (1338–1418), un avocat german din epocă aflat timp de câteva decenii în serviciul papal.

Dietrich a fost martorul fărădelegilor despre care a scris, făcând portretul unui pontificat despre care Biserica admite că a fost „unul dintre cele mai dezastruoase din istoria papalităţii“

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 275

Este vorba despre pontificatul lui Bartolomeo Prignano (1318–1389), care a devenit în 1378 Papa Urban al VI-lea şi a rămas papă până la moartea sa în 1389. Scriind într-un spirit strict creştin, Biserica spunea despre el că era „pios dar foarte hotărât“ (ibid.).

Imediat după ce a fost ales, Urban al VI-lea a angajat o trupă de mercenari temuţi, lucru obişnuit în epocă şi şi-a alungat duşmanii în provincie. Înainte să înceapă să recupereze posesiunile papale din sud, el a vândut vasele sacre ale bisericilor din Roma pe care le promisese fiilor şi fiicelor lui.

S-a îmbogăţit prin confiscarea de proprietăţi de la nobilii bogaţi şi prin înfiinţarea de noi posturi pe care le-a vândut la 37 de episcopi.

Carol al III-lea, regele din Neapole, a fost dezgustat şi a trimis o armată să îl atace, dar Urban a scăpat fugind peste zidul din spate al Palatului Papal. Când s-a întors, cardinalii, care discutaseră între ei un plan de a scăpa de el, l-au rugat să îşi ţină în frâu ieşirile indecente. Însă Urban a aruncat în temniţă pe şase dintre ei şi i-a torturat.

Dietrich von Nieheim era de faţă şi descrie modul în care Papa şi-a citit rugăciunile cu voce tare pentru a acoperi gemetele acestora, în timp ce fiul său îşi bătea joc de victime. După o vreme, papa, împreună cu prizonierii săi în lanţuri a ajuns pe mare la Genova.

După acest eveniment, s-a mai auzit doar de unul dintre cardinali, englezul Adam Easton, puţini fiind cei care se îndoiesc că Papa nu i-ar fi ucis pe ceilalţi.

Urban al VI-lea

Fugind dintr-un oraş într-altul din cauza viciilor fiului său care i-au atras adesea expulzarea, Urban al VI-lea a încercat să adune bani pentru o cruciadă împotriva Neapolelui, dar a murit otrăvit în 1389, cu reputaţia încă unui papă profund corupt.

Pietro Tomacelli (1356–1404) a urmat la scaunul papal ca „bunul şi diplomatul: Bonifaciu al IX-lea (1389–1404) care a făcut să înflorească comerţul cu funcţii bisericeşti până ce administraţia papală a început să semene cu o bursă de valori.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit. pag. 278

Acum agenţii papali încep să vândă nu doar un post vacant ci şi „aşteptarea“ unuia, iar oamenii Papei urmăreau sănătatea şi vârsta beneficiarilor – dacă o „aşteptare“ era vândută şi un alt preot oferea o sumă mai mare pentru ea, papa declara că primul preot îl înşelase şi o vindea celui de-al doilea.

Dietrich von Nieheim spune că a văzut acelaşi post vândut de mai multe ori într-o singură săptămână şi că Papa discuta afaceri cu secretarii lui în timpul slujbei. Oraşul îl blestemă şi se instală haosul.

În 1400, Bonifaciu al IX-lea a anunţat un jubileul. Deşi aveau proaspete în minte ororile Morţii Negre şi erau conştienţi de pericolele unei astfel de călătorii, pelerinii au venit la Roma în timpul anului.

Condiţiile de la Roma erau precare, aşa încât locuitorii sărăciţi ai Romei au profitat de această oportunitate pentru a jefui, a viola şi a ucide pelerini.

Bonifaciu al IX-lea a fost urmat în 1404 de către „blândul şi cuviosul“ Inocenţiu al VII-lea (Cosmo Migliorati, 1336–1406)

Enciclopedia Catolică, vii, 1910, pag. 19

Acesta a alimentat vechiul scandal al Schismei Occidentale ce dura de 16 ani – Schismă creată de existenţa mai multor papi – contracarându-şi amarnic inamicii.

El n-a făcut decât să-şi îmbogăţească rudele ce erau atât de nesuferite la Roma încât au fost expulzate împreună cu Papa după măcelul de rigoare.

Între timp, cardinalii francezi l-au ales papă pe Benedict al XIII-lea (Pedro de Luna, 1328–1423) ca successor al lui Clement al VII-lea, dar cu condiţia să se ţină de jurământul de a face toate eforturile pentru a pune capăt Schismei dintre el şi duşmanul său Angelo Corraro (cunoscut şi sub numele Cortarrio sau Corrarrio) (1336–1417), care a devenit Papa Grigorie al XII-lea în 1406.

Schisma, în limbaj teologic şi conform legii canonice, este ruptura uniunii ecleziastice.

În calitate de Papă, Benedict al XIII-lea a refuzat să facă măcar un singur pas spre această uniune.

Fugind dintr-un oraş într-altul din cauza viciilor fiului său care i-au atras adesea expulzarea, Urban al VI-lea a încercat să adune bani pentru o cruciadă împotriva Neapolelui, dar a murit otrăvit în 1389, cu reputaţia încă unui papă profund corupt. Urban VI – detaliu al sarcofagului din  cripta sa, aflată în bazilica Sfântul Petru, Roma

El s-a refugiat la Avignon, iar întreaga Franţă a cerut abdicarea sa. A fost apoi nevoit să apere palatul Avignon împotriva atacurilor armatei franceze, însă în ciuda acestor lucruri lacomul şi răzbunătorul spaniol s-a ţinut cu dinţii de scaunul papal timp de peste 20 de ani, timp în care Europa l-a ridiculizat.

Papa Benedict al XIII-lea a fost cel care a avut îndrăzneala să caute şi să distrugă toate copiile a două cărţi din secolul al II-lea care conţineau „adevăratul nume al lui Iisus Hristos“.

Encyclopaedia Britannica, 1797, „Iisus Hristos“.

Benedict a creat patru noi posturi de cardinali numai pentru a distruge cu ajutorul lor tratatul latin secret numit Mar Yesu, ordonând apoi ca toate exemplarele din misterioasa Carte a lui Elxai să fie distruse. Pe 21 mai 1408, regele

Carol al VI-lea al Franţei (1368–1422) a publicat un decret prin care retrăgea Biserica Catolică Franceză şi pe toţi cetăţenii Franţei de sub jurisdicţia Papei Benedict al XIII-lea.

El a anulat sprijinul acordat de ţara sa creştinătăţii şi a declarat Franţa ţară neutră din punct de vedere religios – decizie ce s-a păstrat până când un francez a fost ales papă câţiva ani mai târziu.

La acea vreme, Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea erau amândoi papi legali, dar se aflau într-un război al ambiţiilor şi fiecare era convins că el ar fi trebuit să fie „unicul Papă“.

Benedict al XIII-lea provocase anterior un scandal prin taxele impuse fără milă clericilor din Franţa şi Spania, un Conciliu al Supuşilor Bisericii votând împotriva deciziilor sale nepopulare.

Tuturor părţilor implicate le era acum clar că, în ciuda promisiunii făcute înainte de a fi ales, de a demisiona din funcţia de papă pentru a pune capăt schismei cu rivalul său, el era hotărât să îşi elimine oponentul din Roma şi să îşi menţină poziţia cu orice preţ. În timp ce el şi trupele sale se îndreptau spre Roma, Benedict a aflat de la un mesager de existenţa unui nou papă (al treilea) ales legal, Alexandru al V-lea (1409–1410).

Nu se ştie cum au reacţionat Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea la aflarea acestei veşti, dar locuitorii Romei au fost consternaţi. Creştinismul avea acum trei papi aleşi legal, fiecare cu o armată şi cu duşmani înverşunaţi.

Aceste evenimente sunt atestate în Enciclopedia Catolică: „Marea Schismă (1378–1417) a sfâşiat Biserica. În calitate de cardinal [Alexandru al V- lea] a aprobat înţelegerea dintre Colegiile Cardinale rivale de a-şi uni eforturile pentru a obţine unitatea.

Şi-a atras astfel duşmănia lui Grigorie al XII-lea, care a încercat să scape de el.

În timpul Conciliului din Pisa (1409) el [Alexandru al V-lea] a ţinut predica de deschidere în care îi înfiera pe ceilalţi doi papii rivali şi a prezidat deliberarea teologilor care i-au declarat pe aceştia eretici şi schismatici… În lumea catolică rivală… legitimitatea sa a fost pusă la îndoială, iar catolicii au fost consternaţi să afle că în loc de doi papi aveau din nou trei.“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 288-289

Alexandru al V-lea a murit brusc în 1410, se presupune că otrăvit, iar cardinalii italieni l-au ales pe Pisan Baldassare Cossa din Pisa (c.1370–1419) pentru a-l înlocui.

Acesta şi-a spus Papa Ioan al XXIII-lea (1410–1415) [a nu se confunda cu Papa Ioan al XXIII-lea, 1958–63; vezi următoarea secţiune], el rămânând până în prezent cel mai corupt om care a purtat tiara. Viciile cardinalului Cossa, care îşi mituise alegătorii, erau binecunoscute cardinalilor din întreaga Italie şi nimic nu putea să arate mai limpede decât aceste alegeri cât de mult decăzuse papalitatea.

Că el a fost sau nu fiul unui pirat italian, aşa cum spune Dietrich, este irelevant. Însă timp de 15 ani a stat în fruntea sistemului financiar papal corupt şi a condus trupele papale şi mercenarii cu toată ferocitatea şi dezinvoltura comandanţilor vremii.

Dietrich adaugă că, în calitate de reprezentant papal la Bologna, Cossa a cerut o taxă personală de la jucători de jocuri de noroc şi de la prostituate. În ceea ce îl priveşte este suficient să spunem că cei care l-au ales erau, ca toţi europenii, conştienţi de reputaţia sa, noi rămând doar cu descrierea oficială ecleziastică a caracterului său.

Prostituate la un conciliu al Bisericii

După ce au asistat la spectacolul dezgustător al lăcomiei a trei papi timp de patru ani, prelaţii şi mai marii Bisericii l-au convins pe Împăratul Sigismund să convoace şi să prezideze Conciliul General al Bisericii de la Constanţa (localitate pe malul lacului Boden din Germania şi Elveţia [n.ed.]) în 1414.

Acesta era un eveniment nefiresc care avea loc la fiecare patru ani şi care sfida orice înţelegere, „depravarea practicată de oamenii bisericii demoralizând oraşul în care avea loc“.

The Variations of Popery de Samuel Edgar, Londra, 1838, a doua ediţie, pag. 533

Preoţii au angajat 1500 de prostituate, pe care le-au numit „târfe vagaboande“ (ibid.), care îi relaxau în serile de după lungile dezbateri în Conciliu. Se pare că sacerdoţii desfrânaţii erau foarte liberali cu favorurile pe care le făceau acelor profesioniste.

Se spune că o curtezană a câştigat în acele zile 800 de florini, o sumă imensă de bani. Desfrânaţii reverenzi au îmbogăţit-o pe prostituată şi i-au ars pe rug pe reformatori.

După ce au audiat martorii, Conciliul a scris o lungă condamnare a lui Ioan al XXIII-lea care avea 54 articole, care poate fi citită în orice colecţie a Conciliilor Bisericii. Ulterior acesta a fost acuzat de viol, adulter, incest, sodomie şi asasinarea papei Alexandru al V-lea.

După un scurt proces el a fost găsit vinovat, a fost eliberat din funcţie, întemniţat şi strangulat. Romanii au aruncat cu pietre şi noroi în sicriul lui când a fost dus la Roma.

Nu au avut loc funeralii publice. Umblau bârfe că în timpul pontificatului său el a sedus 200 de femei şi un număr similar de bărbaţi. Mai târziu, în vremuri moderne, în 1958, Angelo Giuseppe Roncalli (1881–1963) s-a urcat pe scaunul papal şi, din anumite motive şi-a luat acelaşi nume ca şi Ioan al XXIII-lea.

Istoricii Vaticanului au început atunci să şteargă din documentele oficiale toate referinţele la originalul Ioan al XXIII-lea, însă nu au reuşit în totalitate căci listele papale ce erau la acel moment în curs de publicare aveau să intre curând în domeniul public.

După doi ani de dispute, cardinalii l-au ales pe Odo Colonna (1368–1431) ca fiind Papa Martin al V-lea (1417–1431), iar acesta precum şi succesorii lui au făcut jurăminte solemne de a reforma papalitatea şi Biserica dar, în realitate, s-au scufundat şi mai adânc în mocirlă.

Papii care îl precedaseră pe Martin al V-lea făcuseră atât de puţine pentru progresul oraşului Roma încât atunci când Martin s-a întors, în 1420, după un lung exil la care a fost condamnat pentru legalizarea şi protejarea abuzurilor din Curia, a găsit vacile păscând pe străzile oraşului.

Martin s-a înfuriat atât de tare când a aflat că John Wycliffe, profesor la Oxford, (1324–1384), tradusese cu aproximativ cincizeci de ani mai înainte Biblia în limba engleză, încât în 1427 a pus să fie dezgropate rămăşiţele teologului, iar apoi să fie zdrobite şi aruncate în râu.

Acest lucru s-a întâmplat la 43 de ani după moartea lui Wycliffe, iar acţiunile papei reflectă labilitatea unei minţi dezechilibrate, nesănătoase.

În timpul acelor „secole de întunecime culturală, curtea papală a fost mai depravată decât în oricare perioadă din Evul Mediu Timpuriu“ (Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii, pag. 337), iar Biserica spera că credincioşii catolici „abia aşteptau vremurile în care ordinele religioase, ale căror legi laxe au fost generate în mare parte de indulgenţa vremii, vor fi repuse sub o anumită disciplină“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 288-289

Scriitorii creştini consideră secolele al XV-lea şi al XVI-lea decadente, însă puţini dintre ei îi dau cititorilor cea mai vagă idee asupra gravităţii viciului, asupra corupţiei deliberate din mănăstiri, asupra vastei răspândiri a prostituţiei, asupra indecenţei din numeroasele băi comunale, asupra cruzimii îngrozitoare care exista în ciuda înfloririi artei sau asupra cinicei răspândiri a trădării şi minciunii în relaţiile intercreştine.

Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), un istoric german al papalităţii a căror lucrări sunt sincere, este aproape singurul istoric catolic obiectiv.

El spune că „imoralitatea răspândită în Biserică a depăşit orice fenomen întâlnit din secolul al X-lea încoace“, iar cruzimea intenţionată şi spiritul răzbunător au mers mână în mână cu imoralitatea“.

A History of the Popes, op. cit., capitolul 1, pag. 97

Epoca despre care vorbim este, fără îndoială, una dintre cele mai stranii din istoria Bisericii, una de maximă decadenţă şi criminalitate. Biserica susţine că o perioadă de „declin a urmat după mijlocul secolului al XIII-lea, când războaiele şi jefuirea proprietăţii au făcut mult rău… Biserica suferea din nou în secolele al al XV-lea şi al XVI-lea de perturbaţii sociale majore“.

Enciclopedia Catolică, i, pag. 145

Vorbind de condiţiile morale ale epocii, Vaticanul îşi rezumă poziţia în timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea (1471–1484):

„Pasiunea sa cea mai mare era nepotismul, adunându-le averi şi dăruindu-le favoruri rudelor lui lipsite de merite.

Această gravură în lemn îl înfăţişează pe Papa Pius al II-lea ca un bărbat tânăr purtând o balaclavă şi dând o spargere. Ea a fost distribuită intens în Roma de către grupurile anti-papale, iar după ce a fost publicată protestanţii au folosit scandalul provocat pentru a ridiculiza sfinţenia prefăcută a Bisericii Catolice. © Ancient Documents, Rathaus, Aachen

Nepotul său, cardinalul Rafael Riario, a complotat să îl înlăture pe de Medici; papa ştia de complot, deşi probabil nu şi de intenţia de asasinat. El chiar a împiedicat Florenţa, plină de furie, să se răscoale împotriva conspiratorilor şi ucigaşilor brutali ai lui Giuliano de Medici. De aici înainte până la Reformă, interesele seculare ale papalităţii au fost de o importanţă capitală.

Atitudinea Papei Sixtus al IV-lea cu privire la conspiraţia familiei Pazzi, războaiele şi trădările sale şi modul în care a promovat în înaltele funcţii ale Bisericii oameni nedoriţi, sunt pete negre pe cariera lui. Cu toate acestea, există o latură demnă de laudă a pontificatului său.

El a fost cel care a luat măsuri de suprimare a abuzurilor Inchiziţiei, s-a opus cu putere valdenzilor şi a anulat decretele Conciliului de la Constanţa.“

Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 32–33

Probabil motivul pentru care a anulat legile Conciliului de la Constanţa este acela că adunarea decretase că o femeie, Ioana Anglicus a VIII-a, a ocupat scaunul papal pentru doi ani în secolul al IX-lea (855–858). Spre deosebire de Marozia, care a condus papalitatea pentru câteva decenii în secolul al X-lea, Ioana a fost aleasă în mod formal papesă şi astfel a devenit în ochii Bisericii Catolice succesoarea legitimă a Sfântului Petru.

Povestea ei a intrat în documentele istorice, în Lista Oficială a Papilor a lui Thomas de Elmham, care spunea: „855 d.Hr., Ioana. Aceasta nu contează; a fost o femeie.“

Sixtus al IV-lea a întocmit nişte planuri prin care abaţiile de călugăriţe să devină „bordeluri pline cu cele mai alese prostituate, suple din cauza postului, dar pline de dorinţă“.

A History of the Popes, op. cit.; descrieri similare despre abaţiile de călugăriţe – Analele de la Hildesheim, c. 890

În preajma acestei conjuncturi şi după o mie de ani de confuză şi şocantă istorie a Bisericii, protestele împotriva creştinismului s-au intensificat ducând la Reforma protestantă, o revoluţie religioasă făcută cu forţa şi cu armele.

Un rezumat apologetic al decăderii moralei şi inteligenţei Bisericii care a făcut posibilă această restructurare capitală a catolicismului este făcut în Enciclopedia Catolică:

„Înaltele feţe bisericeşti au ignorat în mod constant adevărul, justiţia, puritatea, auto-renunţarea; mulţi au fost nedemni şi şi-au pierdut orice ideal creştin; nu puţini dintre ei erau pătaţi de vicii păgâne; mulţi erau nişte escroci de rând.

În anii pontificatului lui Aeneas Sylvius Piccolomini (Papa Pius al II-lea, 1458–1464), Giovanni Battista Cibo (Papa Inocenţiu al VIII- lea, 1484–1492), a lui Rodrigo Borgia (Alexandru al VI-lea, 1492–1503), în timpul vieţii lui Alexandru [Alessandro] Farnese şi a lui Paul al III-lea (1534–1549), care a fost obligat să se reformeze el şi Curia, pontifii au dispreţuit cele mai elementare virtuţi umane.“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 109, Pecci ed.; de asemenea, xii, pag. 767, passim

Aeneas Sylvius Piccolomini, Giovanni Battista Cibo şi Rodrigo Borgia sunt trei oameni despre care merită să mai vorbim. Când Piccolomini a devenit Papa Pius al II-lea în 1458, el a încercat să distrugă toate dovezile cu privire la cariera sa anterioară de hoţ şi spărgător. Nu a reuşit însă:

afişe mari care prezentau îndeletnicirile lui erau de largă circulaţie. După ce Cibo a cumpărat cu neruşinare voturile cardinalilor pentru a deveni Papa Inocenţiu al VIII-lea în 1484, el i-a răsplătit pe cei care l-au sprijinit cu averi imense, fast şi glorie.

Ca papă, unica pasiune a lui Cibo au fost femeile şi sexul. Vaticanul a devenit un stabiliment condus de progeniturile lui – peste 100 de copii nelegitimi – costurile pentru întreţinerea femeilor, fiilor, fiicelor şi nepoţilor săi fiind enorme.

„La scandalurile în văzul tuturor cauzate de moralitatea şi politicile Papei, la promovarea bastarzilor lui (în special al lui Franceschetto) şi la colaborarea cu păgânii (femeile)… se adăugau efectele corupţiei din Curia“.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 302-04

Istoricul Bisericii Italiene de la acea vreme, Valore, relatează că, printr-o autoindulgenţă crasă, Inocenţiu al VIII-lea s-a îngrăşat foarte tare devenind în primăvara lui 1492 „o masă de carne incapabilă să mai asimileze orice fel de hrană în afară de câţiva stropi de lapte de la sânul unei femei tinere.“

Historia Ecclesiastica, MS 151, pag. 1181

 

Orgie la Vatican

 

La moartea lui Inocenţiu al VIII-lea şi după 14 zile de certuri şi intrigi între cardinali, Rodrigo Borgia (1431–1503) a fost ales Papa Alexandru al VI-lea. În timpul conclavului, facţiuni armate numite „escadroane“ au masacrat peste 200 de oameni pe străzile Romei.

Grupurile separatiste erau înfuriate de faptul că Borgia, care adunase o avere imensă, mituise gras electorii înainte de începerea conclavului. 11 cardinali i-au vândut votul (Jurnalul lui Burchard, vol. 3), iar Biserica confirmă acest lucru: „că Borgia şi-a aranjat alegerile prin cea mai crasă simonie este un fapt prea autentic pentru a fi pus la îndoială“.

(Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii, pag. 309).

În drumul spre Palatul Lateran, după consacrarea sa din Biserica Sfântul Petru, el a trecut pe sub un arc de triumf care purta următoarea inscripţie pusă acolo de susţinătorii săi: „Caesar a fost un om; acesta e un zeu“.

Rodrigo era membru al infamei familii Borgia care îşi trăgeau faima şi puterea de pe scena politică italiană. Originea sa spaniolă a fost un factor care a atârnat în balanţa alegerilor, dat fiind intenţia cardinalilor de a evita alegerea unui francez.

El slujise sub cinci papi pe postul de vice-cancelar, iar alegerea sa a eliberat un număr mare de birouri lucrative şi promovări pe care le promise celorcare îl votaseră. Nu mai devreme de 1460, când era cardinal şi delegat papal, el începuse să fie pârât Papei Pius al II-lea (1458–1462) pentru dansurile obscene cu femei goale ce aveau loc într-o grădină de lângă Siena.

Însă a continuat să se bucure de astfel de spectacole până la sfârşitul vieţii. Pontificatul său s-a dovedit a fi cu cele mai grave scandaluri de la Vatican de la Domnia Prostituatelor încoace, iar parada sa de promiscuitate sexuală a fost fără perdea.

Din jurnalul şapelanului german Johann Burchard, maestrul de ceremonii al Papei Alexandru al VI-lea, aflăm cele mai multe despre caracterul papei Borgia. Burchard a asistat personal la depravările lui Alexandru şi a scris faimosul comentariu „creştinismul papei e doar de formă“.

Diarium of Burchard

Decăderea morală a lui Alexandru al VI-lea a fost atât de notorie, iar istoria ei atât de lungă şi de cunoscută, încât a rămas ca o mare pată pe obrazul Bisericii moderne care încearcă în van să zugrăvească un trecut papal pios. El a înregistrat un record printre papi în ceea ce priveşte recunoaşterea publică a copiilor săi nelegitimi şi neruşinarea aventurilor sale amoroase în „Palatul Sfânt“.

Cu cei 12 copii bastarzi ai săi (Collins Dictionary), printre care Cesare, Giovanni (Juan), Lucrezia şi Jofré şi numeroasele sale amante, „Vaticanul era din nou un bordel“ (The Records of Rome, 1868, British Library), iar curtea sa papală desfrânată a fost comparată cu vechile „cetăţi ale desfrâului“ din Caesarea în care huzurea în tinereţe Sfântul Augustin (d. 430).

Alexandru al VI-lea era un pervers sexual, bârfe sordide circulând în lumea intelectuală subterană a Romei.

Senatorul Veneţian Sanuto a scris despre Cardinalul Borgia că îi plăcea de Rosa Vannozza dei Cattanei, fiica tânără, frumoasă şi măritată a şambelanului său, pe care Borgia l-a plătit să îi înlesnească o serie de întâlniri secrete cu ea.

Cesare Borgia

Ca urmare a acestei aventuri s-a născut Cesare Borgia (1475–1507), iar certificatul de naştere atestă acest lucru.

În timpul adolescenţei sale, Cesare, plin de mânie, l-a măcelărit pe şambelan în prezenţa tatălui său, l-a decapitat şi i-a înfipt capul într-un par cu o inscripţie care spunea:

„Acesta e capul bunicului meu care şi-a prostituat fiica cu Papa“.

A History of the Popes, op. cit., Capitolul referitor la Alexandru al VI-lea

O asemenea dovadă nu poate fi neglijată. S-a spus şi că Alexandru al VI-lea a întreţinut relaţii sexuale cu Lucrezia (1480–1519), fiica sa cu Rosa Vannozza dei Cattanei.

Un zeflemitor din Roma a numit-o pe Lucrezia „fiica, soţia şi nora papei“ şi a afirmat că Alexandru al VI-lea ar fi fost tatăl ficelor ei“.

A History of the Popes, ibid.

 

Alexandru al VI-lea „…Papa Borgia sub care papalitatea din Renaştere a ajuns la cel mai înalt nivel al corupţiei“ The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964, pag. 107. Acesta e un detaliu de pe o frescă realizată de pictorul italian Bernardino Pinturicchio realizată în apartamentul Borgia de la Vatican. © Library of the Popes, Venice	S-a spus şi că Alexandru al VI-lea a întreţinut relaţii sexuale cu Lucrezia (1480–1519), fiica sa cu Rosa Vannozza dei Cattanei. A History of the Popes, ibid. Detaliu din Portret al unei femei de Bartolomeo Veneziano. Detaliu din Portret al unei femei de Bartolomeo Veneziano. Se presupune că acest potret ar fi al Lucreziei Borgia.

Şi dacă nu merită să ne întrebăm dacă a avut doi sau trei copii cu Lucrezia, aşa cum spun majoritatea surselor, există alte aspecte ale comportamentului său asupra căruia nu putem să nu ne oprim. Cesare a fost fiul favorit al lui Rodrigo Borgia.

Când Cesare avea doar şapte ani, tatăl său i-a netezit drumul spre Colegiul Cardinalilor făcându-l episcop, poziţie în care primea un salariu substanţial.

 

Iar când Cesare a împlinit optsprezece ani, tatăl său, ca Papa Alexandru al VI-lea, l-a uns cardinal avansându-l mai târziu la gradul de comandant al armatei Vaticanului în eforturile de extindere a Statelor Papale.

Cesare a crescut devenind un om cu o minte clară şi puternică iar Papa l-a susţinut până la moarte.

Papa a abuzat grav de poziţia sa, atât cea de cardinal cât şi cea de cap al Bisericii, în îmbogăţirea familiei sale, fapt vizibil în consolidarea carierelor fiilor săi Pedro Luis (1468 – 1488) (pentru care a cumpărat ducatul Gandía, reşedinţa ancestrală a familiei Borgia la Valencia, în Spania), Cesare, Giovanni (1476 – 1497) (al doilea Ducat de Gandia) cât şi a Lucreziei. Ambasadorii vorbesc despre faptul că Cesare a adus o mulţime de curtezane frumoase la Vatican pentru plăcerea sexuală a lui Alexandru în ultimii săi ani.

Burchard ne dă detalii şocante asupra unei ocazii în care papa a prezidat o orgie în Palatul Papal:
„Duminică seara, pe 30 octombrie[1501], Don Cesare Borgia i-a oferit tatălul său cina în palatul apostolic, cină la care au servit 50 de prostituate decente şi curtezane în veşminte strălucitoare, care după cină au dansat cu servitorii şi cu cei care se aflau acolo, întâi complet îmbrăcate şi apoi goale.

Apoi, pe podea au fost aşezate sfeşnice cu lumânări aprinse şi au fost împrăştiate castane pe care prostituatele goale, în patru labe, erau puse să le culeagă cu gura în timp ce se târau de-a buşilea printre sfeşnice.

Papa le privea şi le admira zonele nobile. Seara s-a sfârşit cu o întrecere obscenă între aceste femei, care se acuplau cu servitori ai Vaticanului pentru nişte premii pe care le dădea Papa. Mai târziu Don Cesare, Donna Lucrezia şi Papa şi-au ales fiecare câte un partener şi au continuat desfătarea.“

Diarium of Burchard

Pe fondul acestor lucruri şi din cauza vieţii sale desfrânate, Alexandru al VI-lea nu a putut să scape de satire, de pamfletari şi alţi zeflemitori care şi-au vândut epigramele duşmanilor Papei.

La publicarea în 1501 a unui afiş în limba latină cu imaginea Papei Alexandru ca fiind Diavolul sau Anticristul, Roma s-a cutremurat de un hohot de râs cinic.

Afişul îl înfăţişa pe Alexandru făcând ritualuri de magie neagră şi alte ritualuri păgâne, având o emblemă cu Venus în centrul crucii sale creştine de smarald şi o pictură „obscenă“ cu Isis goală atârnând în dormitorul papal.

Giorgio Vasari, Lives of the Most Eminent Painters, Sculptors and Architects, Milano, retipărită în 1907

La acea vreme, vrăjitoria era o problemă mai degrabă ecleziastică decât civilă, iar documentele dovedesc că viziunea Papei nu erau una prea catolică.

Următorul comentariu, îngropat într-o colecţie de replici papale cândva trecute sub tăcere, numită Anecdota Ecclesiastica sau „Povestiri Secrete ale Bisericii“ (Vienta, Paris, 1822, ediţie retipărită după cea din 1731) şi confirmat în Enciclopedia lui Diderot dezvăluie ceea ce credea Papa Alexandru al VI-lea despre creştinism:

„Doamne Dumnezeule! Cât va mai rezista această sectă superstiţioasă a creştinismului, această invenţie arogantă?“

Am putea să lăsăm deoparte, privind-o ca pe o bârfă nefondată, acuzaţia duşmanilor săi, că Alexandru al VI-lea folosea curent otrava, pentru că în cercurile istorice academice această speculaţie e redusă la două morţi incerte.

Dar muşamalizarea crimelor monstruoase comise de Cesare Borgia, „un monstru inuman şi rece“, îl prezintă pe Alexandru ca pe un personaj total neprincipial, cu un nume ce duhnea mai tare decât cel al lui Nero.

„Faptul că astfel de acuzaţii i-au fost aduse Papei Borgia şi totuşi el a supravieţuit indică teroarea şi ura pe care le-a semănat împreună cu fiul său“.

The Popes, op. cit., pag. 324

În 1497, din gelozie, Cesare Borgia a ordonat asasinarea fratelui său Giovanni, iar în 1500 a pus la cale uciderea soţului Lucreziei, Alfonso de Aragon, pentru că dorea o alianţă cu avantaje politice mai mari.

Giovanni „…a fost pescuit din Tibru cu gâtul tăiat… [Alexandru] a interpretat asta ca un avertisment din partea cerului să se căiască şi nimeni nu a resimţit fapta mai tare decât însuşi Papa. El a vorbit de demisie şi şi-a proclamat hotărârea de a realiza acea reformă a Bisericii «la vârf şi la nivelul membrilor» pe care lumea o cerea şi o aştepta de atâta timp.“

Enciclopedia Catolică, xiv, 32, 33

Însă durerea sa s-a stins în braţele amantelor sale, în special ale Guiliei Farnese, sora de cincisprezece ani a lui Alessandro Farnese şi a cărei imagine în chip de Madonă împodobeşte una dintre marile fresce ale Vaticanului.

Fratele ei a devenit ulterior Papa Paul al III-lea şi nu ar trebui să ne mire să citim în Darium of Burchard că tatăl fiicei Guiliei, Laura, a fost Papa Alexandru al VI-lea. Tot acest papă a fost cel care

i-a spânzurat şi apoi ars pe rug pentru „eroare religioasă“ la Florenţa, în mai 1498, pe reformatorul religios italian, ascetul Girolamo Savonarola (1452–98) şi pe cei doi discipoli ai săi dominicani.

Oricum, în toată depravarea lui, Alexandru era conştient de „tăcuta suspiciune care se răspândea în rândurile intelectualităţii şi chiar a clericilor“ cu privire la adevărul creştinismului şi, realizând că instituţia sa nu îşi putea permite să îi fie pusă la îndoială calificarea, el a recurs imediat la cenzurarea publicaţiilor care îi afectau imaginea.

Diarium of Burchard, op. cit.

În 1501 el a dat un edict în care ordona ca nici o carte în care era pusă în discuţie religia creştină să nu fie publicată fără acordul scris al episcopului local sau fără să „aibă permisiunea personală şi privilegiul Papei“.

Diarium of Burchard, ibid.

Acesta era începutul Indexului Cărţilor Interzise, suprimarea cărţilor care puneau la îndoială dogma Bisericii devenind în scurt timp politica oficială a Vaticanului.

Aceasta a fost poate cea mai dramatică formă de cenzură cunoscută în istorie, prin care Biserica a ţinut sub control secole la rând literatura care ajungea la public, prelungindu-şi puterea de sancţiune până în secolul al XX-lea.

Alexandru al VI-lea a murit în 1503, iar cariera sa infamă a ajuns la un binevenit sfârşit. Moartea sa a fost întâmpinată cu urale pe străzile Romei, iar medicului papal i-au fost trimise daruri şi felicitări pentru că nu reuşise să salveze viaţa Papei.

La scurt timp după moartea sa, trupul său s-a înnegrit şi a devenit fetid, alimentând zvonurile că ar fi fost otrăvit. (În istorie, Biserica Romei poartă greaua povară de a fi avut aproape 40 de papi asasinaţi, mulţi dintre ei prin otrăvire.)

Cioclii şi hamalii „glumind şi blasfemiind“, spune Burchard, s-au chinuit să bage cadavrul umflat în sicriul care fusese construit pentru el. Bârfele mai spun că un drăcuşor a fost văzut în momentul morţii acestuia, ducând în iad sufletul Papei.

Romanii făceau glume pe seama lui, spunând că dacă mama sa ar fi ştiut ce viaţă va duce fiul ei, l-ar fi sugrumat la naştere.

Acelaşi lucru ar putea fi spus şi despre mama următorului papă, Iulius al II-lea, a cărui viaţă şi remarci îi face pe istoricii creştini să intre în pământ de ruşine, pentru că, încă o dată, există dovezi clare cu privire la alegerea unui papă necredincios.

(Va urma)

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-