CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Decalogul manipulării. Strategii şi tehnici ale conducătorilor lumii pentru a manipula opinia publică şi societatea. VIDEO

 

 

 

 

 

 

Noam Chomsky, născut în anul 1924, este un foarte respectat lingivst american, profesor emerit la Instititului de Tehnologie din Massachusetts (MIT), considerat o persoană cheie în cadrul stângii politice din Statele Unite.

Cu toate că a revoluţionat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative, Chomsky este deosebit de cunoscut în lumea întreaga datorita activitatii sale politice, desfăşurate  îndeosebi în ceea ce priveşte critica violentă la adresa politicii externe a  Statelor Unite ale Americii, dar şi la adresa guvernelor unor altor mari puteri. 

Evreu de orientare anarhistă, Chomsky susţine ca ’’libertatea de exprimare este mai importantă decat orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl intreţine cu adevarul faptelor în sine”. 

El este adesea comparat cu Bertrand Russell,  un alt om de ştiinţă care a activat în plan social. 

A fost preocupat de studierea tehnicilor de manipulare şi, în primul rând de  strategia diversiunii, care constă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, prin supunerea acestuia la un flux continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. 

Cele mai cunoscute lucrări ale lingvistului sunt legate de analiza mass media şi modul cum este aceasta folosită pentru a manipula populaţie, precum „Iluzii necesare: Controlul gândului în societăţile democratice (Necessary Illusions: Thought Control in Democratic Societies), Limbaj şi Politică (Language and Politics), Controlul mass media (Media Control), Ordinea mondială: veche şi nouă (World Orders: Old and New).

El a identificat şi a explicat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, regulile de bază ale manipulării pe care se bazează puterea politică în criza de legimitate şi pe care el le numeşte strategii ale diversiunii.  

Lui îi este atribuit şi aşa-zisul „decalog privind strategiile de manipulare prin mass-media“, cunoscut publicului larg sub numele de 

Decalogul manipulării  

 

  1. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional.  

 

2. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii Pentru aceasta inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real opinia publica, iar apoi oferă soluţiile. Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice.

(Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – soluţie”.

La început, se creeaza problema, sau „situaţia”, prevazută să suscite o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai stabilite din vreme, pentru a fi acceptate.

De exemplu: o creştere intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pentru ca publicul sa ceară legi represive, în detrimentrul libertăţii).

  3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău, iar pentru aceasta, mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumata de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată asumată), trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat de ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului.

Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil, dacă e administrat în doze anuale, conform unui program anunţat.

(Pentru ca publicul sa accepte masurile inacceptabilă, este de ajuns ca acestea să fie aplicate în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe parcursul mai multor ani.   Somaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar provoca o revolte daca ar fi  aplicate în mod brutal).

 

  4. Poporul trebuie să creadă că ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trăi mai rău, este tot pentru binele său. Pentru aceasta trebuie obţinut acordul de moment al poporului pentru măsurile economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi măsura respectivă e amânată.  

(Este o manieră de a obliga publicul sa accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia imediat, în primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut în prezent, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui că ’’totul va merge mai bine mâine” şi că sacrificiul care i se cere va putea fi evitat.

În fine, aceasta maniera lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare atunci când momentul totuşi va veni).

5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu îi permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte Pentru aceasta trebuie să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepti mulţimile spre un tip de gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări informaţionale.

(Cea mai mare parte a publicatiilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilaresti, infantile, ca si cum spectatorul ar fi un copil sau un handicapat mental.

Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic, ca al unui copil de 12 ani).

 

  6. Poporul trebuie obişnuit să acţioneze sub impulsul emoţiilor şi dezobişnuit să problematizeze realitatea. Pentru aceasta trebuie să se facă tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune şi încurajate reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat.  

(Este o tehnică clasica pentru a stopa analiza raţionala şi, deci, simţul critic al oamenilor.

Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente).

 

7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să îi ocupe timpul şi să îl demotiveze în atingerea unor idealuri superioare Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal de a ţine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul-plac.  

(A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea şi aservirea lui.

Calitatea educatiei  claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, astfel încât prapastia de neştiinta, care separă clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna nesesizată de cele dintâi).

 

8. Poporul nu trebuie să aibă acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos.  

(A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” să fii vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale stupide si emisiuni de aşa zisă tele-realitate.)

 

9. Poporului trebuie să îi fie indus spiritul turmei Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turma şi sunt uşor de controlat.

(Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovăţeste, ceea ce creaza o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Si, fara acţiune, nu exista revoltă !)

 

10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunostinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

 (Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale ştiintei au săpat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea deţinute şi folosite de elitele conducatoare.

Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansată a fapturii omenesti, fizic si psihic.

 Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

Tehnica este cu atat mai eficientă, cu cât ne dăm seama mai puţin că ea este aplicată pentru influenţarea noastră).

 

 

 

 

Ïn ultimii 50 de ani, progresele extraordinare ale ştiintei au creat o falie profundă între cunoştintele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare.

 ”Decalogul manipulării” a fost publicat în mediul online pentru prima dată în limba franceză, în 2002, şi a fost semnat de Sylvain Timsit .

Articolul intitulat „Strategii şi tehnici ale conducătorilor lumii pentru a manipula opinia publică şi societatea” a apărut pe un site specializat în teorii ale conspiraţiei (http://www.syti.net), iar cele 10 reguli nu erau atribuite lui Noam Chomsky ci lucrării  „Armes silencieuses pour guerres tranquilles” („Arme tăcute pentru războaiele tăcute”).

Explicaţiile privind această lucrare apar tot pe siteul amintit: documentul ar fi fost reprodus în 1991 în cartea publicată de autorul american William Cooper,  în care sunt prezentate mai multe teorii ale conspiraţiei.  

Cooper susţine că „decalogul” ar fi fost găsit de un angajat al Boeing în 7 iulie 1986 într-un copiator IBM, cumpărat de la baza aeriană McChord Air.

„Arme tăcute pentru războaie tăcute” subtitrat  „Un manual de programare introductivă , Operations Research, Manualul tehnic, TM-SW7905.1” este un document tulburătoar scris în limba engleză despre  manipularea  maselor (“programare socială”), folosind tehnici  numite metaforic “ arme silențioase”.

În ciuda credinței populare conform căreia la originea documentului este  William Milton Cooper, autorul  acestui document este de fapt  Hartford Lyle Van Dyke, Jr. , închis în 2011 la Institutul de Corecție Federal Waseca din Minnesota , o închisoare cu nivel scăzut de securitate.

 Hartford Lyle Van Dyke, un activist american care a scris despre diferite teorii ale conspiraţiei. Un alt indiciu asupra faptului că „decalogul” nu-i aparţine lui Chomsky este faptul că el apare în forma arătată pe siteuri dubioase atât în limba engleză, cât şi în alte limbi.

În plus, pe aceste situri se susţine pe de o parte că decalogul ar aparţine lui Chomsky, iar în dreptul unora dintre cele 10 reguli se arată că ar fi extrase din lucrarea „Arme silenţioase pentru războaiele tăcute”, în condiţiile în care lingvistul american nu a scris o carte cu acest titlu. 

  Textul  face un bilanț a ceea ce se numește „ Al treilea război mondial “ – războiul  elitelor împotriva poporului .

În introducere apare  un avertisment în ceea ce priveşte  procesul de „automatizare a societății” cu ajutorul  „armelor silențioase” și  prin  nerespectarea vieții umane presupusă de o astfel de abordare (http://www.rexresearch.com/dyke/slntwpn.htm)

 

[Notă: Aceste reflecții atribuite lui  Noam Chomsky, devenite la momentul publicării virale pe Internet, au fost respinse de către Noam Chomsky însuși, care consideră că acestea reflectă  parțial și distorsionează viziunea sa asupra manipulării în masă scrie Le Grand Soir, 11 octombrie 2010].

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/15/ziua-de-15-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/15/o-istorie-a-zilei-de-15-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://radiocatch22.com/cele-10-strategii-de-manipulare-a-maselor/

 parisis.files.wordpress.com

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/cum-ajuns-manipulate-informatiile-decalogul-manipularii-atribuit-noam-chomsky-

http://www.secretulnumerelor.ro/10-idei-simple-si-obligatorii-pentru-a-manipula-un-popor/

Reclame

15/05/2018 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mihail Sebastian despre corupţi şi corupţie – Nimic nu se schimbă…

 

 România este ţara cu cea mai săracă populaţie şi cei mai bogaţi politicieni, a declarat de curând europarlamentarul Cătălin Ivan, adăugând că ţara noastră are cel mai prost plătiţi lucrători din UE şi sindicate care nu pot negocia contracte colective de muncă, precizând că s-a ajuns la o astfel de situaţie din cauza „corupţiei endemice”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Credeţi că situaţia era mult diferită în urmă cu opt decenii ? Iată un articol pe care Mihail Sebastian, redutabil gazetar (pe lângă calitățile sale de scriitor, dramaturg, memorialist), l-a publicat în Cuvântul în anul 1931.

Cei care-și închipuie că numai în România zilelor noastre există politicieni care se îmbogățesc din… politică, se vor liniști constatând că ăştia din zilele noastre sunt de fapt „nepoții” mai prost-crescuți, mai grosolani și mai lacomi ai politicienilor interbelici, și ei, la rândul lor, demni urmași ai politicienilor care i-au precedat. Să fie oare un semn că degeaba nădăjduim la mai bine? 

 

Să-l ascultăm deci pe marele dramaturg şi gazetar care a fost Mihail Sebastian :

 

 

 „Am găsit !

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu [1] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă.

Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută.

Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specială de inşi bogaţi. Sunt „îmbogăţiţii de guvern”. (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: „îmbogăţiţii de război”.)

Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene.

Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare „îmbogăţit de guvern” să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie „îmbogăţirea lui de guvern”. Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele „aproape oneste”, 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular.

Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul „îmbogăţiţilor de guvern” la 50.000.

Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. „Îmbogăţiţii de guvern” să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.”

 

Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1

 

 

[1] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

http://silviacolfescu.blogspot.ro/

12/05/2018 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , | 1 comentariu

Naţiunea – cel mai de preţ produs al istoriei

 

 

Cel mai de preţ produs al istoriei europene, acceptat dar şi contestat în acelaşi timp, este naţiunea. Latinescul „natio“ (de la nasci, a fi născut) înseamnă comunitate de origine.

Naţiunea este un concept apărut târziu în istorie, la sfârşitul epocii feudale. Până atunci se vorbea despre „popor”, neam”, „gintă”, „etnie”. Naţiunea se defineşte ca o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a soartei comune 

Despre naţiune filosoful Nae Ionescu scria în 1938 :

„Secolul al XIX-lea este cunoscut ca secolul naţionalismului  al statului naţional. Naţiunea se bazează pe ideea de stat şi de cetăţean, pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi care locuiesc un anumit ţinut, iară a avea aceeaşi origine, aceleaşi drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul.

De exemplu: Constituţia de la 1923 consideră statul ca o existenţă juridică. Toţi locuitorii care alcătuiesc statul român sunt români. Deşi nu sunt toţi de origine românească, statul le conferă, totuşi, anumite drepturi cuprinse în anumite legi.

Constituţia era, deci, o lege juridică, nu organică. Secolul al XX-lea dă o altă interpretare naţiunii şi naţionalismului.

Naţionalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? Orice naţiune este conturată numai relativ (teoria cunoaşterii), tot aşa şi cu poporul. Poporul este o realitate organică: trăieşte, creşte, moare.  

Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, cu conştiinţă de sine necunoscută. în trecut.

O naţiune, ca o colectivitate organică şi spirituală, are anumite legi fireşti. Acestea trebuie realizate în formă optimă, căci nu se putea cădea la tranzacţie în realizarea lor.

Aceasta realizare a lor în formă optimă se cheamă ideal. O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este naţiunea.

Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia, biserica, meseria etc. Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii se suprapun.

Pentru individ, deci, adică în istorie, naţiunea este un absolut. Naţiunea având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. Adevărul în privinţa acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia.

De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a oamenilor (motiv politic).

Dumnezeu a facut neamuri, toate cu o singură datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele.  Deci, o naţiune trebuie să se realizeze în legile sale fireşti.

Fiecare naţiune reprezintă un fel ireductibil de existenţă. De exemplu: trecerea de la un popor la altul este încă posibilă, dar de la o naţie la alta este imposibil. O naţie poate să moară, dar nu se poate schimba.”

Termenul naţionalist este folosit, îndeobşte, pentru a descrie două fenomene:

1) atitudinea pe care o au membrii unei naţiuni, prin faptul că le pasă de identitatea lor naţională;

2) acţiunile acestora pentru a obţine sau menţine o formă de suveranitate politică. În general, naţionalismul priveşte legăturile dintre domeniul etno-cultural şi cel al organizării politice. Naţionalismul clasic reprezintă un program politic care se referă la crearea sau conservarea unui stat suveran de către un anumit grup etno-naţional (popor sau naţiune), aceasta constituind îndatorirea de căpetenie a oricăruia dintre membrii grupului.

Într-un sens mai larg, naţionalismul este un ansamblu de atitudini, aspiraţii şi direcţii de acţiune care atribuie naţiunii şi naţionalităţii o valoare politică, morală şi culturală fundamentală şi care determină o sumă de obligaţii corelative, atât pentru membrii respectivei naţiuni, cât şi pentru terţi (fie ei indivizi sau colectivităţi).

De asemenea, trebuie să facem distincţie între naţionalismul universalist (care pretinde ca fiecare naţiune etnică să-şi aibă propriul stat) şi acela particularist (care consideră cănumai unele naţiuni ar trebui să se bucure de statalitate proprie)

Asupra originii şi trăsăturilor definitorii ale naţiunii şi naţionalismului au fost dezvoltate două teorii: cea a permanenţei (sau perenialistă) şi cea a modernităţii (sau modernistă). 

Teoria perenialistă descrie naţiunea ca o comunitate culturală, eternă, cu rădăcini în trecut, organică, indivizibilă, populară şi bazată pe legături genetice ancestrale. Din contra, teoria modernistă arată că naţiunea ar fi o comunitate politică modernă, artificial creată de către elite, puternic divizată în profunzimea ei, formată pe baza comunicării dintre oameni.

Încercările de definire a naţiunii şi mai departe a identităţii naţionale, sunt diverse, la fel ca şi interpretările formulate.

Păreri despre naţiunea occidentală

Pascal Mancini definea naţiunea modernă  drept o „societate naturală de oameni, evidenţiată prin unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunităţi de viaţă şi de conştiinţa socială“.

Ideile Revoluţiei franceze îi inspirau francezului Ernest Renan următoarea definire pentru naţiune:

„o mare comunitate solidară, susţinută de spiritul jertfelor aduse şi de cele pe care este hotărâtă să le mai aducă … Viaţa naţiunii este un plebiscit zilnic“.

Istoricul american H. Kohn face deosebirea între naţiunea vestică (subiectiv politică) şi cea estică (obiectiv culturală).

Cea dintâi este ancorată puternic în realitatea politică şi în luptele prezente, fără legături afective cu trecutul. A doua este construită din „mitul trecutului şi din visele legate de viitor“.

Sub presiunea ideologiilor extremiste, conceptul de naţiune a fost devalorizat: conceptul statului fascist italian, comunitatea de sânge sau rasa ariana, sau realitatea tranzitorie ce urmează a fi înlocuită cu poporul sovietic.

În abordarea naţiunii se recurge, de cele mai multe ori, la un sistem de referinţă. Reperul analiştilor occidentali îl constituie statul, fără de care nu se poate vorbi de naţiune.

Translată astfel în zona juridicului, ea este considerată „mit şi invenţie“ sub aspectul unităţii culturale şi al tradiţiei naţionale. Cultura, originea şi limba sunt factori secundari sau nu joacă absolut nici un rol. J. S. Mill echivalează naţiunea cu guvernul propriu şi apartenenţa statală.

În acest model naţional-statal se consideră că statele naţionale moderne s-au constituit din „comunităţile politice, ca o comunitate de cetăţeni pe care suveranitatea i-a înglobat într-o naţiune“.

România este o creaţie a naţiunii

De cealaltă parte, în modelul naţional-cultural (denumit şi central sau est-european), postulatul se fundamentează pe elemente culturale integrate într-un sistem politic.

„Nu naţiunea noastră a fost creata de un stat – afirma N. Iorga – ci statul nostru a fost creat de o naţiune. La noi statul este o creaţie a naţiunii“.

Consistenţa elementelor spirituale şi culturale îl determina pe marele sociolog român  D. Gusti să considere naţiunea o creaţie voluntară, singura realitate care cuprinde umanitatea adevărată, pentru că însumează toate eforturile creatoare ale indivizilor.

Mergând pe aceeaşi idee a manifestărilor individuale în cadrul organizaţiilor, diferenţiate la rândul lor de organizările înglobante, L. Culda este de părere că „naţiunile nu pot fi decât organizări sociale ce încorporează alte organizări sociale şi, o dată constituite, le condiţionează, se cere a fi acceptată şi afirmaţia: sunt imposibile intervenţiile pertinente în procese sociale, oricare ar fi acestea, dacă se ignoră naţiunile, caracteristicile lor ca organizări sociale ce fiinţează prin socio-organizările care le întreţin“.

 

Naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului

Se pare că produsul european numit naţiune este pe cale de transformare în Europa.

Mişcarea către entitatea europeană reprezintă încercările care se fac pentru a se formula un răspuns pertinent la noile provocări.

„Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi, este puţin probabil – spune Jean Baechler – că aceasta se va întemeia pe o naţiune europeană, deoarece clivajele naţionale sunt mult prea profunde.

Cum o naţiune nu se obţine prin decret, succesele au fost şi sunt foarte variate, în funcţie de condiţiile de plecare“.

  În abordarea conceptului de naţiune s-a recurs la explorări de suprafaţă, utilizându-se caracteristici comune unei organizări sociale. De exemplu, americanii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de sânge“, elveţienii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de limbă“, evreii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de viaţă economică“, românii (englezii, francezii, germanii etc.) sunt o naţiune, deşi nu au o „comunitate statală“ (trăiesc în diferite state).

De aceea, rezultatul unui asemenea proces poate fi pozitiv doar în măsura în care profunzimea explorărilor va pune în evidenţă elemente comune, absolut necesare pentru formarea unei naţiuni europene şi de aici identităţii europene.

Iniţiatorii mişcării paneuropene considerau că zona cea mai fertilă este cea spirituală, cultura şi educaţia generală, idee valabilă şi împărtăşită de majoritatea teoreticienilor şi astăzi. „Naţiunile sunt mari şcoli – nu mari familii.

Naţiunile sunt comunităţi spirituale ce ating coeziunea prin profeţi, conducători, educatori şi dascăli. Ideile purtătoare ale unei naţiuni pătrund prin numeroase canale în conştiinţa maselor… Astfel, naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului“.

 Naţionalismul Luminat nu poate fi confundat cu vreo ideologie a inechităţii, a bigotismului sau a discriminării, iaratenţia acordată Interesului Naţional nu trebuie interpretată ca o reacţie contra modernizării.

Totodată, se impune precizarea că naţionalismul unei naţiuni oprimate este altceva decâtnaţionalismul” (de fapt, şovinismul) opresorului. Alain de Benoist accentua şi el  vocaţia democratică şi civilizată a naţionalismului: 

“Dreptul la diferenţă este un principiu valabil doar când se supune generalizării. Cu alte cuvinte, pot să-mi apăr diferenţa în mod legitim numai dacă recunosc şi respect diferenţa celorlalţi”.

În consecinţă, naţionalismul cultivat într-un climat de pace, civilizaţie şi respect pentru libertate este o necesitate morală şi un imperativ spiritual. Naţiunile, sedimentate de-a lungul istoriei, au nevoie de un sistem de apărare împotriva potenţialelor abuzuri ale internaţionalismului (mondialismului) birocratic, tehnocratic şi centralist, care poate degenera în imperialism şi totalitarism.

Pe de altă parte, naţionalismul trebuie să fie niciodată un factor de automulţumire şi izolaţionism, ci unul de cooperare cu celelalte naţiuni.

Petre Ţuţea nu era nici el departe de aceeaşi concluzie, pe care o exprimă în manieră socratică:

“Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. 

Pârvan zicea:Etnicul e punct de plecare şi universul e punct de sosire.Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. (…)

În celebra Déclaration des Droites de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: «Oamenii sunt egali de la natură».

Fals! Oamenii sunt inegali de la natură. Sunt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister. 

 

Măsura viitorului unei naţiuni …

Viitorul unei naţiuni se poate măsura după cât de preţuiţi sunt Sfinţii şi Eroii săi de către oamenii prezentului. Oricât de rău ar duce-o un popor, în oricât de rele vremuri s-ar afla o ţară, dacă oamenii acelui popor, ai acelei ţări, îşi iubesc şi îşi respectă Sfinţii şi Eroii, viitorul va fi unul bun.

Oricât de bine ar duce-o un popor, oricât de prosperă ar fi o ţară, dacă oamenii acelui popor, ai acelei ţări, îşi dispreţuiesc Sfinţii şi Eroii, viitorul va fi întunecat.

„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”, spunea Regele Mihai I într-un discurs ţinut în  Parlamentul României, la data de 25 octombrie 2011.

 

 

Surse:

 

http://ro.metapedia.org/wiki/Na%C5%A3iune

http://2016.criste.net/index.php/arhiva/11-poporul-si-natiunea-doua-notiuni-convergente-sau-divergente

https://vladhogea.wordpress.com/2013/09/15/restituiri-vlad-hogea-teorii-contemporane-asupra-natiunii-si-nationalismului-2005/

http://ziarullumina.ro/de-la-statul-natiune-la-natiunea-europeana-65253.html

http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC12/07%20dinu%20balan.pdf

07/05/2018 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: