CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RESTITUTIO: NICOLAE IORGA despre Basarabia

FOTO-VIDEO] IN MEMORIAM: Nicolae Iorga-80 de ani de la asasinarea  „Apostolului Neamului”! | Radio România Reșița

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Greșelile nu se iartă, ci se repară”, mărturisea Nicolae Iorga, savantul român născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani şi asasinat pe 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova.

George Călinescu, vorbea despre rolul pe care acest mare român l-a avut în primele decenii ale secolului XX, ca despre acela al unui „Voltaire”, al unui Părinte spiritual ce a scris și înfăptuit istoria neamului nostru.

În volumul  Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Harta Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare | Melidonium

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Dom­niei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucră­torii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celei­lalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul mol­dovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Raptul Basarabiei 1940, de Ion Şişcanu | Recenzii filme și cărți

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

03/08/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Oamenii, timpul care vine și războiul civil mondial

Foto: Giorgio Agamben (n. 22 aprilie 1942, Roma, Regatul Italiei) este un filosof italian, care predă la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneția și la Collège International de Philosophie din Paris.

În timpul pandemiei de coronavirus din 2020, Giorgio Agamben, în articolul „Medicina ca religie” din luna mai 2020, a luat poziție față de măsurile impuse de către autorități, care ar putea cădea în totalitarisme, și a afirmat că știința medicală are pretenția de a se impune ca religie și că trăsăturile acestei noi religii medicale sunt gnostico-maniheiste.

Despre noțiunea de epidemie Agamben a afirmat că reprezintă noul teren de luptă în realizarea unui război civil mondial:

„Epidemia, așa cum sugerează etimologia termenului (demos înseamnă în greacă popor în calitate de corp politic, iar polemos epidemos este în Homer numele pentru războiului civil) este, în primul rând, un concept politic, care se pregătește să devină noul teren al politicii – sau non-politicii – mondiale.

Într-adevăr, este posibil ca epidemia cu care ne confruntăm să fie realizarea războiului civil mondial care, conform celor mai atenți politologi, a luat locul războaielor mondiale tradiționale. Toate națiunile și toate popoarele sunt acum într-un război de anduranță cu ele însele, deoarece inamicul invizibil și evaziv cu care se luptă se află în noi.

Giorgio Agamben: Oamenii şi lemingii

Lemingii sunt nişte rozătoare mici, de aproximativ 15 centimetri lungime, care trăiesc în tundrele din nordul Europei și Asia. Această specie are particularitatea de a efectua brusc migrații colective, fără niciun motiv aparent, care se termină cu o sinucidere în masă în apele mării.

Enigma acestui comportament i-a contrariat pe zoologi prin singularitate încât, după ce au încercat să ofere explicații care s-au dovedit insuficiente, au preferat să se lase păgugaşi.

Dar una dintre cele mai lucide minți ale secolului al XX-lea, Primo Levi a analizat fenomenul și a oferit o interpretare convingătoare.

Considera de la sine înțeles că toate ființele vii doresc să continue să trăiască: în lemingi, din anumite motive, această voință a eșuat și instinctul care le-a determinat să trăiască s-a transformat într-un instinct aducător al morţii.

Cred că se întâmplă ceva similar astăzi cu o altă specie de ființe vii, cu cei pe care-i numim homo sapiens.

Sinuciderea colectivă are loc aici- așa cum se potrivește unei specii care a înlocuit instinctul cu limbajul și un impuls endosomatic cu o serie de dispozitive externe corpului – într-un mod artificial și complicat, dar rezultatul ar putea fi același.

Ființele umane nu pot trăi dacă nu își dau motive și justificări pentru viața lor, care în fiecare epocă au luat forma religiilor, miturilor, credințelor politice, filozofiilor și idealurilor de tot felul.

Aceste motive sunt vizibile astăzi – cel puțin în cea mai bogată și cea mai tehnologizată parte a umanității; iar oamenii se găsesc probabil pentru prima dată reduși la supraviețuirea lor biologică pură, ceea ce, se pare, se dovedesc incapabili să accepte. Numai acest lucru explică de ce, în loc să ne asumăm simplul şi îndrăgitul fapt de a trăi împreună, cot la cot, am simțit nevoia de a instaura o teroare sanitară implacabilă, în care viața fără alte justificări ideale este amenințată și pedepsită în fiecare moment de boală și moarte.

Și acest singur aspect explică faptul că, deși industriile care le produc au declarat că nu este posibil să se prevadă efectele vaccinurilor pe termen lung, deoarece nu a fost posibil să se respecte procedurile prevăzute și că testele privind genotoxicitatea și carcinogenitatea se vor încheia abia în octombrie 2022, milioane de oameni au fost supuși unei vaccinări în masă fără precedent.

Este perfect posibil – chiar dacă nu este deloc sigur – că în câțiva ani comportamentul oamenilor va fi similar cu cel al lemmingilor și că specia umană se îndreaptă în acest fel spre extincţie. (Giorgio Agamben – Traducere: Alexandru Petria,https://gandeste.org/giorgio-agamben-oamenii-si-lemingii ).

Giorgio Agamben, cunoscut filosof italian contemporan: “Despre timpul care vine”

Ceea ce se întâmplă astăzi la scară planetară este, cu siguranță, sfârșitul unei lumi – dar nu în sensul înțeles de cei care ar guverna-o în funcție de interesele lor, adică ca o trecere spre o lume care va fi mai adecvată pentru a satisface noile nevoi ale societății umane. Epoca democrațiilor burgheze se încheie, cu tot cu drepturile, constituțiile și parlamentele lor.

Dincolo de acest înveliș juridic, deloc neglijabil, se sfârșește lumea care a început cu revoluția industrială și s-a maturizat în cele două (sau trei) războaie mondiale și în totalitarismele (tiranice sau democratice) care au venit după ele.

Dacă puterile care guvernează lumea au considerat necesar să recurgă la măsuri și mecanisme atât de extreme, cum ar fi biosecuritatea și teroarea sanitară, instaurate peste tot și fără rezerve, dar care acum amenință că le va scăpa de sub control, este pentru că aceste puteri se temeau, pe baza tuturor evidențelor, că nu mai aveau altă soluție pentru a supraviețui.

Dacă oamenii au acceptat aceste măsuri despotice și restricții fără precedent, puse în aplicare fără nicio împuternicire, se datorează nu numai fricii de pandemie, ci probabil pentru că, mai mult sau mai puțin inconștient, au recunoscut că lumea în care trăiseră nu mai putea continua astfel: era o lume prea nedreaptă, și prea inumană.

Desigur, guvernele pregătesc acum o lume care va fi și mai inumană și mai nedreaptă. În orice caz, s-a prezis cumva din toate părțile că lumea, așa cum o știam, nu mai poate continua. La fel ca în cazul oricărui presentiment sumbru există o componentă religioasă: sănătatea a înlocuit mântuirea, viața biologică a luat locul vieții veșnice, iar Biserica, obișnuită de mult timp să se compromită cu cerințele lumii, a consimțit mai mult sau mai puțin explicit la această substituire.

Nu ar trebui să regretăm sfârșitul acestei lumi sau să fim nostalgici după ideea de uman și divin care, precum niște chipuri desenate pe nisipul țărmurilor istoriei, sunt șterse de valurile implacabile ale timpului. Dar, cu o egală determinare, ar trebui să refuzăm viața nudă, mută și fără chip a religiei sănătății pe care guvernele ne-o propun.

Nemaiașteptând niciun Dumnezeu nou, niciun om nou, ar trebui să căutăm, aici și acum, în ruinele care ne înconjoară, mai degrabă o formă de viață mai umilă și mai simplă – însă una care nu mai reprezintă un miraj, deoarece noi avem amintirea și experiența ei chiar dacă, în noi și în afara noastră, forțele adverse o resping de fiecare dată înapoi în uitare.

Sursa articolului original: https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-sul-tempo-che-viene, Traducere din italiană de Dan Siserman.

01/08/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Federaţia Rusă a fost din nou condamnată de CEDO pentru încălcarea drepturilor omului în regiunea transnistreană

Curentul.md | A fost creată o Comisie pentru selectarea candidaților la  postul de judecător CtEDO

Rusia, a fost condamnată din nou la CEDO pentru încălcarea drepturilor omului în regiunea transnistreană, fiind obligată să achite prejudicii în valoare de peste 38 de mii de euro, pentru cauze ce țin de regiunea transnistreană, fiind obligată să achite prejudicii în valoare de peste 38 de mii de euro, scrie www.infoprut.ro, preluat de Romanian Global News.

Cauzele se referă la plângerile a doi reclamanți cu privire la condițiile inumane de detenție, detenția ilegală, confiscarea ilegala a bunurilor, dar și lipsa unor remedii eficiente cu privire la plângerile acestora.
Promo-LEX informează că primul reclamant a fost arestat de structurile de forță de la Tiraspol în anul 2008, fiind acuzat de tentativă de omor. La 5 iunie 2009, acesta a fost condamnat de pretinsele instanțe locale la 11 ani de privațiune de libertate.

Reclamantul a solicitat anularea condamnării sale în fața Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Printr-o scrisoare din 10 mai 2010, CSJ a returnat recursul său fără examinare, invocând lipsa competenței de a examina hotărârile pronunțate de pretinsele instanțe din regiunea transnistreană. Acesta s-a plâns la CEDO, invocând încălcarea dreptului la libertate și siguranță.
Al doilea reclamant a fost arestat de structurile de forță de la Tiraspol la 20 decembrie 2012, fiind acuzat de deturnare de fonduri ale partenerilor săi de afaceri. La 24 decembrie 2012, bunurile personale, precum și proprietățile companiei acestuia au fost confiscate. La 16 iunie 2014, așa-zisa judecătorie de la Tighina a condamnat reclamantul, „pentru abuz de putere” la 1 an și 8 luni de închisoare și la o amendă de 270 de ruble transnistrene. De asemenea, așa-numita instanță a obligat reclamantul să achite 212.750 de euro cu titlu de prejudiciu.
Reclamantul a fost deținut în mai multe locuri privative de libertate din regiunea transnistreană, în condiții inumane de detenție: umiditate ridicată, supraaglomerare, lipsa ventilării artificiale, paturi supraetajate din lemn, fără lenjerie de pat, condiții nesanitare, alimente puține și de proastă calitate, paraziți etc.
Astfel al doilea reclamant a depus o cerere la CEDO, în care s-a plâns de condițiile inumane de detenție, confiscarea ilegală a bunurilor sale, dar și lipsa unor remedii eficiente cu privire la plângerile sale.
Prin Hotărârea din 13 iulie 2021, CEDO a reiterat că, în perioada în care reclamanții s-au aflat în detenție, Rusia a exercitat un control efectiv asupra regimului de la Tiraspol, fără de care acesta nu ar fi supraviețuit.
În privința ambilor reclamanți, Curtea a decis că detenția acestora a fost una ilegală, din moment ce pretinsele instanțe din regiunea transnistreană nu fac parte dintr-un sistem judiciar compatibil cu Convenția. În legătură cu al doilea reclamant, Curtea a constatat că acesta a fost deținut în condiții inumane, iar confiscarea bunurilor sale nu a avut un temei legal. Suplimentar, Curtea a decis că acesta nu a avut la dispoziție remedii eficiente cu privire la plângerile sale.
Astfel, Curtea a dispus achitarea din contul Federației Ruse, în beneficiul reclamanților a sumei de 34.132 de euro în calitate de prejudiciu material și moral, dar și suma de 4.500 euro în calitate de costuri și cheltuieli pentru reprezentare.
Potrivit avocatului Promo-LEX, Alexandru Postica, această hotărâre confirmă odată în plus abuzurile grave la care sunt supuși locuitorii regiunii transnistrene: privare ilegală de libertate, condiții proaste de detenție, confiscări abuzive de proprietăți, dar și lipsa unor remedii eficiente în această privință.

17/07/2021 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: