CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lunga istorie a evoluției limbii latine

Abandonăm limba latină – ștergem istoria națională - gandeste.org


Limba romanilor [din Roma] a fost latina, pe care Virgilius (15 octombrie 70 î.Hr. – 21 septembrie 19 î.Hr.) o subliniază ca sursă de unitate și tradiție romană. Până în timpul lui Alexander Severus (a domnit 222-235), certificatele de naștere și testamentele cetățenilor romani trebuiau scrise în latină.

Latina a fost limba instanțelor de judecată din Occident și partial a armatei din întregul Imperiu, dar nu a fost impusă oficial popoarelor aduse sub dominație romană.
Această politică contrastează cu cea a lui Alexandru cel Mare Macedon, care a impus greaca în întregul său imperiu ca limbă oficială.

Ca o consecință a cuceririlor lui Alexandru, greaca koine a devenit limba comună în jurul Mediteranei de Est și în Asia Mică.

„Frontiera lingvistică” care împarte Vestul Latin și Estul Greciei a trecut prin peninsula Balcanică.

Romanii care au primit o educație de elită au studiat greaca ca limbă literară, iar majoritatea bărbaților din clasele de conducere puteau vorbi greaca.

Împărații Julio-Claudiani au încurajat standarde înalte de latină corectă (Latinitas), o mișcare lingvistică identificată în termeni moderni ca latină clasică, și au favorizat latina pentru desfășurarea afacerilor oficiale.

Claudius a încercat să limiteze utilizarea limbii grecești și, ocazional, a revocat cetățenia celor ce nu vorbeau latina, dar în Senat s-a servit de bilingvismul său în comunicarea cu ambasadorii vorbitori de limbă greacă.

Suetonius îl citează ca referindu-se la „cele două limbi ale noastre”.
În imperiul estic, legile și documentele oficiale au fost traduse în mod regulat în limba greacă din latină. Interpenetrarea zilnică a celor două limbi este indicată de inscripții bilingve, care uneori chiar se schimbă înainte și înapoi între greacă și latină.

Printre alte reforme, împăratul Dioclețian (a domnit între 284 și 305) a încercat să reînnoiască autoritatea latină, iar expresia greacă hē kratousa dialektos atestă statutul continuu de latină ca „limbă a puterii”.

La începutul secolului al VI-lea, împăratul Justinian s-a angajat într-un efort quixotic de a reafirma statutul de latină ca limbă de drept, chiar dacă în timpul său latina nu mai
Trimiterile la interpreți indică utilizarea continuă a limbilor locale, altele decât greaca și latina, în special în Egipt, unde a predominat limba copta și în medii militare de-a lungul Rinului și DUNĂRII.
Juriștii romani manifestă, de asemenea, o preocupare pentru limbile locale, cum ar fi Punic, Galic și Aramaic, asigurând înțelegerea și aplicarea corectă a legilor și jurămintelor. În provincia Africa, Libico-Berber și Punic au fost folosite în inscripții și legende pe monede în timpul lui Tiberius (secolul I d.Hr.).

Inscripțiile Libico-Berber și Punic apar pe clădirile publice în secolul al II-lea, unele bilingve cu latină.- Miles, Richard (2000) „Comunicarea culturii, identității și puterii”, pp. 58–60.

În Siria, soldații palmyreni au folosit chiar dialectul aramaic pentru inscripții, într-o excepție izbitoare de la regula conform căreia latina era limba armatei.- Adams, J. N. (2003). „‘Romanitas’ și limba latină”. Trimestrialul clasic. 53 (1): 184–205.doi:10.1093/cq/53.1.184

Arhiva Babatha de la Marea Moarta este un exemplu sugestiv de multilingvism în Imperiu. Aceste papirusuri, numite după o femeie evreică din provincia Arabia și datând din 93 până în 132 d.Hr., folosesc în mare parte aramaică, limba locală, scrisă în caractere grecești cu influențe semitice și latine; o petiție adresată guvernatorului roman, cu toate acestea, a fost scrisă în limba greacă. – Rochette, Bruno (2012). „Politici lingvistice în Republica Romană și Imperiu”. Un companion pentru limba latină. pp. 549–563. doi:10.1002/97814443397.ch30. ISBN 978-1-4443-4339-7.

Dominația limbii latine în rândul elitei alfabetizate poate ascunde continuitatea limbilor vorbite, deoarece toate culturile din imperiul roman au fost predominant orale. – Miles, Richard (2000) „Comunicarea cultura, identitatea, și puterea,” în care se confruntă cu putere: cultură, identitate și putere în Imperiul Roman. Routledge. pp. 58–60.
În Occident, latina, denumită în forma sa vorbită latină vulgară, a înlocuit treptat limbile celtice și italice care erau legate de aceasta printr-o origine indo-europeană comună.

Prin natura sa, latina vulgară a variat foarte mult în funcție de regiune și de perioada de timp, deși pot fi văzute mai multe diviziuni majore. Dialectele latine vulgare au început să se îndepărteze în mod semnificativ de latina clasică în secolul al III-lea în perioada clasică a Imperiului Roman.
Aspectele comune în sintaxă și vocabular au facilitat adoptarea limbii latine. – Stefan Zimmer, „Indo-European”, în Celtic Culture: A Historical Encyclopedia (ABC- Clio, 2006), p. 961

După descentralizarea puterii politice în antichitatea târzie, latina s-a dezvoltat local în ramuri care au devenit limbi romanice, cum ar fi spaniola, occitana, portugheza, franceza, italiana, catalana și româna, și un număr mare de limbi și dialecte minore.

Până la începutul secolului 21, aproximativ 920 de milioane de oameni au revendicat o limbă romanică ca limbă maternă.(”Astăzi, mai mult de 900 de milioane de oameni sunt vorbitori nativi de limbi romanice în întreaga lume”. – Sala, Marius; Posner, Rebecca. „Limbi romanice”.)

Limbile romanice toate au evoluat impreuna cu limba latină vulgară de care au fost puternic influențate, ele nu provin din limba latină clasică, ci multe dintre ele, originar, provin ca și latina dintr-o limba Proto Indo Europeana.

Ca limbă internațională de învățare și literatură, latina însăși a continuat ca un mediu activ de exprimare a diplomației și a evoluțiilor intelectuale identificate cu umanismul renascentist până în secolul al XVII-lea, precum și pentru lege și Biserica Romano-Catolică până în prezent.

Sursa: Jensen, Kristian (1996) „Reforma umanistă a predării latine și latine”, în The Cambridge Companion to Renaissance Humanism. Cambridge University Press. pp. 63–64, reluat de https://ioncoja.ro/putina-istorie-a-limbii-latine/.

Cum și când a apărut limba română?

La această întrebare lingvistul român Marius sala, membru titular al Academiei Române Marius Sala, răspundea într-un articol publicat în revista HISTORIA, nr. 62, din februarie 2007 :

În loc de „A fost odată …”, am să încep cu răspunsul pe care l-aș da la eventuala întrebare: „Când și cum au apărut cuvintele românești?”.

Întrebarea aceasta derivă dintr-una cu sferă mai largă: „Cum și când a apărut limba română?”

Limba latină

În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se învață că limba română provine din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile.

Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului.

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.

Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului. Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.

În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie).

Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.

Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine.

Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, spaniolă).

Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?

Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.

Substratul romanic

Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina. Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești, urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.

Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori. Pentru a satisface curiozitatea unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.

Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Am arătat mai sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea latinei. Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești.

Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.

Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi detectate se folosesc metode speciale. Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum, oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus.

Sunt mai multe consemnări ale faptului că după cucerirea Daciei a urmat o colonizare intensă, cu un mare număr de cives romani.

Pentru ca numărul lor să fie cât mai mare s-a lansat formula „magică” Dacia Felix!…

Colonizarea Daciei va fi fost, în principiu, deschisă tuturor, ex toto orbe romano! În fapt, avem motive să credem că numărul cel mai mare de coloniști au venit din Italia, din Sudul Italiei mai ales!

În acest sens pledează în primul rând calitatea limbii române, care se dovedește că are la bază o limbă latină ai cărei purtători o vorbeau perfect! O vorbeau impecabil pentru că le era limba maternă! Dovezile arheologice susțin și ele că în Dacia opera de colonizare a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!

De ce numai Dacia a fost prezentată cu acest atribut, Dacia Felix? De ce nu ne-a rămas o Galia Felix sau o Hispania Felix?

Pentru că, foarte probabil, aceste provincii nu au fost ținta unei colonizări intensive, ci romanizarea s-a produs în alt fel, cu alte mijloace și într-un răstimp incomparabil mai mare!

În cercetarea vastului și complexului fenomen numit romanizare, trebuie să avem în vedere și detaliul semnalat mai sus: statutul de civis romanus!… Era teribil de atrăgător! De dragul acestui statut făcea, merita să înveți limba unor cuceritori atât de corecți,de generoși, care îți ofereau posibilitatea de a deveni egalul lor!

Opera de colonizare efectuată de romani, precum se ştie, a fost, spre deosebire de cea a grecilor, susţinută în primul rând prin agricultori, deseori soldaţi-agricultori.

Cucerirea Daciei, a fabuloasei Dacii, nu oferea oare o soluţie şi pentru aceşti ţărani sud-italici, a căror rusticitate o regăsim atât de bine conservată în caracterul rustic, ţărănesc al latinei de la baza limbii române?

Lăsăm pe alţii, mai pricepuţi, să dea un răspuns acestor întrebări şi mai ales în chestiunea originii celor ce au colonizat Dacia, aducând aici limba latină şi implantând-o pentru totdeauna.

Ceea ce noi ne-am pricepe propriu-zis să facem ar fi să vedem ce răspuns ne sugerează situaţia lingvistică în care ne aflăm.

Să vedem deci care ar fi realitatea, astăzi pipăibilă, de care se cuvine să ţină seama istoricii atunci când, studiind chestiunea propusă, vor avea de ales între mai multe ipoteze.

Căci, fireşte, o ipoteză a istoricului, care nu rimează cu realitatea lingvistică, nu face nici două parale!

Aşadar, ne spune oare limba română ceva despre originea celor ce au colonizat Dacia?

Cercetările pe care le-am făcut ne-au permis să răspundem indirect întrebării de mai sus. Căci am ajuns la concluzia că limba latină adusă în Dacia a fost de o calitate excepțională.

Româna a moștenit din latină o sumedenie de elemente lingvistice de mare subtilitate expresivă, care nu puteau fi cunoscute decât de vorbitori nativi ai limbii latine, cives romani a căror limbă maternă era limba latină! (Vezi textele publicate pe acest site în legătură cu limba maternă a celor care au adus latina în Dacia!)

Această concluzie rimează numai cu originea italică a latinofonilor veniți în Dacia. Veniți din Italia, din sudul Italiei cel mai probabil, iar nu ex toto orbe romano!

În final ne punem pentru prima oară și următoarea întrebare:

Nu cumva faptul că în sudul Italiei a existat un puternic substrat tracic a determinat o mai bună și mai trainică osmoză între noii veniți și autotonii geto-daci?!(https://ioncoja.ro/ginta-nobila-latina/).

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat.
Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă.

Eventual singura limbă pe care o cunoşteau.
Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane.
Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte.
Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni.
Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias decives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini.
Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă.

13/03/2021 Posted by | analize, ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Un fenomen unic în lume – Limba română

 

 

 

 

 

Unde se mai vorbește limba română? - Aced Traduceri

 

Harta: Ramurile limbii române

 

 

 

 

MOTTO:   „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierile purtării, așa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucție ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanității. Și ca o completare, limba sa este atât de bogată și armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului”.

 

Alfred Hofmann 1820 – în ”Istoria Pământului”:

 

 

 

 

 

Româna e un fenomen fără precedent în lume…

 


  
Cioran pomenea, mai în glumă, mai în serios, că de vrei să treci de la limba română la limba franceză, e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract. De ce socotim limba română ca e așa o limbă unică?

Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.

Sunt reale si măgulitoare motive care ridică limba de baștină a lui Eminescu și Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.



1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit, înflorind statornic în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).
Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deloc greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.
Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză. Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim. N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor. Dalmata a fost declarată limbă moartă in iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav. Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.
Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca savantzii Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume, scrie https://infobrasov.net/romana-e-un-fenomen-făra-precedent-in-lume/.

 

 

 

 

 

Lingvist | O zi de sărbătoare dedicată limbii noastre are rolul de ...

 

 

 

 

 

 

și vreau cu toată lumea să mă-mpac !

 

„NEOLOGISMELE”…


de Andrei Pleșu


Secretarele nu-și mai spun decât manager assistant. Cizmarii și chiloțarii sunt designeri. Mă așteptam să fie vorba de crize de aclimatizare și de micile noastre snobisme de cetățeni ai unei țări mici, dar vioaie. Nici gând.
S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuințat pe la posturi de radio și de televiziune, iar cuvinte românești cât se poate de utile sunt înlocuite prostește de persoane care stau prost și cu vocabularul limbii române, și cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenți și absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepți și comentatori care par să-și fi luat doctoratul la un șpriț, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunități. Nu mai suntem hotărâți să facem ceva, ci determinați. Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu mai avem cazuri, ci spețe.

Nu ne mai informăm fiindcă ne edificăm. Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locație. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimțim, ci achiesăm.

Nu mai gătim ci procesăm alimentele. Nu mai folosim substanțe nutritive ci nutrienți. Serviciul de întreținere a devenit mentenanță. Ceva care ți se pare obligatoriu e un must !!! Nu mai avem speranțe, deoarece am trecut la expectațiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Și nu mai așteptăm un răspuns, ci un feedback. Nu mai avem frizeri și croitorese, avem hair stiliști și
creatoare de fashion.

Nu mai spunem fără comentarii ci no comment.

Cu alte cuvinte, deținem o oportunitate pe care suntem determinați să o implementăm într-o locație pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanță care e un must și asupra căreia ne focusăm în expectațiunea unui feed-back pozitiv. Deci, no comment.

 

 

 

 

 

 

Limba noastră  

 

 

 

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

 

 

 

 Alexei Mateevici

 (2 iunie 1917)

16/04/2020 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

”Constatam mai înainte de toate ca românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor.

Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută sa ne aduca de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță.

Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum.

Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatati să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune.

A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însa a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limba i-au plăcut.

Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de altă lege ori de altă limba; hughenotii în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii – toți au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pamânturile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpâneste jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”

 

 

Mihai Eminescu

 

 

(Curierul de Iași, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundația „Scrisul Românesc”, 1998)

 

 

Tot mai citesc măiastra-ți carte”, în Grădina Mare | Obiectiv ...

  Foto: Poetul nepereche al românilor, Mihai Eminescu, născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850- d. 15 iunie 1889, București, jurnalist, prozator, membru post-mortem al Academiei Române.

 

 

 

Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

 Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline), a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”.

Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”.

Boala şi moartea sa prematură (a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială.

Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. Mihai  Eminescu s-a stins din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, în casa de sănătate a doctorului Şuţu.

A fost înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul său a fost  dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

09/04/2020 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: