CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: O zi tristă a culturii naționale

Declaratii socante ale rectorului celei mai mari universitati din Romania:  Oamenii lipsiti de cultura generala si de orizont artistic, oamenii  capabili sa rezolve doar probleme limitate alcatuiesc generatia Google,  generatia Facebook, generatia

Foto: Prof. univ.dr.Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Țaga, Cluj, România),istoric român, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române.

Ziua Culturii Naționale sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii.

Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare!

Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție.

De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.

Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii.

Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire.

Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi.

Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”.

Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire.

Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.

Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat.

Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”.

George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București.Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă.

Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga).

Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.

Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei.

Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor.

În consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români.

Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa.

Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali.

Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național.

Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie.De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul.

La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.În centrul culturii noastre scrise se află limba.

Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor.

Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.

Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.

Pentru Iorga, România era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite. România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre viitor.În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.

Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).

Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu.

Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

Autor: Ioan Aurel Pop

15/01/2021 Posted by | FORUM | , , , , | Lasă un comentariu

Covid-19 – o pandemie în ambalaj de apocalipsă care scurtează calea către resetarea democrației noastre

 

Horoscop chinezesc 2020. Vom avea parte de SCHIMBARI RADICALE -

 

 

 

Covid-19, o viroză în ambalaj de apocalipsă. – Pandemia de frică, o scurtătură către statul sclavagist mondial  

 Aceasta nu este o pandemie de coronavirus, ci o pandemie a spaimei, pentru resetarea lumii: de către „ei şi pentru „ei”!

”Ei” au nevoie de frica voastră pentru a deveni mai puternici.   

Desigur, în plan biologic, avem de-a face cu un duşman, mortal în anumite condiţii, care nu trebuie nesocotit. Aşa cum au făcut autorităţile de pretutindeni timp de peste 3 luni.  

Dar nu pot să nu observ nişte fracturi imense între comportamentul autorităţilor în acest caz şi în altele, mai grave din trecut şi din prezent. Între acest caz şi gripa din fiecare an, care ia sistematic sute de mii de vieţi – 110.000 în acest an.

Între acest caz şi poziţia faţă de avorturi – pe numele corect, prunc-ucideri – 9,6 milioane în acest an, care sunt încurajate şi puternic finanţate. Între această dubioasă pandemie şi alte boli transmisibile – 3 milioane în acest an. Între acest caz şi multe alte probleme de sănătate cu mult mai multe victime pentru care nu se iau măsuri excepţionale, sunt neglijate sau chiar promovate.

Ne rugăm pentru oprirea virusului. Foarte bine! Cred însă că mai mult ar trebui să ne rugăm pentru oprirea a ceea ce se pregăteşte sub acoperirea virusului, adică pentru ceea ce ne așteaptă dincolo de el.

Chiar dacă acesta este doar un experiment, o repetiţie, putem fi oricând actorii altor repetiţii inclusv ai marelui spectacol final. La care vom ajunge deja epuizaţi, fără voinţă, gata să renunţăm la orice pentru a supravieţui; adică de a primi ceva de mâncare, un metru pătrat de adăpost etc.

Pentru a ne păstra controlul asupra vieţii noastre, trebuie să aflăm adevărul, să desluşim cu claritate, în noianul de informaţie, adesea parazitantă, cine este acest coronavirus şi ce face el. Apoi să vedem care sunt efectele lui asupra vieţii noastre, a lumii. Şi în final să înţelegem DE CE? La ce foloseşte? Cui foloseşte? Unde se vrea să fim duşi?

O serie de elemente din această isterie de proporţii cosmice, trezesc suspiciunea şi întăresc, la finalul unei analize, încredinţarea că asistăm la o punere în scenă de mari dimensiuni, cu urmări încă greu de estimat şi în scopuri de loc onorabile.

 

Calcul mincinos al ratei de mortalitate

Conform datelor oficiale, caracteristicile speciale ale COVID-19 sunt deosebita contagiozitate și selectivitatea demografică, adică atacul pe vârste înaintate.

Valul de  panică pornit dinspre Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pe care s-au suit toate guvernele şi întreaga media mainstream, se bazează pe calcule (probabil, intenţionat, căci e greu de crezut, după atâţia ani, într-o greşeală elementară) greşite.

Pentru a ne convinge cât de dramatică este situaţia, s-a făcut comparaţia între rata de mortalitate pentru cazurile confirmate cu coronavirus (3,4 la data anunţului) şi rata de mortalitate pentru numărul total de infectări estimat, de 0,1 %, în cazul gripei anului trecut.

Gripa sezonieră, gripele porcine şi aviare omoară, fiecare în parte, an de an, zeci şi sute de mii de vieţi la nivel mondial. Dar, în afară de presiunea pentru a ne vaccina, nu inspiră măsuri deosebite. De ce?

Cercetătorul român Mihai Netea, de la Universitatea Radboud din Nijmegen, Olanda, medic infecţionist, într-o conferinţă la Ateneul Român, în februarie 2020 spunea:

„Însă, aceasta este o boală la fel de gravă ca şi gripa sezonieră pe care o tratăm în fiecare an. Din păcate, sunt mii de oameni în toată lumea care mor din cauza gripei sezoniere, şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu coronavirusul, dar nu este nici mai grav, nici mai puţin grav decât gripa, care este o infecţie serioasă, dar nu duce la o catastrofă la nivel mondial.” 

La rândul său, medicul Dragoş Dinulescu, spunea într-o scrisoare adresată preşedintelui Iohannis:

„Peste tot s-a creeat panica dar realitatea e ca, an de an, virozele respiratorii produc decese pe intreaga planeta, inclusiv in Romania. Iar aceasta viroza, intens mediatizata, nu e mai periculoasa decat cele cu care ne-am confruntat pana acum, de-a lungul istoriei recente.”  

În SUA, în epidemia de gripă porcină din sezonul 2009/2010, conform estimărilor CDC, au fost infectate 60,8 milioane persoane, 274.000 au fost spitalizate, şi 12.500 au murit; rata de mortalitate 0,02 %.

Şi totuşi, discuţia publică despre acea epidemie a fost atât de redusă încât mulţi americani nici nu au auzit de ea. Zilele trecute, la numai 4600 de îmbolnăviri şi 85 de decese a fost decretată starea de urgenţă şi America a fost băgată în carantină. Şi situaţia este, cu câteva excepţii, similară peste tot.

La nivel mondial, de aceeaşi gripă porcină, au fost circa 1,4 miliarde infectați și între 150.000 și 575.000 decese. Gripa porcină a afectat mai ales copiii şi adulţii tineri.

Peste 80 % dintre decese au fost persoane sub 65 de ani. Şi deşi ar fi trebuit să fie o panică mult mai mare ca acum – ne mureau, în definitiv, copiii, tinerii, viitorul nostru, nu „trecutul”, ca acum, a fost linişte. DE CE?

Iată, tot conform CDC-ului, situaţia gripei sezoniere pentru 2018/2019: 35,5 millioane îmbolnăviri, 16,5 milioane prezentate la medic, 490.600 spitalizări, şi 34.200 decese.

Situaţie şi mai gravă a fost cea din 2017/2018 cu 45 milioane îmbolnăviri, 21 milioane prezentaţi la medic, 810.000 spitalizări şi 61.000 de decese. Şi a fost linişte…

Conform Hover Institution, pentru sezonul 2019/2020, din octombrie până în present, cu gripa sezonieră ar fi între 36 şi 51 milioane infectaţi, 370.000 şi 670.000 spitalizaţi şi  s-au îregistrat între 22.000 şi 55.000 decese.

Adică între 230.000 şi 320.000 noi infecţii zilnice şi între 140 la 350 decese pe zi, la o rată de mortalitate de între 0,044 % şi 0,152 %.

Şi este linişte…

Primul caz de coronavirus a fost recunoscut oficial (de fapt, după cum voi arăta, boala se declanşase cu mai multe luni în urmă) pe 20 ianuarie 2020. Suntem aprilie şi situaţia calculată pe cazurile documentate, nu pe estimarea totală, o rată de mortalitate de 1,1 %. Care pe numărul real poate fi de chiar sub 0,1 %. Şi America este în regim de război! DE CE?

Să ne întoarcem în România. Dintr-un document elaborat de „Centrul Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile” aflăm că în sezonul gripal 2018-2019, în România s-au înregistrat 23.727 de cazuri de afecțiuni clinice compatibile cu gripa, de 2 ori mai multe decât în sezonul precedent, din care s-au confirmat prin analize de laborator 2.310 cazuri de gripă, unul din trei adulţi având nevoie de spitalizare, şi 199 decese confirmate cu virus gripal. Astăzi România are 576 de îmbolnăviri confirmate şi 6 decese.

În condiţii de comunicare, zero, prevenire, zero, măsuri reale pentru vindecare, zero. Cu fugăriţii, înjuraţii şi arestaţii oameni ai mult-hulitului sistem public de sănătate lăsaţi să se descurce cum vor putea. Fără materiale, fără echipamente.

În schimb, toată ţara a fost pusă pe STOP. Cu efecte care se vor dovedi dezastruoase. DE CE?

Selectivitatea demografică se referă la faptul că  pandemia  Covid-19 afectează grav, chiar ucide, persoanele în vîrstă şi cu precădere pe cele cu afecţiuni cronice – ceea ce se întâlneşte adesea la grupele de vârstă înaintată.

Un studiu realizat de Leverhulme Centre for Demographic Science, University of Oxford & Nuffield College ne spune că „riscul de mortalitate Covid-19 este foarte concentrat la vârste mai mari, în special la cele cu vârsta de peste 80 de ani”.

Şi atenţie, peste tot se lucrează cu rata de mortalitate la total cazuri cunoscute, nu la estimarea numărului real.

Alte întrebări pe deplin justificate

Pe fondul acestei furtuni mondiale perfecte, răspunsul a fost carantina, un discutabil răspuns „universal”, care nu acordă prioritate principalelor populații expuse riscului şi induce uriaşe probleme economice şi deci sociale pentru viitor, inclusiv decese din cauza căderii sistemelor de sănătate naţionale.

Iată câteva întrebări:

De ce timp de 2-3 luni de la anunţul oficial din China nu s-a făcut nimic? Nu s-au asigurat măşti, ventilatoare şi tot ceea ce era necesar?

De ce nu au fost tratate în acelaşi regim gripele sezoniere, care omoară an de an sute de mii de oameni? Nu era încă momentul?

Dacă există deja toată informaţia şi experienţa adunată cu gripele sezoniere, aviară, porcină etc., de ce, la 100 de ani de la gripa spaniolă, nu s-a pus la punct un sistem de prevenire şi tratare eficient, nu s-a întreprins nimic an de an pentru ca epidemiile să nu mai ia autorităţile pe nepregătite? Că epidemiile vin, cel puţin gripa, este sigur. Ce i-a oprit să aibă tot ceea ce este necesar la nivel de întreaga populaţie pentru un caz de epidemie?

De ce nu sunt pregătite planuri de măsuri şi sisteme de operaţionalizare a acestora funcţie de categoria de populaţie afectată preponderent cel mai frecvent?

În acest sens iată deja o acţiune a medicilor din Franţa împotriva guvernului pentru minciună, ascundere de informaţii şi lipsa măsurilor necesare.

Peste 600 de medici din Franța reuniţi în asociaţia C19 au iniţiat o acţiune judiciară contra premierului Édouard Philippe şi a fostului ministru al Sănătăţii Agnès Buzyn, pe care îi acuză de „minciună de stat” în gestionarea crizei epidemiei de coronavirus.

Medicii îi acuză pe Édouard Philippe şi Agnès Buzyn că nu au luat măsurile necesare pentru a opri epidemia înainte de răspândirea acesteia în Franţa, deşi cunoşteau riscurile.

Scandalul lipsei măştilor de protecţie a fost primul factor de nemulţumire. „Guvernul a transmis la sfârşitul lunii februarie că măştile vor veni, iar lumea a crezut. La începutul lunii martie, când au înţeles că nu vor fi măşti, au început să spună că nu va fi nevoie. Este realitatea unei neputinţe şi a unei minciuni, adevărul este că nu aveau stocuri”, argumentează Fabrice Di Vizio, avocatul asociaţiei de medici.

În plus, asociaţia medicilor denunţă lipsa de acţiune a fostului ministru al Sănătăţii Agnès Buzyn. „Practic, ea a explicat că ştia totul, dar nu a făcut nimic”, a subliniat avocatul Fabrice Di Vizio.

Toate drumurile duc în SUA

E deja cert că o parte dintre cei între 22.000 şi 55.000 de morţi de gripă anul acesta în SUA, începând din toamna anului trecut, să fi fost de fapt afectaţi de Covid-19, lucru confirmat recent de însuşi directorul CDC Robert Redfield.

Acesta a recunoscut pe 11 martie, la audierea sa din Comisia de Supraveghere a Camerei, că unii americani, care aparent au murit din cauza gripei, au fost testați pozitiv pentru noul #coronavirus în diagnosticarea postumă.

O singură tulpină a fost depistată şi în cea mai mare parte a Chinei, în Coreea de Sud, Tailanda, Vietnam, Singapore, Marea Britanie, Belgia şi Germania. Cercetările ulterioare acestei date au relevat că şi în Iran e o tulpină diferită de cea din China, dar la fel de agresivă, acest ultim detaliu fiind deosebit de interesant pentru discuţia dacă pandemia a fost întâmplătoare sau fabricată.

Data pornirii epidemiei poate fi stabilită chiar în septembrie 2019 când nişte japonezi, care nu fuseseră în China niciodată, se întorseseră din Hawaii bolnavi, iar introducerea ei în China este posibil să fi avut loc cu ocazia Jocurilor Militare Internaţionale Wuhan ţinute aici în octombrie, şi la care au participat circa 300 de militari americani, transmiterea de la om la om începând spre sfârşitul lui noiembrie.

Au apărut informații despre simptome pulmonare ciudate evidențiate la pacienți din Italia în noiembrie 2019, de asemenea asemănătoare cu cele ale coronavirusului. Aceste date și multe altele sunt desigur cunoscute de serviciile de informații. inclusiv cele americane.

Dar public este continuată narațiunea exportului maladiei din China. Ba chiar, există initiativa deschiderii unui proces de daune împotriva Chinei. Deşi, până la primul caz american recunoscut oficial trecuseră 2 luni în raport cu China şi onoratele autorităţi americane nu luaseră nicio măsură.

Duhoarea unei politici putrefiante se simte peste tot; e prezentă în fiecare detaliu al comunicărilor oficiale şi al ştirilor din media nomenclaturistă. Dar oare asistăm doar la folosirea acestei ocazii pentru a lovi în adversari şi a pune şaua tiraniei pe spatele popoarelor, sau această pandemie este provocată intenţionat?

Să fim liberi

Frica – teroarea născută în noi – este arma lor predilectă şi uitaţi-vă nu mai departe de ultimii 20 de ani. Uitaţi-vă cum, în numele apărării, liniştei, securităţii noastre au apărut lupta împotriva terorismului, migraţia fără limite, epidemiile de gripă aviară, gripă porcină, ebola, SARS, MERS, covid-19.

Mai nou, isteria salvării planetei. Şi de fiecare data ne-am trezit cu mai puţină linişte, cu mai puţină securitate, cu mai puţină libertate.

După cum o spune şi Ron Paul:

„Guvernele iubesc crizele deoarece, atunci când oamenii se tem, ei sunt mai dispuși să renunțe la libertăți în schimbul promisiunii că guvernul va avea grijă de ei. După 9/11, de exemplu, americanii au acceptat distrugerea aproape totală a libertăților lor civile pentru promisiunile goale de conţinut ale PATRIOT Act privind securitatea.

Oamenii ar trebui să se întrebe dacă nu cumva această „pandemie” coronavirus ar putea fi o mare farsă, cu pericolul real al bolii exagerat masiv de către cei care încearcă să profite – financiar şi/sau politic – de panica care rezultă.

Aceasta nu înseamnă că boala este inofensivă. Fără îndoială, oamenii vor muri din cauza coronavirusului. Persoanele din categoriile vulnerabile ar trebui să ia măsuri de precauție pentru a limita riscul de expunere.

Dar am mai văzut acest film. Guvernul mediatizează exagerat o amenințare ca scuză pentru a ne lua mai multe libertăți. Iar atunci când „amenințarea” se încheie, nu ne mai dau înapoi acele libertăți.”

Ascultaţi-l cu atenţie, e un fost congresmen şi candidat la preşedinţia SUA. Dacă pe mine nu mă credeţi, căci ce pot şti eu de aici despre ce fac marii sforari ai lumii, pe el ar trebui să-l credeţi.

Frica creează o mentalitate de sclav. Înfrângerea ei una de om liber. Deci: SĂ FIM LIBERI!

Nu vă temeţi! Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri!

 

Fragment din articolul

CORONAVIRUS- PANDEMIA SPAIMEI: FRICA TRANSFORMĂ OAMENII ÎN SCLAVI DE BUNĂVOIE  apărut sub semnătura lui Paul GHIŢIU/http://basarabialiterara.com.md/?p=42926

 

 

03/04/2020 Posted by | FORUM | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Rădăcinile bolșevice ale unor politici publice contemporane. Educația sexuală, de la Rusia Sovietică la Organizația Mondială a Sănătății. VIDEO

 

 

 

 

 

Image result for revoluţia sexuală in rusiaphotos

 
 
 Educația sexuală, de la Rusia Sovietică la Organizația Mondială a Sănătății. Rădăcinile bolșevice ale unor politici publice contemporane

Acest articol își propune să explice că:

  • educația sexuală este la origine un concept educațional sovietic preluat în politicile publice occidentale sub influența neomarxismului

  • educația sexuală este o necesitate artificial creată de revoluționarii bolșevici (mai vechi), respectiv neomarxiști (mai noi), care, sub pretextul „eliberării omului”, au promovat o cultură a iresponsabilității sexuale și a comportamentului sexual de risc, apoi au pretins că trebuie să ajute oamenii să se ferească de bolile sexuale și sarcinile „neplanificate”

  • viziunea europeană despre educația sexuală nu doar că urmează fidel, ci duce la extrem preceptele sovietice: bolșevicii promovau educarea copiilor cu privire la riscurile de boli cu transmitere sexuală și de sarcini nedorite, în timp ce biroul european OMS cere azi predarea principiilor plăcerii sexuale la copiii de creșă

  • în continuare, nu se adresează cauza problemei, respectiv disoluția familiei, iar politicile publice nu promovează educația pentru viața de familie, nu sprijină maternitatea și familiile numeroase și nu recunosc contribuția femeilor casnice la creșterea și educarea noilor generații

  • neomarxismul este urmașul ideologic al comunismului, care a mutat „lupta de clasă” de la nivel macrosocial la nivel microsocial, respectiv în interiorul familiei, astfel încât răsturnarea ierarhiilor firești se face pornind de la baza piramidei sociale în sus, nu de sus în jos, cum a făcut Lenin, care a impus un regim dictatorial cu forța, de la vârful societății înspre bază

Pe vremuri, chestiunile intime se discutau în privat între mamă și fiică, respectiv între tată și fiu. Sexualitatea era explicată în familie ca acțiune care duce în mod natural și nedezmințit la conceperea unui copil. De aceea, erau în mod firesc încurajate relațiile sexuale în cadrul stabil și asumat al instituției căsătoriei.

Dar astăzi tot mai multe voci susțin că părinții nu sunt specialiști și că e nevoie de experți în educație care să facă acest lucru. Se cere instituționalizarea educației sexuale și realizarea ei pe baze „științifice”, în clasele mixte (fete alături de băieți) din școlile publice.Se spune că societatea informațională le aduce copiilor informații despre sexualitate care oricum nu sunt bine ierarhizate și conduc la o practică deficitară a sexualității.

Se spune că adolescenții vor să pună în practică ceea ce oricum văd pe la televizor și pe internet, dar nu se informează suficient pentru a se feri de bolile cu transmitere sexuală și de „sarcinile nedorite”.

Însăși această sintagmă de „sarcină nedorită” arată că la ora actuală sexualitatea este văzută ca un act în sine, un exercițiu „sportiv” care nu trebuie să meargă până la scopul și consecința sa firească, de împlinire a iubirii prin nașterea de copii.Dar sunt aceste principii noi? Și cât de științifice sunt? 
Revoluția și educația sexuală în Rusia Bolșevică

Ideea educației sexuale a copiilor nu este nouă. Prima promotoare a educației sexuale a fost comisarul sovietic Alexandra Kollontai, care propovăduia, în primii ani ai Revoluției Bolșevice din Rusia, iubirea liberă ca mijloc de eliberare. Aceasta vedea familia naturală ca pe o structură opresivă, viziune preluată de teoreticienii neomarxiști ai Școlii de la Frankfurt (construcția creată de sovietici în Germania anilor 1920 și exportată în SUA după venirea naziștilor la putere în Germania).

În Rusia anilor 1920, Kollontai îndemna oamenii să se dezbare de viziunea tradițională asupra familiei. Dezideratul preconizat era iubirea liberă și tratarea copiilor rezultați drept bunuri ale întregii societăți, ceea ce presupunea instituționalizarea obligatorie a tuturor copiilor din societate. Pentru a gestiona noile principii ale iubirii libere, și atunci, ca și acum, se promova introducerea educației sexuale în școli.Kollontai spunea:

„Educația sexuală în școli trebuie să înceapă de la 12-13 ani. În caz contrar, ne vom confrunta tot mai mult cu astfel de excese, cum ar fi începutul sarcinii la o vârstă mică. Nu este o raritate faptul că astăzi se dă naștere la această vârstă de 14 de ani.”

În acest scop, guvernul bolșevic a importat aproximativ 300 de psihologi și sexologi din străinătate, în principal din Germania.Ca prima țară care a recunoscut oficial teoria lui Sigmund Freud, Uniunea Sovietică s-a situat în ceea ce oficialii internaționali de azi, ca și cei sovietici de atunci, ar numi drept „avanpostul progresului științific”.

Tot guvernul bolșevic a fost și primul din lume care, în numele eliberării de „moravurile burgheze”, a eliminat din codul penal articolul care penaliza relațiile sexuale între persoane de același sex.

Image result for Alexandra Kollontai photos

Alexandra Kollontai

 

Dar vederile radicale ale Alexandrei Kollontai au fost temperate de Lenin, care s-a opus continuării revoluţiei în Rusia pe această linie. Iar sub conducerea lui Stalin codul penal sovietic incrimina din nou relațiile homosexuale.

Revoluția sexuală și educația sexuală în Ungaria Sovietică

A existat și un emul al Alexandrei Kollontai în Europa de Est. Puțină lume își amintește de regimul de 133 de zile al lui Bela Kuhn în Ungaria. La 21 martie 1919, Partidul Comunist Maghiar (fabricat la Moscova în anul anterior) a luat puterea și a proclamat Republica Sovietică Ungaria, care a supraviețuit doar până la intrarea armatei romane în Budapesta.

 

 

 

 
Image result for Georg Lukacs,photos

Georg  Lukacs

Dar, până atunci, în cele câteva luni, comunistul maghiar Georg Lukacs, membru al guvernului, cu funcția de Comisar pentru Educație și Cultură, a introdus educația sexuală obligatorie în școlile publice, accesul liber la contracepție și înlesnirea legii divorțului.

El era promotorul conceptului de „terorism cultural”, prin care copiii erau instruiți despre „iubirea liberă” și raporturile sexuale în afara căsătoriei, despre natura învechită a familiei „burgheze” și a monogamiei, despre irelevanța religiei, care privează omul de plăceri.

Revoluția sexuală din Occident (anii 1960) are rădăcini marxisteAceste concepte promovate de Lukacs s-au regăsit întru totul în programul promovat de Școala de la Frankfurt, brațul ideologic al bolșevicilor în Occident, înființată în anii 1920 pe lângă universitatea din orașul cu același nume, cu scopul secret de a cuceri ideologic Vestul.

În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, Școala de la Frankfurt a trecut oceanul și s-a instalat temeinic în zona universitară americană, punând umărul la ceea ce în anii 1960 a fost îndeobște cunoscut sub numele de „revoluția sexuală”.

Teoria suna cam așa: familia tradițională oprimă instinctele creatoare și libere ale omului; omul este prin definiție ființă sexuală; manifestarea sexualității echivalează cu manifestarea deplină a umanității și trebuie să depășească barierele și limitele arbitrar impuse de familie; aceasta se face în principal contestând figura autorității paterne.

Treptat, s-a făcut joncțiunea cu feminismul neomarxist, care prezenta femeia ca fiind oprimată de statutul ei de născătoare de viață și cerea eliberarea ei din acest șablon social prin care se spunea că bărbatul și-o supunea.

În paralel s-a promovat teoria minorităților reprimate de autoritate: minoritățile rasiale, sexuale, femeile (văzute ca „minoritate” oprimată de bărbații care dominau pozițiile-cheie din familie și societate).

 

 

 

Related image

Alfred Kinsey

Între timp a apărut și studiul lui Alfred Kinsey, un zoolog american în haină de sexolog, care pretindea că a studiat populația generală din SUA, când în realitate făcuse studii pe un eșantion de delincvenți sexuali (inclusiv pedofili), publicând concluzia că bărbatul american este incapabil de monogamie și că până la o treime din bărbații americani ar fi non-heterosexuali.

Toate acestea, coroborate cu inventarea pilulei anticoncepționale (1960, SUA) și cu legalizarea avortului (1973, SUA), care îi promiteau femeii eliberarea din constrângerile ciclului ei biologic firesc (sexualitate-concepție-naștere), a condus la mutarea „luptei de clasă” marxiste de la nivel macrosocial la nivel microsocial, respectiv în interiorul familiei și al relației bărbat-femeie.

Ca orice comuniști care se respectă, și teoreticienii marxismului numit „cultural” au promis libertate și egalitate. Desigur, pentru aceste deziderate trebuia să te lupți.Așa a început în familii lupta: dintre bărbat și femeie, dintre tată și fiu.

Treptat, lupta aceasta avea să propage unde și la nivelul societății. O răsturnare a valorilor, ierarhiilor și priorităților în familii nu putea conduce decât la aceeași mișcare revoluționară în întreaga societate. Era doar o chestiune de timp.

Revoluția sexuală a învins

Această revoluție culturală a trecut oceanul în Europa de Vest și a cuprins întreaga lume. Rezultatul este că, în prezent, femeia a devenit (cu voia ei) obiect sexual, bărbații nu își mai asumă copiii concepuți în urma relațiilor sexuale, ceea ce conduce la multe avorturi și la realitatea că până la o treime din copiii americani cresc azi în familii monoparentale.

Divorțurile sunt la ordinea zilei, iar femeile se căsătoresc tot mai târziu sau deloc, fiind ocupate să profite de „egalitatea de șanse” pentru a-și urma visul de emancipare socială printr-o carieră cot la cot cu bărbații.

 

Educația sexuală tratează doar simptomele

Pe vremea bolșevicilor, oamenii nu erau pe deplin pregătiți să internalizeze aceste principii „revoluționare”. Dar acum, după zeci de ani de reeducare subtilă prin formatori de opinie formați în universitățile dominate de ideologia neomarxistă, a venit momentul potrivit pentru reintroducerea principiilor călăuzitoare ale sovieticilor în politicile publice din întreaga lume.

Astăzi aproape că nu există reclamă, program de televiziune sau conținut online care să nu bombardeze utilizatorii cu imagini în care mesajul este unul explicit sexual. Pornografia online face ravagii și circulă viral pe telefoanele inteligente ale copiilor, inclusiv printre școlarii de 6-7 ani.

Dar, în loc să se ceară curățarea mediilor de comunicare în masă de astfel de conținuturi sau împiedicarea ori îngreunarea accesului la acestea, se încearcă doar stăvilirea efectelor vizibile.Adică se urmează fidel preceptele comisarului Kollontai, care prescria educarea copiilor cu privire la riscurile de boli cu transmitere sexuală și de sarcini nedorite.

Dar rădăcina răului nu este atinsă: promovarea iubirii „libere” care duce la disoluția familiei continuă, iar politicile publice nu promovează educația pentru viața de familie, nu sprijină maternitatea și familiile numeroase și nu recunosc contribuția femeilor casnice la creșterea și educarea noilor generații.Educația sexuală în epoca revoluției sexuale victorioase: știință sau ideologie?

Principiile „știintifice” după care se dorește educarea sexuală a copiilor astăzi sunt menționate într-un document oficial emis în 2010 de Organizația Mondială a Sănătății – Biroul European. Acesta spune că un copil este ființă sexuală de la 0 ani și trebuie educat ca atare.

O organizație pro-familie din Italia care a evaluat și a împins până la ultimele consecințe logice cele scrise în documentul OMS citat, a constatat ca aplicarea acestuia ar echivala cu abuzarea sexuală a copiilor de grădiniță:

„Cum poate fi, de fapt, informat în mod eficient un copil de 2 sau 3 ani despre plăcerea masturbării infantile precoce fără a deschide posibilitatea de a efectua cu copilul sau a reprezenta acte sexuale în prezența lui? Mai ales atunci când se recunoaște că educația la vârsta respectivă trece prin stadii incipiente, ale mesajelor non-verbale, care constau din gesturi și imagini?” (Sursa: Petiție italiană împotriva standardelor OMS de educație sexuală).

Incidență sporită a comportamentului sexual de risc la tinerii din țările cu îndelungată tradiție în educația sexualăÎn țările care s-au grăbit să introducă educația sexuală în programa școlară încă din anii 1970-1980, după revoluția de eliberare sexuală, rezultatele au fost exact pe dos decât cele scontate.

Marea Britanie este un exemplu bun. Au introdus materia în anii 1970, iar peste decenii au constatat o creștere îngrijorătoare a bolilor cu transmitere sexuala la tineri (la fel și în SUA) și a sarcinilor la adolescență.Opinia unui educator britanic este că

„toate celelalte aspecte ale educației pentru societate și sănătate îi avertizează pe copii cu privire la comportamentul de risc, dar numai în privința educației sexuale școlile ajung să le spună:

«Știm că o să o faceți oricum, așa că vă oferim posibilitatea să o faceți mai bine». Această abordare subminează celelalte obiective [educaționale] … și …a condus la o confuzie.”

 

 

Related image

 
 
Dar să vedem și opinia tinerilor britanici de astăzi în această privință. Unul din răspunsurile libere primite de la adolescenți în cadrul unui sondaj realizat de o companie din Marea Britanie cu privire la educația sexuală este următorul:

„Întotdeauna m-am simțit presată de profesori atunci când, de exemplu, îmi spuneau că «sexul e normal, doar să vă protejați cum trebuie», când de fapt eu nu eram interesată să fac sex la momentul respectiv și eram fericită să aștept persoana potrivită.”

În același sondaj tinerii au spus că se simt presați către promiscuitate prin abordarea pedagogică a acestei materii și că pornografia este „omniprezentă” în viețile lor.De altfel, un caz care a făcut vâlvă tot în Marea Britanie a fost al băiatului care a violat o fată la școală imediat după ora de educație sexuală.

Sursa:  Ștefania Armanca –  Știri pentru viață

 

 

Documentar despre abordarea educației sexuale în școlile publice din lume la ora actuală: Războiul împotriva copiilor. Scopul educației sexuale comprehensive

 

Apăsaţi  butonul CC pentru subtitrarea românească .

 

 

 

15/02/2017 Posted by | FORUM | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: