CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN AMERICAN CONSTATĂ CĂ ȚARA LUI A DEVENIT UN MARE OSPICIU

Etica este despre tine, nu despre mine. Despre creștinism și vaccinism |  Contributors

 Astăzi m-am trezit și, în timp ce mi-am luat cafeaua de dimineață, mi-am dat seama că totul este pe cale să se schimbe.

Indiferent de modul în care votez, indiferent de ceea ce aș spune, ceva rău ne-a invadat națiunea, iar viețile noastre nu vor fi niciodată la fel.

Mă uit la oameni pe care i-am cunoscut toată viața – atât de plini de ură, doar pentru ca nu sunt de acord cu opiniile lor.

Cred că America a devenit un mare ospiciu. Am devenit o națiune care și-a pierdut mintea colectivă!

Nu puteți justifica această nebunie:

• Dacă un tip se preface a fi femeie, ți se cere să te prefaci cu el.
• Este ne-american ca recensământul să numere câți americani sunt în America.
• Rușii care ne influențează alegerile sunt răi, dar ilegalii care votează în alegerile noastre sunt buni.
• A fost grozav pentru Joe Biden să „șantajeze” președintele Ucrainei, dar este o infracțiune de neiertat dacă Donald Trump întreabă de asta.
• La douăzeci de ani ești prea tânăr pentru a bea o bere, dar la optsprezece esti suficient de mare pentru a vota.
• Oamenii care nu au deținut niciodată sclavi, trebuie să plătească despăgubiri oamenilor care nu au fost niciodată sclavi.
• Oamenii care nu au fost niciodată la facultate, ar trebui să plătească datoriile studenților care au luat împrumuturi uriașe pentru diplome.
• Imigranții cu covid, tuberculoză, sifilis, .. sunt bineveniți, dar trebuie să dovedim dacă am vaccinat câinele.
• Medicii irlandezi și inginerii germani care doresc să emigreze în SUA trebuie să se treacă printr-un proces riguros de verificare, dar orice analfabet care sare gardul sudic este binevenit.
• 5 miliarde de dolari pentru securitatea frontierelor este o suma prea mare, dar 1,5 trilioane de dolari pentru asistența medicală „gratuită” a celor care sar gardul ilegal și nesocotesc legile noastre,
nu.

• Oamenii care spun că nu există genul barbat și femeie, cer un președinte de sex feminin.
• Vedem țări socialiste care se prăbușesc, dar ni se pare socialismul un plan grozav pentru America.
• Unii oameni sunt considerați responsabili pentru lucrurile care s-au întâmplat înainte de a se naște, iar alții nu sunt considerați responsabili pentru ceea ce fac acum.
• Infractorii sunt prinși și eliberați pentru a răni mai mulți oameni, pentru ca incarcerarea lor este rea, deoarece este o încălcare a drepturilor lor.

Și arătând toată această ipocrizie ne face „rasiști”?!

Nimic nu mai are sens – fără valori, fără morală și fără civilitate.

Oamenii mor de un virus chinez, dar este rasist să-l numiți chinez, chiar dacă a
început în China.

Trăim în mod clar într-o lume cu capul în jos, în care binele este greșit și rău este corect, în care moralul este imoral și imoral este moral, unde binele este rău și răul este bine,
unde uciderea criminalilor este greșită, dar uciderea copiilor nenăscuți este OK!

Se pare ca marea navă de nescufundat Titanic America a lovit un aisberg, ia apă și se scufundă repede.

(www.Cotidianul.ro – ”Circulă pe net: Gândurile unui american ”).

O ÎNTREBARE:

NUMAI AMERICA A DEVENIT UN MARE OSPICIU?

18/10/2021 Posted by | FORUM | , , , , , , | Lasă un comentariu

Statele Unite sprijină ideea suspendării temporare a brevetelor pentru vaccinurile anti-Covid, companiile farmaceutice se opun

Organizația Mondială a Sănătății cere statelor G7 să finanțeze vaccinarea împotriva coronavirusului la nivel global, într-un efort de accelerare a imunizării în toată lume. Foto: Profimedia Images

Statele Unite sprijină ideea suspendării temporare a brevetelor pentru vaccinurile anti-Covid. Washingtonul susține că vrea respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dar consideră că acum este nevoie de orice măsură pentru a combate pandemia, scrie BBC, preluat de https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/suspendarea-brevetelor-pentru-vaccinurile-anti-covid

„Este o criză sanitară globală, iar circumstanţele extraordinare ale pandemiei de COVID-19 îndeamnă la măsuri extraordinare”, a declarat reprezentanta americană pentru comerţ, Katherine Tai.

„Administraţia crede cu fermitatea în protecţia proprietăţii intelectuale, dar, pentru a pune capăt acestei pandemii, susţine ridicarea acestei protecţii pentru vaccinurile împotriva COVID-19”, a motivat ea, adăugând că Washingtonul participă „activ” la negocierile desfăşurate la Organizaţia Mondială a Comerţului pentru a permite ridicarea acestor brevete.

India și Africa de Sud sunt printre cele mai vocale țări care cer statelor producătoare de vaccinuri să împărtășească tehnologia acestora cu țările sărace, pentru a permite imunizarea a cât mai multor oameni.

Apelul lor este susținut de Organizația Mondială a Sănătății care a salutat decizia Administrației Biden.

De partea cealaltă, industria farmaceutică și-a anunțat dezamăgirea, față de anunțul administrației americane. Companiile farmaceutice susțin că suspendarea brevetelor nu va mări producţia de vaccinuri şi nu va oferi soluţiile necesare pentru combaterea crizei sanitare mondiale.

Ce ar însemna renunțarea?

Dacă este aprobată, spun susținătorii acestei idei, renunțarea la brevet ar permite creșterea producției de vaccinuri și ar crește accesibilitatea țărilor mai puțin bogate la doze de vaccin.

Multe țări în curs de dezvoltare au susținut că normele care impun țărilor să protejeze brevetele și alte forme de proprietate intelectuală sunt un obstacol în calea creșterii producției de vaccinuri și a altor produse necesare pentru combaterea pandemiei.

Îndemnaţi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) să-şi manifeste solidaritatea în acest domeniu, membrii G7 (Statele Unite, Japonia, Canada, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) au discutat miercuri la Londra despre modalităţile de a creşte asistenţa lor financiară sau de a împărţi dozele lor excedentare pentru a veni în ajutorul ţărilor sărace.

SUA vor începe negocierile cu Organizația Mondială a Comerțului pentru a încerca să se ajungă la suspendarea temporară a brevetelor. Acest lucru ar putea dura însă, deoarece deciziile OMC necesită un consens al tuturor celor 164 de membri.

Care au fost reacțiile?

Tedros Adhanom Ghebreyesus, șeful OMS, a numit decizia SUA „istorică” și a marcat „un moment monumental în lupta împotriva Covid-19”.

„Felicit Statele Unite pentru această decizie istorică în favoarea echităţii în vaccinare, acordând prioritate bunăstării tuturor persoanelor de pretutindeni în acest moment crucial. Acum, să mergem cu toţii rapid înainte, solidar, pentru a ne baza pe ingeniozitatea şi angajamentul oamenilor de ştiinţă care au produs vaccinurile COVID19 care salvează vieţile”, a scris pe Twitter directorul general al OMS.

Companiile farmaceutice și-au exprimat însă opoziția, insistând că brevetele nu sunt principalul obstacol în producția de vaccinuri și au avertizat că această inițiativă ar putea împiedica procesul de inovație.

Federația Internațională a Producătorilor și Asociațiilor Farmaceutice a numit această măsură „dezamăgitoare”.

Dr. Amesh Adalja, cercetător principal la Centrul Johns Hopkins pentru Securitatea Sănătății, a declarat pentru Reuters că renunțarea la brevet echivalează cu exproprierea de acest drept al proprietății a companiilor farmaceutice ale căror inovație și investiții financiare au făcut posibilă dezvoltarea vaccinurilor Covid-19.

07/05/2021 Posted by | FORUM | , , , , , | Un comentariu

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: O zi tristă a culturii naționale

Declaratii socante ale rectorului celei mai mari universitati din Romania:  Oamenii lipsiti de cultura generala si de orizont artistic, oamenii  capabili sa rezolve doar probleme limitate alcatuiesc generatia Google,  generatia Facebook, generatia

Foto: Prof. univ.dr.Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Țaga, Cluj, România),istoric român, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române.

Ziua Culturii Naționale sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii.

Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare!

Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție.

De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.

Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii.

Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire.

Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi.

Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”.

Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire.

Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.

Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat.

Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”.

George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București.Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă.

Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga).

Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.

Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei.

Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor.

În consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români.

Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa.

Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali.

Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național.

Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie.De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul.

La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.În centrul culturii noastre scrise se află limba.

Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor.

Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.

Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.

Pentru Iorga, România era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite. România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre viitor.În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.

Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).

Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu.

Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

Autor: Ioan Aurel Pop

15/01/2021 Posted by | FORUM | , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: