CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA AROMÂNILOR ȘI PROMOVAREA IDEII DIVERSIONISTE A EXISTENȚEI ÎN ȚARA NOASTRĂ A UNEI MINORITĂȚI ARMÂNEȘTI DISTINCTE DE NAȚIUNEA ROMÂNĂ

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Sunt aromanii o „minoritate nationala”in Romania ?

De câțiva ani încoace,  pe 23 mai, se  sărbătorește în România  dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua ”națională’ a aromânilor.

Evenimentul în sine este o acțiune lăudabilă, dacă este văzut prin prisma unui efort de păstrare a culturii și obiceiurilor aromâne, sau ca o încercare de promovare a drepturilor acestei comunități, mai ales în țările unde nu se bucură de o recunoaștere oficială.

Unii organizatori din România, se folosesc de acest eveniment pentru a promova o agendă eminamente politică, și anume recunoașterea aromânilor ca minoritate națională, care să se bucure astfel de drepturile reprezentative, culturale, lingvistice dar și financiare care derivă dintr-o atare recunoaștere.

Chestiunea declarării aromânilor drept minoritate aparte din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural, în cadrul statului român, reprezintă un proiect asumat cu multă vervă încă de acum trei decenii.

Păstrarea specificului identitar aromân se datorează prioritar statului român – care încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a sprijinit înființarea de școli și biserici la sud de Dunăre, asigurând insule de refugiu în fața campaniilor asimilaționiste elene și slave – este pusă între paranteze de către propagandiștii ideii separatismului aromân-român, scrie Andrei Nicolae pe https://www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.
Terenul lor de bătaie îl constituie în această perioadă data de 10/ 23 mai ca punct de referință în istoria aromânilor.

În fiecare an, în apropierea acestei zile, se redeschide tensionat dosarul chestiunii aromâne.
Din punct de vedere istoric, recunoașterea oficială a națiunii valahe/române din cadrul Imperiului Otoman publicată în Monitorul Oficial de la Istanbul în 10 mai 1905, a fost consecința unei campanii diplomatice de amploare susținută de către Regatul Român pentru recunoașterea macedo-românilor, adică a românilor balcanici, vorbitori ai dialectului aromân sau megleno-român.

Acest act istoric, recunoscut ca atare atât de istoriografia românească, dar și de cea străină, este de câțiva ani supus unei mistificări regretabile prin sărbătorirea acestui act (datorat în totalitate politicii de sprijin identitar- cultural a României pentru ramura sud-dunăreană a poporului român) într-o cheie diversionistă, aceea a Zilei Naționale a Aromânilor pe 23 mai.

Falsificarea unui eveniment istoric (Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea publicată în 10 mai 1905) și promovarea pe multiple canale a acestei denaturări, drept act fondator pentru recunoașterea unei minorități etnice, poate avea urmări negative asupra stabilității regionale într-un context geopolitic dificil, putând fi speculată de anumiți factori externi interesați.
Conform unor criterii subiective oricine se poate declara orice, însă pentru a fi și recunoscut în consecință astfel, trebuie să existe niște criterii obiective, demonstrabile științific.
Academia României din 25 iulie 2018 iterează faptul că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la data de 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu.

Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că din Paragraful 1 al numitului articol, nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective. Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului”.
Ideea unei minorități etnice aromâne e experimentată cu precădere în România, unde, din păcate beneficiază de un culoar favorabil pe fondul unor interese de grup atent cultivate într-un mediu politic prea puțin preocupat de proiectul de țară, interesul național etc.

Nu trebuie omis din acest tablou nici rolul discret, dar eficient al UDMR-ului de sprijinire a acestui curent minoritar printre aromâni etc.
De altfel, reușita acestei inițiative ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, care să alimenteze orgoliul și așa proeminent al unor reprezentanți ai transilvanismului, bănățenismului etc.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea Qui prodest? ar trebui să țină cont și de aceste detalii semnificative în grad mare pentru felul în care se orchestrează acest tip de separatism.

Miza finală a acestor inginerii identitare (a se vedea schizofreniile vlah/vlaș/român din Timocul sârbesc, moldoveni/români din Bucovina de nord, Basarabia de sud ori Republica Moldova) este dinamitarea coeziunii istorice românești de la nord ori ori de la sud de Dunăre.

Adevărul despre 23 mai este prin urmare  ceva mai altfel decât ne este înfățișat acum de organizatorii care voit denaturează semnificația acestui eveniment.

ADDENDA

Iradeaua, din 23 mai 1905 a fost Decretul dat in favoarea aromânilor din Balcani de sultanul Abdul Hamid al Imperiului Otoman, prin care li se asigura acestora recunoașterea statutului de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare.

Gestul autorităților otomane a fost un omagiu adus României, cu ocazia sărbătorii naționale (10 mai) și Regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie.

Iradeaua din 10/23 mai 1905 a reprezentat o victorie a diplomației românești a epocii, interesul pentru păstrarea și afirmarea identității specifice a persoanelor aparținând minorității din regiune fiind și astăzi o preocupare majoră a politicii externe a țării noastre.

Textul acestei Iradele (Decret imperial) era următorul:

Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Rezultatul a fost dezastruos pentru comunitățile aromâne din Balcani pe care statul romān le sprijinea cultural.

Această Iradea a provocat o prigoană națională, comandouri de teroristi (antarți) greci trecând la comiterea de asasinate īn rāndul fruntașilor aromāni (peste 400 de victime), ceea ce a condus la ruperea relațiilor diplomatice īntre Grecia si Romānia (1906-1911).

 Razboaiele balcanice au dus īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

Când s-a semnat Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capăt acestor razboaie din Balcani, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven au dat asigurări, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat, scrie https://sutsatadicraiova.wordpress.com.

Este important să reamintim că această zi, folosită de unii în scopuri politice menite să demarcheze o linie clară între aromânism și românism în general, este în mare parte rodul eforturilor diplomatice ale României de la începutul secolului XX și în special ale ambasadorului României în Imperiul Otoman, Alexandru Lahovari.

La 23 mai 1905 când se publica oficial decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Numerosi aromāni din statele balcanice au cerut sa fie primiți în România, unde li s-a distribuit pământ și au beneficiat de numeroase înlesniri.

23 mai NU marchează momentul întemeierii unei minorități naționale aromânești distinctă de poporul român.

 Prin deturnarea semnificatiei acestui eveniment istoric se încearcă sa acreditarea ideii existenței unui “popor armân” distinct de poporul român și a unei așa-zise minoritati etnice aromâne in tara noastră, ceea ce reprezintă fără îndoială un fals de proporții.

La 14 iunie 1997, Parlamentul European vota Recomandarea 1333, ramasa fara urmari, prin care se cerea statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica a aromānilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

VIDEO: SCENA DIN INVATAMANTUL AROMANESC DIN EPIR – Comuna Abella, difuzata  pe  Canalul Dhyheata.

26/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Opt decenii de istorie mistificată în legătură cu asasinarea lui Iorga și Madgearu

Nicolae Iorga si Miscarea Legionara | LifePlus M.D.

Unul din subiectele favorite ale mass-mediei din preajma zilei de 27 noiembrie este, în fiecare an, rememorarea unui eveniment dramatic petrecut la acea dată în anul 1940. Este vorba de asasinarea a doi mari savanți români: Virgil Madgearu și Nicolae Iorga.

Nici anul acesta nu a făcut excepție, mai ales că zilele trecute s-au împlinit 80 de ani de la acea dublă crimă politică, scrie prof.  Florin Dobrescu  în https://www.buciumul.ro/2020/11/29/dupa-80-de-ani-cine-i-a-ucis-pe-iorga-si-madgearu/

După 80 de ani. Cine i-a ucis pe Iorga și Madgearu?

Cu toții am învățat la școală că Iorga și Madgearu au fost asasinați de o echipă de legionari, şi ne-au rămas în memorie filmele „istorice” realizate de Sergiu Nicolaescu la comanda partidului comunist. Și totuși, asupra tragicului eveniment planează tot mai multe controverse. Iar informațiile apărute după opt decenii aruncă în aer versiunea oficială asupra asasinatului.

După 1990, pe baza auspiciilor bizare ale comportamentului asasinilor, care deși legionarii erau la guvernare, au acționat fără avizul superiorilor și au încercat ulterior să fugă de autorități, a fost avansată supoziția că aceștia ar fi fost agenți sovietici infiltrați în Mișcarea legionară. Totuși, în vara lui 2017, jurnalistul Ionuț Țene făcea cunoscută versiunea lui Corneliu Coposu și a lui Iuliu Maniu, care considerau că la mijloc fusese mâna naziștilor. Tocmai văzuse lumina tiparului „Jurnalul interzis” al lui Corneliu Coposu. E vorba de însemnările marelui om politic țărănist, păstrate peste 50 de ani în podul unui coteţ pentru porci dintr-o gospodărie dobrogeană aparținând unui apropiat al Seniorului, poreclit Vagonel.

Unul din episoadele tragice evocate în jurnalul interzis este chiar asasinarea profesorului Virgil Madgearu, care îndeplinea funcția de secretar general al PNŢ, fiind ideologul doctrinei ţărănist.

Dar să rememorăm mai întâi filmul arestării și răpirii profesorului Madgearu.

Spirala morții, la Închisoarea Jilava

Ziua de 27 noiembrie 1940 era mohorâtă și apăsătoare. În dimineața acelei zile, Virgil Madgearu primise vizita liderilor țărăniști Ion Mihalache și Iuliu Maniu. Aceștia îi aduseseră vestea evenimentelor petrecute în acea noapte. Șaizeci și patru de foști demnitari ai regimului de dictatură carlistă fuseseră executați sumar de o echipă a Poliției Legionare, în celulele subterane ale Fortului 13 Jilava.

Între cei 64 se aflau foști miniștri, cadre ale ministerului de Interne, jandarmi și polițiști. Cu toții fuseseră arestați în septembrie 1940, fiind vinovați de masacrarea, în perioada 1938-1940, a peste 500 de lideri ai Mișcării Legionare, în frunte cu Corneliu Codreanu. Acum roata se întorsese și regimul legionaro-antonescian îi reținuse, deschizând anchete. Ei erau încarcerați la Jilava și păziți de echipe mixte, ale Armatei și Poliției Legionare. Dar la sfârșitul lui noiembrie 1940, neînțelegerile dintre generalul Antonescu și legionari atinseseră cote maxime și puțin a lipsit ca evenimentele violente din ianuarie 1941 să fie devansate cu două luni. Preventiv, Antonescu dispusese ieșirea pe străzi a tancurilor Armatei, iar comunitatea legionară cunoscuse un maximum de nervozitate.

În acest context a venit decizia lui Antonescu de eliminare a Poliției Legionare din garda mixtă de la Jilava. Tribunalul București decisese mutarea unora din ei la alte închisori. Legionarii reproșau deja tergiversarea anchetelor, iar noua decizie stârnea bănuiala că gruparea din jurul lui Antonescu intenționează să-i facă scăpați pe cei 64 de demnitari.

Ca o sinistră coincidență, în aceeași noapte, la câteva zeci de metri de celulele acestora, în Valea Piersicilor, sute de legionari săpau la groapa comună în care fuseseră aruncați, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu și alți 13 comandanți legionari, uciși fără judecată. De sub o uriașă placă de beton, sub lumina stranie a reflectoarelor, ieșeau la iveală trupurile celor 14, aruncate unele peste altele și distruse cu acid sulfuric.

Ulterior, legionarii aveau să motiveze împușcarea celor 64 prin sentimentele de revoltă care i-ar fi cuprins în fața macabrei priveliști. Acum se știe însă că execuțiile fuseseră bine organizate și că echipa de legionari fusese coordonată de colonelul Zăvoianu, prefectul Poliției Capitalei. Antonescu fusese informat de Eugen Cristescu, șeful serviciului secret, dar a avut interesul ca evenimentul să se producă, dorind să scape asftel de o serie de dușmani personali și martori incomozi.

Ultimul drum al lui Virgil Madgearu

La ora 12, Madgearu primise vizita secretarului său, avocatul Virgil Lărgeanu, care îl găsise deprimat. Deși îi disprețuia pe cei închiși la Jilava pentru contribuția lor la dictatura carlistă, considera abominabil ceea ce s-a întâmplat. Nu știa că îl aștepta aceeași soartă.

Totuși, era îngrijorat, căci auzise de arestarea în aceeași dimineață a foștilor demnitari Argetoianu, Tătărescu și Gigurtu. Din fericire, la intervenția conducerii legionare aceștia aveau să fie salvați la timp. Lărgeanu l-a liniștit, reamintindu-i că el însuși fusese deținut de regimul lui Carol al II-lea și că, în 1937, participase la încheierea pactului de neagresiune dintre PNȚ și Mișcarea Legionară. Într-adevăr, spre deosebire de cei asasinați la Jilava, Madgearu nu avusese conflicte majore cu legionarii și nici nu participase la prigonirea lor. Putea fi, deci, liniștit.

În jurul orei 14, profesorul servea masa împreună cu soția sa, când bătăi puternice în ușă au tulburat liniștea casei. Erau șase indivizi, dintre care doi s-au prezentat, afirmând că sunt de la Poliția din Ploiești și că au misiunea de a-l duce pe profesor la Poliția București, unde urmează să i se ia o declarație. Sesizând ezitările lui Madgearu, trei dintre ei i-au dat “cuvântul de onoare de legionari” că în circa o oră se va întoarce acasă.

Savantul nu avea de unde să știe că automobilul alb cu numărul 6.211 B, în care acceptase să urce, nu aparținea Poliției, ci Institutului Național al Cooperației, unde cinci dintre asasini erau salariați. Și nici nu știa că pleacă pentru ultima oară de acasă.

În jurul orei 15:30, aflat în Pădurea Snagov, în punctul numit „Coada Lungă”, pădurarul Ilie Chirilă avea să vadă cum o mașină venind dinspre București a oprit. Cinci sau șase persoane au intrat în pădure, auzindu-se focuri de armă. Când s-au întors, au fost întrebați de pădurar de ce au tras cu arma. “Ne-am distrat și noi; am vânat niște ciori”, aveau să răspundă indivizii. Pădurarul își notă numărul mașinii, dar a fost observa și doi indivizi au coborât, îndreptându-se spre el. S-au întors speriați însă când un administrator al UCB apăru și îl strigă pe pădurar. Deplasându-se la locul unde trăseseră cei cinci, l-a găsit pe Madgearu, care horcăia, căzut cu fața în jos și plin de sânge.

Maniu crede că Madgearu a fost lichidat de nemți

Iată însă că Jurnalul Interzis al lui Corneliu Coposu aduce o informație care aruncă în aer tot ceea ce istoriografia oficială stabilise cu privire la asasinarea lui Madgearu și Iorga de către legionari. Este adevărat că Virgil Madgearu fusese un adversar al curentului naționalist din România interbelică. Anti-german virulent, marele economist se opunea expansiunii economice al Reichului şi mai ales proiectului Grossraumwirtschaft, de unire a Dunării cu Rinul pentru a scoate comercial Anglia de pe continent. În anii 1930, el fusese amenințat de profesorul A.C. Cuza, lider al antisemitei Ligi a Apărării Național- Creștine (LANC), pentru atacurile sale împotriva nazismului. De asemenea, Madgearu figurase pe o așa numită listă neagră făcută publică de legionari la cadrul Congresului Studențesc de la Târgul Mureș, din 1936. Pentru cei de azi, aceste atitudini pot șoca. Dar ele reprezentau o un fapt obișnuit în atmosfera politică românească din interbelic, caracterizată print spiritul balcanic și retorica violenței.

Corneliu Coposu descrie în jurnalul său întâlnirile semi-clandestine ale lui Iuliu Maniu cu Virgil Madgaru şi reprezentanții ambasadei Marii Britanii la Bucureşti. În condițiile aderării României la Axa Berlin-Roma și intrării trupelor germane pe teritoriul țării noastre, Iuliu Maniu pusese la punct un plan politic. Sub pretextul participării la o conferință științifică în Bulgaria, Madgearu avea să iasă din țară și să ajungă apoi în Turcia neutră. Aici urma să constituie un guvern românesc în exil, care să se opună guvernării pro-germane a lui Antonescu.

Legaţia Germană la Bucureşti, care beneficia de informatori la toate nivelurile, a aflat de acest plan. Astfel a intrat pe fir Reichssicherheitshauptamt (Biroul Principal de Securitate al Reichului German, organizație subordonată SS), care – prin Gestapo – a luat măsuri pentru lichidarea savantului. Germanii au utilizat șase din numeroșii agenţi înfiltraţi în Mişcarea Legionară, evident, fără știrea conducerii acesteia.

Imadiat după ridicarea lui Madgearu, soția acestuia telefonase liderilor PNȚ. Maniu şi Coposu au fost înştiinţaţi primii. Aceștia s-au deplasat imediat la casa profesorului, de unde l-au sunat pe colonelul Zăvoianu, șeful Prefecturii Poliției Capitalei. A răspuns un adjunct al acestuia, confirmând că Poliția nu știa nimic. Coposu va alerga la colonelul Rioșeanu, secretar de stat în Ministerul de Interne, care va alerta Siguranţa, Poliţia şi Jandarmeria pentru prinderea răpitorilor. Rioşanu le va oferi lui Maniu şi Coposu două revolvere, pentru a se apăra de eventualii agresori. Apoi Maniu îl va trimite pe Coposu la preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-l contacta pe Horia Sima. Acesta se va dovedi „surprins de cele ce-i comunică” reprezentantul PNȚ, afirmând că nu știe nimic de răpire. De altfel, și în memoriile sale, mai târziu, liderul legionar va nega că ar fi ştiut de punerea la cale a asasinatelor din noiembrie 1940. Cert este că, vădit panicat de această situație pe care nu o putea controla, Horia Sima acționează și dă ordin oamenilor săi să prindă pe răpitori.

Având o îndelungată experiență politică, liderul țărănist afirmă că reacția lui Horia Sima i s-a părut sinceră, nedisimulată. Practic, în jurnalul său, Corneliu Coposu îl absolvă pe Sima de orice implicare în asasinatele din 27-29 noiembrie 1940.

Curând, cu toții vor primi vestea găsirii trupului profesorului Madgearu în pădurea Snagov. Dar în curând, Horia Sima și întreaga conducere legionară vor intra din nou în panică, alergând întreaga noapte următoare pe Valea Prahovei, pentru a încerca să oprească asasinarea lui Nicolae Iorga, și el răpit între timp de aceiași asasini.

În discuțiile alelui Corneliu Coposu cu Iuliu Maniu, acesta își va exprima ferm convingerea că nu legionarii l-au omorât pe Madgearu, și implicit pe Iorga, ci Reichssicherheitshauptamt, la instigarea Legaţiei Germane şi a ministrului economiei germane Neubacher, care vedea în savantul român o piedică în calea expansiunii economice a Reichului în România. Naziștii au intrat în panică atunci când au aflat de planul evaziunii lui Madgearu în străinătate, cu misiunea formării unui guvern în exil, care ar fi complicat considerabil situația geopolitică în regiune.

Așadar, o operațiune secretă germană, desfășurată sub steag legionar românesc. Și opt decenii de istorie mistificată.

05/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DESPRE DIVERSIUNEA „MOLDOVA MARE”ŞI INVENŢIA „MOLDOVENISTĂ” DE TIP SOVIETIC

 Motto:

Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor! (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7). 

 

 

 

Recensământul din 1989 din R.Moldova, releva existenţa pe acest teritoriu a unei populaţii de 3.657.665 persoane, împărţită etnic astfel: 65% români, 14% ucrainieni, 13% ruşi, 4% găgăuzi, 2% bulgari şi un procent de 2%  format din reprezentanţii altor etnii. 

Dacă în ‘89 minorităţile reprezentau 35% din populaţia totală, în 2004 acestea vor reprezenta doar un procent de 24 %, ceea ce arată o rată drastică  de scădere a acestora.   

    Ceea ce aduce nou anul 2004, din punct de vedere statistic, este declararea  unui procent de 76,1 % dintre cei chestionaţi  ca fiind moldoveni. 

Dintr-un total de 3.383.332 de locuitori, mai întâlnim 8,4% ucrainieni, 5,8% ruşi, 4,4% găgăuzi, 1,9% bulgari şi 2,1% români.

Cine sunt aceşti  “moldoveni” si cum se pot ei deosebi etnic de români, atunci când vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi religie şi o istorie comună?

Cum se pot ei deosebi, când trupul domnului Ştefan cel Mare se află îngropat la Putna, in România, iar Republica Moldova nu reprezintă decât o parte a Principatului Moldovei care s-a unit cu Ţara Românească, formând România de astăzi?

Secolul XXI,  secol al gobalizării şi conexiunilor interstatale este marcat de două evenimente diferite la nivel global.

Vorbim aici de încercarea de construire şi consolidare a unor state, ce vor independenţă şi recunoaştere internaţională, precum Kossovo sau Palestina şi construcţia unor entităţi suprastatale, precum Uniunea Europeană, ale căror state membre vorbesc chiar şi de reducerea suveranităţii naţionale.

Tocmai în acest sens,  “moldovenismul”  reprezintă un subiect foarte interesant ce trebuie dezbătut.

Trebuie din start să delimităm moldovenismul naţional de cel etnic, lucru pe care autorităţile comuniste şi promotorii acestei ideologii nu îl fac, încercând chiar ambiguizarea şi inducerea în eroare a opiniei publice. 

În concluzie, a fi cetăţean moldovean al Republicii Moldova nu este obligatoriu a fi şi etnic moldovean, cetăţenia fiind atribuită oricarui etnic indiferent dacă  acesta este  bulgar, găgăuz etc.

Moldovenismul etnic nu este altceva decât un plan de  nation-building, pus la cale de  Komintern în anii  ’20, ca urmare a planului de export al revoluţiei bolşevice şi continuat după căderea URSS.

În 1990 oamenii ieşeau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cerând recunoaşterea limbii  române şi reintroducerea alfabetului latin. Ideea reunificării cu România a dus la începerea  unei drastice campanii de negare a valorilor şi identităţilor româneşti de către cei ce nu doreau acest lucru, printre aceştia numărându-se   preşedinţii Mircea Snegur (1990-1997), Petru Lucinschi (1997-2001) şi Vladimir Voronin (2001-2009).

Punctul culminant îl reprezintă  proiectul legii “Conceptul politicii naţionale  de stat a Republicii Moldova”, prezentat de  către Partidul Comunist pe 25 iulie 2003, fiind înainte de toate un act de politică externă, arătând orientarea Republicii Moldova către interesele şi dorinţele Rusiei.

Proiectul legii apare în aceeaşi zi când este lansat  aşa numitul “dicţionar moldovean-român” elaborat de către V.Staşi, aceste acţiuni urmărind inducerea ideii conform căreia românii reprezintă o minoritate naţională, iar limba română trebuie să fie transformată în limbă a minorităţilor şi înlocuită cu limba moldovenească privind statutul de limbă naţională, în timp ce limba rusă devenea a doua limbă de stat.

Predarea Istoriei Românilor în şcoli a reprezentat un alt obstacol ce trebuia eliminat de către   cei ce  doreau ştergerea identităţii româneşti.

O primă încercare a fost în 2002, prin scoaterea acestei materii din programa şcolară, fapt ce a dus la protestul în stradă a zeci de mii de cetăţeni.

În octombrie 2004, această intenţie este reluată, dorindu-se eliminarea Istoriei Românilor din grila privind examenul de bacalaureat din 2005 şi înlocuirea acesteia cu displicina geografiei. Ca urmare a acestei decizii, sub conducerea lui Ion Varta ia naştere Comitetul Naţional pentru Apărarea Românilor, iar mai apoi, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova se alătura acestor manifestaţii afirmând că se pregăteşte  “înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată (n.a. la acea perioadă CE recomanda promovarea istoriei integrate în statele europene) care să cuprindă numai aspecte din istoria naţională, falsificată în stil  sovietic”.

Moldovenismul, această creaţie artificială a unei identităţi etnice promovată în prezent, încalcă până şi Declaraţia de Independenţa a Republicii Moldova, pentru că  aceasta menţionează limba română, nu cea moldovenească după cum urmează: “REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Introducerea “limbii moldovenesti”  a produs şi efecte geopolitice semnificative, Ucraina fructificând această situaţie, susţinând că astfel delimitarea etnică făcută de URSS este corectă, iar locuitorii din Buceag şi Transnistria sunt moldoveni, iar cei din Nordul Maramureşului şi Bucovinei sunt români. Astfel, pe teritoriul ucrainian nu sunt 500.000 de români, ci doar 200.000, restul de 300.000 fiind moldoveni.  Ba mai mult, situaţia creată permite Bulgariei să exercite presiuni constante asupra Chişinăului privind drepturile propriei minorităţi, deşi aceştia reprezintă doar 80.000 de locuitori (Moldova oferind chiar şi studii universitare în limba bulgară).

În consecinţă, Republica Moldova nu poate riposta cerând drepturi echivalente în Bulgaria, pentru că minoritatea de acolo este română.

Această ideologie a moldovenismului a ajuns până acolo în a nega rădăcinile comune ale celor din Republica Moldova cu patria mamă, încercând să susţină teza conform căreia în urma convieţuirii daco-romane cu slavii au luat naştere două popoare, cel român şi cel moldovenesc, voloh.

Mergând până la capăt, se poate considera astfel Basarabia că fiind urmaşa vechiului Principat al Moldovei şi  legitim urmaş al teritoriilor româneşti moldoveneşti.

Această teorie este falsă, fiind combătută cu uşurinţă atât de istoricii români, cât şi de cei occidental şi de aceea nu ne vom axa în discutarea sa, însă vom aduce câteva argumente, cel mai important fiind acela, că înainte de elaborarea acestui proces de ştergere a identităţii colective  început de Komintern, basarabenii erau consideraţi oficial de către ruşi ca fiind români.

  În acest sens, în 1816 istoricul rus P.P.Swinim spunea despre basarabeni:  “locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din  romani”, iar etnograful rus L.S.Berg folosea termenul de moldovean ca o conotaţie geografică, nicidecum etnică afirmând:  “moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson“

Întorcându-ne  asupra referendumului din 2004,  rezultatul acestuia este pus la îndoială, plecând de la corectitudinea tehnică a acestuia până la momentul politic intern creat, prin promovarea “Conceptului  politicii naţionale de stat a Republicii Moldova” şi considerarea negării “identităţii naţionale” ca formă a extremismului. Totodată, în acea perioadă, libertatea presei a fost sever încălcată, astfel încât pe 3 februarie 2004 le sunt retrase licenţele posturilor independente Euro TV-Chişinău şi Radio Antena C., în timp ce publicaţiile Timpul şi Flux sunt supuse unor presiuni ieşite din comun, printre care confiscarea bunurilor şi a conturilor bancare. În acelaşi timp, Partidul Comunist încerca să obţină controlul total al  posturilor Radio Moldova şi TV Moldova 1 prin eliminarea din instituţie a jurnalistilot ce nu agreeau directivele partidului. Mittingul acestora, deşi paşnic şi autorizat, s-a soldat cu intervenţia brutală a forţelor de ordine.

În acest sens, John Kelley, preşedintele grupului de experţi trimişi de Consiliul Europei pentru a supraveghea  desfăşurarea recensământului menţiona: “punem la îndoială veridicitatea rezultatelor  privind naţionalitatea, limba vorbită şi numărul populaţiei plecate peste hotare”, adăugând: “şapte din cele zece echipe de observatori au raportat cazuri în care recenzorii încurajau respondenţii să declare că sunt moldoveni şi nu români”.

După cum observa şi politologul Oleg Serebrian, după 1991, pe lângă conflictul transnistrean, Republica Moldova, întâlnea alte două provocări geopolitice: problema minorităţilor, ce reprezentau un procent de 34% din populaţia totală şi identitatea naţional-lingvistică a noului stat.

Renaşterea identităţii româneşti în rândul tinerei generaţii a dus la acţiuni de încercare a îndepărtării spiritului unionist şi de continuare a proiectului de  nation -building Kominterianist. S-a creat astfel o criză a identităţii colective, Republica Moldova fiind o ţară sfâşiată (torn-country) ca urmare a două discursuri identitare paralele.

România nu a acceptat şi nu va accepta promovarea acestei ideologii, o declaraţie de luat în considerare în acest sens fiind cea a lui Teodor Bachonschi, în 2010, perioadă în care deţinea funcţia de Ministru de Externe al României: ” România respinge orice demers menit să acrediteze ideea unei naţiuni şi a unei limbi distincte de cea română, pe baza argumentelor clare de ordin ştiinţific” adăugând  că   ” moldovenismul este un construct etnic şi geopolitic artificial care continuă să perturbe relaţiile diplomatice în această parte a lumii”.

În replică, preşedintele Partidului Democrat din Republica Moldova,  Marian Lupu, totodată candidatul propus la acea vreme de Alianţa pentru Integrare Europeană privind postul de preşedinte al Republicii Moldova afirma:  “am să fiu la fel de nediplomat ca şi ministrul Baconschi, care, în opinia mea, nu ar trebui, în calitate de persoană oficială de rang înalt, să-şi permită astfel de afirmaţii ”  adăugând:  “dacă nu greşesc, domnul Baconschi a declarat că ‘moldovenismul perturbă relaţiile diplomatice’ – astfel de afirmaţii din partea persoanelor oficiale de la Bucureşti sunt jignitoare pentru marea majoritate a cetăţenilor ţării noastre. Anume acestea ‘perturbă’, după cum s-a exprimat ministrul român, relaţiile noastre, otrăvesc acţiunile reciproce şi devin o barieră serioasă în colaborarea noastră fructuoasă. Consider că aceste declaraţii ale ministrului Baconschi reprezintă o greşeală mare diplomatică a principalului diplomat al României”.

De fapt, după cum observă şi Iulian Chifu, în Republica Moldova şi întreg spaţiul ex-sovietic, asistăm la o dispută  între noile elite şi reprezentanţii fostului aparat de stat,  ce au supravieţuit schimbărilor şi ce încearcă menţinerea accesului  asupra privilegiilor dobândite în perioada sovietică.

Astfel, există trei tipuri de identităţi reclamate, şi anume: revendicările unei entităţi de tip etnic (ca urmare a existenţei unui număr mare de etnici al căror stat-mamă este vecin), revendicările unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang de identitate naţională (cazul Adjariei sau Transnistriei) sau revendicări ale unei identităţi de tip sovietic (precum în Belarus sau Republica Moldova).

Moldovenismul nu reprezintă decât un proiect naţional comunist, prin încercarea de a îndrepta Republica Moldova către zona de influenţa rusă şi menţinerea sa departe de interesele Occidentului. Această acţiune are loc pe toate palierele  posibile, de la campanii de presă, până la acte de influenţă a foştilor membri ai aparatului sovietic sau până la transmiterea unor mesaje subliminale.

După cum spunea şi Gheorghe Cojocaru: “ca  şi fenomen, moldovenismul este expresia unui para-identitar care  parazitează pe demnitatea naţională a moldovenilor.  Moldovenismul este vulgarizarea  şi ducerea în derizoriu a moldovenităţii  moldovenilor. El este un termen compromis, cu conotaţii net peiorative şi, prin urmare, contraindicat într-o operă de construcţie pozitivă. În timp ce moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare şi ca o continuare a politicilor de deznaţionalizare  şi rusificare, moldovenitatea, ca  şi construct bidimensional, posedă valenţe şi resurse inepuizabile. Definită ca o deschidere în ambele sensuri – şi spre specificul local şi spre civilizaţia general românească – ea pare a  fi  un element important pentru depăşirea impasului identitar”.

 

Dincolo de ce s-ar vorbi şi scrie, „moldovenismul” are, în esenţă, două dimensiuni. Prima este una a moldovenismului românesc, care porneşte de la ideea unităţii moldovenilor cu restul românilor, unitate realizată politic la 1859, iar apoi în 1918, în baza unei comunităţi istorice, lingvistice, culturale dintre moldoveni şi ceilalţi români, aşa cum s-a întâmplat cu alte naţiuni care s-au adunat grămadă în întreaga Europă în acea perioadă.

Acest moldovenism are ca ax formativ râul Prut şi priveşte teritoriul dintre Prut şi Nistru ca o manifestare firească de continuitate a românismului, respectând tradiţiile şi obiceiurile statuate aici istoric.

 

Moldova mare

Al doilea „moldovenism” este de sorginte sovietică, care în esenţă este opus moldovenismului românesc şi implicit românismului, dar care a extras elemente convenabile pentru modelarea sa din dimensiunea culturală şi politică a moldovenismului românesc.

Acest „moldovenism” sovietic a avut (dar probabil mai are) ca ax formativ Nistrul şi vine, paradoxal, nu din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ci din regiunea transnistreană, care are puţine puncte de tangenţă cu moldovenismul românesc.

„Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, lucru realizat metodic începând cu 1924, apoi 1940 şi ulterior din 1944 până în 1989.

Dacă pentru Uniunea Sovietică necesitatea unui astfel de construct era clară atât din punct de vedere al intereselor geopolitice, cât şi a necesităţilor de justificare a raptului din 1812 şi 1940, atunci chestiunea alegerii „moldovenismului” sovietic ca element constitutiv al noului stat R. Moldova după 1991 este de-a dreptul paradoxală.

Politicul moldovenesc de la Snegur la Lucinschi şi Voronin s-a întrecut în a-l reproduce practic în totalitate, adăugând multiple nuanţe reieşind din necesitatea de a justifica statalitatea moldovenească în sine.

În contextul recentelor dezbateri privind condamnarea comunismului, clasa politică trebuie să-şi asume plenar condamnarea acestui „moldovenism” sovietic, ca o emanaţie a unui regim totalitar care l-a impus în mod criminal şi abuziv populaţiei din RM, care în esenţă este o expresie a moldovenismului românesc.

Această condamnare este expresă pentru că natura sa sovietică şi imperială ascunde şi o componentă revizionistă, iredentistă, asociată cu politicile seculare ale Rusiei ţariste, ulterior ale URSS, iar mai recent ale Federaţiei Ruse.

Iredentismul acestui „moldovenism” de sorginte sovietică este nu numai deşănţat din punct de vedere al justificării ştiinţifice, dar ascunde în sine pretenţii teritoriale faţă de vecinii noştri direcţi, România şi Ucraina, lucru care transpare evident din cerinţele de realizare a „Moldovei Mari” din contul acestor state.

Pentru a înţelege de unde vin aceste idei, voi aduce aici două exemple – unul din perioada ţaristă, altul din perioada sovietică.

La negocierile turco-ruse de la Giurgiu din 1812, Rusia a cerut otomanilor cedarea ambelor principate, Moldova şi Muntenia, turcii insistând asupra cedării Basarabiei, adică Bugeacului cu raialele turceşti de la Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina.

Pe parcursul negocierilor, Rusia, fiind constrânsă de perspectiva unui război iminent cu Franţa lui Napoleon, era dispusă să accepte doar Moldova, în cel mai rău caz, cu hotarul stabilit la Siret. Până la urmă s-a ajuns la anexarea ţinutului moldovenesc dintre Prut şi Nistru, pe linia Prutului, adică ceea ce ulterior s-a numit Basarabia.

Însă ideea anexării întregii Moldove sau chiar a ambelor principate şi încorporarea lor în cadrul Imperiului Rus nu a fost abandonată la Sankt Petersburg.

Acesta a fost unul din argumentele importante care au determinat Principatele Române să se unifice la 1859, iar această unire să fie sprijinită de către Marile Puteri, în primul rând, Franţa, care doreau o îngrădire a expansiunii ruse în această regiune.

În contextul înaintării Armatei Roşii în Basarabia şi România în 1944, conducerea RSSM a considerat oportună realizarea unei extinderi teritoriale a republicii din contul României.

Astfel, la 24 august 1944, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco, preşedintele CCP al RSSM T. Constantinov şi secretarul CC al PC(b) al Moldovei N. Salagor au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care solicitau includerea în componenţa republicii a unor teritorii de peste Prut – 13 judeţe cu o populaţie de circa 2,5 milioane de oameni, precum şi a trei judeţe din Bucovina de Sud (377 mii de oameni) şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş (306 mii de oameni).

Argumentele principale invocate în necesitatea înglobării teritoriilor româneşti de peste Prut erau că cele trei milioane de moldoveni care locuiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu străvechea capitală Suceava şi capitala nouă Iaşi, cu toate monumentele de istorie şi cultură, continuă să rămână „…în robia boierilor români”.

Rămâne de văzut care vor fi rezultatele oficiale ale recensământului din Republica Moldova din anul 2014.

 

 

Surse: Octavian Țâcu,Timpul.md;  geopolitics.ro/moldovenismul-proiect-identitar-si-implicatii-geopolitice/

 

19/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: