CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA AROMÂNILOR ȘI PROMOVAREA IDEII DIVERSIONISTE A EXISTENȚEI ÎN ȚARA NOASTRĂ A UNEI MINORITĂȚI ARMÂNEȘTI DISTINCTE DE NAȚIUNEA ROMÂNĂ

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Sunt aromanii o „minoritate nationala”in Romania ?

De câțiva ani încoace,  pe 23 mai, se  sărbătorește în România  dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua ”națională’ a aromânilor.

Evenimentul în sine este o acțiune lăudabilă, dacă este văzut prin prisma unui efort de păstrare a culturii și obiceiurilor aromâne, sau ca o încercare de promovare a drepturilor acestei comunități, mai ales în țările unde nu se bucură de o recunoaștere oficială.

Unii organizatori din România, se folosesc de acest eveniment pentru a promova o agendă eminamente politică, și anume recunoașterea aromânilor ca minoritate națională, care să se bucure astfel de drepturile reprezentative, culturale, lingvistice dar și financiare care derivă dintr-o atare recunoaștere.

Chestiunea declarării aromânilor drept minoritate aparte din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural, în cadrul statului român, reprezintă un proiect asumat cu multă vervă încă de acum trei decenii.

Păstrarea specificului identitar aromân se datorează prioritar statului român – care încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a sprijinit înființarea de școli și biserici la sud de Dunăre, asigurând insule de refugiu în fața campaniilor asimilaționiste elene și slave – este pusă între paranteze de către propagandiștii ideii separatismului aromân-român, scrie Andrei Nicolae pe https://www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.
Terenul lor de bătaie îl constituie în această perioadă data de 10/ 23 mai ca punct de referință în istoria aromânilor.

În fiecare an, în apropierea acestei zile, se redeschide tensionat dosarul chestiunii aromâne.
Din punct de vedere istoric, recunoașterea oficială a națiunii valahe/române din cadrul Imperiului Otoman publicată în Monitorul Oficial de la Istanbul în 10 mai 1905, a fost consecința unei campanii diplomatice de amploare susținută de către Regatul Român pentru recunoașterea macedo-românilor, adică a românilor balcanici, vorbitori ai dialectului aromân sau megleno-român.

Acest act istoric, recunoscut ca atare atât de istoriografia românească, dar și de cea străină, este de câțiva ani supus unei mistificări regretabile prin sărbătorirea acestui act (datorat în totalitate politicii de sprijin identitar- cultural a României pentru ramura sud-dunăreană a poporului român) într-o cheie diversionistă, aceea a Zilei Naționale a Aromânilor pe 23 mai.

Falsificarea unui eveniment istoric (Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea publicată în 10 mai 1905) și promovarea pe multiple canale a acestei denaturări, drept act fondator pentru recunoașterea unei minorități etnice, poate avea urmări negative asupra stabilității regionale într-un context geopolitic dificil, putând fi speculată de anumiți factori externi interesați.
Conform unor criterii subiective oricine se poate declara orice, însă pentru a fi și recunoscut în consecință astfel, trebuie să existe niște criterii obiective, demonstrabile științific.
Academia României din 25 iulie 2018 iterează faptul că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la data de 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu.

Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că din Paragraful 1 al numitului articol, nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective. Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului”.
Ideea unei minorități etnice aromâne e experimentată cu precădere în România, unde, din păcate beneficiază de un culoar favorabil pe fondul unor interese de grup atent cultivate într-un mediu politic prea puțin preocupat de proiectul de țară, interesul național etc.

Nu trebuie omis din acest tablou nici rolul discret, dar eficient al UDMR-ului de sprijinire a acestui curent minoritar printre aromâni etc.
De altfel, reușita acestei inițiative ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, care să alimenteze orgoliul și așa proeminent al unor reprezentanți ai transilvanismului, bănățenismului etc.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea Qui prodest? ar trebui să țină cont și de aceste detalii semnificative în grad mare pentru felul în care se orchestrează acest tip de separatism.

Miza finală a acestor inginerii identitare (a se vedea schizofreniile vlah/vlaș/român din Timocul sârbesc, moldoveni/români din Bucovina de nord, Basarabia de sud ori Republica Moldova) este dinamitarea coeziunii istorice românești de la nord ori ori de la sud de Dunăre.

Adevărul despre 23 mai este prin urmare  ceva mai altfel decât ne este înfățișat acum de organizatorii care voit denaturează semnificația acestui eveniment.

ADDENDA

Iradeaua, din 23 mai 1905 a fost Decretul dat in favoarea aromânilor din Balcani de sultanul Abdul Hamid al Imperiului Otoman, prin care li se asigura acestora recunoașterea statutului de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare.

Gestul autorităților otomane a fost un omagiu adus României, cu ocazia sărbătorii naționale (10 mai) și Regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie.

Iradeaua din 10/23 mai 1905 a reprezentat o victorie a diplomației românești a epocii, interesul pentru păstrarea și afirmarea identității specifice a persoanelor aparținând minorității din regiune fiind și astăzi o preocupare majoră a politicii externe a țării noastre.

Textul acestei Iradele (Decret imperial) era următorul:

Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Rezultatul a fost dezastruos pentru comunitățile aromâne din Balcani pe care statul romān le sprijinea cultural.

Această Iradea a provocat o prigoană națională, comandouri de teroristi (antarți) greci trecând la comiterea de asasinate īn rāndul fruntașilor aromāni (peste 400 de victime), ceea ce a condus la ruperea relațiilor diplomatice īntre Grecia si Romānia (1906-1911).

 Razboaiele balcanice au dus īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

Când s-a semnat Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capăt acestor razboaie din Balcani, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven au dat asigurări, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat, scrie https://sutsatadicraiova.wordpress.com.

Este important să reamintim că această zi, folosită de unii în scopuri politice menite să demarcheze o linie clară între aromânism și românism în general, este în mare parte rodul eforturilor diplomatice ale României de la începutul secolului XX și în special ale ambasadorului României în Imperiul Otoman, Alexandru Lahovari.

La 23 mai 1905 când se publica oficial decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Numerosi aromāni din statele balcanice au cerut sa fie primiți în România, unde li s-a distribuit pământ și au beneficiat de numeroase înlesniri.

23 mai NU marchează momentul întemeierii unei minorități naționale aromânești distinctă de poporul român.

 Prin deturnarea semnificatiei acestui eveniment istoric se încearcă sa acreditarea ideii existenței unui “popor armân” distinct de poporul român și a unei așa-zise minoritati etnice aromâne in tara noastră, ceea ce reprezintă fără îndoială un fals de proporții.

La 14 iunie 1997, Parlamentul European vota Recomandarea 1333, ramasa fara urmari, prin care se cerea statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica a aromānilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

VIDEO: SCENA DIN INVATAMANTUL AROMANESC DIN EPIR – Comuna Abella, difuzata  pe  Canalul Dhyheata.

26/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum au venit aromânii in Tara Mama – România. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Dupa cele doua razboaie balcanice (1912-1913), miscarea aromanilor care cultiva legatura culturala cu romanitatea carpato-dunareana, intra in declin, din cauza nationalismului exacerbat al nationalitatilor balcanice.

Romania a ajutat la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Balcanic la temperarea pretentiilor exagerate bulgare.

Intrand in razboi impotriva Bulgariei, Romania a adus un aport militar deosebit in favoarea Greciei si Serbiei.

De asemenea, a avut un rol important in declararea independentei Albaniei.

In urma acestei campanii militare din anul 1913, Romania a reintregit teritoriul Dobrogei, ceea ce a condus mai apoi la alimentarea revizionismului bulgaresc.

Problemele litigioase teritoriale ale Romaniei si Bulgariei au luat sfarsit abia in urma Tratatului de la Craiova din septembrie 1940, care a prevazut cedarea Cadrilaterului catre Bulgaria si schimbul obligatoriu de populatie intre etnicii bulgari si cei romani din cele patru judete dobrogene (Tulcea si Constanta ramase in componenta Romaniei si Durostor si Caliacra trecute in componenta Bulgariei).

Ca o consecinta a razboiului dintre Grecia si Turcia (1919-1922), la Pacea de la Lausanne (1923), s-a convenit schimbul de populatie intre grecii din Asia Mica si turcii din Grecia.

Schimbul respectiv a produs reconfigurarea hartii etnice in Balcani, 500.000 de turci repatriindu-se in Turcia, iar 1.500.000 de greci fiind asezati in Grecia, multi dintre ei pe pamanturile care apartineau aromanilor.

In randul elitei comunitare aromane s-a infiripat ideea stramutarii in masa a aromanilor pe teritoriul Patriei-mama, Romania.

Migrarea lor catre Romania reprezenta implinirea unui ideal national, ei fiind considerati romani.

Migratia pe considerente nationale nu era noua. Ea reprezenta o tendinta generala balcanica pentru rezolvarea problemelor de natura etnica, lasate de prabusirea Imperiului otoman si reconfigurarea teritoriilor statelor balcanice.

Astfel de emigrari in masa, cu motivatii diverse, s-au produs si dupa cel de-al doilea razboi mondial, in tot spatiul european.

Intampinari prin scrisori ale unor comitete de aromani din Grecia s-au realizat inca din anul 1922, dar necoordonat si sporadic.

Problema emigrarii aromanilor spre tara lor, Romania, a fost pusa in dezbatere pentru prima oara in cadrul congresului national desfasurat in noiembrie 1924 in Veria (in Grecia).

In toamna anului 1924, unul din principalii delegati pentru emigrarea aromanilor, Steriu Hagigogu, se prezentase la ministrul agriculturii din Romania, Al. Constantinescu, cu care discutase problema colonizarii in Romania  a macedoromanilor.

Fiul lui Toli Hagigogu, conducator al districtului Veria, in memoriul din 20 octombrie 1924, adresat ministrului roman, aprecia ca vorbeste in numele “poporului roman din Macedonia”.

Cauzele care conduceau la emigrare erau vazute in permanentele sicane de natura nationala avute cu autoritatile grecesti, situatia precara nationala si economica la care a fost impins prin emigrarea turco-greaca elementul aromanesc s.a.

Se cerea mutarea aromanilor in Dobrogea.

Mai multe delegatii ale aromanilor au venit in Bucuresti pentru a trata cu autoritatile romane colonizarea macedoromanilor in tara. Un comitet al emigrarii s-a format la 3 ianuarie 1925.

Din el faceau parte: Const. Noe, Vasile Musi, Stere Hagigogu, D. Babus, N. Balamaci, Dionisie Dumitru, T. Hagigogu, P. Marcu.

Primul act oficial roman privind emigrarea macedoromanilor si colonizarea lor in tara, Charta de baza a colonizarii Cadrilaterului, a fost referatul inaintat de Al. Constantinescu catre Consiliul de Ministri, semnat in Jurnalul cu nr. 1698 din 13 iunie 1925.

In acest referat se stipula ca “romanii macedoneni sa intre in prevederile art. 129 din Legea Dobrogei Noi dupa ce-si vor dobandi cetatenia romana”.

Prin Constitutia din 1923, teritoriul national nu se putea coloniza cu populatii de ginta straina.

Macedoromanii erau insa romani din afara granitelor statului national, care urmau sa fie adusi in tara, la cererea lor.

Se realiza astfel un proiect national ivit datorita conjucturii internationale balcanice, prin solicitarea comunitatilor macedoromane, la fel cum se proceda si in celelalte state balcanice. Loturile de pamant atribuite colonistilor erau de 15 ha in regiunea de frontiera, 10 ha in interiorul judetelor, 50 arii izlaz si 2000 mp loc pentru casa.

Primul transport de colonisti s-a realizat cu vaporul “Iasi”, ajuns in Constanta la 26 octombrie 1925.

De la aceasta data au inceput sa soseasca in tara macedoromani din Grecia, Albania, Bulgaria si Serbia.

La 27 decembrie 1925 a avut loc la Veria al doilea congres national pentru emigrare.

Decizia emigrarii a fost generala. A fost numita si o conducere a congresului: dr. Gh. D. Badralexi (presedinte), Sterie Hagigogu, I. Papanacea, G.I. Caranica (secretar).

Emigrarea s-a realizat in perioada cuprinsa intre anii 1925 – 1933. Familiile de macedoromani colonizate in Cadrilater au depasit numarul de 5.000, iar ca persoane se aproximeaza 25.000.

Casa Centrala a Improprietaririi s-a ocupat de repartizarea loturilor de pamant, a creditelor etc. S-au construit case, s-au reorganizat sate, au aparut sate noi de colonisti.

Alaturi de colonistii macedoromani, in Cadrilater s-au realizat si colonizari cu dacoromani si, in numar mic, cu romani timoceni din Bulgaria.

La sfarsitul anului 1940, 130.000 de romani din Cadrilater au fost evacuati in Dobrogea de Nord, la schimb cu 60.000 de bulgari, transferati in judetele cedate.

Existenta astazi, in Romania, a peste 100.000 de aromani se justifica prin asumarea romanitatii stramosilor lor.

Colonizarea in Romania s-a realizat in scopul salvarii acestei populatii de la asimilarea la care era supusa in teritoriile de bastina si pentru pastrarea caracteristicilor etno-culturale specifice.

 De pe Romanian Global News

  Emil Tircomnicu – „Cum au venit aromanii in Tara Mama (1923-1933)”

 

 

 

19/02/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 5 comentarii

De la „supuşi români”, la minoritate în propria ţară ? VIDEO.

„Această sărbătoare naţională , este o mare cacealma. Dacă nu ar fi existat şcolile fondate de autorităţile de la Bucureşti în cadrul comunităţilor aromâne din Bulgaria, Albania, Grecia şi Macedonia, cei care militează astăzi pentru minoritate naţională , nu ar mai fi vorbit în limba strămoşilor.

Aşa ceva nu ar fi fost acceptat niciodată de Caragiale, Octavian Goga sau Lucian Blaga”. (Ion Caramitru, 2006)

Aromâni cu stindardul

După cum bine cunoaşteţi, în ultimii ani în România cineva doreşte să mai inventeze o nouă minoritate,  cea aromână.
La data de 23 mai a fiecărui an, această posibil viitoare minoritate ne invită, pe noi, românii, să participăm, alături de ea, la manifestările dedicate zilei naţionale a aromânilor.
Despre migraţia pe considerente naţionale s-au scris şi s-au publicat articole, studii, cărţi etc., deci articolul de faţă nu ar părea să fie o noutate, dar totuşi să încercăm ceva inedit.


Prăbuşirea Imperiului Otoman şi reconfigurarea teritoriilor statelor balcanice a generat probleme de natură etnică, emigrări în masă cu motivaţii diverse, s-au produs şi după cel de-al Doilea Război Mondial, în spaţiul românesc, dar şi în cel european.
Comitete de aromâni şi meglenoromâni din Peninsula Balcanică au trimis scrisori cu referire la problema emigrării spre ţara lor, România, încă din anul 1922.

Problema emigrării acestora în România a fost supusă dezbaterii la primul congres naţional, desfăşurat în toamna anului 1924, la Veria (Grecia).
Toli Hagigogu, fiul lui Steriu Hagigogu, conducător al districtului Veria, într-un memoriu din 20 octombrie 1924, adresat autorităţilor române, aprecia că vorbeşte în numele „poporului român din Macedonia” şi solicita să se discute „problema colonizării în România a macedo-românilor”.
Situaţia economică precară şi permanentele molestări de natură naţională din ţările în care sălăşluiau de secole, i-a călăuzit spre ţara mamă, solicitând stabilirea în Dobrogea.

Au fost constituite o serie de delegaţii ale aromânilor şi meglenoromânilor care s-au prezentat în faţa autorităţilor române pentru a trata această colonizare, luând fiinţă şi un „comitet al emigrării”, la 3 ianuarie 1925, din care făceau parte lideri de seamă ai românilor de la sud de Dunăre.
În urma propriilor solicitări de colonizare în Dobrogea, aromânilor şi meglenoromânilor le-au fost atribuite de statul român loturile de pământ în suprafaţă de 15 ha în regiunea de frontieră, 10 ha în interiorul judeţelor, 50 arii izlaz şi 2.000 mp loc pentru casă.
Aromânii şi meglenoromânii din România îşi justifică existenţa prin asumarea românităţii strămoşilor lor.

 Colonizarea în România s-a realizat în scopul salvării acestora de la asimilarea la care erau supuşi în teritoriile de baştină şi pentru păstrarea caracteristicilor etno-culturale specifice.
Pentru o mai bună edificare a cititorului, dar şi a aromânilor care nu-şi cunosc adevărata istorie, supun spre analiză trei documente istorice păstrate în arhivele din România, în care lideri de seamă ai aromânilor şi ai meglenoromânilor de la sud de Dunăre se declarau români şi solicitau statului român ajutor pentru menţinerea fiinţei lor naţionale în Balcani.
 

undefined

undefined

undefined

undefined

undefined

Articol:  Trădarea României. De la „supuşi români” la minoritate în propria ţară

Sursa: certitudinea.ro

03/07/2011 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: