PRECEDENTUL Kosovo, folosit de RUSIA pentru a-și justifica agresiunile și rapturile teritoriale

©EPA-EFE/ANDREJ CUKIC  |   O pictură murală care îl înfățișează pe președintele rus Vladimir Putin și pe care scrie „Kosovo este Serbia”, la Belgrad, Serbia, 17 august 2022.

Expansionismul Rusiei, avanposturile lui Putin în Europa și precedentul Kosovo

Rusia nu recunoaște Kosovo ca stat, dar îl folosește pentru a sprijini „independența” teritoriilor separatiste/ocupate din Georgia și Ucraina: Abhazia, Osetiei de Sud, Crimeea și Donbas, scrie https://www.veridica.ro.

În plus,Mitrovița, enclava sârbă din Kosovo, poate fi folosită de Moscova ca un adevărat avanpost la granița unui teritoriu protejat de NATO.

La fel ca și alte „avanposturi” pe care Putin mizează în Europa, și Mitrovița e utilă atunci când Moscova vrea să obțină ceva, sau pur și simplu să distragă atenția – chiar și de la un război ca acela din Ucraina.

O criză în Kosovo ar avantaja Rusia, dar NATO e decis să o împiedice

Un conflict aparent banal, îmbrăcat in haina administrativă din provincia Kosovo, ar fi putut trece ca o știre de fapt divers, dacă nu ar fi vorba despre enclava sârbă Mitrovica. Pe scurt, guvernul de la Priștina nu mai acceptă mașinile înmatriculate în Serbia sau actele de identitate emise de Serbia și a dat un termen de grație celor în cauză ca să-și schimbe documentele.

Este, practic, un răspuns în oglindă la politica Belgradului care nu recunoaște nici el numerele de înmatriculare și documentele emise de Kosovo, regiune pe care o consideră în continuare o provincie a sa.

După incidente violente, chestiunea s-a tranșat cu amânarea aplicării ordinului guvernului kosovar până luna viitoare.

Incidentele din Kosovo au fost interpretate și ca o încercare a Rusiei de a provoca tensiuni în Balcanii de Vest pentru a abate atenția de la războiul său din Ucraina. De altfel, încă de când Rusia a început să își concentreze forțele la granițele Ucrainei, la Priștina au apărut temeri că Serbia ar putea să vrea să îi urmeze exemplul și să lanseze o ofensivă în Kosovo.

Numai că în Kosovo există în continuare o forță NATO, iar secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, a subliniat public că situația nu va fi lăsată să scape de sub control.

„În prezent avem o prezență semnificativă în Kosovo de aproximativ 4000 de militari”, a spus Stoltenberg la Bruxelles după o întâlnire cu președintele Serbiei Alexander Vucic. Secretarul general Nato a adăugat că „dacă va fi nevoie, vom desfășura forțele acolo unde e nevoie și ne vom extinde prezența. Deja am făcut-o în nord și suntem gata să facem mai mult.”

KFOR sau forța NATO de menținere a păcii a fost înființată în Kosovo imediat după războiul încheiat în iunie 1999. Să ne reamintim că Serbia declanșase o ofensivă de epurare etnică în provincie, împotriva etnicilor albanezi, creând o criză umanitară de proporții.

Pe acest fond, când toate căile diplomatice au eșuat, pentru a pune capăt crizei umanitare generată de un an de război sub comanda lui Slobodan Milosevici, NATO a lansat o campanie aeriană împotriva regimului de la Belgrad. 78 de zile a durat această operațiune, contestată în Consiliul de securitate al ONU de Rusia, principalul aliat al Serbiei.

Serghei Lavrov lua cuvântul la New York în ședința prezidată de China din martie 1999 și spunea printre altele că „ne aflăm în fața unei tentative a NATO de a intra în secolul XXI în uniforma de polițist al lumii. Rusia nu va fi niciodată de acord cu asta.”

Rusia nu a putut împiedica intervenția NATO în Kosovo, nici proclamarea independenței acestei provincii în 2008. Kosovo a rămas însă de-a lungul anilor una din piesele importante de pe tabla lui Putin.

Rusia nu a recunoscut Kosovo ca stat și a sprijinit constant Serbia în acest dosar; de altfel, sprijinul respectiv e unul din elementele care stau la baza relației pe care Moscova o are cu Belgradul, principalul său aliat din Balcanii de Vest.

Pe de altă parte, este interesant cum s-a folosit Vladimir Putin de statutul Kosovo în toate agresiunile pornite în regiunea Mării Negre, iar acum, invocă toate deciziile internaționale referitoare la acest teritoriu rupt de Serbia ca să justifice o așa numită independență a Donbasului.

Precedentul Kosovo, folosit de Rusia pentru a-și justifica agresiunile și rapturile teritoriale

Așadar, în februarie 2008, Kosovo își proclama independența cu sprijinul SUA și UE. Era pe finalul celui de al doilea mandat Vladimir Putin, care nu și-a ascuns deloc mâhnirea față de acest gest al Priștinei.

„Este imoral și ilegal”, spunea Putin atunci despre independența Kosovo adăugând că are un plan cu privire la modul de răspuns dacă statele occidentale susțin independența Kosovo.

El nu a dezvăluit niciun detaliu al planului, dar a spus că Rusia nu va imita Occidentul, un semnal că răspunsul Rusiei nu va presupune o recunoaștere din partea Moscovei a Abhaziei si Osetiei de Sud.

Câteva luni mai târziu, în august 2008, Rusia a invadat Georgia, fostă republică sovietică ce deja își manifestase intenția de a se integra în structurile euroatlantice. Moscova pretindea că rusofonii și deținătorii de pașapoarte rusești din republica separatistă Osetia de Sud ar fi fost amenințați de armata georgiană (un pretext invocat, de altfel, și în Transnistria).

Rușii au intrat în Georgia prin Tunelul Roki, anihilând practic armata georgiană. Moscova a recunoscut apoi independența Osetiei de Sud și Abhaziei. A fost primul pas al ”precedentului Kosovo” în planul lui Putin.

Doi ani mai târziu, Curtea internațională de justiție, sesizată de Adunarea Generală a ONU, a hotărât că proclamarea unilaterală a independenței provinciei Kosovo nu încalcă nici o lege internațională.

Era un argument pe care Rusia îl va invoca în privința Osetiei de Sud și Abhaziei, dar și al Crimeii, în 2014 când, după intervenția rușilor și un așa-zis referendum, peninsula își va fi proclamat independența.

În declarația de independență, referirile la Kosovo și la această hotărâre a CIJ sunt clare. Spune așa documentul:

„Noi, membrii parlamentului Republicii autonome Crimeea și ai Consiliului orașului Sevastopol, conform prevederilor Chartei ONU și a altor documente internaționale și luând în considerare confirmarea statutului Kosovo de către Curtea Internațională de justiție din 22 iulie 2010 potrivit căreia declarația unilaterală de independență nu încalcă nici o lege internațională, luăm această decizie împreună.”

Ulterior, peninsula a fost anexată de ruși.

În aprilie, când secretarul general ONU, Antonio Guterres, era la Moscova, într-o încercare de a opri invazia rusească în Ucraina, Vladimir Putin a invocat din nou Kosovo și a spus că teritoriul unui stat nu este obligat să solicite permisiunea de a-și declara suveranitatea autorităților centrale ale țării.

Regiunile Donețk și Luhansk au același drept de a-și declara suveranitatea „de vreme ce precedentul a fost creat” i-a spus Putin lui Guterres, apoi l-a întrebat: „Da? Ești de acord cu asta?”. Secretarul-general a răspuns că ONU nu recunoaște Kosovo. „Dar instanța a recunoscut-o”, a replicat Putin, care a insistat că „dacă s-a creat acest precedent, republicile din Donbas ar putea face același lucru”, iar Rusia avea dreptul de a le recunoaște ca state independente.

Ceea ce Putin nu spune niciodată atunci când vorbește despre precedentul Kosovo e că, în vreme ce NATO a intervenit pentru a opri crimele de război comise împotriva unei populații civile –războaiele iugoslave arătaseră cât de departe se poate ajunge chiar și când erau prezente căști albastre ONU care, teoretic, ar fi trebuit să ofere protecție – în Georgia și Ucraina, Moscova a alimentat mișcări separatiste, apoi a intervenit militar în scopul de a reface fostul imperiu sovietic.

Mitrovița – Republica Srpska – Ungaria: avanposturi ale lui Putin în Europa

Scenariul testat în Crimeea pare că este pus în practică în teritoriile invadate de ruși în Ucraina. Sunt regiuni unde se încearcă organizarea unor referendumuri care să legitimeze cumva anexarea ulterioară a teritoriilor. Problema e că Putin nu se va opri aici. Nu va trece mult timp până când va face pasul spre Moldova.

Să nu uităm că în regiuni ca Transnistria sau Găgăuzia au fost deja organizate consultări populare în acest sens, iar „precedentul Kosovo” va fi invocat în continuare în planul Moscovei de a crea o nouă Cortină de Fier la granița NATO.

Pentru că dacă privim pe hartă, pașii pe care îi fac rușii către asta duc. Dacă în momentul de față Kosovo este un potențial candidat la UE, un teritoriu a cărui statalitate nu este recunoscută decât puțin peste 50 la sută din statele membre ONU, în actualul context recunoașterea provinciei Kosovo ca stat ar putea fi grăbită, blocând astfel influența rusă în regiune prin enclava sârbă Mitrovița din nordul regiunii.

Până atunci, UE mediază această criză care poate degenera oricând și pentru asta ar fi responsabile doar Serbia și Kosovo, după cum a spus șeful diplomației europene imediat după prima rundă de negocieri de la Bruxelles dintre președintele sârb Alexander Vucic și premierul kosovar Albin Kurti.

Întâlnirea Vucic – Kurti s-a încheiat fără niciun rezultat.

„Nu a fost o întâlnire normală” a spus șeful diplomației europene, Josep Borell, care a adăugat că a fost o întâlnire de criză. UE caută să normalizeze relația dintre cele două părți pentru că, probabil, sub umbrela UE multe neînțelegeri și-ar găsi până la urmă soluția.

Cu o prezență militară semnificativă a Aliaților pe teritoriul provinciei și cu o populație majoritar albaneză, Kosovo nu este un avanpost rusesc în Balcani. Orașul Mitrovița, majoritar sârb, capitala regiunilor populate de sârbi din nordul provinciei, da! La sfârșitul războiului din 1999, orașul a fost divizat între etniile albaneză din sud și cea sârbă din nord.

După proclamarea independenței provinciei în 2008, tensiunile au crescut în oraș ducând deseori la confruntări violente. Rușii nu or fi ei prezenți în Kosovo, dar sunt în Serbia, țară pe care o susțin și în chestiunea provinciei Kosovo. Și e ușor și la îndemână să stârnești un conflict atunci când ai nevoie să forțezi o mână sau să distragi atenția poate chiar și de la un război ca cel din Ucraina.

Dar ce se va întâmpla cu celelalte „avanposturi” rusești din Balcani? Și mă gândesc aici la Bosnia. Entitatea sârbă din Federație, Republica Srbska, este deja o „sovietă”. O creștere a prezenței militare NATO în fosta republică iugoslavă nu ar face decât să amâne ruperea ei de autoritatea de la Sarajevo.

Deocamdată vine luna septembrie, termenul limită dat de guvernul de la Priștina preschimbării actelor administrative eliberate de Serbia. Când Stoltenberg spune că NATO este gata să intervină dacă stabilitatea dintre Serbia și Kosovo va fi în pericol, Alexander Vucic declară că Belgradul nu-și dorește o escaladare a tensiunilor cu Priștina, dar în același timp liderul sârb nu face nimic pentru a se angaja într-un dialog real. Poate că a venit vremea și pentru Alexander Vucic să se hotărască în ce direcție vrea să meargă: Est sau Vest?

! Jocul acesta la două capete nu cred că va mai fi tolerat în viitorul apropiat. Și nu îl am în vedere doar pe Vucic când spun asta. Mă gândesc și la Orban Viktor, șeful guvernului unui stat NATO și UE care se dovedește a fi calul troian al rușilor în Europa.

Politica lui obstrucționistă la nivelul Uniunii Europene, în special, este înghițită ca siropul de tuse de clubul comunitar de mai bine de 10 ani. Tentativele lui de a deveni lider regional par să fi eșuat, asta însă pentru că Orban a rămas doar la nivelul retoricii negativiste, fără să fi venit măcar o dată cu un plan B.

Că acum se opune sancțiunilor europene impuse Rusiei, nici măcar asta nu era de neprevăzut de vreme ce a făcut-o încă din 2014. Întrebarea e de ce îl acceptă sau mai bine zis până unde va mai fi lăsat să meargă șeful executivului de la Budapesta?

Cred sincer că Orban Viktor se apropie de momentul în care va deveni clovnul clasei. Din păcate, un clovn cu drept de veto. E mai bine să îl ai sub ochi decât să nu știi ce meșterește pe sub bancă.

Poate că toate acțiunile lui Orban Viktor ar putea duce în final a mult așteptata reformă a Uniunii Europene, dar nu în sensul propovăduit de șeful executivului de la Budapesta. Deja lideri europeni importanți și președinta Comisiei Europene vorbesc din ce în ce mai des, uneori voalat, alteori răspicat, despre nevoia unei schimbări în ceea ce privește sistemul de adoptare a unor decizii comunitare.

Și asta, în scenariul în care Orban Viktor este omul rușilor, nu ar face decât să îi mai încurce Moscovei încă o iță, iar iliberalul Orban să devină istorie.

Publicitate

Precedentul Kosovo și avanposturile expansionismului rus în Europa

©EPA-EFE/ANDREJ CUKIC  |   Un bărbat trece pe lângă o pictură murală care îl înfățișează pe președintele rus Vladimir Putin și pe care scrie „Kosovo este Serbia”, la Belgrad, Serbia, 17 august 2022.

Expansionismul Rusiei, avanposturile lui Putin în Europa și precedentul Kosovo

Rusia nu recunoaște Kosovo ca stat, dar îl folosește pentru a sprijini „independența” teritoriilor separatiste/ocupate din Georgia și Ucraina: Abhazia, Osetiei de Sud, Crimeea și Donbas, scrie https://www.veridica.ro.

În plus, enclava sârbă din Kosovo, Mitrovița, poate fi folosită de Moscova ca un adevărat avanpost la granița unui teritoriu protejat de NATO.

La fel ca și alte „avanposturi” pe care Putin mizează în Europa, regiunea Mitrovița (vezi harta) e utilă atunci când Moscova vrea să obțină ceva, sau pur și simplu să distragă atenția – chiar și de la un război ca acela din Ucraina.

O criză în Kosovo ar avantaja Rusia, dar NATO e decis să o împiedice

Un conflict aparent banal din provincia Kosovo, îmbrăcat în haina administrativă, ar fi putut trece ca o știre de fapt divers, dacă nu ar fi fost vorba despre enclava sârbă Mitrovica.

Pe scurt, guvernul kosovar de la Priștina nu mai acceptă mașinile înmatriculate în Serbia sau actele de identitate emise de Serbia și a dat un termen de grație celor în cauză ca să-și schimbe documentele.

Este practic un răspuns în oglindă la politica Belgradului care nu recunoaște nici el numerele de înmatriculare și documentele emise de Kosovo, regiune pe care o consideră în continuare o provincie a sa.

După incidente violente, chestiunea s-a tranșat cu amânarea aplicării ordinului guvernului kosovar până luna viitoare.

Incidentele din Kosovo au fost interpretate și ca o încercare a Rusiei de a provoca tensiuni în Balcanii de Vest pentru a abate atenția de la războiul său din Ucraina.

De altfel, încă de când Rusia a început să își concentreze forțele la granițele Ucrainei, la Priștina au apărut temeri că Serbia ar putea să vrea să îi urmeze exemplul și să lanseze o ofensivă în Kosovo.

Numai că în Kosovo există în continuare o forță NATO, iar secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, a subliniat public că situația nu va fi lăsată să scape de sub control.

„În prezent avem o prezență semnificativă în Kosovo de aproximativ 4000 de militari”, a spus Stoltenberg la Bruxelles după o întâlnire cu președintele Serbiei Alexander Vucic.

Secretarul general Nato a adăugat că „dacă va fi nevoie, vom desfășura forțele acolo unde e nevoie și ne vom extinde prezența. Deja am făcut-o în nord și suntem gata să facem mai mult.”

KFOR (forța NATO de menținere a păcii) a fost înființată în Kosovo imediat după războiul încheiat în iunie 1999. Să ne reamintim că Serbia declanșase o ofensivă de epurare etnică în provincie, împotriva etnicilor albanezi, creând o criză umanitară de proporții.

Pe acest fond, când toate căile diplomatice au eșuat, pentru a pune capăt crizei umanitare generată de un an de război sub comanda lui Slobodan Milosevici, NATO a lansat o campanie aeriană împotriva regimului de la Belgrad.

78 de zile a durat această operațiune, contestată în Consiliul de securitate al ONU de Rusia, principalul aliat al Serbiei.

Serghei Lavrov, ministul rus de externe, lua cuvântul la New York în ședința prezidată de China din martie 1999 și spunea printre altele că „ne aflăm în fața unei tentative a NATO de a intra în secolul XXI în uniforma de polițist al lumii. Rusia nu va fi niciodată de acord cu asta.”

Rusia nu a putut împiedica intervenția NATO în Kosovo, nici proclamarea independenței acestei provincii în 2008. Kosovo a rămas însă de-a lungul anilor una din piesele importante de pe tabla lui Putin.

Rusia nu a recunoscut Kosovo ca stat și a sprijinit constant Serbia în acest dosar… De altfel, acest sprijin e unul din elementele care stau la baza relației pe care Moscova o are cu Belgradul, principalul său aliat din Balcanii de Vest.

Pe de altă parte, este interesant cum s-a folosit Vladimir Putin de statutul Kosovo în toate agresiunile pornite în regiunea Mării Negre, iar acum, invocă toate deciziile internaționale referitoare la acest teritoriu rupt de Serbia ca să justifice o așa numită independență a Donbasului.

Precedentul Kosovo, folosit de Rusia pentru a-și justifica agresiunile și rapturile teritoriale

Așadar, în februarie 2008, Kosovo își proclama independența cu sprijinul SUA și UE. Era pe finalul celui de al doilea mandat Vladimir Putin, care nu și-a ascuns deloc mâhnirea față de acest gest al Priștinei.

„Este imoral și ilegal”, spunea Putin atunci despre independența Kosovo adăugând că are un plan cu privire la modul de răspuns dacă statele occidentale susțin independența Kosovo.

El nu a dezvăluit niciun detaliu al planului, dar a spus că Rusia nu va imita Occidentul, un semnal că răspunsul Rusiei nu va presupune o recunoaștere din partea Moscovei a Abhaziei si Osetiei de Sud.

Câteva luni mai târziu, în august 2008, Rusia a invadat Georgia, fostă republică sovietică ce deja își manifestase intenția de a se integra în structurile euroatlantice. Moscova pretindea că rusofonii și deținătorii de pașapoarte rusești din republica separatistă Osetia de Sud ar fi fost amenințați de armata georgiană (un pretext invocat, de altfel, și în Transnistria).

Rușii au intrat în Georgia prin Tunelul Roki, anihilând practic armata georgiană. Moscova a recunoscut apoi independența Osetiei de Sud și Abhaziei. A fost primul pas al ”precedentului Kosovo” în planul lui Putin.

Doi ani mai târziu, Curtea internațională de justiție, sesizată de Adunarea Generală a ONU, a hotărât că proclamarea unilaterală a independenței provinciei Kosovo nu încalcă nici o lege internațională.

Era un argument pe care Rusia îl va invoca în privința Osetiei de Sud și Abhaziei, dar și al Crimeii, în 2014 când, după intervenția rușilor și un așa-zis referendum, peninsula își va fi proclamat independența.

În declarația de independență, referirile la Kosovo și la această hotărâre a CIJ sunt clare. Spune așa documentul:

„Noi, membrii parlamentului Republicii autonome Crimeea și ai Consiliului orașului Sevastopol, conform prevederilor Chartei ONU și a altor documente internaționale și luând în considerare confirmarea statutului Kosovo de către Curtea Internațională de justiție din 22 iulie 2010 potrivit căreia declarația unilaterală de independență nu încalcă nici o lege internațională, luăm această decizie împreună.”

Ulterior, peninsula a fost anexată de ruși.

În aprilie, când secretarul general ONU, Antonio Guterres, era la Moscova, într-o încercare de a opri invazia rusească în Ucraina, Vladimir Putin a invocat din nou Kosovo și a spus că teritoriul unui stat nu este obligat să solicite permisiunea de a-și declara suveranitatea autorităților centrale ale țării.

Regiunile Donețk și Luhansk au același drept de a-și declara suveranitatea „de vreme ce precedentul a fost creat” i-a spus Putin lui Guterres, apoi l-a întrebat: „Da? Ești de acord cu asta?”.

Secretarul-general a răspuns că ONU nu recunoaște Kosovo. „Dar instanța a recunoscut-o”, a replicat Putin, care a insistat că „dacă s-a creat acest precedent, republicile din Donbas ar putea face același lucru”, iar Rusia avea dreptul de a le recunoaște ca state independente.

Ceea ce Putin nu spune niciodată atunci când vorbește despre precedentul Kosovo e că, în vreme ce NATO a intervenit pentru a opri crimele de război comise împotriva unei populații civile –războaiele iugoslave arătaseră cât de departe se poate ajunge chiar și când erau prezente căști albastre ONU care, teoretic, ar fi trebuit să ofere protecție – în Georgia și Ucraina, Moscova a alimentat mișcări separatiste, apoi a intervenit militar în scopul de a reface fostul imperiu sovietic.

Mitrovița – Republica Srpska – Ungaria: avanposturi ale lui Putin în Europa

Scenariul testat în Crimeea pare că este pus în practică în teritoriile invadate de ruși în Ucraina. Sunt regiuni unde se încearcă organizarea unor referendumuri care să legitimeze cumva anexarea ulterioară a teritoriilor. Problema e că Putin nu se va opri aici. Nu va trece mult timp până când va face pasul spre Moldova. Să nu uităm că în regiuni ca Transnistria sau Găgăuzia au fost deja organizate consultări populare în acest sens, iar „precedentul Kosovo” va fi invocat în continuare în planul Moscovei de a crea o nouă Cortină de Fier la granița NATO.

Pentru că dacă privim pe hartă, pașii pe care îi fac rușii către asta duc. Dacă în momentul de față Kosovo este un potențial candidat la UE, un teritoriu a cărui statalitate nu este recunoscută decât puțin peste 50 la sută din statele membre ONU, în actualul context recunoașterea provinciei Kosovo ca stat ar putea fi grăbită, blocând astfel influența rusă în regiune prin enclava sârbă Mitrovița din nordul regiunii.

Până atunci, UE mediază această criză care poate degenera oricând și pentru asta ar fi responsabile doar Serbia și Kosovo, după cum a spus șeful diplomației europene imediat după prima rundă de negocieri de la Bruxelles dintre președintele sârb Alexander Vucic și premierul kosovar Albin Kurti (foto stînga).

Întâlnirea Vucic – Kurti s-a încheiat fără niciun rezultat. „Nu a fost o întâlnire normală” a spus șeful diplomației europene, Josep Borell, care a adăugat că a fost o întâlnire de criză.

UE caută să normalizeze relația dintre cele două părți pentru că, probabil, sub umbrela UE multe neînțelegeri și-ar găsi până la urmă soluția.

Cu o prezență militară semnificativă a Aliaților pe teritoriul provinciei și cu o populație majoritar albaneză, Kosovo nu este un avanpost rusesc în Balcani.

Orașul Mitrovița, majoritar sârb, este capitala regiunilor populate de sârbi din nordul provinciei!

La sfârșitul războiului din 1999, orașul a fost divizat între etniile albaneză din sud și cea sârbă din nord.

După proclamarea independenței provinciei în 2008, tensiunile au crescut în oraș ducând deseori la confruntări violente.

Rușii nu or fi ei prezenți în Kosovo, dar sunt în Serbia, țară pe care o susțin și în chestiunea provinciei Kosovo. Și e ușor și la îndemână să stârnești un conflict atunci când ai nevoie să forțezi o mână sau să distragi atenția poate chiar și de la un război ca cel din Ucraina.

Dar ce se va întâmpla cu celelalte „avanposturi” rusești din Balcani? Și mă gândesc aici la Bosnia. Entitatea sârbă din Federație, Republica Srbska, este deja o „sovietă”. O creștere a prezenței militare NATO în fosta republică iugoslavă nu ar face decât să amâne ruperea ei de autoritatea de la Sarajevo.

Deocamdată vine luna septembrie, termenul limită dat de guvernul de la Priștina preschimbării actelor administrative eliberate de Serbia. Când Stoltenberg spune că NATO este gata să intervină dacă stabilitatea dintre Serbia și Kosovo va fi în pericol, Alexander Vucic declară că Belgradul nu-și dorește o escaladare a tensiunilor cu Priștina, dar în același timp liderul sârb nu face nimic pentru a se angaja într-un dialog real.

Poate că a venit vremea și pentru Alexander Vucic să se hotărască în ce direcție vrea să meargă: Est sau Vest?! Jocul acesta la două capete nu cred că va mai fi tolerat în viitorul apropiat. Și nu îl am în vedere doar pe Vucic când spun asta.

Mă gândesc și la Orban Viktor, șeful guvernului unui stat NATO și UE care se dovedește a fi calul troian al rușilor în Europa.

Politica lui obstrucționistă la nivelul Uniunii Europene, în special, este înghițită ca siropul de tuse de clubul comunitar de mai bine de 10 ani.

Tentativele lui de a deveni lider regional par să fi eșuat, asta însă pentru că Orban a rămas doar la nivelul retoricii negativiste, fără să fi venit măcar o dată cu un plan B.

Că acum se opune sancțiunilor europene impuse Rusiei, nici măcar asta nu era de neprevăzut de vreme ce a făcut-o încă din 2014.

Întrebarea e de ce îl acceptă sau mai bine zis până unde va mai fi lăsat să meargă șeful executivului de la Budapesta?

Cred sincer că Orban Viktor se apropie de momentul în care va deveni clovnul clasei. Din păcate, un clovn cu drept de veto.

E mai bine să îl ai sub ochi decât să nu știi ce meșterește pe sub bancă. Poate că toate acțiunile lui Orban Viktor ar putea duce în final a mult așteptata reformă a Uniunii Europene, dar nu în sensul propovăduit de șeful executivului de la Budapesta.

Deja lideri europeni importanți și președinta Comisiei Europene vorbesc din ce în ce mai des, uneori voalat, alteori răspicat, despre nevoia unei schimbări în ceea ce privește sistemul de adoptare a unor decizii comunitare.

Și asta, în scenariul în care Orban Viktor este omul rușilor, nu ar face decât să îi mai încurce Moscovei încă o iță, iar iliberalul ungur să devină istorie.

ANALIZE GEOPOLITICE: Războiul care a schimbat lumea și șase tendințe strategice pe care Rusia nu le mai poate opri

Revista Newsweek.ro constată că cele 100 de zile de război declanșat de Rusia în Ucraina au adus mutații politice de neimaginat cu doar câteva luni mai înainte.

Este adevărat, în ultimele săptămâni s-au constatat diferențe de vederi în interiorul taberei occidentale cu privire la condițiile păcii. În același timp, livrările de armament greu către Ucraina continuă și este posibil ca acestea să schimbe cursul confruntării în următoarele săptămâni și luni.

Da, Rusia continuă să distrugă și să aducă tot mai multe trupe pe teatrul de război. Dar aceasta nu poate schimba tendințele deja vizibile și care își vor lăsa amprenta asupra mersului lumii, indiferent de evoluțiile de pe terenul de luptă. 

Suedia și Finlanda abandonează neutralitatea și cer aderarea la NATO

Este un fapt cu adevărat istoric. Suedia iese dintr-o neutralitate de 200 de ani pentru a se alătura taberei nord-atlantice.

În timp ce vecina sa, Finlanda, renunță la politica ambivalentă față de URSS și Rusia, în schimbul căreia și-a menținut sistemul politic și economic liberal, după Cel de-al Doilea Război Mondial. 

De facto, cele două națiuni scandinave au fost considerate tot timpul ca fiind parte a lumii occidentale. În același timp, ele s-au mândrit mereu cu neutralitatea și pacifismul lor.

Dar atât la Stockholm cât și la Helsinki se discuta de mai mult timp cel puțin despre apropierea de NATO dacă nu chiar despre o aderare propriu-zisă.

Suedia și Finlanda au privit cu foarte multă teamă la creșterea agresivității Rusiei lui Putin. Anexarea Crimeei din 2014 a fost un prim semnal de alarmă, iar cele două guverne au trecut ime-diat la modernizarea armatelor. Opiniile publice rămâneau, însă, atașate ideii de neutralitate.

Până la invadarea Ucrainei, care a răsturnat totul. O schimbare de atitudine atât de bruscă în rândul a două națiuni democratice își găsește cu greu corespondent în istoria modernă. Rusia a reușit.

Danemarca iese din euroscepticism

La 1 iunie, danezii votau, în proporție de 67%, pentru aderarea la Politica de Apărare a Uniunii Europene.

În 1992, danezii s-au opus Tratatului de la Maastricht, care a a transformat Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană, planificând, printre altele, apariția monedei comune. 

Pentru a permite totuși intrarea în vigoare a Tratatului, danezii au aceptat în cele din urmă un compromis care le oferea mai multe derogări.

În baza lor, Danemarca a respins moneda unică, iar în 2015 s-a opus cooperării europene în domeniul justiției și afacerilor interne.

Acum, danezii au recurs la gestul invers și renunță, din proprie voință, la una dintre excepții, prin aderarea la politica europeană de apărare.

Stat membru al Uniunii Europene din 1972, Danemarca a fost caracterizată, în ultimele două decenii, de un pronunțat euroscepticism dovedind, pe de altă parte, un puternic angajament atlantist.

Iată că, de această dată, Danemarca se alătură unei forme de cooperare militară și strategică din cadrul Uniunii Europene, dând astfel mesajul că apărarea europeană este complementară Alianței Atlantice, nu opusă. Rușii au ajutat la această clarificare.

Polonia revine în tabăra europeană

După ce, la 28 mai, Seimul de la Varșovia a votat desființarea controversatei camere disciplinare, care putea pedepsi sau demite orice magistrat, Comisia Europeană a aprobat – în sfârșit – PNRR-ul polonez.

Astfel, este deschisă calea pentru ca Polonia să poată primi cele 35 de miliarde de euro, sub formă de granturi și împrumuturi, sume necesare refacerii economiei după criza sanitară.

Momentul marchează o revenire a Poloniei la masa Europei „frecventabile“, iar aceasta nu poate fi desprinsă de războiul de agresiune dus de Rusia împotriva Ucrainei.

Polonia se află în „prima linie“ în raport cu războiul, a fost afectată din plin de criza refugiaților și este un sprijinitor puternic al Ucrainei, inclusiv în privința aprovizionării cu echipamente de război sau a facilitării exporturilor. 

Este adevărat, la inițiativa unor europarlamentari din grupul Renew Europe, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen ar putea trece printr-o moțiune de cenzură în urma deciziei de a aproba PNRR-ul Poloniei.

Dar decizia strategică este pe masă: Polonia este un aliat puternic al Vestului, în contextul războiului, iar Varșovia este gata să devină mai flexibilă. O evoluție la care puțini se așteptau în urmă cu câteva luni. Rușii au făcut-o posibilă. 

Ungaria, tot mai izolată în Europa: pericolul Articolului 7

În privința relațiilor din interiorul Uniunii Europene, Ungaria se află acum la polul opus în raport cu Polonia. Politica pro-rusă a guvernului lui Viktor Orban i-a exasperat pe cei de la Varșovia, care au văzut în agresiunea declanșată de Kremlin o adevărată amenințare existențială. 

S-a rupt astfel – cu zgomot – un parteneriat de lungă durată în centrul Europei, între două guverne iliberale. Și, odată cu venirea la putere a unui guvern liberal în Cehia, am asistat la prăbușirea Grupului Vișegrad (V4), care, din motorul liberalismului în Europa Centrală și de Est, în anii 1990-2000, a devenit simbolul iliberalismului și euroscepticismului, în ultimul deceniu.

În ultimii ani, Ungaria și Polonia s-au sprijinit reciproc în Consiliul European, zădărnicind astfel adoptarea de sancțiuni pentru cele două guverne, din cauza încălcării normelor referitoare la democrație și statul de drept. 

Acum, Ungaria nu doar că a rămas singurul stat membru al UE cu PNRR-ul încă blocat la Comisia Europeană, dar împotriva sa a fost declanșat și mecanismul de condiționalitate a fondurilor europene de statul de drept. Budapesta are în față perspectiva sumbră de a nu mai primi niciun cent de la Comisia Europeană.

Mai rău, ruptura de Polonia – pe care vizita la Varșovia a noii președinte ungare Katalin Novak nu a reușit să o repare – poate veni cu ceva și mai rău pentru Budapesta decât tăierea banilor europeni: izolarea în cazul declanșării Articolului 7 din Tratatul UE, care ar putea merge până la pierderea dreptului de vot în Consiliu.

În condițiile în care aliații europeni sunt și așa exasperați de atitudinea Budapestei în contextul războiului, ruptura de aliatul polonez poate aduce Ungaria într-o situație limită. 

Serbia, lăsată singură până și de vecinii ei

Refuzul Macedoniei de Nord, a Muntenegrului și Bulgariei de a permite survolul pentru aeronava ministrului rus de Externe Serghei Lavrov este extrem de semnificativ. 

Nu doar că au zădărnicit vizita programată la Belgrad, în 7 iunie, dar au transmis un mesaj clar: respingem intențiile Kremlinului de a destabiliza Balcanii.

Lavrov plănuia să vină la Belgrad cu un mesaj puternic de susținere a liderului separatist bosniac Milorad Dodik. Pentru Kremlin,  declanșarea unui conflict în Balcanii de Vest ar fi un mare avantaj, pentru că ar distrage atenția europenilor de la războiul din Ucraina. 

Dar atitudinea agresivă a Moscovei s-a lovit de rezistența a trei mici națiuni și a scos în evidență izolarea Serbiei, singurul aliat din Balcani.

Statele central-asiatice, tot mai reticente față de Kremlin

De la izbucnirea invaziei rusești în Ucraina, mai multe țări din Asia Centrală s-au distanțat de Moscova, arată o recentă analiză a rețelei tv France 24.

De la declanșarea invaziei, Kazahstanul și alte țări din regiune au sugerat prin numeroase gesturi distanțarea lor de puternicul lor aliat și vecin.

Manifestații pro-Ucraina s-au organizat, de exemplu, în Kazahstan, acolo unde adunările publice sunt strict controlate și unde, în decembrie, Rusia a intervenit brutal pentru a pune capăt unei revolte populare.

Uzbekistanul și Kazahstanul au trimis câteva zeci de tone de ajutor umanitar la Kiev, în principal materiale medicale. Ambele țări, care au relații bune cu Ucraina, nu recunosc independența celor două republici autoproclamate Donețk și Luhansk.

Îngrijorări se fac resimțite și în alte republici central-asiatice unde, după invazia rusă, o întrebare persistă: nu cumva, următorul va fi cineva dintre noi?

Un lucru e clar: după 24 februarie, în Asia Centrală, teama a luat locul atitudinii până acum binevoitoare sau măcar ambivalente față de Moscova. 

NOTĂ:

Rzeczpospolita, cel mai important cotidian din Polonia, a scris recent că unul dintre cei mai apropiați aliați și vecini ai Rusiei, Kazahstanul, a refuzat să trimită trupe în Ucraina pentru a sprijini ofensiva rusă și, de asemenea, nu recunoaște republicile separatiste Donețk și Lugansk, scrie Rzeczpospolita, cel mai important cotidian din Polonia.