CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GEORGE ORWELL: «Tu și bomba atomică»

Având în vedere cât de probabil este să fim cu toții sfârtecați în bucățele în următorii cinci ani, bomba atomică nu a generat atât de multe discuții precum m-aș fi așteptat. Ziarele au publicat numeroase diagrame, nu foarte folositoare pentru cetățeanul de rând, despre protoni și neutroni, și cum se comportă aceștia, și se tot repetă afirmația inutilă conform căreia „bomba ar trebui să fie pusă sub control internațional.”

Dar s-au spus curios de puține lucruri, cel puțin în presă, despre acea chestiune care e de cel mai presant interes pentru noi toți, și anume: „Cât de dificil de făcut sunt chestiile astea?”.

Asemenea informații care au ajuns la urechile noastre, ale marelui public, pe acest subiect, ne-au parvenit într-un mod destul de indirect, prin decizia Președintelui Truman de a nu transmite anumite secrete URSS-ului.

În urmă cu câteva luni, când bomba era doar un zvon, circula pe scară largă credința că divizarea atomului este doar o problemă de fizică, și că atunci când fizicienii o vor rezolva, o armă nouă și devastatoare va fi accesibilă aproape oricui. (În orice moment, conform zvonului respectiv, un nebun singuratic dintr-un laborator ar putea să pulverizeze lumea civilizată, cu aceeași ușurință cu care ai pune mâna pe o petardă).

Dacă acest lucru ar fi fost adevărat, întregul curs al istoriei ar fi fost schimbat în mod abrupt. Distincția dintre statele mari sau mici ar fi fost obliterată, și puterea Statului asupra individului ar fi fost serios diminuată.

Dar din remarcile Președintelui Truman și din varii comentarii care s-au făcut asupra lor, reiese că bomba este exorbitant de scumpă și că producerea ei ar presupune un enorm efort industrial, pe care numai trei sau patru țări din lume sunt capabile să îl facă.

Acest punct este de o importanță cardinală, deoarece poate însemna că descoperirea bombei atomice, departe de a schimba cursul istoriei, nu va face altceva decât să intensifice curentele care s-au concretizat deja în ultimii zece ani.

Este un lucru binecunoscut faptul că istoria civilizației este în mare parte o istorie a armelor. S-a tot subliniat în mod particular conexiunea dintre descoperirea prafului de pușcă și răsturnarea feudalismului de către burghezie.

Și deși nu am niciun dubiu că pot fi identificate și excepții, cred că regula următoare este în general adevărată: epocile în care arma dominantă este una scumpă sau dificil de fabricat tind să fie epoci ale despotismului, în vreme ce atunci când arma dominantă este ieftină și simplu de produs, oamenii obișnuiți au o șansă.

Așadar, pe când tancurile, navele de război și bombardierele sunt arme inerent tiranice, puștile, muschetele, arcurile și grenadele de mână sunt arme inerent democratice. O armă complexă îi face pe cei puternici mai puternici, în vreme ce o armă simplă – atâta vreme cât nu are un contra-răspuns – le ascute ghearele celor slabi.

Marea epocă a democrației și a autodeterminării naționale a fost epoca muschetei și a puștii. După ce s-a inventat cremenea, și înainte de inventarea capsei detonatoare, muscheta era o armă relativ eficientă, și în același timp suficient de simplă cât să poată fi produsă aproape oriunde.

Combinația acestor calități a făcut posibil succesul revoluțiilor americane și franceze, și a făcut din insurecțiile populare o treabă mult mai serioasă decât ar putea fi în ziua de azi. După muschetă a venit pușca cu încărcare prin chiulasă.

Aceasta era prin comparație ceva mai complexă, dar tot putea fi produsă de zeci de țări, și era ieftină, ușor de transportat ilegal și economică cu muniția. Chiar și cele mai înapoiate țări puteau întotdeauna să pună mâna pe puști dintr-o sursă sau alta, așa că burii, bulgarii, abisinienii, marocanii – și chiar tibetanii – au putut să se lupte pentru independența lor, uneori cu succes.

Dar ulterior fiecare stadiu de dezvoltare al tehnicii militare a favorizat statul în fața individului, și țările industriale în raport cu cele mai înapoiate tehnologic. Sunt din ce în ce mai puține centre de putere

. Deja, în 1939, mai erau doar cinci state capabile să poarte războaie pe scară largă, iar acum mai sunt doar trei – și în ultimă instanță, poate chiar numai două.

Acest curent este evident de ani de zile, și a fost subliniat de câțiva observatori chiar și înainte de 1914. Lucrul care l-ar putea inversa este descoperirea unei arme – sau, ca să mă exprim mai general, a unei metode de a lupta – care să nu fie dependentă de concentrații uriașe de instalații industriale.

Din varii semne, putem deduce că rușii nu posedă încă secretul construirii bombei atomice; pe de altă parte, pare să existe un consens în opinii că este o chestiune de doar câțiva ani până îl vor poseda. Așadar avem înaintea noastră prospectul a două sau trei super-state monstruoase, fiecare posesoare a unei arme prin intermediul căreia milioane de oameni ar fi uciși în câteva secunde, care își vor diviza lumea între ele.

S-a presupus oarecum în pripă că acest lucru va presupune războaie mai mari și mai sângeroase, și poate chiar sfârșitul civilizației mașinilor. Dar să presupunem – și acesta este cel mai probabil scenariu – că marile națiuni supraviețuitoare vor face un acord tacit să nu folosească niciodată bomba atomică una împotriva celeilalte.

Să presupunem că o vor folosi, sau vor amenința că o vor folosi, doar împotriva celor incapabili să riposteze. În acest caz ne-am întors în același loc din care am plecat, singura diferență fiind aceea că puterea este concentrată în și mai puține mâini și că perspectiva popoarelor vasale și a claselor asuprite este una și mai lipsită de speranță.

Când James Burnham a scris Revoluția managerială, multor americani li se părea probabil că nemții vor câștiga războiul în Europa, și era așadar natural să presupună că Germania, și nu Rusia, va domina marele continent Eurasiatic, în vreme ce Japonia va rămâne stăpână peste Asia de Est. Acest lucru a fost o greșeală de calcul, dar ea nu afectează argumentul principal. Pentru că imaginea geografică a noii lumi oferită de Burnham s-a dovedit a fi corectă.

Din ce în ce mai evident suprafața Pământului este parcelată între trei mari imperii, fiecare izolat și fără contact cu restul lumii, și fiecare dintre ele conduse, sub o acoperire sau alta, de o oligarhie autoproclamată.

Târguiala cu privire la stabilirea frontierelor este în curs, și va continua vreo câțiva ani de-acum încolo, iar a treia dintre aceste super-puteri, Asia de Est, dominată de China – este încă în stadiul de potențialitate, mai degrabă decât de actualitate.

Dar curentul general este unul de netăgăduit, și orice descoperire științifică din ultimii ani nu a servit decât la accelerarea lui.

Ni s-a spus odată că avionul a „abolit frontierele”; de fapt, frontierele au devenit cu adevărat impenetrabile numai de când avionul a devenit o armă serioasă. Radioul era odată lăudat ca o modalitate de a promova înțelegerea și cooperarea; s-a dovedit a fi un mod de a izola o națiune de alta.

Bomba atomică ar putea finaliza acest proces prin lipsirea claselor exploatate și a oamenilor de orice putere de a se revolta, și în același timp i-ar pune pe posesorii bombei pe picior de egalitate militară. Fără puterea de a se cuceri unul pe celalalt, aceste state vor continua să conducă lumea împreună, și e dificil de văzut cum ar putea fi înclinată balanța altfel decât prin schimbări demografice lente și imprevizibile.

De patruzeci sau cincizeci de ani încoace, d-nul H. G. Wells și alții ne-au prevenit că omul este în pericol de a se autodistruge cu propriile sale arme, lăsând furnicile sau vreo altă specie gregară să ne ia locul.

Oricine a văzut orașele în ruină din Germania va găsi această idee cel puțin plauzibilă. Cu toate acestea, dacă ne uităm la lume ca la un întreg, tendința este, deja de mai multe decenii, să virăm nu către anarhie, ci către reimpunerea sclaviei.

Este posibil că nu ne îndreptăm spre un haos generalizat, ci către o epocă la fel de oribil de stabilă ca imperiile sclavagiste ale Antichității. 

Teoria lui James Burnham a fost mult discutată, dar foarte puțini oameni s-au gândit până acum la implicațiile ei ideologice – și anume, la tipul de viziune asupra lumii, tipul de credințe și structura socială care ar fi probabil dominante într-un stat în același timp de necucerit și într-o permanentă stare de „război rece” cu vecinii săi.

Dacă bomba atomică s-ar fi dovedit a fi ceva ieftin și ușor de manufacturat, precum o bicicletă sau un ceas cu alarmă, ar fi avut potențialul de a ne plonja înapoi în barbarie, dar ar fi însemnat, pe de altă parte, sfârșitul suveranității naționale și a poliției de stat ultra-centralizate.

Dacă în schimb, așa cum pare să fie cazul, este un obiect rar și costisitor, la fel de greu de produs ca o navă de război, este mult mai probabil că va pune capăt războaielor pe scară largă cu costul prelungirii indefinite a acelei „păci care nu este pace”.

George Orwell, «Tribune», 19 octombrie 1945

25/04/2022 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , | Un comentariu

Pentru Soljenițîn, sistemul sovietic a fost unic în istoria lumii pentru că îi obliga pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”. ”Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”

Despre Aleksandr Soljeniţîn: Atunci când cuvântul devine dinamită |  Contributors

ALEKSANDR SOLJENIȚÎN,unul dintre marii scriitori care au marcat a doua jumătate a secolului XX,s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk.

A luptat în al Doilea Război Mondial (între anii 1942 și 1945), fiind decorat.

În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin și a petrecut opt ani în închisoare și în lagăre de muncă, apoi încă trei ani a avut domiciliu forțat.

Eliberat in 1953, la termen, si trimis in exil in satul Kok-Terek din Kazahstan. Acestia au fost poate cei mai importanti ani din viata lui – ani in care si-a schimbat intreaga viziune asupra vietii, a lumii, a comunismului si a Revoluției Ruse. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica și a început să scrie.

Profitand de politica „de dezghet” a lui Hrusciov, scrie celebra nuvela-roman „O zi din viata lui Ivan Denisovici.” Aceasta nuvela a obtinut aprobarea personala a lui Hrusciov pentru a fi publicata si i-a adus aproape instantaneu celebri­tatea interna si internationala.

Dupa mazilirea lui Hrusciov in 1965, Soljenitin intra in conflict direct cu conducerea so­vietica si cu KGB-ul, supravietuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otravire.

Alexandru Soljenitin a imortalizat acesti ani de lupta cu aparatul de stat sovietic in cartile „S-a luat vitelul in coarne cu stejarul” si „Prietenii nevazuti”. Cu ajutorul acestor „prieteni neva­zuti” a reusit sa scrie clandestin si sa trimita pe microfilm, in Occident, „Arhipelagul Gulag”, „Pavilionul Cancerosilor” – izvorata din propria lupta cu maladia, „Primul Cerc” si altele. Ultimele doua amintite au fost publicate in Occident aproape imediat si, impreuna cu „Ivan Denisovici”, i-au adus lui Soljenitin, la propunerea lui Francois Mauriac, premiul Nobel pentru literatură din 1970.

In anul 1973, faimoasa poliție secretă sovietică KGB, intra in posesia unei copii a „Arhipelagului”. In urma interogatoriului, persoana la care se gasise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljenitin sa nu mai amâne publicarea „Arhipelagului”, care a aparut in acelasi an la Paris.

La apariția în Occident a celor trei volume din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraționar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. Aproape imediat, pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare și expulzat din URSS. Familia il va urma in scurt timp in exil.

În decembrie intră în posesia Premiului Nobel. Din 1975 se stabilește în Statele Unite, unde continuă să scrie. Incepe o noua etapa din viata scriitorului. In momentul expulzarii era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Dar Soljenitin nu a ales faima, ci adevărul.In discursul sau de la Londra in 1983, la primirea Premiului Templeton – echivalentul Nobelului pentru progres in spiritualitate si religie – a identificat sursa răului din acest „nefericit se­col XX” in faptul că”Oamenii au uitat de Dumnezeu”.

În 1990, după căderea comunismului, își recapătă cetățenia rusă.

A decedat pe 3 august 2008, la Moscova.

Soljenițîn: Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării.

Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

Aleksandr Soljenițîn, într-o culegere de eseuri din anii 1970, «Voci de sub dărâmături», scria că nu oprimarea materială era aspectul cel mai rău la sistemul sovietic: „Omul poate trăi în asemenea condiții fără să-i fie afectată esența spirituală”.

Pentru el, sistemul sovietic este unic în istoria lumii pentru că îi obligă pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”.

Prioritatea absolut esențială nu este obținerea libertății politice, ci câștigarea libertății interioare proprii din păienjenișul minciunii.

Cei care „se duc de bunăvoie cu câinii neadevărului” nu vor putea să se justifice în fața vieții, a istoriei, a prietenilor lor sau a copiilor lor.

„Care este sacrificiul? Să reziști ani de zile fără să respiri cu adevărat, înghițind duhori? Sau să începi să respiri, așa cum are dreptul orișice om de pe acest pământ? Ce fel de cinic s-ar aventura să obiecteze cu voce tare în fața unei asemenea reguli de neparticipare la minciună?

Oh, vor fi oameni care vor obiecta, pe loc și cu nevinovăție: ce este minciuna? Unde se sfârșește minciuna și începe adevărul? În orice situație dialectică concretă istoric etc. – toate evaziunile de care mincinoșii s-au folosit în ultima jumătate de secol.

Dar răspunsul nici că poate fi mai simplu: hotărăște singur, după cum îți dictează conștiința. Și-ți va fi de ajuns pentru mult timp. În funcție de propriul orizont, de experiența de viață și de educație, fiecare persoană își va avea propria concepție asupra liniei dincolo de care începe minciuna publică și de stat: unii o vor vedea ca fiind întrutotul îndepărtată de ei, în timp ce alții o vor simți ca pe o frânghie care deja îi strânge de grumaz.

Și acolo, în locul unde tu însuți, cu toată sinceritatea, vezi granița minciunii, este locul unde este necesar să refuzi să te supui acelei minciuni. Este necesar să alungi acea parte a minciunii care ție îți e limpede și evidentă.

Ce înseamnă să nu minți? Nu înseamnă neapărat să propovăduiești în stânga și-n dreapta adevărul, în gura mare (ferească sfântul!). Nu înseamnă nici măcar să mormăi abia auzit ce gândești.

Înseamnă, pur și simplu: să nu spui ceea ce nu gândești, iar aici intră să nu șoptești aprobator, să nu deschizi gura, să nu ridici mâna, să nu-ți dai votul, să nu schițezi un zâmbet, să nu participi cu prezența, să nu te ridici în picioare și să nu aplauzi.  

Muncim în diverse domenii și ne învârtim în diverse cercuri sociale. Cei care lucrează în domenii umaniste și toți cei care studiază se trezesc mult mai profund și mai inextricabil implicați în minciună și în participarea la minciună – sunt îngrădiți de jur împrejur cu strat după strat de minciună.

În domeniul științelor tehnice poate fi mai ingenios evitată, dar chiar și așa, nu poți scăpa zilnic să nu intri pe vreo ușă, să nu participi la vreo ședință, să nu-ți pui semnătura pe ceva sau să nu-ți asumi vreo obligație care echivalează cu o supunere lașă în fața minciunii.

Minciuna ne înconjoară la serviciu, pe drumul spre serviciu, în ceea ce facem în timpul nostru liber – în tot ce vedem, auzim și citim.

Și exact la fel cum formele minciunii variază, și formele de rezistență în fața ei pot să varieze. Oricine își oțelește inima și deschide ochii la tentaculele minciunii, în orice situație, în fiecare zi și-n fiecare ceas, își dă seama ce este bine să facă.

Da, e un gând îngrozitor! La început, găurile din filtru sunt atât de strâmte, atât de teribil de strâmte: poate cineva cu atât de multe trebuințe să se strecoare printr-o deschizătură atât de mică?

Dați-mi voie să-l liniștesc pe cel care întreabă: doar la intrare este așa, chiar la început de tot. Foarte curând, nu prea departe, găurile se lărgesc și-și moaie strânsoarea, iar în cele din urmă nu te mai strâng deloc. Da, bineînțeles că te va costa!

Dizertații care nu se mai țin, diplome anulate, retrogradări, concedieri, expulzări, uneori chiar deportări. Dar nu vei fi aruncat în foc. Nici zdrobit sub șenile de tanc. Și vei avea în continuare hrană și adăpost deasupra capului.

Calea aceasta este cea mai sigură și mai accesibilă dintre toate cele care se deschid omului obișnuit de pe stradă. Dar este și cea mai eficace! Numai noi, cunoscându-ne sistemul, putem să ne închipuim ce se va petrece atunci când mii și zeci de mii de oameni pornesc pe această cale, cum se va curăța și se va transforma țara noastră fără gloanțe și fără vărsare de sânge.

Calea aceasta este însă și cea mai morală: vom începe această eliberare și curățire cu propriile noastre suflete. Înainte de a ne purifica țara, ne vom fi purificat pe noi înșine. Și numai aceasta este singura ordine corectă istoric căci la ce bun să curățăm aerul țării noastre, dacă noi rămânem murdari?

Lumea va spune: e prea nedrept față de cei tineri! La urma urmei, dacă nu rostești minciuna obligatorie la examenul tău de științe sociale, te vor pica și te vor da afară din facultate, iar studiile și viața ta vor fi date peste cap…

Nedrept față de tineri? Dar al cui este viitorul, dacă nu al lor? De la cine ne așteptăm să alcătuiască elita de sacrificiu? De dragul cui ne chinuim gândind la viitor? Suntem deja bătrâni. Dacă ei, cei tineri, nu construiesc o societate onestă, nu o vor vedea niciodată cu ochii lor”.

„Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”.

Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării. Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

„Acolo vom găsi, neglijată de noi, cea mai simplă, cea mai accesibilă cheie spre eliberare: o neparticipare personală la minciuni! Chiar dacă totul este acoperit de minciuni, chiar dacă totul se află sub stăpânirea lor, să rezistăm în cel mai mărunt mod cu putință: să nu las ca domnia lor să se exercite și prin mine!”

Fragment din eseul Nu trăi în minciună, scris de Soljenițîn în 1974, chiar înainte să fie arestat și trimis în exil:

„În timiditatea noastră, așadar, să facem fiecare o alegere: dacă, în mod conștient, să rămână fiecare un slujitor al neadevărului – bineînțeles, nu din înclinație, ci ca să poată pune o pâine pe masă, cea care crește copiii în spiritul minciunii – sau dacă să se scuture de minciuni și să devină un om cinstit, demn de respect atât din partea copiilor săi, cât și a contemporanilor.

Iar din ziua aceea:

– Nu va scrie de acum înainte, nu va semna și nici nu va tipări în niciun fel, nicio singură frază care în opinia lui distorsionează adevărul.

– Nu va rosti o asemenea frază nici în conversații particulare, nici în prezența mai multor oameni, nici în numele său, nici la îndemnul altcuiva, indiferent dacă în rol de agitator, profesor, educator sau în rol la teatru.

– Nu va descrie, nu va susține și nu va difuza nici măcar o singură idee despre care vede bine el însuși că este falsă sau distorsionează adevărul, indiferent dacă în pictură, sculptură, fotografie, științe tehnice sau muzică.

– Nu va cita, scoasă din context, nici verbal și nici în scris, nicio rostire a altcuiva astfel încât să-i facă acestuia plăcere, să-și asigure lui însuși un culcuș moale sau să dobândească un succes în munca lui, dacă el nu împărtășește întru totul ideea citată sau dacă aceasta nu reflectă corect chestiunea în cauză.

– Nu se va lăsa să fie obligat să participe la demonstrații sau întâlniri, dacă acestea sunt contra dorinței sau voinței lui, nu va purta în mână și nici nu va ridica în sus un afiș sau un slogan pe care nu îl acceptă în totalitate.

– Nu va ridica mâna să voteze pentru o propunere cu care nu simpatizează sincer, nu va vota nici la vedere, nici secret, pentru o persoană pe care o consideră nedemnă de încredere sau nepricepută.

– Nu se va lăsa să fie târât la o întâlnire unde se poate aștepta la o discuție forțată sau distorsionată a unei chestiuni. Va părăsi imediat discuția din cadrul unei întâlniri, ședințe, conferințe sau prelegeri, sau din cadrul unui spectacol de teatru sau film, dacă aude pe vreun vorbitor spunând minciuni sau rostind absurdități ideologice ori proferând propagandă nerușinată.

– Nu se va abona și nici nu va cumpăra un ziar sau o revistă în care informația este deformată și faptele brute sunt ascunse. Firește că nu am enumerat toate abaterile posibile și necesare de la minciună. Dar un om care se purifică pe sine va deosebi cu ușurință alte situații, cu perspectiva lui curățată de neadevăr.

Nu, nu va fi la fel pentru toți, la început. Unii, la început, își vor pierde slujbele. Pentru tinerii care vor să trăiască în adevăr, aceasta le va complica în primă instanță viața lor foarte tânără, și încă foarte mult, pentru că li se va cere să recite o grămadă de minciuni, și este necesar ca ei să facă o alegere.

Dar nu există portițe de scăpare pentru nimeni, dacă vrea să fie cinstit. În fiecare zi dată, oricare dintre noi se va confrunta cu cel puțin una dintre alegerile pomenite mai sus, chiar și în cea mai aparent protejată dintre științele tehnice. Ori adevăr, ori minciună: spre independență spirituală sau spre servitute.

Iar cel care nu este îndeajuns de curajos încât să-și apere sufletul… nu-l lăsați să se mândrească cu vederile lui «progresiste», nu-l lăsați să se laude că este academician sau artist al poportului, o personalitate emerită, un general!

Lăsați-l să-și spună în sinea lui: sunt unul din turmă și un laș. Mi-e absolut indiferent, câtă vreme nu sufăr de foame și frig”; (anonimus.ro).

04/12/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RESTITUTIO: NICOLAE IORGA despre Basarabia

FOTO-VIDEO] IN MEMORIAM: Nicolae Iorga-80 de ani de la asasinarea  „Apostolului Neamului”! | Radio România Reșița

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Greșelile nu se iartă, ci se repară”, mărturisea Nicolae Iorga, savantul român născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani şi asasinat pe 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova.

George Călinescu, vorbea despre rolul pe care acest mare român l-a avut în primele decenii ale secolului XX, ca despre acela al unui „Voltaire”, al unui Părinte spiritual ce a scris și înfăptuit istoria neamului nostru.

În volumul  Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Harta Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare | Melidonium

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Dom­niei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucră­torii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celei­lalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul mol­dovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Raptul Basarabiei 1940, de Ion Şişcanu | Recenzii filme și cărți

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

03/08/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: