O ÎNTREBARE FUNDAMENTALĂ: sunteți siguri că știți ce e liberalismul, social democratia, socialismul sau comunismul?

Conform celor mai recente relatări ale Fundației Memorialul Victimelor Comunismului, 50% dintre cei care aparțin generației millennials* din zilele noastre (n.t.: persoanele care în prezent au vârsta cuprinsă între 18 și 34 ani) văd socialismul sau comunismul ca fiind ideologia politică ideală.

Jumătate dintre ei și-au găsit eroii în dictatori precum Iosif Stalin, Mao Zedong, Lenin, Che și Kim Jong Un.

Țara care a devenit cea mai bogată pe pământ prin capitalism arată semne alarmante de abandonare a rădăcinilor sale.

O mare parte din acest trend se datorează analfabetismului istoric și eșecului de a învăța o întreagă generație despre distrugerile și crimele care au fost comise de regimurile comuniste anterioare. În același timp, ei nu sunt informați despre eșecurile și disperarea cu care se confruntă țările comuniste actuale, cum ar fi Venezuela și Cuba.

Tinerii millenials de azi au chiar dificultăți în a defini socialismul și comunismul. Ei se simt în contradicție cu capitalismul și simt că orice alternativă ar fi mai bună, deși mulți nu au început să lucreze sau să devină o parte a forței de muncă, datorită politicilor pro Wall Street.

Una dintre momelile socialismului este aceeași propagată de însuși Karl Marx: împărțirea bogăției. Persoanele cu venituri mari și bogăție moștenită sunt considerate ca privând în mod nedrept restul populației de o ”parte echitabilă”, deși majoritatea generației millenials nu este în măsură să elaboreze clar conceptul. O singură treime a generației millenials abia poate să definească corect socialismul. Numai jumătate poate identifica capitalismul ca un sistem economic de piață liberă care le-a adus milioanele de strămoși pe țărmurile americane.

Pentru cei care au crezut că Războiul Rece a luat sfârșit, aceste tendințe sunt un apel tulburător la trezire. De data aceasta, totuși, frigul nu este de peste Atlantic. Socialismul este în creștere, ca o amenințare pentru America, dar amenințarea provine de la cea mai nouă generație a alegătorilor americani, care poate nici măcar nu erau născuți atunci când Zidul Berlinului s-a prăbușit magnific, spre bucuria a milioane de oameni.

Millenials au crescut, în mod ironic, în timpul uneia dintre perioadele cele mai prospere ale istoriei, fiind în același timp indoctrinați cu ideologiile pentru care bunicii lor au murit tocmai pentru a le șterge orice urmă.

Socialismul nu mai este văzut ca o amenințare. În schimb, ideologia temută cândva, este acum sărbătorită ca fiind ”mișto”. În anumite cercuri, ea transmite o revendicare automată a virtuții. Și mii de millenials sunt hrăniți zilnic cu bucuriile socialismului, de către o mass-media din ce în ce mai stângistă. A existat o mass-media asemănătoare, care a lăudat implementarea comunismului lui Lenin  ca fiind un ”ideal nobil”. Din punct de vedere politic, s-ar putea să închidem cercul în mai puțin de 100 de ani.

Mulți americani simt nevoia unui sistem educațional care să învețe despre consecințele faptice ale comunismului și posibilitățile economice oferite de capitalism. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ei se tem că realitățile unei societăți fără clase pot deveni prea reale.

Alegerea lui Donald Trump la președinția americană a subliniat părtinirea mediatică față de socialism și liberalism, în timp ce libertatea și capitalismul sunt prezentate în imagini din ce în ce mai întunecate și negative. Jurnaliștii nu se mai simt obligați să raporteze fapte.

În schimb, opiniile, indiferent cât sunt de inexacte, trec drept jurnalism. Iar aceste opinii sunt absorbite cu nerăbdare de generația millenials, care caută așa-numitele ”spații sigure”. Deși definiția reală nu poate fi precizată în mod clar, spațiile sigure par a fi orice loc unde nu există capitalism. Aproape jumătate dintre millenials susțin că doresc să locuiască într-o țară socialistă, protejați cu grijă de libertățile și obligațiile Primului Amendament. Cu toate acestea, datorită sistemului nostru educațional, aceiași millenials nu pot să definească corect nici socialismul, nici comunismul, nici capitalismul.

Regimurile comuniste au fost transplantate la duzini (de tări), de când Lenin a mărsăluit spre Moscova. Și s-au prăbușit în număr aproape egal. Doar câteva țări comuniste care luptă și suferă de foame continuă să se agațe de un fir destrămat, evident fără să țină cont de suferința popoarelor lor.

Dacă școlile noastre s-ar strădui să explice adevărul despre comunism, ar învăța că:

1. Comunismul împiedică creativitatea și ambiția personală. Individul este doar o parte a întregului.
2. Atât în Rusia, cât și în China, au îndurat foametea și moartea peste 40 de milioane de cetățeni, prin colectivizarea forțată, după ce guvernul a naționalizat fermele mici. Redistribuirea forțată a proprietății face parte integrantă din Manifestul lui Marx.
3. Mult lăudata căutare a generației millenials pentru ”egalitate” se traduce în sărăcie egală pentru toți. Sub socialism, nu există motivația pentru a lucra și pentru a prospera. Revoltele unui segment mai ambițios din populațiile comuniste au dărâmat mai multe regimuri, inclusiv în Rusia.
4. Succesul dovedit al capitalismului este o amenințare la adresa regimurilor comuniste, dintre care unele ar acționa cu ușurință pentru a distruge America. Unii millenials vin, de fapt, în întâmpinarea acestei idei.
5. Lipsa de motivație pentru munca efectivă cauzează ineficiență la toate nivelurile de guvernare, inclusiv distrugerea terenurilor și a rezervelor de apă, critice din punct de vedere ecologic.
6. Argumentul generației millenials împotriva monopolurilor capitaliste ignoră faptul că sub socialism și comunism există doar un singur monopol – guvernul.
7. În timp ce argumentul lui Marx pentru lupta de clasă ar fi putut avea o fărâmă de valabilitate într-o epocă în care oamenii erau guvernați de capriciile monarhilor dictatoriali, capitalismul a făcut posibilă o clasă mijlocie puternică, ștergând astfel liniile dintre clasele superioare și cele inferioare. Restul țărilor comuniste de astăzi au doar două clase: o clasă dominantă mică, dar puternică, și restul populației sărace. Elitismul absolut, deplâns de marxiști, poate să se dezvolte numai într-o societate marxistă.
8. Regimurile comuniste au nevoie de ascultare absolută. Cel puțin 80 de milioane de persoane au fost ucise de la începutul secolului al XX-lea, pentru a menține în viață mitul unui stat comunist sau socialist viabil.

Din nefericire, generația millenials este în mare parte inconștientă și indiferentă față de faptele de mai sus. Iar școlile noastre și mass-media liberală joacă rolul celor mai înfocați susținători ai socialismului, așa cum nici Karl Marx nu a reușit să fie. Lui îi lipsea credința înnăscută a capitalismului în libertatea presei, dar și faptul că inovațiile capitaliste au făcut posibilă difuzarea de știri și informații tuturor cetățenilor interesați.

Nota traducatorului: Este 6 martie. La 6 martie 1945, sub presiunea forțelor sovietice și atenta coordonare a lui Andrei Vișinski – fost Procuror General al Uniunii Sovietice între 1935 și 1939, în timpul sângeroaselor epurări staliniste și adjunctul ministrului sovietic de Externe – în România a fost instalat primul Guvern comunist din istoria țării, condus de Petru Groza.

Putem considera aceasta zi ca fiind de asemenea ziua de naștere a temutei Securități a statului comunist, cea care s-a făcut apoi vinovată de nenumărate crime și încălcări ale drepturilor omului.

Securitatea a contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menținerea regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem formidabil de supraveghere și represiune. Din instrumentarul Securității au făcut parte arestările în miezul nopții, bătaia, tortura, crima și violul.

*În Lumea Occidentală, milenialii (denumiți și Generația Y) sunt cohorta demografică ce a urmat Generației X, o sintagmă ce se referă la generația persoanelor născute în intervalul aproximativ 1961–1980 (granițele variază de la o sursă la alta; în plus, există decalaje între diferitele spații geopolitice).

Sintagma e folosită în demografie, științe sociale, marketing și frecvent pusă în legătură cu cultura de masă.

Demografii și cercetătorii folosesc de obicei începutul anilor 1980 ca dată de naștere a primilor mileniani, și mijlocul anilor 1990 până la începutul anilor 2000 ca ultimi ani.Generația⁠ lor este în general caracterizată prin gradul de utilizare și familiaritatea sporită cu tehnologiile de comunicație, media și digitale.

În cele mai multe părți ale lumii, maturizarea lor a fost marcată de o ascensiune a abordării liberale în politică și economie; efectele acestui mediu sunt încă discutate.

Sursa: https://ortodoxinfo.ro infricosator-generatia-y-tineri-americani-sub-36-de-ani-sprijina-socialismul-si-comunismul-intrebare-fundamentala

Articolul original a apărut în Gold Telegraph, autor Alex Deluce: http://www.goldtelegraph.com/millennials-unprecedented-support-socialism-communism.Traducerea OrtodoxInfo

Publicitate

Două mari lucrări ale erei post-război rece: ”Ciocnirea civilizațiilor” a lui Samuel P. Huntington și ”Sfârșitul istoriei” de Francis Fukuyama

Samuel P. Huntington (1927 – 2008), este un fost profesor la prestigioasa Universitate americană Harvard și un analist politic care a câștigat o notorietate internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1996), în care susținea teza, instaurării la sfârșitul Războiului Rece a unei noi ordini mondiale .

Teoria propusă de acesta a fost formulată pentru prima oară în 1993, în revista “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”.

Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992).

Dar chiar înainte de apariția acestei faimoase lucrări, Huntington era deja un om de știință proeminent.

Cartea sa din 1957, The Soldier and the State: Theory and Politics of Civil-Military Relations , a fost larg discutată (a fost inspirată de cearta dintre președintele Truman și generalul MacArthur), iar lucrarea acestuia din 1968, Ordinea politică în societăți în schimbare , a contestat opinia larg răspândită conform căreia societățile în curs de dezvoltare au nevoie de progres economic mai mult decât orice altceva.

Huntington a susținut că societățile în curs de dezvoltare au nevoie mai mult decât orice altceva, de ordine.

„Cea mai importantă distincție politică între țări nu se referă la forma lor de guvernare, ci la gradul lor de guvernare.”

Huntington a fost un democrat care a predat la prestigioasa Universitate americană Harvard mai bine de cincizeci de ani și a lucrat pentru marile personalități ale politicii americane Adlai Stevenson, Hubert Humphrey și Jimmy Carter, dar opiniile sale cu privire la afacerile externe au fost adesea descrise ca fiind conservatoare.

Faceți clic aici pentru un interviu cu Huntington.

El s-a opus invaziei Irakului din 2003 și unele idei din eseul său publicat 1993 par să sfătuiască împotriva unei astfel de invazii:

”Eforturile Occidentului de a-și promova valorile democrației și liberalismului ca valori universale, de a-și menține predominanța militară și de a-și promova interesele economice generează răspunsuri contrare din partea altor civilizații.”

”Războiul din Golf din 1991 i-a înfuriat pe unii arabi împotriva SUA, deși au simțit că apărăm o țară arabă (Kuweit).”

Aceste observații, făcute în 1993, păreau să anticipeze atacurile de la 11 septembrie, care au fost cel puțin parțial, un răspuns la prezența trupelor americane pe teritoriul saudit (teritoriu sfânt, în ochii musulmanilor).

Huntington a anticipat dispariția unor dictatori arabi precum Mubarak și Gaddafi și ascensiunea mișcărilor islamiste:

Multe țări arabe [ating] niveluri de dezvoltare economică și socială în care formele autocratice de guvernare devin inadecvate și eforturile de introducere a democrației devin mai puternice. Unele deschideri în sistemele politice arabe au avut loc deja. Principalii beneficiari ai acestor deschideri au fost mișcările islamiste. În lumea arabă, pe scurt, democrația occidentală întărește forțele politice anti-occidentale.

Tindem să credem că democrația și libertatea sunt valori universale, dar Huntington spune că mare parte din lume vede lucrurile diferit:

Conceptele occidentale diferă fundamental de cele predominante în alte civilizații. Ideile occidentale despre individualism, liberalism, constituționalism, drepturile omului, egalitate, libertate, statul de drept, democrație, piețe libere, separarea bisericii și a statului, au adesea o rezonanță redusă în culturile islamice, confucianiste, japoneze, hinduse, budiste sau ortodoxe. Eforturile occidentale de a propaga astfel de idei produc în schimb o reacție împotriva „imperialismului drepturilor omului” și o reafirmare a valorilor indigene, așa cum se poate observa în sprijinul pentru fundamentalismul religios de către generația tânără din culturile non-occidentale…. „Valorile care sunt cele mai importante în Occident sunt cele mai puțin importante la nivel mondial.”

Oamenii sunt loiali civilizației lor, religiei lor, parțial pentru că statul-națiune a devenit mai puțin important.

Huntington vorbește despre „declinul statului națiune din cauza stărilor conflictuale ale tribalismului și globalismului”.

E posibil să mai putem adăuga două „isme”, fundamentalismul și regionalismul (UE etc.), la lista factorilor care slăbesc statul național, scrie https://www.ljhammond.com.

Huntington prezice că „Liniile de falie dintre civilizații vor fi liniile de luptă ale viitorului”. Acolo unde civilizația islamică se întâlnește cu civilizația creștină ortodoxă, violența izbucnește adesea, ca în Bosnia, Armenia-Azerbaidjan etc. Și la granița de sud a lumii islamice se găsește violență, ca în Sudan și Nigeria.

În Eurasia, marile linii istorice de falie dintre civilizații sunt din nou în foc. Acest lucru este valabil mai ales de-a lungul granițelor blocului islamic de națiuni în formă de semilună, de la umflătura Africii până în Asia Centrală. Violența are loc și între musulmani, pe de o parte, și sârbii ortodocși din Balcani, evreii din Israel, hindușii din India, budiștii din Birmania și catolicii din Filipine. Islamul are granițe sângeroase.

Eseul lui Huntington include o hartă a Europei, arătând zonele protestante și catolice pe de o parte și zonele ortodoxe și musulmane pe de altă parte.

Autorul numește aceasta „cea mai semnificativă linie de demarcație din Europa”.

Această linie desparte Țările Baltice de Rusia, împarte Transilvania de restul României și desparte „Ucraina vestică mai catolică de Ucraina ortodoxă de est”.

Astfel, Huntington pare să fi anticipat conflictul actual din Ucraina.

Huntington spune că țările aflate la vest de această linie de demarcație „au împărtășit experiențele comune ale istoriei europene — feudalismul, Renașterea, Reforma, Iluminismul, Revoluția Franceză, Revoluția Industrială; ele sunt, în general, mai bine din punct de vedere economic decât popoarele din est”.

Fiind o țară ortodoxă, Grecia se află într-un „bloc de civilizație” diferit de majoritatea țărilor UE. Acesta este motivul pentru care Grecia a avut o relație dificilă cu UE?

Huntington a văzut potențialul unui conflict între Rusia și Occident: „Dacă, pe măsură ce rușii încetează să se comporte ca marxiştii, resping democrația liberală și încep să se comporte ca rușii, dar nu ca occidentalii, relațiile dintre Rusia și Occident ar putea deveni din nou îndepărtate și conflictuale. ”

În Orientul Îndepărtat, China are legături culturale cu mai multe națiuni învecinate – Hong Kong, Taiwan, Singapore, Malaezia etc. Aceste legături culturale favorizează „expansiunea rapidă a relațiilor economice” dintre aceste țări.

„Principalul bloc economic din Asia de Est al viitorului este probabil centrat pe China.” Cu toate acestea, Huntington menționează ciocnirile Chinei cu budiștii din Tibet și cu musulmanii din vestul Chinei și spune că China are „dispute teritoriale remarcabile cu majoritatea vecinilor săi”.

Japoniei îi lipsesc legăturile culturale pe care le are China; întrucât Japonia este o civilizație separată, este dificil pentru Japonia să joace un rol principal în integrarea economică regională.

Huntington descria Mexicul, Turcia și Rusia drept „țări sfâșiate”, adică țări ai căror lideri doreau să se occidentalizeze, dar ai căror oameni erau atașați de modurile lor tradiționale de trai . El spune că președintele Salinas al Mexicului a încercat să schimbe Mexicul dintr-o țară latino-americană într-o țară nord-americană, dar nu a vrut să declare asta public.

La fel, liderul turc Turgut Ozal a vrut să se occidentalizeze, dar a făcut un pelerinaj la Mecca pentru a-i liniști pe islamiștii turci.

„Istoric, Turcia a fost cea mai profund sfâșiată țară.” Acum, însă, liderii Turciei par mai puțin dornici să se occidentalizeze, așa că probabil Huntington nu ar mai descrie Turcia ca o „țară sfâșiată”.

În ceea ce privește Rusia, căderea comunismului a reînviat vechea dezbatere dintre occidentalizare și rusificare.

Președintele Elțin adoptase principiile și obiectivele occidentale și a încearcat să facă din Rusia o țară „normală” și o parte a Occidentului. Cu toate acestea, atât elita rusă, cât și publicul rus rămân împărțite în această problemă.

Actualul lider al Rusiei (Putin), ca și liderul actual al Turciei (Erdogan), pare să aibă puțin entuziasm pentru occidentalizare și mai mult entuziasm pentru menținerea tradițiilor , a modelelor non-occidentale.

Ar trebui să adăugăm India la această listă? Actualul lider al Indiei (Modi) încearcă să aducă India înapoi la rădăcinile sale hinduse?

Huntington a anticipat ascensiunea ISIS, războaiele civile din Siria, Libia etc. și criza refugiaților.

Creșterea populației este cu siguranță un factor din spatele crizei actuale a refugiaților.

Huntington scrie:

„Creșterea spectaculoasă a populației în țările arabe, în special în Africa de Nord, a dus la creșterea migrației în Europa de Vest”.

Am observat mai devreme că creșterea populației a fost probabil un factor în „Primăvara arabă”, adică răsturnarea regimurilor autocratice din lumea arabă.

Alte cauze care au contribuit la „Primăvara Arabă” sunt „urbanizarea și așteptările în creștere din cauza alfabetizării, educației și răspândirii mass-media”.

 Eseul lui Huntington este o schiță istorică excelentă și, de asemenea, o anticipare excelentă a viitorului.

Sunt civilizațiile statice și permanente? Sau apar și dispar, în funcție de schimbările de religie/viziunea asupra lumii?

Ce se întâmplă dacă religiile monoteiste (creștinismul, islamul și iudaismul) dispar treptat? Vor dispărea și civilizațiile lor respective? Ce se întâmplă dacă apare o nouă filozofie/viziune asupra lumii, una care atrage din toate civilizațiile și face apel la toate civilizațiile? Este posibil ca două civilizații să se contopească într-una singură?

Este oare chiar posibil ca toate civilizațiile să se contopească într-una singură? Și dacă există o civilizație/viziune la nivel mondial, va fi mai puțin conflict?

„Sfârșitul istoriei și ultimul om” este o carte publicată in 1992 de catre sociologul și politologul american Yoshihiro Francis Fukuyama.

În jurul anului 1885, filosoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche a spus „Dumnezeu a murit”, dar mulți oameni încă mai cred în Dumnezeu.

Nietzsche a greșit. Nietzsche a vrut să spună că Dumnezeu este mort pentru filozofi, pentru intelectualii de frunte, pentru „avangardă”. El a vrut să spună că, în viitor, filozofii nu vor subscrie monoteismului tradițional și probabil că avea dreptate.

Ceea ce cred filozofii acum, ceea ce crede „avangarda”, ne spune încotro se îndreaptă omenirea, ne spune ce va crede toată lumea în viitor.

Francis Fukuyama (n.27 octombrie 1952, Hyde Park⁠, Illinois, SUA), a spus că istoria s-a încheiat în măsura în care „națiunile de avangardă” nu se mai luptă pentru ideologie, acestea fiind acum de acord că democrația liberală este cea mai bună opțiune.

El susține că în întreaga lume democrația liberală și economia de piață liberă câștigă adepți, în timp ce ideologiile concurente, precum fascismul și comunismul, se diminuează. Fukuyama spune că democrația liberală va prevala „ pe termen lung ”.

Fukuyama (foto) și-a publicat eseul în The National Interest, apoi l-a extins și l-a aprofundat într-o carte. 

Acest eseu este interesant, chiar profund și a incitat la discuții oamenii de știință din întreaga lume.

Ideea sa despre „sfârșitul istoriei” i-a venit, se pare, de la Alexandre Kojève , care a preluat-o de la Hegel.

Hegel a susținut că istoria s-a încheiat, iar guvernarea a ajuns la forma sa supremă, după înfrângerea din 1806 a monarhiei prusace de către armata lui Napoleon.

Hegel a simțit că principiile Revoluției Franceze (libertatea, egalitatea etc.) au triumfat.

Revoluția franceză însăși a exprimat probabil ideile gânditorilor anteriori – Rousseau, Montesquieu, Locke etc.

Hegel credea că, odată ce gândirea va fi schimbată, realitatea va urma: „odată ce tărâmul noțiunii este revoluționat, actualitatea nu rezistă”.

Fukuyama este de acord cu Hegel că, odată ce anumite idei devin dominante, în cele din urmă vor fi puse în practică; lumea politicii reflectă în cele din urmă lumea ideilor.

Când imperiul sovietic s-a prăbușit în 1989, Fukuyama a simțit că lumea se îndrepta către democrația liberală, că predicțiile lui Hegel și Kojève se împlinesc.

Kojève și-a făcut predicția la scurt timp după al Doilea Război Mondial, în apogeul Războiului Rece și a meritat credit pentru că a realizat că comunismul pierde adepți printre intelectuali și, în cele din urmă, va pierde puterea în „lumea reală”.

Dar radicalismul musulman pe care îl vedem astăzi? Poate că reflectă o victorie anterioară a radicalilor în domeniul ideilor.

În urmă cu cincizeci de ani, intelectualii musulmani precum Qutb și Shariati pledau pentru jihad și radicalism.

Qutb și Shariati erau familiarizați cu gândirea și societatea occidentală, însă Occidentul nu i-a îndepărtat de radicalism.

Creșterea radicalismului musulman poate fi un eșec al gândirii occidentale; Occidentul a încetat să creadă în sine, a încetat să mai aibă speranță în viitor, a încetat să ofere o viziune atractivă și convingătoare asupra lumii.

Așa că intelectualii musulmani s-au întors la Coran și, în cele din urmă, au adus cu ei mulți musulmani.

Pentru a învinge radicalismul musulman, trebuie să-l învingem pe tărâmul ideilor, trebuie să convingem avangarda musulmană că există o cale mai bună.

Deși scria în 1989, înainte de apariția Al-Qaeda și ISIS, Fukuyama este conștient de radicalismul musulman: „În lumea contemporană doar islamul a oferit un stat teocratic ca alternativă politică atât la liberalism, cât și la comunism”.

Dar Fukuyama respinge acest stat teocratic ca fiind un ideal care nu are nicio atractie pentru non-musulmani.

După cum am menționat mai devreme, Fukuyama este de acord cu Hegel că politica reflectă în cele din urmă gândirea noastră; filosofia este cauza, nu efectul.

Pentru Hegel, tot comportamentul uman în lumea materială și, prin urmare, întreaga istorie umană, are rădăcinile într-o stare anterioară de conștiință – o idee similară cu cea exprimată de John Maynard Keynes când a spus că opiniile oamenilor de afaceri erau de obicei derivate, de la economiști defuncți și mâzgălitori academicieni ai generațiilor anterioare. Această conștiință poate să nu fie explicită și conștientă de sine, așa cum sunt doctrinele politice moderne, ci poate lua mai degrabă forma religiei sau a unor simple obiceiuri culturale sau morale. Și totuși acest tărâm al conștiinței pe termen lung devine în mod necesar manifest în lumea materială, într-adevăr creează lumea materială după propria sa imagine. Conștiința este cauză și nu efect.

Dar punctul de vedere al lui Hegel a fost respins de Marx, care a susținut că filosofia și cultura sunt modelate de factori economici. Și acest accent marxist pe factorii economici a devenit popular printre intelectualii moderni, care nu mai cred în „puterea autonomă a ideilor”.

Fukuyama vorbește despre „prejudecata materialistă a gândirii moderne” și el spune că această părtinire afectează intelectualii de dreapta, precum și de stânga.

Fukuyama este de partea lui Weber împotriva lui Marx:

O temă centrală a lucrării lui Weber a fost să demonstreze că, spre deosebire de Marx, modul material de producție, departe de a fi „baza”, era în sine o „suprastructură” cu rădăcini în religie și cultură și că pentru a înțelege apariția capitalismului modern. iar motivul de profit trebuia să studieze antecedentele lor în domeniul spiritului.

Aplicând această teorie afacerilor contemporane, Fukuyama susține că Rusia și China au început să se îndepărteze de comunism, deoarece comunismul fusese învins pe tărâmul ideilor. Trecerea către capitalism „nu a fost în niciun fel făcută inevitabilă de condițiile materiale în care s-a aflat oricare dintre țări în ajunul reformei, ci a apărut ca rezultat al victoriei unei idei asupra alteia”.

Poate că adevărul se află la mijloc, poate că trecerea către capitalism a fost determinată parțial de factori economici, parțial de idei. Fukuyama admite importanța factorilor economici atunci când spune că „abundența spectaculoasă a economiilor liberale avansate” susține victoria liberalismului în sfera intelectuală și în sfera politică. Rusia și China s-au îndreptat către capitalism parțial din cauza disparității dintre această „abundență spectaculoasă” și propria lor situație economică.

Dacă majoritatea națiunilor lider ale lumii sunt de acord cu privire la ideologie, se vor certa totuși pentru interesul propriu? Vor concura ei pentru putere și vor fi suspicioși față de motivele altor națiuni? Fukuyama spune,

Există o credință foarte răspândită printre mulți observatori ai relațiilor internaționale că sub pielea ideologiei se află un nucleu dur al interesului național de mare putere care garantează un nivel destul de ridicat de competiție și conflict între națiuni.

Această viziune asupra relațiilor internaționale este uneori numită realism; unul dintre principalii avocați ai săi astăzi este John Mearsheimer.

Fukuyama respinge punctul de vedere realist:

Legitimitatea oricărui fel de mărire teritorială a fost complet discreditată… Modelul secolului al XIX-lea al comportamentului marii puteri a devenit un anacronism serios… Viața internațională pentru partea lumii care a ajuns la sfârșitul istoriei este mult mai preocupat de economie decât de politică sau strategie.

Însă viziunea realistă poate explica comportamentul actual al Rusiei și Chinei — incursiunea Rusiei în Ucraina, cheltuielile militare ale Chinei etc. Pe de altă parte, comentariul lui Fukuyama despre China pare inexact: „Competitivitatea și expansionismul chinezesc pe scena mondială au dispărut practic. ”

Însă viziunea lui Fukuyama despre Rusia pare mai corectă: „Ultranaționaliștii din URSS cred cu pasiune în cauza lor slavofilă și avem sentimentul că alternativa fascistă nu este una care s-a jucat în întregime acolo”.

Huntington vorbește despre o „ciocnire a civilizațiilor” și crede că va exista tensiune între Rusia și Occident, deoarece acestea reprezintă civilizații diferite.

Fukuyama, pe de altă parte, împarte lumea în națiuni „istorice” și „post-istorice” și crede că ar putea exista tensiune între Rusia și Occident, deoarece Rusia este încă „în strânsoarea istoriei”.

În general, însă, Fukuyama consideră că războaiele majore sunt puțin probabile din cauza tendinței către democrația liberală, economia pieței libere și sfârșitul istoriei: „Conflictul pe scară largă trebuie să implice state mari încă prinse în strânsoarea istoriei și ele. sunt ceea ce par să treacă de la scenă.”

Fukuyama a studiat sub Roland Barthes și Jacques Derrida, dar a devenit deziluzionat de postmodernism. El a criticat postmodernismul în The End of History (carte, nu articol), spunând că „a subminat ideologia din spatele democrației liberale” și că „nu oferea nicio speranță și nimic care să susțină un sentiment necesar de comunitate”. Fukuyama a preferat „atitudinea plină de speranță a erei progresiste”.

Împărtășesc viziunea lui Fukuyama despre postmodernism, dar cred că filozofia de astăzi are mult mai mult de oferit decât o întoarcere la epoca progresistă.

Din moment ce Fukuyama nu înțelege ce se întâmplă în filozofie acum, nu înțelege ceea ce eu numesc Filosofia de azi, este pesimist cu privire la viitor. El spune că vor fi „secole de plictiseală la sfârșitul istoriei”.

El vorbește despre „impersonalitatea și vacuitatea spirituală a societăților liberale consumeriste” și spune că „golicul din miezul liberalismului este cu siguranță un defect al ideologiei”.

Fukuyama își numește cartea Sfârșitul istoriei și ultimul om .

„Ultimul om” al lui Nietzsche a fost neeroic și ușor de satisfăcut, fără idei mari sau ambiții mari. Fukuyama descrie națiunile europene de după cel de-al Doilea Război Mondial drept „acele state flăcătoare, prospere, mulțumite de sine, cu privire la interior, cu voință slabă, al căror proiect cel mai măreț nu a fost nimic mai eroic decât crearea Pieței Comune”.

Avem nevoie de o filozofie care să inspire oamenii din Occident și, de asemenea, să inspire musulmanii și alți non-occidentali. Dacă nu avem nimic de oferit decât „secole de plictiseală”, cum îi putem îndepărta pe musulmani de radicalism? De ce ar vrea să schimbe jihadul pentru secole de plictiseală?

GEORGE ORWELL: «Tu și bomba atomică»

Având în vedere cât de probabil este să fim cu toții sfârtecați în bucățele în următorii cinci ani, bomba atomică nu a generat atât de multe discuții precum m-aș fi așteptat. Ziarele au publicat numeroase diagrame, nu foarte folositoare pentru cetățeanul de rând, despre protoni și neutroni, și cum se comportă aceștia, și se tot repetă afirmația inutilă conform căreia „bomba ar trebui să fie pusă sub control internațional.”

Dar s-au spus curios de puține lucruri, cel puțin în presă, despre acea chestiune care e de cel mai presant interes pentru noi toți, și anume: „Cât de dificil de făcut sunt chestiile astea?”.

Asemenea informații care au ajuns la urechile noastre, ale marelui public, pe acest subiect, ne-au parvenit într-un mod destul de indirect, prin decizia Președintelui Truman de a nu transmite anumite secrete URSS-ului.

În urmă cu câteva luni, când bomba era doar un zvon, circula pe scară largă credința că divizarea atomului este doar o problemă de fizică, și că atunci când fizicienii o vor rezolva, o armă nouă și devastatoare va fi accesibilă aproape oricui. (În orice moment, conform zvonului respectiv, un nebun singuratic dintr-un laborator ar putea să pulverizeze lumea civilizată, cu aceeași ușurință cu care ai pune mâna pe o petardă).

Dacă acest lucru ar fi fost adevărat, întregul curs al istoriei ar fi fost schimbat în mod abrupt. Distincția dintre statele mari sau mici ar fi fost obliterată, și puterea Statului asupra individului ar fi fost serios diminuată.

Dar din remarcile Președintelui Truman și din varii comentarii care s-au făcut asupra lor, reiese că bomba este exorbitant de scumpă și că producerea ei ar presupune un enorm efort industrial, pe care numai trei sau patru țări din lume sunt capabile să îl facă.

Acest punct este de o importanță cardinală, deoarece poate însemna că descoperirea bombei atomice, departe de a schimba cursul istoriei, nu va face altceva decât să intensifice curentele care s-au concretizat deja în ultimii zece ani.

Este un lucru binecunoscut faptul că istoria civilizației este în mare parte o istorie a armelor. S-a tot subliniat în mod particular conexiunea dintre descoperirea prafului de pușcă și răsturnarea feudalismului de către burghezie.

Și deși nu am niciun dubiu că pot fi identificate și excepții, cred că regula următoare este în general adevărată: epocile în care arma dominantă este una scumpă sau dificil de fabricat tind să fie epoci ale despotismului, în vreme ce atunci când arma dominantă este ieftină și simplu de produs, oamenii obișnuiți au o șansă.

Așadar, pe când tancurile, navele de război și bombardierele sunt arme inerent tiranice, puștile, muschetele, arcurile și grenadele de mână sunt arme inerent democratice. O armă complexă îi face pe cei puternici mai puternici, în vreme ce o armă simplă – atâta vreme cât nu are un contra-răspuns – le ascute ghearele celor slabi.

Marea epocă a democrației și a autodeterminării naționale a fost epoca muschetei și a puștii. După ce s-a inventat cremenea, și înainte de inventarea capsei detonatoare, muscheta era o armă relativ eficientă, și în același timp suficient de simplă cât să poată fi produsă aproape oriunde.

Combinația acestor calități a făcut posibil succesul revoluțiilor americane și franceze, și a făcut din insurecțiile populare o treabă mult mai serioasă decât ar putea fi în ziua de azi. După muschetă a venit pușca cu încărcare prin chiulasă.

Aceasta era prin comparație ceva mai complexă, dar tot putea fi produsă de zeci de țări, și era ieftină, ușor de transportat ilegal și economică cu muniția. Chiar și cele mai înapoiate țări puteau întotdeauna să pună mâna pe puști dintr-o sursă sau alta, așa că burii, bulgarii, abisinienii, marocanii – și chiar tibetanii – au putut să se lupte pentru independența lor, uneori cu succes.

Dar ulterior fiecare stadiu de dezvoltare al tehnicii militare a favorizat statul în fața individului, și țările industriale în raport cu cele mai înapoiate tehnologic. Sunt din ce în ce mai puține centre de putere

. Deja, în 1939, mai erau doar cinci state capabile să poarte războaie pe scară largă, iar acum mai sunt doar trei – și în ultimă instanță, poate chiar numai două.

Acest curent este evident de ani de zile, și a fost subliniat de câțiva observatori chiar și înainte de 1914. Lucrul care l-ar putea inversa este descoperirea unei arme – sau, ca să mă exprim mai general, a unei metode de a lupta – care să nu fie dependentă de concentrații uriașe de instalații industriale.

Din varii semne, putem deduce că rușii nu posedă încă secretul construirii bombei atomice; pe de altă parte, pare să existe un consens în opinii că este o chestiune de doar câțiva ani până îl vor poseda. Așadar avem înaintea noastră prospectul a două sau trei super-state monstruoase, fiecare posesoare a unei arme prin intermediul căreia milioane de oameni ar fi uciși în câteva secunde, care își vor diviza lumea între ele.

S-a presupus oarecum în pripă că acest lucru va presupune războaie mai mari și mai sângeroase, și poate chiar sfârșitul civilizației mașinilor. Dar să presupunem – și acesta este cel mai probabil scenariu – că marile națiuni supraviețuitoare vor face un acord tacit să nu folosească niciodată bomba atomică una împotriva celeilalte.

Să presupunem că o vor folosi, sau vor amenința că o vor folosi, doar împotriva celor incapabili să riposteze. În acest caz ne-am întors în același loc din care am plecat, singura diferență fiind aceea că puterea este concentrată în și mai puține mâini și că perspectiva popoarelor vasale și a claselor asuprite este una și mai lipsită de speranță.

Când James Burnham a scris Revoluția managerială, multor americani li se părea probabil că nemții vor câștiga războiul în Europa, și era așadar natural să presupună că Germania, și nu Rusia, va domina marele continent Eurasiatic, în vreme ce Japonia va rămâne stăpână peste Asia de Est. Acest lucru a fost o greșeală de calcul, dar ea nu afectează argumentul principal. Pentru că imaginea geografică a noii lumi oferită de Burnham s-a dovedit a fi corectă.

Din ce în ce mai evident suprafața Pământului este parcelată între trei mari imperii, fiecare izolat și fără contact cu restul lumii, și fiecare dintre ele conduse, sub o acoperire sau alta, de o oligarhie autoproclamată.

Târguiala cu privire la stabilirea frontierelor este în curs, și va continua vreo câțiva ani de-acum încolo, iar a treia dintre aceste super-puteri, Asia de Est, dominată de China – este încă în stadiul de potențialitate, mai degrabă decât de actualitate.

Dar curentul general este unul de netăgăduit, și orice descoperire științifică din ultimii ani nu a servit decât la accelerarea lui.

Ni s-a spus odată că avionul a „abolit frontierele”; de fapt, frontierele au devenit cu adevărat impenetrabile numai de când avionul a devenit o armă serioasă. Radioul era odată lăudat ca o modalitate de a promova înțelegerea și cooperarea; s-a dovedit a fi un mod de a izola o națiune de alta.

Bomba atomică ar putea finaliza acest proces prin lipsirea claselor exploatate și a oamenilor de orice putere de a se revolta, și în același timp i-ar pune pe posesorii bombei pe picior de egalitate militară. Fără puterea de a se cuceri unul pe celalalt, aceste state vor continua să conducă lumea împreună, și e dificil de văzut cum ar putea fi înclinată balanța altfel decât prin schimbări demografice lente și imprevizibile.

De patruzeci sau cincizeci de ani încoace, d-nul H. G. Wells și alții ne-au prevenit că omul este în pericol de a se autodistruge cu propriile sale arme, lăsând furnicile sau vreo altă specie gregară să ne ia locul.

Oricine a văzut orașele în ruină din Germania va găsi această idee cel puțin plauzibilă. Cu toate acestea, dacă ne uităm la lume ca la un întreg, tendința este, deja de mai multe decenii, să virăm nu către anarhie, ci către reimpunerea sclaviei.

Este posibil că nu ne îndreptăm spre un haos generalizat, ci către o epocă la fel de oribil de stabilă ca imperiile sclavagiste ale Antichității. 

Teoria lui James Burnham a fost mult discutată, dar foarte puțini oameni s-au gândit până acum la implicațiile ei ideologice – și anume, la tipul de viziune asupra lumii, tipul de credințe și structura socială care ar fi probabil dominante într-un stat în același timp de necucerit și într-o permanentă stare de „război rece” cu vecinii săi.

Dacă bomba atomică s-ar fi dovedit a fi ceva ieftin și ușor de manufacturat, precum o bicicletă sau un ceas cu alarmă, ar fi avut potențialul de a ne plonja înapoi în barbarie, dar ar fi însemnat, pe de altă parte, sfârșitul suveranității naționale și a poliției de stat ultra-centralizate.

Dacă în schimb, așa cum pare să fie cazul, este un obiect rar și costisitor, la fel de greu de produs ca o navă de război, este mult mai probabil că va pune capăt războaielor pe scară largă cu costul prelungirii indefinite a acelei „păci care nu este pace”.

George Orwell, «Tribune», 19 octombrie 1945