28 noiembrie 1918 – O ZI ASTRALĂ A ISTORIEI ROMÂNILOR: UNIREA BUCOVINEI CU ȚARA MAMĂ

Unirea Bucovinei cu România

Unirea Bucovinei cu România a fost actul politic al românilor bucovineni prin care au decis alipirea străvechiului tertoriu românesc al Bucovinei la patria mamă, România.

La sfârșitul primului război mondial, Austro-Ungaria a intrat într-un proces rapid de dezintegrare. Propunerile președintelui american Woodrow Wilson din ianuarie 1918, privind reorganizarea Europei pe baza principiului naționalităților, a stimulat lupta de eliberare a popoarelor asuprite din monarhia habsburgică.

La sfârşitul lunii octombrie 1918 a izbucnit revoluţia la Viena.

În ziua de 4/17 octombrie 1918 deputaţii români în Parlamentul de la Viena au decis să facă uz de dreptul popoarelor la autodeterminare şi au constituit Consiliul Naţional Român din Austria. La 9/22 octombrie apărea la Cernăuţi gazeta „Glasul Bucovinei”, în jurul căreia s-au grupat principalele personalităţi politice şi culturale ale românilor, care au militat pentru unirea Bucovinei cu patria mamă.

La 14/27 octombrie 1918, la iniţiativa fruntaşilor bucovineni Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu a fost organizată, la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei române.

„Reprezentanţii poporului din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”, conform lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Contextul european în care Bucovina se unește cu România a fost dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale au ieșit înfrânte din Primul Război Mondial și silite să capituleze rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie, scrie https://centenarulromaniei.ro/unirea-bucovinei-cu-romania.

În 3 octombrie/16 octombrie împăratul austriac Carol I (1916-1918), a lansat manifestul, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar.

Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie,care nu avea cum să supraviețuiască. La 11 noiembrie împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar Austria a devenit republică.

Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan. (Motiunea unirii, 1918).

Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat o Adunare Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene.

Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent.

A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, reprezentând diferite pături sociale, „spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii”.

Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor de Stat (cu caracter de guvern), compus din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor (foto) şi în componenţa căruia intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea şi L. Tomoioagă.

Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.

Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918.

Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv a nord-vestului Bucovinei.

Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean.

În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei.

Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei.

La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”.

Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni.

Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era hotărâtă.

Decretul de unire a Bucovinei cu România semnat de Ferdinand I, rege al României și I.I.C. Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri (https://roma.mae.ro/node/2594).

Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul unirii. adoptat de Congresul general al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918.Actul Unirii Bucovinei a fost confirmat de regele Ferdinand prin decretul din 18/31decembrie 1918, când doi reprezentanţi ai acestei provincii au intrat în Guvernul României. 

Publicitate

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă

 

 

 

Întîi de toate, statul român a trebuit să apară. Pentru acesta s-au străduit maramureşenii Dragoş şi Bogdan, şi Negru Vodă din Făgăraş; fiecare în felul lui.

La configurarea mai completă a statului moldovenesc a contribuit, zice cronica, şi Alexandru cel Bun, care a introdus noi dregătorii (logofeţia mare, cele două vornicii ş. a.).

Primii reformatori ai statului în Moldova şi în Ţara Românească au fost însă greci din Fanar. În secolul al XVIII-lea ei au luat întâiele măsuri sociale consistente de îmbunătăţire a traiului, principii Mavrocordat ameliorînd atît instituţiile statului, cît şi structura economică şi socială a ţării.

Merită să fie pomeniţi cu recunoştinţă de noi cei de azi. Mai apoi, în prima parte a secolului al XIX-lea, alte reforme importante în principate a făcut un rus, Pavel Kiseleff. El a dat prima constituţie celor două voievodate de la răsărit şi, respectiv, sud de Carpaţi. Ţarul îşi pregătea stăpînirea pînă la Dunăre.

După 1848, generaţia revoluţionarilor a reuşit să contureze, în sfîrşit, cadrul statal de care aveau românii nevoie, unind la 24 ianuarie 1859 ţara Românească şi Moldova. Exponentul lor, primul domnitor al Principatelor Unite, s-a străduit în partea cea mai generoasă a domniei lui să reformeze structurile statului, unificîndu-le efectiv, nu doar cosmetic. Apoi a confiscat averile mănăstireşti şi a împroprietărit ţăranii, creînd o altă bază socială noului stat românesc unit.

Lui Carol I de Hohenzollern îi revin merite mari în consolidarea României. Cu calmul lui tenace, de german, el a asigurat statului românilor stabilitatea politică şi prestigiul internaţional de care avea atîta nevoie. El i-a condus pe români la dobîndirea independenţei de stat, a stabilit sistemul bipartid de guvernare şi a făcut statul de la gurile Dunării parte a uneia dintre marile alianţe diplomatice ale vremii.

Ferdinand I, urmaşul lui Carol, a prezidat unirea de la 1 decembrie 1918, cînd România a devenit un stat naţional întregit şi unitar. În anii care au urmat pînă la cel de-al doilea război mondial, eforturile cele mai mari au fost pentru asigurarea unei românizări pe cît posibil integrale a administraţiei, ca şi pentru împroprietărirea ţăranilor. S-a introdus în viaţa politică şi mecanismul votului universal.

Sub el şi sub Carol al II-lea reforma statală a însemnat mai ales românizarea elitei administrative şi culturale.

Dar în anii ’30, cînd Europa devenea tot mai antidemocrată, Carol al II-lea a experimentat dictatura şi suprimarea partidelor politice, anulînd constituţia liberală a anului 1923. Măsuri ca acestea nu pot trece drept reformiste decît într-o perspectivă care nu agreează democraţia.

Din nefericire, conjunctura internaţională, ca şi unele tendinţe ale vieţii politice din interiorul statului au făcut din acest precedent o primă etapă a totalitarismului românesc.

Transformarea efemeră, dar radicală, a României într-un stat naţional legionar, instalarea dictaturii militare a lui Ion Antonescu şi venirea la cîrma ţării, la puţin timp după război, a comuniştilor au continuat mişcarea de anihilare a cadrului social-politic democratic, balansând România între extrema dreaptă şi cea stîngă.

Dacă în planul măsurilor de reprimare a democraţiei burgheze campionul absolut a fost Gh. Gheorghiu-Dej, care a organizat deportări în Bărăgan şi exterminarea fizică a elitei interbelice, prestigiul cel mai negru l-a obţinut Nicolae Ceauşescu, care în ultimii săi zece ani de guvernare a înfometat şi a supus privaţiunilor unei dictaturi personale întreaga populaţie a ţării.

După 1989, cînd în România înlocuirea regimului politic s-a făcut cu preţul sîngelui, noua constituţie a statului a permis revenirea la un cadru de viaţă democrat.

Reforma însă nu a reuşit să depăşească stadiul declaraţiilor, nivelul de trai atins acum înrăutăţindu-se constant, iar clasa politică reconstituindu-se cu neruşinare într-o oligarhie cinică, insensibilă la marile probleme ale momentului.

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă. 

 

Ovidiu Pecican : Cum am reformat statul român

http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000034.pdf

 

 

 

CITIŢI ŞI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/16/ziua-de-16-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/16/o-istorie-a-zilei-de-16-mai-video-5/