Cât de naționale sunt mâncărurile „naționale”?

Mămăliga şi plăcintele se numără printre bucatele preferate ale românilor. FOTO Arhivă Adevărul

Mâncarea este o parte esențială a culturii oricărui popor. Pe măsura ce statele si națiunile îsi formează identitatea, mâncarea devine parte din modul în care membrii unei comunități se vad pe ei înșiși și modelează percepțiile celorlalți.

Multe țări se mândresc cu un preparat culinar national, care este nu doar popular printre locuitorii statului respectiv, ci si o atracție, o curiozitate pentru turiștii străini.

Într-un articol publicat de revista National Geographic, preluată de Ziare.ro., putem afla lucruri interesante despre felurile de mâncare specifice unor diverse țări ale lumii.

1. Hamburgerul, SUA

Desi originea acestui preparat culinar este disputata, hamburgerul este foarte popular in Statele Unite ale Americii. Topping-urile si retetele difera de la o regiune la alta, dar o versiune originala poți gasi la Louis’ Lunch, in New Haven, Connecticut. Acest local prepara hamburgeri din 1900, iar patronii lui susțin ca este cel mai vechi restaurant in care se servesc hamburgeri din SUA.

2. Ackee cu pește sărat, Jamaica

Fructul ackee a fost considerat mult timp mancare pentru sclavi, dar in prezent jamaicanii il considera parte din bucataria lor nationala. Acestia il fierb si apoi fac un sote din el cu peste sarat (cod), ceapa si rosii. Uneori este servit deasupra unui fel de blat din tapioca, cu felii de plantain (un tip de banana) prajite. Ackee este un fruct nutritiv care seamana cu ouale facute jumari dupa ce este fiert.

3. Coo-Coo si peste zburator, Barbados

Coo-coo este un preparat culinar realizat din malai si ovaz, asemanator cu mamaliga, si se potriveste perfect cu peste zburator gatit fie la abur, cu suc de lamaie verde, condimente si legume, fie prajit si servit cu un sos picant. Acest text a fost copiat de pe Ziare.com 10 mancaruri nationale, din intreaga lume

4. Bulgogi, Coreea

Bulgogi este un fel de mâncare realizat din felii de carne de vita taiate foarte subtiri, marinate intr-un amestec de sos de soia, ulei de susan, usturoi, ceapa, ghimbir, zahar si vin. Dupa ce au fost tinute la marinat, feliile de carne sunt apoi fripte la gratar, fiind frecvent consumate in foi de salata verde sau de spanac, alaturi de kimchi (muraturi fermentate).

5. Kibbeh, Liban/Siria

Kibbeh-ul este o componenta de baza a aperitivelor servite la o masa considerata deosebita in Liban și Siria, fiind preparat din carne de miel, bulgur si condimente. Este adesea fiert, copt sau gatit dupa ce a fost umplut, dar cel mai gustos este crud.

6. Gulas, Ungaria

„Gulyas” este cuvântul unguresc pentru văcar, iar gulașul a devenit o mâncare naționala la sfârșitul secolului al XIX-lea, când ungurii au căutat simboluri ale identității lor naționale. Acesta este de fapt o tocană făcută cu carne de vită, ceapa roșie și alte legume și condimente, rețeta variind de la regiune la regiune.

7. Șnițel vienez, Austria

In ciuda originilor italiene, acest preparat culinar este asociat cu Austria. Snițelele sunt din cotlet de vițel, și se servesc de obicei cu patrunjel si felii de lămâie, alaturi de o salata de cartofi.

8. Pot-au-Feu, Franța

La origini este un preparat rustic cu o istorie lungă, un fel de tocană cu bucăți mari de carne, rădăcinoase și condimente.

9. Friptura de vită și budinca de Yorkshire, Anglia

In ciuda diversitatii culinare din Anglia, in mare masura importată, friptura de vita si budinca de Yorkshire rămân pentru englezi preparatele preferate pentru duminici, aproape un simbol national. Friptura este servita alaturi de cartofi la cuptor, alte legume si sos de hrean.

10. Tocana irlandeza, Irlanda

Aceasta era facută din carne de oaie fiarta incet, cu ceapa, cartofi si patrunjel, dar astazi include si alte legume, cum ar fi morcovi.

Publicația Magazin.ro. constată că originea unor feluri de mâncare considerate „naționale” nu este legata de țările respective:

– Tempura, un preparat făcut din fructe de mare sau legume înăbușite și prăjite, este considerat o mâncare japoneza, dar a fost de fapt introdus în Japonia de iezuitii portughezi, la mijlocul secolului al XVI-lea. Odata ce portughezii au pus piciorul în Japonia, au ramas pentru aproape un secol, facând schimb de bunuri, idei si retete.

Tradus prin „peștișori de grădină”, „peixinhos da horta”, acesta se prepară prin înabusirea si prajirea fasolei verzi. Japonezii au redenumit mâncarea tempura, derivat de la cuvântul latin „tempora”, care făcea referire la interdicția pentru catolicii portughezi de a consuma carne în Postul Paștelui.

– Sosul „rosu” pentru spaghete, a aparut pentru prima data într-o carte de bucate franceza în 1797. Mâncarurile cu paste au fost asociate cu Italia si, de fapt, multe dintre sosurile servite alaturi de paste dateaza chiar din Roma antica. Tomatele însă,au fost aduse în Italia din America de Sud abia în secolul al XVI-lea.

Prima reteta de roșii gătite nu a apărut într-o carte de bucate italiana decât la începutul secolului al XIX-lea. În schimb, prima reteta de paste cu sos rosu a fost scrisa într-o carte de bucate frantuzească din 1797, stabilind baza pentru unele derivate precum Bolognese, marinara si altele, folosite azi pe scara larga în gastronomia italiană.

– Sauerkraut – banala varza murată – îsi are originile în Asia, nu în Germania, unde este considerata mâncare nationala. Adesea servita alaturi de cârnatii traditionali germani, se presupune ca varza murata a fost adusa în Europa în secolul al XIII-lea, prin intermediul mongolilor lui Genghis Han, dupa ce fusese consumata în China timp de secole.

Varza murata nu a fost însa prima leguma fermentata prezenta în Europa. Medicul grec Hipocrate a mentionat legumele fermentate, laudându-le ca fiind sanatoase.

– Croissantele, care astazi constituie baza oricarui mic dejun franțuzesc, s-au nascut însă în Austria secolului al XIII-lea. Prima mențiune în Franța referitoare la croissante nu a aparut decât la mijlocul secolului al XIX-lea.

Brutarul austriac August Zang a deschis un magazin la Paris în 1838, introducând în oraș croissantele vieneze, numite kipfel.

În timp ce Zang a ramas în Franta doar pentru scurt timp, brutarii francezi au început în curând sa faca kipfel austriac, adaugând inovatie la o traditie de lunga durata în materie de coacere a pâinii. Un kipfel modern seamana cu o prajitura în forma de semiluna, originile croissantului – unul dintre cele mai usor de identificat alimente din Franta – se afla, de fapt, în acest deliciu austriac.

Se presupune ca un produs similar ca forma si gust era preparat de triburile germanice în Antichitate. Documente din secolul al XIII-lea indica faptul ca brutarii vienezi i-au oferit Ducelui Leopold kipfel în 1227.

– Cu un nume precum salata Caesar, am putea crede ca acest delicios preparat a venit direct din Roma Antica, pentru a deveni un produs „suta la suta” american. De altfel, multa vreme ea a fost considerata inventia unui bucatar de origine italiana din New York, Caesar Cardini. De fapt, Cardini n-a facut decât sa „împrumute” o reteta traditionala din Mexic – unde lucrase în tinerete ca bucatar, la Tijuana, si sa-i mai adauge ingrediente, dupa gustul lui.

Prima lui salata Caesar a fost oferita prietenilor lui Cardini, pe 4 iulie 1924, de Ziua Americii, iar acestia au apreciat-o foarte mult. Salata Caesar facuta de el atunci a fost preparata cu salata verde, crutoane, parmezan, ou fiert, usturoi, ulei de masline si sos Worcestershire. Doi ani mai târziu, fratele lui Caesar, Alex, a adaugat în compozitie si ansoa.

10 mâncăruri tradiționale românești

,,Bucătăria româneasca abundă de preparate gustoase și arătoase care ne fac sa ne simțim mandri și pe care străinii care vin in țara noastră le apreciaza si le laudă.

Mulți dintre români cred că celebrii mici – sunt o specialitate tipic românească. Ei bine, aceștia sunt considerați mâncare tradițională și în Serbia și Bosnia. La fel stau lucrurile și cu sarmalele, multe sortimente de cârnați, sau chiar cu celebra țuică, care pot fi întâlnite și în alte țări din Balcani.

Ce am făcut noi, românii, a fost să dăm prin folosirea unor condimente sau amestecuri de cărnuri, o notă aparte, un specific autohton acestor mâncăruri.

Evident, avem și mâncăruri specifice românești, poate unele dintre ele cunoscute doar populației anumitor regiuni din țara noastră, ca ciorba de potroace, slănina afumată, bulzul cu brânză de burduf, și încă multe altele.

Iată mai jos , prezentată de http://sharethis.ro/mancaruri_traditionale_romanesti, o listă cu zece preparate de bucătărie, românească prin tehnicile și metodele de combinare a unor alimente comune.

1.Sarmale                                                                                                                                                                    

Sunt un preparat culinar din carne tocată (de obicei porc, dar și de vită, oaie, pasăre sau chiar pește), amestecată cu orez și alte ingrediente, învelite în foi de varză în formă de rulou. Se servesc de obicei cu mămăligă și smântână. Acest produs culinar este cunoscut cu aceeași denumire și în Turcia, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Palestina, Iordania, Siria, Liban, Grecia și Republica Moldova.
Gurmanzii sunt de părere că sarmalele sunt mai gustoase dacă se fierb într-un ceaun de fontă la foc domol, și se consideră că dacă se consumă după ce “stau” 2-3 zile, vor avea o savoare deosebită.

2. Cârnati afumați

Preparați din carne tocată și introduși într-un înveliș obținut din bucăți de intestin de animal, și ulterior afumați, aceste preparate reprezintă pentru unii dintre noi un adevărat deliciu. Desigur cei mai buni sunt cei preparați în mod tradițional condimentați cu boia, sare, usturoi, chimion și ardei iute.

3. Pomana porcului

Este un obicei din străbuni reprezentând denumirea pe care o poartă masa de mulțumire pentru ajutorul primit la tăierea porcului de la rude, vecini sau prieteni și este oferită după terminarea treburilor de către gazdă. Pomana porcului este obținută prin prăjirea unor bucăți de carne (mușchi, ficat, slănină, coastă, falcă, reprezentând toate părțile animalului sacrificat) în grăsime.

4. Fasole cu ciolan

Mâncarea de fasole boabe uscate este fiartă in zeama de la ciolanul afumat, cu sos de rosii cu legume. În ultimii ani, la 1 Decembrie, de Ziua Națională, cam asta se serveste la manifestările sărbătorești din toată țara. A devenit un obicei tradițional.

Fasolea cu ciolan afumat este mai gustoasa dacă se găteste incet, la foc mic. Devine si mai bună daca este reincalzita a 2-a sau a 3-a zi, ca si sarmalele.

5. Ciorbă ardelenească de porc

E categoric ciorba mea preferată! Spre deosebire de celelalte ciorbe în care folosim verdeață, la ciorba ardelenească ingredientul secret este tarhonul, care aduce o aromă deosebită în combinație cu carnea de porc.

6. Papanași cu brânză de vaci și dulceata de vișine

Papanașii sunt un fel de desert realizat din brânză dulce de vaci, ouă, făină, griș, pesmet și zahăr. În mod normal sunt serviți cu smântână și dulceață sau gem, dar se servesc și presărați cu zahăr.

7. Carne la garniță cu ou

Este un fel de mancare delicios. 200 de grame de carne de la garnita scurse de untura si trase la tigaie cu doua oua!!! Mamaliguta vartoasa si fierbinte alaturi, muraturi asortate si festinul este asigurat.

8. Saramura de crap

4 bucati medalioane de crap, 1 bucata ardei iute, 4 roşioare mici, 1 legatura marar uscat, 2 bucati căţei usturoi, 10 bucati boabe piper, 2 bucati frunze dafin, 1 praf sare si… placere de a gati si saramura iese delicioasa. Si cand e dezlegare la peste, in post, este cea mai buna alegere!

9. Ciorba de burtă

Ciorba de burtă este un tip de mâncare tradițional românească. Există multe variante de rețete dar cele mai răspândite în România sunt cele pe bază de smântână și cele ce se servesc cu mujdei de usturoi și oțet. Este de fapt o ciorbă de vită bazată pe legume: morcovi, gulie, țelină cu ciolan de vită la care se adaugă ingredientul principal: burta de vită tăiată în fâșii.

10. Plăcinte cu brânză.

Plăcintele reprezintă un produs de patiserie cu o veche tradiție în România. Umplute cu brânză dulce, asezonate cu stafide și pudrate cu zahăr, reprezintă un adevărat deliciu pentru oricine le consumă.

AU TRECUT 91 DE ANI DE LA NAȘTEREA UNUIA DINTRE CEI MAI MARI POEȚI AI ROMÂNIEI ȘI AI LIMBII ROMÂNE

În urmă cu 91 de ani, pe 31 martie 1933 vedea lumina zilei la Ploiești Nichita Stănescu, unul dintre cei mai mari poeți ai României și limbii române, pe care el însuși o numea „dumnezeiesc de frumoasă”.

După studii primare și liceale, urmează cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din București (1952-1957). A intrat în presa scrisă fiind corector la revista Gazeta literară (1957-1960), apoi, până în 1968, redactor la secția de poezie a aceleiași reviste conduse de Zaharia Stancu.

În 1969 este numit redactor-șef adjunct la revista Luceafărul, iar între anii 1970 și 1973 este redactor-șef adjunct la revista România literară, condusă de Nicolae Breban. A mai lucrat și a colaborat și la alte reviste literare.

Primele poezii, trei la număr, îi apar, în martie 1957, aproape simultan, în revistele Tribuna din Cluj (nr. 6/17 martie) și Gazeta literară. Trei ani mai târziu urmează debutul editorial cu volumul de versuri Sensul iubirii (1960). Debutul și creațiile ulterioare l-au impus pe Nichita Stănescu în atenția criticii literare și în cea a cititorilor, aducându-i renumele de poet modern, cu o viziune lirică nouă și constructivă și cu un limbaj poetic original, fiind considerat, de cea mai mare parte a criticilor literari, cel mai reprezentativ poet pentru generația anilor ’60.

Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă în majoritatea limbilor europene. A scris eseuri și evocări, confesiuni, care au fost adunate în volumele: Cartea de recitire (1972, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică), Respirări (1982), Antimetafizica (postum, 1985). A publicat, împreună cu poetul Gheorghe Tomozei, și un volum pentru copii: Carte de citire, carte de iubire. A tradus din poeți sârbi, din T.S. Elliot.

Pentru creațiile sale a mai obținut, de-a lungul anilor, și alte premii. Astfel, pe lângă cele patru premii acordate de Uniunea Scriitorilor și cel acordat de Academia Română, a mai fost distins în 1975 cu Premiul Internațional pentru Poezie Gottfried von Herder, decernat de Academia austriacă în 1976, iar în 1982 a câștigat Marele Premiu Cununa de Aur la Festivalul Internațional Serile de Poezie de la Struga din Macedonia. La propunerea din 1979 a Academiei Suedeze, a candidat în 1980 la Premiul Nobel pentru Literatură, care a fost obținut de poetul grec Odysseas Elitis.

Grav bolnav, din motive neelucidate total, s-a stins din viață pe 13 decembrie 1983, la București.

Postum i-au mai fost publicate volumele: Amintiri în prezent, Ordinea cuvintelor (1957-1983) (2 vol., 1985), Fiziologia poeziei (selecție din eseistica publicată, 1990), Argotice’ (transcrise din 1955, apărute în 1992). 

La 3 iulie 1990, a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române.

Să citim mai jos, poemul său despre pământul sacru al PATRIEI intitulat ”Un Pământ numit România”:

De două mii, pământul, de ani
se îngrașă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

Și timpu-și smulge ochii
și-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un pește al vederii.

Se-ntinde o blândețe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundișuri
suntem de față eu și tu
și tu și tu,
viii și morții laolaltă.

Un nod e-n viață. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoși atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
și apune.
Pământ de carne ești,
pământ de carne…
Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morții tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub șei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraș la rândul meu
cu mine,
lăsându-ți doar scheletul alb
să-ți fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.

CE LIMBĂ VORBEAU ELITELE OTOMANE? VIDEO

Limba turcă osmană, numită uneori limba otomană este o varietate a limbii turce care era folosită ca limbă literară și în administrația Imperiului Otoman. Această limbă are împrumuturi extinse din arabă și persană și era scrisă în alfabetul turco-otoman.

Ca urmare, turca otomană nu era stăpânită de clasele inferioare needucate și de țărani, care continuau să vorbească kaba Türkçe (turca vulgară), care folosea mult mai puține împrumuturi lingvistice. Această limbă vulgară este de altfel baza limbii turce moderne.

Osmana a fost o limbă hibridă (artificială), compusă din turcă, arabă și persană și folosită exclusiv de elitele conducătoare, deopotrivă religioase și laice, otomane, din secolul al XIV-lea până în ultimele zile ale Imperiului Otoman. Ea a fost folosită într-un mod prețios, așa cum unele persoane foloseau în secolul al XIX-lea o limbă română împânată cu o sumedenie de franțuzisme. Prin aceasta, vorbitorul dorea să-și scoată în evidență rafinamentul cultural, educativ și de gust. Fiind o limbă artificială, osmana nu este omogenă și nu are deci caracteristici fixe. Aceste caracteristici (cu precădere preponderența celor trei limbi componente) variază în funcție de perioada istorică, de mediul în care limba era folosită și, mai ales, de gradul de cultură și educație al celor ce o foloseau și o vorbeau.