Găgăuzii – un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare

Ce nu se înțelege când vine vorba de găgăuzi?

Axa identitară a găgăuzilor a fost creștinismul. Este greu să ne imaginăm ce a însemnat pentru un grup mic să fie turci creștini în Imperiul Otoman, dar aderența grupului la creștinism trebuie să fi fost una extrem de puternică.

Istoricul și jurnalistul George Damian scrie în publicația online https://podul.ro:

”Nu știm când și cum s-au creștinat găgăuzii, istoria lor este destul de tulbure, au existat multe cazuri de turci creștinați în Imperiul Bizantin, găgăuzii sunt cei care au ajuns până în ziua de azi.

Nu mai intru în detaliile discriminărilor politice și economice la care erau supuși creștinii în Imperiul Otoman, pentru găgăuzi colonizarea în Basarabia sub protecția Imperiului Țarist trebuie să fi fost echivalentul sosirii pe Pământul Făgăduinței.

Atașamentul față de creștinism care le definea identitatea s-a suprapus atașamentului față de Imperiul Țarist, au devenit cetățeni cu drepturi depline în exercitarea credinței dintr-un grup marginal. Aici rezidă esența primei forme de atașament a găgăuzilor față de „Maica Rusia” – libertate religioasă și economică în cadrul unui imperiu care le împărtășea credința.

În epoca interbelică nu au existat probleme majore între găgăuzi și administrația românească, ba chiar dimpotrivă, pe linie ortodoxă găgăuzii s-au integrat foarte bine în România Mare. Propaganda sovietică de factură ateistă nu a avut mare priză la găgăuzi, ba chiar dimpotrivă. Găgăuzii au făcut cadou românilor un mare număr de minți luminate (fără nici o ironie!), intelectuali care au reușit să se refugieze în România după Al Doilea Război Mondial, nu mai reiau aici lista.

În schimb răzbunarea sovieticilor asupra găgăuzilor a fost una cruntă. Cele mai multe cazuri de canibalism în anii de după război au fost înregistrate în Basarabia sovietizată anume în regiunile locuite de găgăuzi. Sovieticii au reușit să frângă coloana vertebrală a poporului găgăuz: în primul rând prin distrugerea bisericii și a credinței, în al doilea rând prin anihilarea lingvistică. Limba găgăuză este pe cale de dispariție, iar limba rusă a devenit limba maternă a găgăuzilor. Avem de-a face aici cu un experiment sovietic reușit de epurare etnică în decursul a trei generații.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare (creștinismul și limba maternă). Singurii care îi înțeleg și către care se pot adresa sunt foștii lor torționari de la Moscova (un caz perfect de sindrom Stockholm). Auto-definirea găgăuzilor din ziua de azi este făcută de-a lungul axelor stabilite de sovietici, pe care rușii neo-țariști din ziua de azi știu foarte bine să le manipuleze.

Pe de altă parte încercările europene/ de la București/ de la Chișinău de apropiere față de găgăuzi sunt privite cu ostilitate sau cel mult în sens strict al profitului imediat – vă luăm banii și la schimb ne facem că vă ascultăm, dar oricum nu ne interesează ce aveți de spus.

Din punct de vedere economic zona găgăuză este absolut nesemnificativă, o zonă agricolă cu o producție cu marjă de profit minimă.

Găgăuzii sunt ținuți captivi în această zonă moartă economic în primul rând lingvistic (unde și ce pot munci niște oameni care știu doar rusă? – răspunsul este evident). Războiul din Ucraina a retezat și ultimele debușeuri economice ale zonei găgăuze – mersul la muncă în Rusia, relațiile economice cu Ucraina.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un cumul al problemelor reale de mai sus, de la confuzia identitară și perceperea drept salvator a fostului abuzator, la lipsa de importanță economică a regiunii.

Alternativa propusă găgăuzilor în acest moment este Uniunea Europeană – care în termeni pragmatici și ai realității imediate se traduce prin „România”. Din toate punctele de vedere o integrare a regiunii găgăuze în spațiul economic românesc ar fi una logică, pornind fie și de la distanța minimă până la Prut.

Lipsa căilor de acces, regiunea complicată de graniță unde zona Galați-Brăila ar trebui să fie centrul în jurul căruia să graviteze cele două maluri ale Prutului – dar mai presus de toate distanța mentală între regiunea găgăuză și spațiul românesc anulează logica economică. Pentru găgăuzi la nivelul de imagine România este undeva departe, la 40-50 de km, în timp ce Maica Rusie este aproape de sufletul lor, cu Moscova la 2000 de km. E o problemă de percepție, amplificată de proliferarea miturilor „jandarmului român” (fascist și hitlerist!).

Găgăuzii ar vrea o forță în care să aibă încredere și care să le ofere garanții. Ce fel de garanții? Nici ei nu știu prea bine, știu doar că au încredere în Rusia. Cam de aici trebuie pornită orice apreciere a situației din zona găgăuză. Toate aceste traume netratate de 30 de ani (o generație pierdută!) sunt exploatate acum un infractor financiar căruia clasa politică de la Chișinău i-a permis să fure ca-n codru (bineînțeles, clasa politică de la Chișinău a avut de profitat de pe urma acestui jaf).

Singura soluție pentru regiunea găgăuză ar fi o doză de răbdare pe termen lung și deschiderea economică maximă din partea României care să se simtă real în regiune. Doar că nu mai avem timp, cei 30 de ani irosiți se răzbună acum, iar Moscova își instrumentalizează atrocitățile din perioada sovietică pentru a crea instabilitate la granițele Ucrainei.”

Publicitate

ZIUA DE 10 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 10 mai în istoria noastră

1600: Mihai Viteazul și oastea munteană înfrâng în lupta de la Bacău armata domnitorului moldovean Ieremia Movilă.

Expediția de cucerire a Moldovei a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul a plecat din Alba Iulia, lăsându-l în locul său pe Banul Mihalcea.

Oastea sa a trecut prin Miercurea Sibiului, Făgăraș, Codlea, Brașov, Prejmer, iar la 26 aprilie/6 mai 1600, trupele muntene au pătruns în Moldova prin trei sau patru puncte și au susținut lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord, înaintând cu greutate din cauza ploilor torențiale. Armata lui Mihai Viteazul s-a ciocnit la Bacău cu trupele trimise de Ieremia Movilă. Moldovenii au fost înfrânți, dar pierderile au fost mari de ambele părți.

Mihai Viteazul l-a alungat pe Ieremia Movilă, punând pe fugă armata trimisă în ajutor de Polonia în Moldova vasalului său, Ieremia Movilă. Mihai Viteazul a ocupat Moldova iar Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu împreună cu familia sa la Hotin. „Victoria de la Bacău a adus Moldova la picioarele lui Mihai și i-a dus faima până la Roma” (Alexandru I. Gonța, Studii de istorie medievală).

1838 : În Principatele Române se introduce în Regulamentul Organic un articolul adițional care stipula că textul Regulamentului nu poate fi modificat fără acordul comun al curților de la Istanbul și Sankt Petersburg.

Imediat după confirmarea Regulamentului Organic, Rusia a început să reclame celor două Adunări aprobarea unui nou articol care să stipuleze că textul Regulamentului nu poate fi modificat fără acordul comun al curților de la Istanbul și Sankt Petersburg. Adunarea Obștească a Țării Românești a votat, la 10 mai 1838, introducerea unui articol adițional în Regulamentul Organic, care prevedea obligativitatea aprobării puterii suzerane (Poarta Otomană) și puterii protectoare (Rusia) pentru orice modificare constituțională.Faptul a semnificat o restrângere a autonomiei Țării Românești și o întărire a protectoratului Rusiei asupra acesteia.

1848: (La 10 mai stil vechi /22 mai 1848, stil nou) se constituie Comitetul revoluționar din Valahia, compus din Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Constantin Bălcescu, Al. C. Golescu (Negru), C. A. Rosetti, Dumitru Brătianu, Ion C. Brătianu, Cezar Boliac (Albu), Radu Golescu, Ion Heliade Rădulescu și Ion Cîmpineanu.

Comitetul a ales o comisie executivă compusă din Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Alexandru G. Golescu, care exprima interesele claselor și păturilor sociale preocupate de schimbarea orânduirii feudale și de obținerea independenței țării, pentru cucerirea puterii politice.

Prevederea cea mai progresistă a fost cuprinsă în articolul 13 (emanciparea și împroprietărirea țăranilor clăcași prin despăgubire). De asemenea, s-a stabilit ziua de 9/21 iunie pentru declanșarea revoluției. [Istoria României în date, coord. Constantin C. Giurescu].

1854: S-a născut sculptorul român de origine germană Carol Storck, fiul cel mare al sculptorului Karl Storck şi frate cu Frederic Storck; (m. 1926).
Din 1871 a studiat la Academia Regală de Artă din Florența, cu sculptorul Augusto Rivalta (1837-1925).

În perioada 1876-1880 a studiat și în SUA, la Philadelphia, unde a și expus lucrările sale.

Printre operele sale se numără statuile alegorice pentru Palatul de Justiție din București, numeroase busturi și sculpturi funerare, precum și Statuia dr. Carol Davila, inaugurată în ziua de 12 octombrie 1903, odată cu clădirea Facultății de Medicină, la intrarea căreia este amplasată.

1858: Se desfasoara Conferinţa de la Paris a reprezentanţiilor celor şapte puteri  europene (Marea Britanie, Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Turcia şi regatul Sardiniei), privind organizarea Principatelor Române.

La 10 mai 1858, stil vechi (22 mai 1858, stil nou) începe Conferința reprezentanților celor șapte puteri  de la Paris, privind organizarea Principatelor Române.

Conferinta de la Paris (mai-august 1858) a prilejuit indelungate dezbateri; propunerea de unire deplina a Principatelor – de data aceasta cu un Domn pamantean – a intampinat opozitia inversunata a  Austriei si Turciei,  in ciuda rezolutiilor adoptate in tara si a exemplului de solidaritate pe care il oferisera patriotii romani.

Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri – Marea Britanie, Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Turcia şi Regatul Sardiniei – privind organizarea Principatelor Române, adoptă documentul final intitulat „Convenţia de la Paris”, document prin care se stabileşte viitorul statut politic, social şi administrativ al Moldovei şi Ţării Româneşti.

Intrarea în vigoare a acestei Convenţii, căreia i se conferea valoare de noua Constituţie a Principatelor Române, marchează încetarea de jure a aplicării Regulamentului Organic.

În Conferința de la Paris, se stabilește viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor:

• cele două țări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare cu domn, guvern și adunare legislativă proprie;
• se înființează Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun pentru ambele Principate, cu sediul la Focșani;
• se desființează privilegiile și rangurile boierești;
• se instituie responsabilitatea ministerială;
• se reglementează prin lege relațiile dintre proprietari și țărani etc.

Statutul politic stabilit de Conferința de la Paris, devenit lege fundamentală a țării, rămînînd în vigoare pînă în 1864.

 1859: Incep la Focșani, lucrările Comisiei Centrale pentru elaborarea legilor comune ale Principatelor Moldovei și  Munteniei (Valahiei).

Primul parlament al celor două Principate, Comisia Centrală a fost adunarea legislativă care avea ca scop unificarea legislației celor două Principate, elaborarea legilor de care avea nevoie noul stat astfel încât Mica Unire să fie consolidată. Lucrările comisiei s-au desfășurat între 10 mai 1859–12 februarie 1862.

Sediul comisiei a fost în cea mai veche clădire din orașul Focșani, cu o formă aproape neschimbată fata de aspectul inițial, fostul Hotel Cimbru, actualul Muzeu al Unirii.

1864: Principele Alexandru Ioan Cuza a organizat un plebiscit pentru aprobarea unei noi Constituții.

Numită, prudent, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, în realitate, nu dezvolta, ci modifica dispozițiile Convenției, sporind drepturile puterii executive în dauna celei legislative.

Au fost chemați la urne, între 10/22–14/26 mai, circa 754 mii de alegători, din care s-au prezentat 90,7%.

Dintre aceștia, 99,8 au votat favorabil propunerea domnitorului. 

Statutul prevedea înființarea unei noi camere parlamentare, Senatul, alături de Adunarea Deputaților, instituindu-se astfel sistemul bicameral care a permis înfăptuirea reformei agrare

1866: Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost ales prin plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie, principe suveran al Principatelor Unite, după abdicarea principelui Al. Ioan Cuza, depune jurământul în fața Parlamentului României.

Foto: Carol I depune  jurământul pe Constituţie

A intrat în București pe 10/22 mai. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului; în Dealul Mitropoliei a fost binecuvântat de către Mitropolitul Nifon, apoi a depus jurământul pe legile țării în Parlament.

Colonelul Haralambie a citit formula de jurământ românesc, comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, a rostit în românește, cu voce fermă: „Jur”.

Din acest moment a început domnia sa ca principe suveran al Principatelor Unite Moldova și Muntenia. 

Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, a păstrat acest titlu până în 15 martie 1881, când a fost proclamat primul rege al României

 1866: S-a născut la  Siminicea, Suceava, botanistul Emanoil Teodorescu considerat întemeietor al şcolii române de algologie şi al învăţământului universitar de fiziologia plantelor.

A fost licentiat în științe naturale (1893), al Universitatii Sorbona din Paris, fiind șef de promoție.

Întors în țarã a ocupat un post de asistent la Universitatea din Iași, apoi la Institutul Botanic din București. În 1898 a plecat din nou la Paris pentru a lucra la Laboratorul de Biologie Vegetalã de la Fontainebleau.

Sub conducerea profesorului Gaston Bounier își susține (1899) teza de doctorat „Influența diverselor radiațiuni luminoase asupra formei și structurii plantelor”.

Între anii 1907 – 1935, a fost profesor titular la Catedra de Anatomie și Fiziologie Vegetalã din cadrul Facultãții de științe a Universitãții din București și director al Institutului Botanic

A organizat, la Bucureşti, primul laborator de fiziologie vegetală din România si a fost membru titular al Academiei Române din 1945, vicepreşedinte al acestui for (8.VI-2.VIII.1948).

A decedat la 26 aprilie 1949 in Bucuresti.

1876:  S-a născut la Paris, Paul Menu, fotograf şi operator de film de origine franceză, autorul primelor filmări din România; (d. 27 iulie 1973, Paris).

  Primele „Vederi româneşti”, filmate de operatorul de origine franceză Paul Menu au fost proiectate la 25 iunie 1897. Acesta a fost  practic actul de naştere al cinematografiei naţionale.

Paul Menu a avut un destin foarte ciudat. El a făcut parte din „armata” operatorilor francezi (cam o sută la număr) trimişi de fraţii Lumière în lumea întreagă pentru a populariza noua „invenţie” de la sfârşitul veacului al XIX-lea, cinematograful.

Ajuns în România, a fost o vreme ca fotograf al ziarului „L’Indépendance Roumaine”, pentru ca, peste ani, să-şi deschidă în Bucureşti un atelier fotografic  pe fosta Cale a Moşilor.

În mod cu totul şi cu totul paradoxal, autorul primelor filmuleţe de actualităţi româneşti, operatorul franco-român Paul Menu, cel care avea să trăiască 97 de ani! (între 1876 şi 1973), a fost operator cinematografic doar 40 de zile din lunga sa viaţă (şi acelea încă în secolul XIX, în vara anului 1897). În rest a fost fotograf, decenii la rând în Bucureşti.

În cele 40 de zile dintre 10 mai şi 20 iunie 1897, primul cineast român a realizat 17 „actualităţi” de câte un minut, developate la firma Lumière din Lyon şi prezentate în aceeaşi vară la Bucureşti, printre care Defilare de 10 Mai, Târgul Moşilor, Hipodromul şi cursele de la Băneasa, Terasa cafenelei Capşa, Inundaţiile de la Galaţi ş.a.

1877: După ce la 9 mai Parlamentul României a votat Proclamația de Independență față de Imperiul Otoman, la 10 mai 1877, a doua zi dupa proclamarea in fata Adunarii Deputatilor de catre primul ministru Mihail Kogalniceanu, a independentei de stat a Romaniei, Senatul României a votat-o la rândul său, Principele Carol I, a semnat declarația de independență a României, aflată alaturi de Rusia, în  razboi  cu Turcia.

In aceeasi zi, guvernul, membrii corpurilor legiuitoare, mitropolitul Moldovei, preşedintele Curţii de Casaţie, preşedintele Curţii de Conturi, reprezentanţii altor autorităţi şi delegaţii ale locuitorilor din Argeş şi Buzău au mers la Palat, felicitându-l pe Carol pentru a 11-a aniversare a urcării sale pe tron şi aclamându-l în noua calitate de suveran independent.

 Au avut loc manifestaţii în numeroase judeţe, iar 10 mai a fost de atunci o sărbătoare cu dublă semnificaţie, devenind Ziua Naţională.

10 mai (numita si Ziua Regelui sau Ziua Regalității), a fost  Ziua națională a României între 1866-1916 și 1918 – 1948. (În 1917 a fost interzisă ca urmare a ocupației germane a României).

1877: Prima decorație românească – Steaua României

Este cel mai vechi ordin național; a fost creat în 1864 de Cuza Vodă; denumirea originală, propusă de domnitor era Ordinul Unirii. Cum cadrul legal nu permitea instituirea ordinului, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a oferi decorația doar câtorva prieteni apropiați, majoritatea însemnelor rămânând în pivnițele palatului. Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discuțiile pentru înfințarea unui ordin național s-au redeschis.

Sub guvernarea lui Ion C. Brătianu s-a decis instituirea legală a distincției în forma ei de bază, fiind aprobată și noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a devenit Steaua României.După proclamarea independenței, Camera Deputaților a votat proiectul de lege privind instituirea ordinului, în 9 mai, iar domnitorul Carol I-a promulgat în 10 mai. A fost abrogat în 1948 și reînființat în decembrie 1998.

1881: Domnitorul Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen este încoronat Rege al României (1881–1914), după ce anterior fusese Principe Domnitor  al României (1866-1881).

Foto: Carol I, Domnitor si Rege al României între anii 1866-1914.

Regele a cerut să fie încoronat cu o coroană confecționată din oțel. Președintele Parlamentului a înmanat regelui Carol I și reginei Elisabeta, coroanele făurite din oțelul unui tun cucerit de la turci, în timpul Războiului de Independență al României (1877-1878). Solemnitatea încoronării a avut loc la Mitropolie, de unde cortegiul s-a reîntors la Palatul Cotroceni.

La ceremonii a participat și prințul Leopold, fratele lui Carol I și tatăl prințului Ferdinand, viitorul rege. Între 10–13 mai au fost organizate numeroase manifestări omagiale, consacrate evenimentului. La serbările din Cișmigiu au fost fi instalate fântâni luminoase care foloseau proiectoare cu arc electric, acționate de primul motor cu ardere internă adus în țara noastră.

1887: In România se promulgă Codul comercial care va intra în vigoare la 1 septembrie 1887.

Codul comercial a fost întrocmit după model italian și a fost ulterior modificat în 1895, 1900, 1902, iar din 1928 va fi aplicabil și în Basarabia, unde pană atunci funcționau legile comerciale ale Imperiului Rus.

1894: S-a nascut Elvira Popescu, actriță franceză de origine română; (d. 11 decembrie 1993 la Paris).

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a manifestat încă din copilărie  talent scenice: grație în mișcări, prestanță la mers, vioiciune și limpezime în grai, un dar de imitație ascuțit și plin de haz.

A absolvit cu brio Conservatorul de Arta Dramatica din Bucuresti,  și a fost angajată la  Teatrul National, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale.

A intemeiat in Bucuresti, Teatrul Mic si Teatrul Excelsior, împreună cu  marii actori Ion Manolescu si  Ion Iancovescu.

A fost actriță  de teatru și film, directoare de scenă, cu o strălucită carieră în Franta; („La Présidente”; „Ils étaient neuf célibataires”; „Austerlitz”; „Plein Soleil”).

NOTĂ: Dicţionarul Membrii Academiei Române (1866-2003) menţionează ca dată a naşterii 10 mai 1896; unele surse precizează că însăşi actriţa, din cochetărie, se declara cu doi ani mai tânără.

1894: S-a redeschis la București, după o întrerupere de 10 ani, Expoziția artiștilor în viață.

Prima Expoziție a artiștilor în viață a avut loc în anul 1865 la București. Între 1865–1881, organizatorul Expoziției artiștilor în viață, expoziții ce pot fi considerate primele saloane oficiale de artă din România, a fost pictorul Theodor Aman. Prin lipsa unei piețe de artă reale și viabile și prin lipsa de entuziasm de care au dat dovadă autoritățile timpului, seria de evenimente culturale oficiale a fost întreruptă pentru câțiva ani de zile; ultima avusese loc în 1883 la Iași, fără o participare remarcabilă. A fost organizată de C.I. Stăncescu, director al Școlii de Belle-Arte.

1897: S-a născut la Sankt Petersburg (Rusia), pictorul de origine danezo- norvegiană George Lövendal (cunoscut și ca George Baron de Lövendal); (d. 18 februarie 1964, București).

A urmat școala de Belle Arte la Sankt Petersburg (1914–1917) dovedind un mare talent de portretist. După absolvire, a profesat la Soroca și Chișinău, în Basarabia. În revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917, tatăl său, Lorentius Löwendal, ofițer de marină în armata țaristă, aflat la comada fortăreței Kronstadt, a fost ucis de bolșevici, George fiind obligat să-și câștige singur existența, ca actor și balerin. 

După 1918, când Basarabia s-a unit cu România, a profesat în noua sa patrie, inițal ca scenograf la teatrul din Chișinău. A fondat în 1928, la Cernăuți, primul teatru cult de păpuși și marionete din România, a creat la București Academia liberă de arte plastice (1938), fiind totodată unul dintre membrii fondatori ai Fondului Artiștilor Plastici din România (din 1945).

A fost directorul tehnic al Teatrului Național din Cernăuți al Teatrului Național din Craiova, a desfășurat și o bogată activitate la teatrele „Lucia Sturdza Bulandra” și „Constantin Tănase” din capitală. La București, unde, între 1950–1964, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, având studenți personalități remarcabile ale artei românești.

1903: Are loc dezvelirea statuii lui Ion C. Brătianu în Piața Universității din București, opera artistului francez Ernest Dubois.

 In 1948, dupa venirea regimului comunist la putere, monumentul a fost demolat si dat la topit, odată cu alte monumente și statui considerate „dăunătoare”.

Recent, s-a luat decizia reconstruirii statuii lui Ion C Bratianu  care va fi reconstruita si amplasata in Piata Universitatii,  lânga Palatul Ministerului Agriculturii si Spitalul Coltea, vis a vis de Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti”, potrivit unei hotărâri din  2014 a Consiliuului General al Municipiului Bucuresti.

Refacerea monumentului a fost aprobată de Consiliul General al Municipiului București în ședința din 30 ianuarie 2014, în urma căreia a fost organizat un concurs în vederea reamplasării pe locul inițial, soluția câștigătoare fiind propunerea sculptorului Ionel Stoicescu. A fost executat în ateliere din București și din țară.

Inaugurarea oficială, stabilită inițial pentru 10 octombrie, și amânată din motive politice, a avut loc la 26 noiembrie 2019. 

1906: A apărut, la București ziarul „Neamul Românesc”, sub conducerea lui Nicolae Iorga.

Ziarul a fost editat cu întreruperi până în 1940.

1906: În România a fost înființat Ordinul Carol I.

Ordinul Carol I este un ordin dinastic, de familie, acordat de Casa Regală a României. Ordinul a fost înființat pe data de 10 mai 1906 de către Regele Carol I al României pentru a comemora jubileul a 40 de ani de domnie.De la înființare și până la abdicarea forțată a Regelui Mihai și abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947, ordinul a fost cea mai înaltă decorație acordată de către Regele României. După abdicarea regelui ordinul a devenit inactiv pentru o lungă perioadă, fiind ulterior reînviat pe data de 5 ianuarie 2005.

 1913: S-au născut la Constanța, surorile gemene  Florica Cordescu-Jebeleanu (pictoriţă şi graficiana) și  Marcela Cordescu, graficiană).

Florica Cordescu-Jebeleanu a decedat in anul 1965 la Sinaia, iar sora sa, Marcela Cordescu  in anul 1984, la Bucuresti.

1918: Este adoptată legea de organizare a personalului administrației poștelor, telegrafelor și telefoanelor din vechiul Regat, care a fost extinsă prin decret regal și în Basarabia.

Dupa votarea de către Sfatul Țarii a actului unirii Basarabiei cu România, Legea din 1871, Legea de organizare a personalului administrației poștelor, telegrafelor și telefoanelor din România s-a aplicat și în Basarabia, prin decret regal, iar Ministerul Căilor de comunicație, Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Basarabia s-a transformat în Directoratul Lucrărilor Publice.

1921: Principele Carol al României (prinț moștenitor din 27 martie 1914), se căsătorește cu principesa Elena, fiica regelui Greciei, Constantin, și al reginei Sofia de Prusia. Au avut un singur copil, pe viitorul rege Mihai I; (n. 25 octombrie 1921).

1925: S-a născut politicianul comunist Ilie Verdeț, fost prim ministru al Republicii Socialiste România în timpul dictaturii ceaușiste.

A fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989 si a deținut de asemenea funcția de prim-ministru al României în perioada 1979-1982.

După fuga lui Nicolae Ceaușescu, la 22 decembrie 1989 , Ilie Verdeț a anunțat demisia guvernului Dăscălescu și formarea unui guvern ad-hoc format din disidenți. 
El s-a autoproclamat președinte al unui guvern provizoriu, guvern care a durat doar 20 minute, datorită opoziției mulțimii care nu dorea un guvern format din activiști comuniști.

La 16 noiembrie 1990, Verdeț a înființat un partid intitulat Partidul Socialist al Muncii care a intrat în Parlamentul României în urma alegerilor din 27 septembrie 1992. în urma cărora a obținut 3,18% din voturi  pentru Senat și 3,04% din voturi pentru Camera Deputaților.

La următorul scrutin din 3 noiembrie 1996, Partidul Socialist al Muncii nu a mai intrat în Parlament, obținând 2,16% din voturi la alegerile pentru Senat și 2,15% din voturi la alegerile pentru Camera Deputaților.

În iunie 2000, la Plenara Comitetului Național al PSM, Ilie Verdeț s-a retras din funcția de președinte al Partidului Socialist al Muncii, acceptând calitatea de președinte-fondator, din dorința de a păstra unitatea partidului, aflat în degringoladă după ce a devenit partid neparlamentar și ca urmare a acțiunii îndelungate a unui grup de presiune condus de vicepreședintele PSM, Ion Sasu.

 A  încetat din viață la data de 20 martie 2001 în orașul București, în urma unui infarct, la vârsta de 76 ani.

1925: A încetat din viață la Buzău, politicianul român Alexandru Marghiloman ( n.4 iulie 1854, Buzău).

Omul de stat conservator, a fost prim-ministru al României în anul 1918 și a avut un rol important în timpul Primului Război Mondial și la realizarea Marii Uniri din 1918.

1927: S-a semnat Concordatul dintre România și Vatican.

Acordul dintre Regatul României pe de o parte și Sfântul Scaun pe de altă parte, a permis reorganizarea Bisericii Catolice de rit latin și a garantat credincioșilor exprimarea libertății religioase, așa cum fusese recunoscută, în Constituția din 1923, pentru ortodocși și greco-catolici. Din partea României a semnat ministrul Vasile Goldiș, ministru al Cultelor în guvernul Averescu, iar din partea Sfântului Scaun a semnat cardinalul Pietro Gasparri, cardinal secretar de stat.

1929 : Radioul național a difuzat primul festival de muzică românească.

1931: S-a născut pictorul Vasile Celmare

1931: S-a născut actorul Damian Crâşmaru. NOTĂ: Data oficială la care este înregistrată naşterea sa este 2 iunie 1931; decalajul este dat de faptul că tatăl său l-a declarat cu trei săptămâni mai târziu.

A absolvit ca sef de promoţie Institutul de Teatru din Bucuresti in 1953, la clasa profesorilor George Timică şi Ion Finteşteanu. A debutat pe scena cu rolul principal din spectacolul ,,Tartuffe’’ de Molière, in regia lui Ion Fintesteanu, in 1952.

De la absolvire joacă pe scena Teatrului Naţional din capitală. A interpretat roluri ca Othello – „Othello” de William Shakespeare, Leandre – „Doctor fără voie” de J.B.P. Molière, Sebastian – „Furtuna” de William Shakespeare, Alexandr – „Cei din urmă” de Maxim Gorki, Mortimer – „Maria Stuart” de Friedrich Schiller, Don Felix – „Castiliana” de Lope de Vega, Cyrano – „Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand  etc.

Este societar al Teatrului Naţional. Din 1955 a fost căsătorit cu actriţa Carmen Stanescu.

A jucat puţin in filme, a apărut in ,,Pepe şi Fifi”, regia Dan Piţa, 1994, „Încrederea”, regia Tudor Mărăscu, 1984.

A regizat spectacole prezentate de Asociaţia culturala Ind Art, in 2009 a regizat spectacolul „Atelier de teatru” , produs de Teatrul “EU si UE”, a primit premiile Nicolae Băltăţeanu la Gala Premiilor Păcală- 2007, Premiul de simpatie–UNITER şi SIVECO- 2003.

A decedat la 11.07.2019.

1936 : A fost inaugurat oficial Muzeul Satului din București.

La inaugurarea Muzeului Satului din București au participat prof. Dimitrie Gusti și regele Carol al II-lea.

Prof. Dimitrie Gusti, era conștient că expozițiile temporare organizate aveau un caracter de improvizație, a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din București.La înfăptuirea și concretizarea acestei idei și-a adus contribuția un grup de specialiști, care au coordonat cercetările monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc. Primăria Municipiului București a oferit o suprafață de 4.500 de metri pătrați, la marginea Lacului Băneasa, în Parcul Național „Carol al II-lea” (ulterior, Parcul Herăstrău, acum Parcul „Regele Mihai”).

Lucrările de amenajare a terenului au început în martie 1936. Construcțiile, selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit și 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp scurt.

Ceremonia inaugurării oficiale a avut loc în prezența regelui Carol al II-lea al României, ca manifestare în cadrul Festivalului Luna Bucureștiului. Pentru public, deschiderea a avut loc pe 17 mai.

1937: S-a nascut in București actorul Constantin Diplan, unul dintre cei mai cunoscuți actori români ai perioadei 1970-1989.

A fost declarat admis la a doua încercare la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, alături de Marin Moraru, Camelia Zorlescu și de regretații Gheorghe Dinică, Marian Hudac.

A absolvit institutul în anul 1962, iar în 1963 a fost repartizat împreună cu Alexandru Arșinel, Camelia Zorlescu, Ion Andrei, Harry Baranga și Harry Zomenov la Teatrul de Stat din Targu Mureș, unde alături de aceștia înființează secția de limba româna a acestui teatru.

După o perioadă se transferă la Teatrul Național din București, unde și începe cu adevărat activitatea de actor. Colaboreaza in spectacole de teatru radiofonic si de televiziune, unde  interpreteaza numeroase roluri cum ar fi cele din piesele Un cuib de nobili, Toboganul, Seducatorul, Hamlet, Comoara din deal, Cu toata dragostea, Inspectorul broastelor etc.

Debutul în cinematografie a avut loc în anul 1966, cu filmul Ultima noapte a copilariei.

Au urmat: Stejar-extremă urgență, Pirații din Pacific, Zile fierbinți, Cursa, Pintea , E atât de aproape fericirea, Iarna bobocilor, De ce trag clopotele, Mitică?, Buletin de București, Zbor periculos, Vară sentimentală, Declarație de dragoste, Secretul lui Nemesis, Cuibul de viespi, Duminica in familie, Șobolanii roșii.

Imediat după revoluția din 1989, mai precis în 1990 a emigrat în Statele Unite, în acest moment locuiește în Montgomery Village, Montgomery County, in statul american Maryland.

A revenit ocazional în țară pentru a lucra la unele proiecte cinematografice, cum ar fi filmele Oglinda (1993) și Călătorie de neuitat (1994).

1939 : Se inaugurează in Bucuresti, în fața clădirii Fundațiilor Regale, peste drum de  Palatul Regal, statuia regelui Carol I, creație a sculptorului sârb Ivan Mestrovic).

Cântărea 1200 kg și a fost inaugurată de Ziua Națională a României, în prezența Regelui Carol al II-lea al României și a Marelui Voevod Mihai, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Carol I.

În noaptea de 30/31 decembrie 1947, imediat după ce Regele Mihai a semnat abdicarea forțată și România a devenit Republica Populară Română, comuniștii au dat jos de pe soclu monumentul, care a fost tăiat și topit , iar din bronzul său a fost turnată statuia lui Lenin din București, realizată de sculptorul Boris Caragea.

Monumentul ridicat de  regimul comunist lui Lenin, a stat în  fața Casei Scânteii la București din 21 septembrie 1960 si pana in 3 martie 1990, cand a fost  dat jos de pe de pe soclu de o mulțime anticomunistă furioasă.

La 6 decembrie 2010 a fost inaugurată o nouă statuie a regelui Carol I, concepută de sculptorul Florin Codre, fiind amplasată în aceeași Piață (numită în prezent a Revoluției), între Palatul Regal, ce găzduiește Muzeul Național de Artă al României, și Biblioteca Centrală Universitară.

1945: S-a născut la Brașov actorul român Sorin Postelnicu.

A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie din București in 1967. Încă din ultimii ani de facultate a jucat pe scena Studioului Cassandra in spectacole ca Straniu Interludiu de Eugene O’Neill, ca Ned Darell, rolul lui Aemilian din Romulus cel Mare de Durrenmatt, in Caligula de Camus.

A fost repartizat la Teatrul din Bacău, unde a jucat in Vicleniile lui Scapin de Moliere ( Silvester), Câinele gradinarului de Lope de Vega (Tristan), Pogoară iarna de Maxwell Anderson (Mio), Omul care… de Horia Lovinescu (căpitanul Constantin), Pâine amară de Claude Spaack (Garcia).

A fost laureat al festivalului dedicat marelui poet, in 1971 a obținut premiul criticii la Decada dramaturgiei originale de la Iași.
In 1972 s-a transferat la Teatrul de Stat din Arad iar în 1975 ajungea la București, la Teatrul Ion Vasilescu și apoi la Teatrul Giulești o perioada.
A debutat în cinematografie in anul 1964, cu filmul Cartierul veseliei.

A jucat si in Zodia Fecioarei (1966), Profetul, aurul si Ardelenii (1978), Stop cadru la masă (1980), Exista joi? (1988).
A emigrat in Germania in 1990. A fost căsătorit cu actrița Rodica Mureșan și are o fiica actriță, Cesonia Postelnicu.

1946: S-a născut  fotbalistul român Necula (Rică) Răducanu.

1947:  Ca o recunoaştere a contribuţiei României la cauza Naţiunilor Unite, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, a acordat regelui Mihai I cea mai înaltă distincţie de război a SUA.

1962: A decedat la București, compozitorul şi cântăreţul Dumitru Mihăilescu-Toscani, fost prim-tenor al Operei Române ; (n. 1 octombrie 1888, București).

1963: S-a născut în satul Crivina, județul Mehedinți, actrița română Cecilia Bârbora.

 Este soția  cunoscutului scenaristul si regizor Mircea Daneliuc.

1971: A decedat la București, compozitorul, dirijorul, pianistul şi pedagogul român Mihail Jora, membru al Academiei Române; (n. 2 august 1891, la Roman, jud. Neamț).

Era descendentul unei vechi familii de aristocrați români cu conexiuni armenești din partea mamei, proprietari de pământuri. Familia este menționată în documente moldovenești încă în anul 1392.El a fost văr cu Maruca Cantacuzino, soția lui George Enescu. Și-a început educația muzicală cu mama sa, care era absolventă a Conservatorului din Dresda.

De la vârsta de 10 ani, în anii 1901-1909 a început să învețe pianul la Iași cu Eduard Meissner și apoi, în anii 1909-1912, cu Hélène André. În 1909-1911 Jora a învățat la Conservatorul din Iași – teoria muzicii și solfegiu cu Sofia Teodoreanu, armonia cu Alexandru Zirra.S-a perfecționat la Leipzig. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a silit să-și întrerupă studiile în Germania. La întoarcerea în patrie i s-a decernat Premiul George Enescu pentru compoziție. În 1916, anul intrării Romaniei în război, Jora s-a înrolat în armată, iar în octombrie 1916 a fost rănit și și-a pierdut un picior.

Vreme de doi ani a petrecut în sanatoriu pentru reabilitare. După terminarea războiului, în anii 1919-1920 și-a finalizat studiile muzicale la Conservatorul din Paris, unde a fost elevul lui Florent Schmitt. Jora s-a casatorit cu Elena (Lily) Gafencu, sora lui Grigore Gafencu, care in anii 1938-1939 a fost ministrul de externe al României, și în 1940-1941 legat al României la Moscova.

Este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai liedului în muzica românească. De remarcat faptul că și-a numit cele peste o sută de partituri de gen Cântece, tocmai pentru a sugera caracterul românesc și particularitățile specifice care despart aceste lucrări de tradiția liedului german, reprezentat în special de compozițiile lui Schubert, Schumann și Brahms.El a compus, pe versuri ale marilor poeți români, numeroase lucrări de acest gen, care se disting prin expresia lor originală.

A fost profesor și rector al Academiei Regale de Muzică din București.

Uniunea Criticilor Muzicali organizează anual la București „Concursul Național de Interpretare Muzicală Mihail Jora”.

Numele Mihail Jora îl poartă și Studioul de Concerte al Palatului Radio, cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România (1000 de locuri). 1991 – Filarmonica din Bacău i-a primit numele .

La Roman s-a organizat un concurs Mihail Jora de interpretare și compoziție pentru tinere talente, iar Fundația Mihail Jora acordă premii pentru interpretarea de lieduri.

1981: A murit la Bucureşti, arhitectul şi profesorul Octav Doicescu, realizator al unor ansambluri arhitectonice de mare amploare (Casa Română de la Expoziţia Internaţională de la New York, Complexul de pe malul lacului Snagov, Opera Română, Institutul Politehnic din Bucureşti ş.a.); (n. 8 ianuarie 1902, Braila).

La sfârşitul anilor 30, a scris  împreună cu Marcel Iancu şi Horia Creangă, broşura „Către o arhitectură a Bucureştilor„, o încercare de a prefigura un Bucureşti modern care păstrează valorile trecutului.

Concomitent, apare revista „Simetria„, redactată de George Matei Cantacuzino, Matila Ghyka, Tudor Vianu, Titu Evolceanu, Ştefan (Fanică) Constantinescu, Mac Constantinescu şi Octav Doicescu.

Ultimul număr a apărut în 1945.

Revista a fost  singura publicaţie a epocii care pune problema Orient – Occident în estetica vremii sau problemaMitocanului Român, articol scris în 1939.

A conceput chite pentu proiectul monumentului din Indore (India), monument ce trebuia sa adaposteasca o pasare maiastra a lui Brancusi. (New – York Times , 1974). Inceputul razboiului a pus capat constructiei din India.

A fost membru titular al Academiei Române din 1974 si Cetăţean de onoare al oraşului New York, 1939, titlu dat lui de celebrul primar La Guardia.

Nu a fost membru al unui partid politic, nici înainte şi nici după 1944. Numele său a fost dat unei străzi din cartierul Progresul, din oraşul său natal, Brăila.

O altă strada Octav Doicescu se afla la Timişoara, dar nu  si la Bucuresti, orașul pe care a incercat sa-l modernizeze scotandu-l din amprenta stilului greoi, cel Brancovenesc.

 1994: A decedat la Bucuresti, prozatorul Radu Albala, traducător, critic şi istoric literar; (n. 20 februarie 1924, Bucuresti).

  Licentiat in drept si absolvent al Facultatii de Litere, sectia filologie clasica, din Bucuresti, a profesat avocatura pana in 1948, cand a fost exclus din barou.

Dupa un stagiu de cativa ani la Biblioteca Academiei, adevenit redactor la Editura Litera. 
A colaborat la  revistele Viata Romaneasca, Romania literara, Teatrul (unde a semnat constant cronica dramatica).

S-a afirmat ca istoric literar cu volumul  Antim Ivireanul si vremea lui (1962).

A desfasurat o activitate intensa ca traducator si  de asemenea este autorul versiunii romanesti  a lucrarii Viata lui Constantin Cantemir de Dimitrie Cantemir.  si al textelor din volumul  Proza istorica latina.

A scris  libretul Anton Pann sau Povestea vorbii (in colaborare) pentru Operata din Bucuresti (1963) si numeroase scenarii si comentarii pentru Sahia-Film.

In anii din urma, revine decis la proza, trezind aprecierea criticii cu volumul  de povestiri Desculțe  (1984) si Făpturile paradisului (1987).

2011 : Transformarea Casei Regale a României în Dinastie cu caracter național și independent.

Regele Mihai I anunțat că toate legăturile istorice și dinastice dintre Casa Regală a României și Casa Princiară de Hohenzollern – Siegmaringen au luat sfârșit, renunțând la titlurile conferite de capii familiei princiare și anulând astfel și orice drept sau pretenție a acestei dinastii asupra Casei Regale a României.

2020: A murit Ion Ceaușescu, fratele mai mic al dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu, fost inginer agronom; (n.1932 la Scornicești, Olt).

În 1939 s-a înscris la școala elementară, terminând șapte clase în 1948, din cauza unei întreruperi de doi ani. Și-a continuat studiile la Școala Medie din București pe care a absolvit-o în 1953.

În această perioadă, a devenit membru al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) unde a ocupat pozițiile de secretar de grupă, membru al comitetului UTM pe școală și membru în Biroul Regional București.

Primind ajutor de la fratele său mai mare, Nicolae, care devenise influent în partidul comunist, Ion Ceaușescu a fost trimis pentru calificare la Școala Medie de Energie Electrică din Moscova, pe care a întrerupt-o din cauza problemelor de sănătate în anul 1956. În perioada 1957–1961 a urmat cursurile Facultății de Agronomie din București, devenind inginer agronom.

În anul 1960, Ion Ceaușescu a fost confirmat membru al Partidului Muncitoresc Român. A deținut funcția de prim-vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării (cu rang de ministru secretar de stat) în perioada 29 iulie 1983 – 22 decembrie 1989, fiind în această calitate membru al guvernelor Dăscălescu (1) și Dăscălescu (2).

10 Mai în Istoria Românilor

10 mai a devenit Sărbătoare naţională, hotărâtă de Camera Deputaţilor la 22 aprilie 2015 și marchează începutul domniei lui Carol I (1866), proclamarea Independenţei de Stat a României (1877) şi încoronarea primului rege al ţării noastre (1881).

Sarbatorită încă de la venirea pe tronul României a principelui Carol I, ziua de 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus în țara noastră regimul comunist.

REGELE CAROL I AL ROMÂNIEI (1866-1914)

Aducerea pe tronul României a unui principe străin era necesară, in conditiile de instabilitate internă create după abdicarea forţată a lui Cuza la 11 februarie 1866, când unele puteri străine îşi puneau întrebarea dacă unirea celor două principate mai putea fi recunoscută.

Pentru depăşirea acestor momente de nesiguranţă politică şi urmând exemplul grecesc, românii au propus aducerea unui principe străin. Propunerea i-a fost făcută prinţului Filip de Flandra, însă acesta a refuzat oferta.

 După mai multe discuţii, s-a hotărât aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr de 27 de ani.

Hotărârea fiind luată, deşi nu primise binecuvântarea familiei cu toată inima, Carol a plecat incognito, străbătând Austria cu teamă, deoarece aceasta era într-un conflict cu Prusia. Călătorind cu trenul, la clasa a doua, sub numele de Carol Hettingen, până la Buziaş, de unde a luat vaporul.

Prima imagine a noii capitale: porcii din curtea hotelului de pe Calea Victoriei.

Până la Bucureşti a călătorit într-o căruţă a poştei, unde „opt cai erau înhămaţi la ea şi doi vizitii, amândoi călări, îi îndemnau mereu la tot mai mare goană, scoţând chiote şi strigăte…”, cum scria Mite Kremnitz în „Regele Carol al României”.

În timpul acestei călătorii şi-a dat seama că va trebui să aducă schimbări în ţară, situaţia nefiind deloc roz.

De pildă, prima imagine pe care și-o amintește din Capitală, este a unei șatre care trăsese în spatele hotelului în care era cazat, printre porcii ”evadați” din curtea unei gospodării din preajmă.

Hotelul era situat  pe… Podul Mogoșoaiei, actuala Cale a Victoriei. Femeile din lumea bună nu puteau traversa străzile din centru, din cauza noroaielor, circulând doar cu trăsura.

Toate acestea se vor schimba sub domnia lui Carol, până la începutul noului secol Bucureștiul fiind numit micul Paris, iar România, Belgia Orientului.

Moțiunea ”Independenței”, promulgată pe 10 Mai

La 10 mai 1866, Carol I intră în Bucureşti. Acest moment a reprezentat naşterea Dinastiei şi începutul unei perioade de profunde schimbări în societatea românească.

România avea încă, la acea vreme, statut de ţară aflată sub suzeranitatea turcă. Carol I, aflat în faţa Parlamentului, a jurat că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor.

La 10 mai 1877, după ce cu o zi înainte Parlamentul României vota moţiunea care declara „Independenţa absolută a României”, Carol I proclama solemn Independenţa absolută a României, fapt ce a dus la acoperirea de glorie la Plevna, Griviţa şi Smârdan.

La 10 mai 1881 este și momentul când are loc proclamarea Regatului României.

Principele Carol  a devenit Regele României, cu numele de Carol I.

Istoricul Ion Bulei se întreba dacă 10 Mai reprezenta ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor.

La început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. „Sărbătoarea acestei zile avea şi semnificaţia aducerii aminte, având mereu persoana principelui (regelui) şi familia sa în centru.

Familia regală, pe lângă participarea la defilare, era prezentă la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bucureştenilor, asista la bătaia cu flori de la Şosea şi la spectacolul cu focuri de artificii din Cişmigiu.

Carol I, Ferdinand, dar şi Carol II şi Mihai I voiau să fie în această zi cât mai mult văzuţi, să ilustreze apropierea de popor (pentru orice suveran şi, prin imitaţie, pentru orice om politic în epoca modernă, imaginea publică era esenţială).

10 Mai nu era însă doar ziua regelui şi a familiei sale.

„Sărbătoarea regelui Carol e şi sărbătoarea României! Netrebnic românul care nu-şi uită astăzi de păsurile lui”, arăta Pompiliu Eliade într-o conferinţă la o serbare populară în 1903, îndemnând locuitorii Bucureştilor să petreacă, să uite de necazuri şi să trăiască laolaltă cu semenii o clipă de înălţare sufletească.

Stema Principatelor Române (1859-1881).

Sub domnia lui Carol I, semnificaţia sărbătorii de 10 Mai a fost amplificată an de an.

În 1947 a fost înlăturată monarhia şi odată cu ea şi sarbatoarea de la 10 Mai din calendarul sărbătorilor românilor.

Regimul comunist care a venit la putere şi-a găsit 23 august ca zi naţională.

 In acelaşi timp s-a căutat ca 10 Mai să nu mai reprezinte altceva decât venirea în ţară a unei monarhii străine, care nu se încadra în tiparele orânduirii nou instalate la conducerea României. (dcnews.ro).

VIDEO: IMNUL REGAL AL ROMANIEI :

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

  Sfântul Simion Zilotul

Sfântul Apostol Simon Zilotul nu este altul decat mirele de la Cana Galileii. La nunta acestuia, Iisus a facut prima minune – prefacerea apei in vin. I s-a dat numele de “Canaanitul” si de “Zilotul” spre a-l deosebi de Sfântul Petru si de Sfântul Simeon “fratele Domnului”, urmașul Sfântului Iacob la Episcopia Ierusalimului.

Sfantul Simon Zilotul, numit si Natanael, este cel care si-a lasat casa, parintii si mireasa pentru Mirele cel ceresc. Sfantul Simon Zilotul era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret.

Odata cu Pogorarea Duhului Sfant, mirele cel din Cana a inceput a propovadui si el, alaturi de Apostoli, Evanghelia in toata lumea. El a propovaduit in Mauritania, Africa si Britania, unde si-a dat si sufletul sau, fiind rastignit si ingropat.

Moastele Sfantului Simon Zilotul

In Bucuresti, la Biserica Podeanu aflata pe strada Dornei (in apropierea Pietei Chibrit) se afla o particica din sfintele sale moaste. Moastele Sfantului Simon Zilotul sunt acoperite de un baldachin construit dupa modelul celui aflat la Roma, intr-una din catacombele unde se afla moastele Sfintilor Chiril si Metodiu.

Cele mai multe persoane vin aici sa sa ceara ajutorul in casatorie. Sfantul Simon Zilotul este grabnic ajutator celor care vin cu aceasta rugaminte.

Despre felul minunat in care moastele Sfantului Simon Zilotul au ajuns la biserica Podeanu, parintele paroh Vasile Ailioaei ne-a marturisit: “Moastelor Sfantului Simon Zilotul au fost aduse aici din 1971, atunci cand episcopul Valerian (n.r.

Prea Sfintitul Valerian Zaharia – episcop al Oradiei) a venit si s-a salasluit intr-una din casele parohiale ale acestei parohii. Preasfintitul Valerian ajunge in Bucuresti pentru ca s-a opus autoritatilor comuniste care doreau inchiderea manastirilor in urma decretului 410.

Din 1971 si pana in 1996 a fost cu adevarat o taina. Episcopul Valerian era cel care pastra moastele Sf. Apostol Simon Zilotul, se inchina lor si nu lasa pe nimeni sa intre in acea camera, decat numai pe cei apropiati. Inainte de a-si da sfarsitul in mainile lui Dumnezeu a lasat ca aceasta taina sa fie cunoscuta.”

Preasfintitul a daruit aceste odoare de pret Bisericii Podeanu ca urmare a dragostei cu care a fost inconjurat, in ultimii ani ai vietii, de parintele paroh Vasile Ailioaei, de familia acestuia si de toti enoriașii bisericii.

Tot astazi, facem pomenirea:

Sfintilor Mucenici Alfiu, Filadelf si Ciprian;
Sfantului Isihie Marturisitorul;
Sfantului Cuvios Lavrentie.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/10/o-istorie-a-zilei-de-10-mai-video-2/

Bibliografie (surse):

Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

ro.wikipedia.org.;

mediafax.ro;

Istoria md.;

worldwideromania.com;

Enciclopedia Romaniei.ro;

rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor;

https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox.;

Cinemagia.ro.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (5)

Urmarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/05/09/prof-univ-dr-corvin-lupu-drepturile-istorice-ale-romanilor-asupra-basarabiei-4

Foto: Ceaușescu și Brejnev

Nicolae Ceaușescu și problema drepturilor românești asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța, a Insulei Șerpilor și a Tezaurului României.

Problematica drepturilor României asupra teritoriilor ocupate de Rusia Sovietică/URSS a fost o preocupare de interes a regimului socialist de stat consemnează autorul în publicația https://geopolitika.ro.

Încă din prima parte a deceniului al șaptelea al sec. al XX-lea, Ion Popescu-Puțuri, care a fost director al Institutului de Istorie al PCR din 1961 în 1989, membru al CC al PCR și deputat în Marea Adunare Națională, a recomandat patrioților români din Basarabia, prin intermediul lui Pantelimon Halippa, să redacteze memorii documentare istorice privitoare la Unirea Basarabiei cu România, în ideea de a rezulta din aceste memorii legalitatea actului unirii și drepturile românești asupra Basarabiei.[1]

Chestiunea condamnării răpirii teritoriilor românești de către Rusia/Uniunea Sovietică, a Tratatului Molotov-Ribbentrop și a urmărilor sale a fost ridicată și în cadrul ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 13 noiembrie 1989. În cadrul acestei ședințe, Nicolae Ceaușescu a prezentat conducerii colective a țării proiectul său de a condamna Tratatul Molotov-Ribbentrop în cadrul apropiatului congres al partidului care urma să aibă loc. Nicolae Ceaușescu a spus: „Am convocat această ședință, tovarăși, pentru a discuta Raportul care trebuie prezentat în fața Congresului al XIV-lea… Vreau să ridic, în fața Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar față de care trebuie să adoptăm o poziție mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova Sovietică. Ați citit cu toții informațiile și ce se întâmplă acolo. Am atras atenția tovarășilor că trebuia să le publice în presă și va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziție în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică și Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună și problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluționeze, în mod corespunzător, problema Basarabiei și Bucovinei de Nord.

Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare. De altfel, în timpul lui Hrușciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Și, între alte probleme, legate de relațiile cu China, am discutat și problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegațiile celor două partide – și s-au întâlnit – dar au intervenit problemele cunoscute în legătură cu Hrușciov[2] și nu s-a făcut nimic. Asta a fost.

În 1965, în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev[3], am discutat, de asemenea, problema aurului și a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică și despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparține poporului român și că va fi restituit atunci când în România va fi puterea muncitorilor și țăranilor. Am întrebat, sunt și stenogramele, dacă consideră că în România nu este încă puterea muncitorilor și a țăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziție favorabilă Șeleapin (sic!)[4], care a spus că tovarășii români au dreptate, dar trebuie să analizeze și să vedem cum să soluționăm această problemă. Ceilalți, inclusiv Brejnev, au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat „albii”… În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu „albii”. Este adevărat că nu am mai reluat această discuție.[5]

În anul 1967, anul aniversărilor dedicate împlinirii a 50 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, la Chișinău, conducătorii sovietici Brejnev și Kosîghin au afirmat că Basarabia este definitiv încorporată în comunitatea spirituală a naționalităților sovietice.[6]

Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă și cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiții și am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta, va trebui să reluăm și problema Basarabiei. Trebuie oricum să ridicăm problema populației din Republica Moldovenească (sic!), în concordanță cu constituția sovietică și cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înșiși spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români și nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei și, cel puțin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova și România… soluționarea acestei probleme trebuie gândită și trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm pozițiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică și să avem în lunile următoare o discuție specială pe această problemă.

De altfel, în 1970-1975 am avut câteva discuții cu secretarul cu problemele internaționale de atunci – Katușev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor. În programul partidului avem o referire generală și am spus că nu vom putea să recunoaștem. Una este problema granițelor, ca rezultat al forței, dar alta este să recunoaștem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un non-sens. Aceasta ar fi o altă problemă.

Sigur, punându-se problema anulării înțelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine și aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuție pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situație și felul cum ei acționează. Vin și fac o plenară și anunță că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut și continuă să-i împiedice să-și pună în valoare problemele lor… Aici nu este vorba de existența unei naționalități sau a unor oameni care sunt de origine română și se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba de o parte a României, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm și noi. S-au publicat și în Uniunea Sovietică. I-am spus și lui Matei [Ilie] și lui Olteanu [Constantin], pentru că este legat și de partea internațională – i-am chemat pe amândoi pentru că, și din punct de vedere internațional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se spune că Uniunea [Sovietică] manifestă interes față de Basarabia și Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov și Ribbentrop și unde se spune că Germania nu are interes și nu are obiecțiuni față de acest lucru.” Nicolae Ceaușescu a întrebat: „Deci sunteți de acord?”, iar stenograma consemnează: „Toți tovarășii sunt de acord.”[7]

Trebuie menționat că în acea informare făcută de Nicolae Ceaușescu în ședința CPEx, el nu a menționat faptul că predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ale cărui merite le-a minimalizat în anumite momente, a realizat importante recuperări din tezaurul României. Astfel, în august 1956, URSS a restituit României o parte din tezaurul depus la Moscova în anii primului război mondial, cuprinzând opere de o mare valoare artistică și materială. Este vorba despre 33 de kg de aur, 690 kg de argint, 22,12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de smaralde, 1.350 de picturi, gravuri și desene, dintre care 120 de Nicolae Grigorescu, pe lângă altele de Aman, Luchian, Andreescu, Szathmary, 35.000 de monede rare, 39.320 de alte piese de mare valoare.[8]

În cadrul Raportului la Congresul al XIV-lea al PCR, din 20 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a cerut anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Nicolae Ceaușescu a spus: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate…”[9]

În 23 noiembrie 1989, în plin congres al partidului, ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov, i-a remis lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare din partea lui Mihail Gorbaciov în care acesta îi reproșează poziția adoptată față de Tratatul Molotov-Ribbentrop. Gorbaciov îi spunea lui Ceaușescu că nu e bine să amintească de înțelegeri moarte și îngropate pentru că astfel ar putea deștepta la viață forțe adormite de aproape jumătate de veac. Mai mult, îi spunea să înceteze să spună despre cei care aplică perestroika și se deschid reformelor ca fiind „deviaționiști”, „trădători”, sau să spună despre ei că au trădat cauza socialismului, ori că au eșuat.[10]

În după-amiaza aceleiași zile, Ceaușescu a convocat întregul CPEx (33 de membri) la care s-au mai adăugat Radu Constantin și Vasile Bărbulescu, secretari ai CC al PCR. Ședința a durat 30 de minute. Ceaușescu le-a spus membrilor conducerii colective să citească mesajul trimis de Gorbaciov despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu Bush. Apoi l-a pus pe Constantin Olteanu să le citească răspunsul lui. Ceaușescu i-a scris lui Gorbaciov că la întâlnirea cu Bush nu se poate discuta situația din țările socialiste „sub nicio formă.” El scria că acesta este un subiect care nu poate fi discutat decât între conducerile țărilor socialiste.

De fapt, Ceaușescu amintea de Pactul Molotov-Ribbentrop pentru a avertiza Moscova și, deopotrivă, celelalte țări socialiste, că un nou pact de redistribuire a sferelor de influență ar putea avea efecte catastrofale. Chiar Gorbaciov, în rândurile scrisorii pe care i-a trimis-o lui Ceaușescu, spunea că se va întâlni cu președintele George Bush pentru a discuta probleme de interes mondial.

Nicolae Ceaușescu nu avea în vedere doar Tratatul Molotov-Ribbentrop, ci și Acordul de la Potsdam, încheiat în cadrul Conferinței de la Potsdam, prin care URSS-ului i s-au conferit drepturi și privilegii asupra României, care au fost menținute pe întreaga perioadă a Războiului rece. În mare parte ele au fost motivate de faptul că România a „ocupat” Basarabia în 1918 și în 1941, teritoriu care ar aparține „de drept” URSS. Aceste drepturi și privilegii, inclusiv dreptul de intervenție în problemele interne ale României, au fost consemnate în legislația internațională și încorporate în Carta ONU. Acesta este motivul pentru care de-a lungul anilor Nicolae Ceaușescu a susținut pe față reunificarea Germaniei, care ar fi însemnat năruirea Acordului de la Potsdam, cu toate prevederile sale oneroase față de România.[11]

Problematica Acordului de la Potsdam a fost discutată și cu prilejul vizitei președintelui și a secretarului de stat ai SUA, Gerald Ford și Henry Kissinger, în România, în anul 1975 și inclusă într-un memorandum al convorbirilor.[12]

În anul1976, la un an după încheierea Conferinței pentru Pace și Securitate în Europa de la Helsinki și a semnării Actului Final al conferinței, ministrul de Externe al României, George Macovescu, în discuțiile pe care le-a purtat la Casa Albă cu președintele Gerald Ford, a abordat și probleme referitoare la Basarabia. El a declarat: „Știți că suntem în favoarea menținerii integrității teritoriale a statelor din Europa, în favoarea respectării tratatului din 1947 și a acordurilor de la Helsinki pe care le-am semnat. Considerăm că RSS Moldovenească este parte a URSS. (…) președintele nostru a declarat public că recunoaștem că RSS Moldovenească este parte integrantă a URSS, dar nu putem accepta ideea că moldovenii nu sunt români, când cea mai mare parte a Moldovei face parte din România.”[13]

În același sens, Nicolae Ceaușescu i-a declarat secretarului general al PC al URSS și președinte al Sovietului Suprem, Leonid Ilici Brejnev, că nu putea „în nici un caz să accepte teza, care contravine flagrant adevărului istoric, că românii și moldovenii sunt două popoare diferite, că limba română și moldovenească sunt două limbi diferite”.[14]

Securitatea din România nu a încurajat nici demersurile patrioților basarabeni pe lângă autoritățile române și nici unele manifestări pe care refugiații basarabeni din România au dorit să le organizeze. Acest fapt reiese din mulțimea de documente și rapoarte ale Securității către decidenții politici din perioada ceaușistă. În mod deosebit rezultă aceasta dintr-un raport semnat chiar de Președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu (Szilágy), din rapoartele privitoare la trimiterea de către Pantelimon Halippa și colaboratori ai săi a unui memoriu generalului Charles De Gaulle, cu prilejul vizitei acestuia în România, din mai 1968. Memoriul a fost trimis Ambasadei Franței la București prin scrisoare recomandată și a fost interceptat și reținut definitiv, „în interesul muncii”, din ordinul generalului maior de securitate Constantin Stoica, vicepreședinte al Consiliului Securității Statului. Memoriul confiscat se află în arhiva CNSAS. Prin rapoartele sale, Securitatea încerca să dovedească faptul că activitatea patrioților basarabeni, în frunte cu Pantelimon Halippa, pentru conștientizarea ideii apartenenței Basarabiei la România ar dăuna raporturilor țării cu URSS și politicii PCR și RSR, chiar dacă ei nu reprezentau un pericol pentru securitatea statului, după cum se recunoștea într-unul din rapoarte.

În anul 1969, în preajma vizitei președintelui Richard Nixon la București, Pantelimon Halippa intenționa să-i trimită și acestuia un memoriu privitor la situația Basarabiei, cu toate că fusese avertizat de Securitate să înceteze activitatea de propagare a drepturilor românești asupra Basarabiei. Ca urmare, șeful Direcției a I-a, col. Dumitru Borșan, a propus CSS ca Pantelimon Halippa să fie din nou chemat la Securitate, admonestat și să i se atragă atenția asupra „atitudinii și comportării sale”. Ulterior, Securitatea a trecut la operațiuni mai ample, de preluare a tuturor scrierilor, documentelor și materialelor aflate în posesia lui Pantelimon Halippa, sub pretextul prevenirii înstrăinării lor și asigurării securității personale a patriotului basarabean. Pe de o parte, acest demers a fost conceput a fi realizat prin influențarea lui Pantelimon Halippa de către ofițerii de securitate cu care acesta stătea de vorbă, iar pe de altă parte, Securitatea a inițiat trimiterea unei scrisori anonime de atenționare a unui „iminent” pericol de moarte în care s-ar afla, pentru a-l intimida.[15]

Nu există nici o dovadă că aceste măsuri ale Securității erau cunoscute la partid. Cel mai probabil, ele au fost operațiuni inițiate de Securitate, care slujeau în primul rând intereselor sovietice de reprimare a oricăror forme de promovare a ideii apartenenței Basarabiei la România. De altfel, este dovedit în istoriografie că Securitatea acționa duplicitar, afișând loialitate totală față de conducerea de partid și de comandantul suprem, dar promova și o agendă paralelă cu cea a PCR, colabora în secret și împotriva ordinelor decidenților politici cu serviciile secrete sovietice și uneltea împotriva conducerii României, pentru răsturnarea de la conducere a lui Nicolae Ceaușescu și înlocuirea lui cu un  conducător socialist devotat Moscovei.[16]

Conducerea de partid era mulțumită de activitatea lui Pantelimon Halippa, pe care Securitatea o reprima. Ca urmare, în anul 1973, prin Decret al Consiliului de Stat, semnat de Nicolae Ceaușescu, lui Pantelimon Halippa i s-a mărit pensia, aceasta fiindu-i aproape dublată, de la 1.880 lei, la 3.500 lei. Pentru acei ani, era o pensie cu putere de cumpărare mare. De asemenea, în 1972, când Pantelimon Halippa a predat statului român arhiva sa personală privitoare la Basarabia, multe dintre ele relevând drepturile istorice ale românilor asupra provinciei, el a fost chemat la conducerea Ministerului de Interne, de care aparțineau Arhivele Naționale și a fost recompensat cu suma de 30.000 lei.[17]

În 1990-1991, când s-a proiectat încheierea unui tratat bilateral de bază între România și URSS, recunoașterea de către România a apartenenței la URSS a teritoriilor ocupate de aceasta în 1812 și 1940 a fost inclusă în proiectul care a fost respins de Parlamentul României, în iunie 1991.

După dezmembrarea URSS, Ucraina a continuat această preocupare și, profitând de slăbiciunile și de lipsa extremă de patriotism a conducerii României, aservită unor interese străine, antiromânești, a reușit să obțină Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 2 februarie 1997, prin care conducerea de atunci a României recunoștea apartenența la Ucraina a nordului Bucovinei, a Ținutului Herța, a sudului Basarabiei și a Insulei Șerpilor[18]. Ceea ce au refuzat categoric conducătorii regimului socialist de stat, inclusiv în perioada ocupației militare sovietice a României, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, au acceptat cu sânge rece conducătorii trădători din 1997, respectiv Emil Constantinescu, președinte, Victor Ciorbea, prim-ministru, Petre Roman, președinte al Senatului, Adrian Severin, ministru de Externe și majoritatea parlamentarilor care s-au supus dispozițiilor politice de la partide și au acceptat să voteze legalizarea unor rapturi teritoriale în dauna poporului român.[19]

Revenind la perioada de acum un secol, afirmăm că relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări, iar imposibilitatea gestionării lor de către guvernele regale româneau condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au condus la reorientarea politică a României către Germania și la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. De-a lungul perioadei de peste un secol care a trecut, această realitate a fost recunoscută doar cu un sfert de gură și arareori de către reprezentanți ai clasei politice românești, care s-a cantonat în facila și comoda poziție de acuzatoare a Rusiei, dar motivația obiectivă a vinovăției rusești pentru raptul Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța nu absolvă clasa politică românească și Casa Regală de propriile ei greșeli și de propria ei vinovăție. Acesta este unul din motivele care au condus la zicala că „am pierdut Basarabia pentru că nu am fost demni de ea”.

Problema unității românești de pe ambele maluri ale Prutului subminată de regimurile politice post-comuniste

Perspectivele de reunificare a teritoriilor din nordul și centrul Basarabiei, care compun astăzi, împreună cu Transnistria, Republica Moldova au fost frânate de la Moscova, de la Chișinău și de la București.

La 5 aprilie 1991, la Moscova, președinții Mihail Gorbaciov și Ion Ilici Iliescu au semnat Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție între România și URSS, care înlocuia vechiul tratat, încheiat în 7 iulie 1970 pentru 25 de ani. Conform noului tratat, România și URSS se considerau, în relațiile lor reciproce, precum și în ansamblul comunității internaționale, în orice situație, drept state prietene (art.1). Erau reafirmate inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială (art.3), semnatarele obligându-se să nu participe la nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terț în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părți, să nu pună la dispoziția unei terțe țări căile și mijloacele de comunicație și să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4).

Tratatul nu făcea nicio referire la Tratatul Molotov-Ribbentrop, la Protocolul adițional secret al tratatului și nici la partea din tezaurul României care nu a fost restituită României. Tratatul asigura centura de securitate a Uniunii Sovietice în zona României, prin angajamentele acesteia de a nu adera la NATO și a nu permite folosirea teritoriului ei de către posibili adversari ai URSS. Interesele României nu au fost menționate în tratat. În luna iunie 1991, în ultima ședință a sesiunii Parlamentului României dinaintea vacanței parlamentare, tratatul a fost respins prin vot și nu a devenit lege.

În 2 septembrie 1991, când patrioții români de pe cele două maluri ale Prutului făcuseră „podul cu flori”, președintele minoritar etnic al României, cunoscut ca susținător al intereselor sovietice, Ion Ilici Marcel Iliescu, a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. Prin aceasta s-a consolidat existența a două state românești diferite și s-a descurajat mult posibilitatea unei uniri a celor două teritorii românești prin voință populară, revoluționară, care era „la modă” și susținută atât de Occident, cât și de regimul Gorbaciov din URSS, în perioada schimbării regimurilor politice socialiste de stat autoritare, cu regimuri socialiste perestrokiste.

În anul 1992, după prăbușirea URSS, SUA a recunoscut și ea Republica Moldova ca stat suveran și independent.

În decembrie 1991, imediat după dezmembrarea controlată a URSS, a izbucnit războiul de pe Nistru. El a slujit Federației Ruse să dovedească necesitatea prezenței militare rusești în Republica Moldova și obținerii însărcinării internaționale oficiale de menținere în Republica Moldova a unor forțe militare „de pace” de către Federația Rusă. Patrioții români care au luptat pe Nistru, atât cei reali, cât și agentura rusească infiltrată printre ei, au făcut de fapt, conștient, inconștient, sau cu rea-credință, jocul Moscovei.

În cursul conflictului de pe Nistru, în raporturile dintre România și Moldova, s-a ajuns și la acuze ale Chișinăului împotriva guvernului de la București, de imixtiuni în treburile interne ale Republicii Moldova. România a fost acuzată că a desfășurat activități informative pe teritoriul Republicii Moldova, că se amestecă în treburile interne ale acestui stat suveran și independent, ca să nu mai vorbim de faptul că, în anii ’90, „guvernul” de la Tiraspol a acuzat România că a înarmat forțele care luptau împotriva separatiștilor transnistrieni conduși de  generalul Smirnov și a desfășurat activități informative ilegale în Republica Moldova. Toate acestea au oferit Rusiei argumente temeinice în plus, în fața opiniei publice internaționale, de a-și păstra armata de ocupație din Republica Moldova.

În perioada premergătoare includerii României în structurile euro-atlantice, începând cu anul 2001, s-a pus pe rol proiectul încheierii unui tratat de bază al României cu Federația Rusă. Atât opinia publică, cât și o parte a clasei politice românești considerau că problemele anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, a urmărilor sale și restituirea tezaurului României trebuie să fie soluționate în cadrul acestui tratat. Ele sunt chestiuni istorice nesoluționate care nu ar trebui să fie ignorate. Cu toate acestea, ministrul de Externe, Mircea Geoană, a declarat că „Am decis că a sosit vremea ca această dispută să fie încheiată”.[20] Prim-ministrul României și președinte al partidului de guvernământ, Adrian Năstase, a declarat: „În legătură cu Tratatul de bază și cu anumite bariere care au stat în calea semnării lui până acum se cuvin a fi făcute două precizări. În primul rând, chestiunea denunțării Pactului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate, teritoriile care au fost răpite României ne mai aflându-se între granițele Federației Ruse. În al doilea rând, pentru accelerarea negocierilor și finalizarea Tratatului ar fi necesar ca partea română să propună ca discuțiile legate de problema tezaurului să fie separate de reglementarea cadrului de bază al relațiilor bilaterale și să se poarte ulterior în acest cadru”.[21]

Cu acest prilej, poziția Federației Ruse a fost aceea că problema Tratatului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate întrucât Federația Rusă nu mai deține teritorii care au aparținut României, iar problema tezaurului României, fiind o piedică în calea încheierii unui tratat să fie discutată cu alt prilej. Observăm că demnitarii români Adrian Năstase și Mircea Geoană susțineau punctele de vedere ale Federației Ruse, minimalizând aspirațiile istorice românești. De asemenea, în vederea încheierii unui tratat bilateral cu România, guvernul de la Moscova a încercat să negocieze propunând concesii în schimbul neaderării României la NATO. În cele din urmă, tratatul nu s-a semnat.

După aderarea României la NATO și la UE, îndepărtarea româno-română de pe cele două maluri ale Prutului s-a accentuat. Într-o primă etapă euro-atlantică a României, guvernanții de la București, la cererea noilor diriguitori occidentali, au ermetizat frontiera cu Basarabia și au deschis-o total pe cea de la Vest, cu dușmanii istorici ai etnicilor români, ungurii. Paradoxurile istoriei… În perioada interbelică ar fi fost de neconceput, chiar de domeniul absurdului, să existe vreun proiect în care românii să-și securizeze frontierele cu frații lor din Basarabia și să-și deschidă total frontiera cu Ungaria, eternul adversar din istorie.

În timpul președinției lui Traian Băsescu, România a decis să acorde cetățenia română, la cerere, cetățenilor Republicii Moldova. O decizie aparent patriotică, utilă, care ar ajuta pe frații noștri. Urmarea a fost că sute de mii de români din Republica Moldova au obținut cetățenia română, au devenit cetățeni ai UE și au plecat în Occident. Și duși au fost. Fibra românească din Basarabia s-a slăbit și mai mult și a pierdut elemente de calitate genetică ridicată. Rusofonii nu părăsesc Basarabia, chiar dacă mulți dintre ei merg la muncă în Federația Rusă, unde sunt plătiți la nivelul din Occident. Majoritatea românilor care pleacă din Basarabia nu mai revin în fosta lor patrie. Teroarea antiromânească impusă în Basarabia de regimul țarist și de sovietici, ultimii fiind în special kazaro-evrei și ucraineni, nu a depopulat Basarabia de români. Mirajul Occidentului, în schimb, a reușit să afecteze grav ființa națională românească din Basarabia.

În iulie 2021, în urma alegerilor parlamentare din Republica Moldova, pentru prima oară în cele trei decenii de independență statală, nici un partid unionist nu a mai intrat în Parlamentul de la Chișinău. Electoratul partidelor unioniste a fost acaparat de proiectele euro-atlantice, cele care în România au condus la un neo-colonialism incontestabil. Naționalismul românesc din Basarabia a fost convertit la globalismul euro-atlantic, ceea ce este o înfrângere a românismului și a unionismului basarabean.

În anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a declarat public, în cadru oficial,  că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova, pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile ei provocări, printre care este și faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și, desigur, mai este și problema transnistriană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”[22]. Prin această poziționare oficială a SUA, mișcarea unionistă din Republica Moldova și din România a pierdut sprijinul singurei puteri din lume care ar fi putut să o ajute în direcția satisfacerii aspirațiilor ei istorice.

Postfață

Basarabia a fost o vreme îndelungată sub stăpânire rusească și ucraineană (nordul provinciei și sudul ei). În cei peste 200 de ani trecuți de la 1812, până în prezent, ea s-a aflat doar 25 de ani în interiorul granițelor României. Este puțin. În acei ani interbelici, guvernele românești au făcut foarte puține pentru basarabeni. Apartenența provinciei la România nefiind recunoscută de mari puteri ale lumii (în primul rând, de SUA, de URSS, Germania, Japonia), autoritățile de la București s-au ferit să facă investiții în Basarabia, care erau văzute ca fiind riscante și au privit-o ele însele cu lipsă de încredere în viitorul ei românesc. Basarabia a rămas neindustrializată. Sovieticii au făcut investiții în RSS Moldovenească, dar le-au făcut la est de Nistru, în Transnistria. Politicienii români din perioada interbelică vizitau Basarabia mai ales în campaniile electorale, când promiteau cu multă larghețe proiecte pe care nu le-au demarat niciodată.

Încrederea basarabenilor în România a fost zdruncinată din temelii, după părerea noastră, pe bună dreptate. În perioada stăpânirii țariste, elitele românești din Basarabia au fost deportate, întemnițate, persecutate, marginalizate. În mod deosebit au fost oprimați preoții. În perioada lui Stalin, această situație s-a repetat. Ulterior, elitele românești din Basarabia, care s-au ridicat în perioada comunistă, au fost atrase intenționat spre situații mai bune oferite în alte părți ale imensei Uniuni Sovietice și înlocuite cu elite rusofone. Fibra românească a Basarabiei a fost mereu agresată și subțiată. Și totuși, ea a rezistat. A rezistat, dar nu la o dimensiune care să asigure un control majoritar al societății. Așa s-a ajuns ca, în alegerile din 2004, partidul pro-unionist al lui Iurie Roșca să obțină doar în jur de 13,5 % din voturi, într-o campanie electorală a cărei corectitudine nu a contestat-o.

Astăzi, mulți patrioți români din Republica Moldova vor să se unească cu România, păstrând în componența statului și provincia Transnistria, cu a ei Armată a XIV-a, ceea ce este atât anacronic, cât și de neacceptat pentru o țară membră a NATO și a UE, cum este România.

Cu toată această imposibilitate, nu sunt formulate proiecte de propunere a separării teritoriilor foste ale Basarabiei românești de Transnistria. Orice mare proiect de țară are nevoie de mari sacrificii. Dar nimeni nu propune la Chișinău renunțarea la Transnistria în favoarea unirii Basarabiei cu România.

O altă caracteristică a liniei strategice a grupării unioniste din Basarabia este aceea de a-și construi linia politică pe adversitatea declarată cu Federația Rusă. Or, este evident că în acest areal geopolitic este foarte greu de prevăzut că se poate avea succes în demersuri naționale și statale majore promovate în adversitate cu Rusia. Și totuși, această adversitate este întreținută de patrioții români basarabeni, promovată public și încurajată de România și de organismele euro-atlantice.

Privitor la acest aspect, există o categorie de unioniști basarabeni (cel puțin în aparență unioniști) care propune un discurs violent antirusesc și exprimă convingerea în slăbiciunea totală a Rusiei, a faptului că această țară este măcinată atât de tare de grave probleme interne: alcoolism, scădere demografică și nemulțumiri ale unor minorități naționale, încât Rusia se va destrăma și pe cadavrul ei, se vor prăbuși și rusofonii din Basarabia, iar provincia va reveni la România.

Pentru prima oară am auzit această „teză” „pe viu” în 2014, la un simpozion organizat sub egida ministrului Apărării Republicii Moldova de atunci, generalul de Justiție Militară Valeriu Troenco. Cu acel prilej, într-o pauză de cafea, unul dintre participanți a afirmat public că „Rusia se va dezmembra în cnezate și voievodate”, iar pe cadavrul Rusiei Republica Moldova se va reunifica cu România. Un general, fost comandant al Brigăzii cu Destinație Specială (omoloaga Brigăzii Antiteroriste a SRI din România) și un colonel de informații, gazdele care m-au îngrijit pe mine și pe soția mea pe parcursul vizitei la Chișinău, mi-au spus să nu-l iau în seamă că este cunoscut ca fiind în legătura serviciilor secrete rusești… Deci, am înțeles eu, că serviciile rusești, prin intermediul unor cetățeni care fac parte din mișcarea unionistă românească, lansează teze derutante, care împing mișcarea în direcții perdante, care ocolesc traiectoriile prin care unioniștii s-ar putea apropia de o zonă a unor perspective politico-naționale reale.

În 2018, tot la Chișinău, cu prilejul unei sesiuni științifice, la recepția oferită de organizatori, un foarte cunoscut intelectual, militant politic pentru reunirea Basarabiei cu România, a susținut cu tărie aceeași teză! Am insistat asupra discuției. În afară de atacuri verbale violente la adresa Rusiei, nu avea nici o propunere concretă pentru mișcarea unionistă românească…

Deci, să așteptăm prăbușirea Rusiei…!? Până când? Poate, până la „sfântul așteaptă”… Este simplu de constatat că Rusia are nevoie de motive de nemulțumire față de mișcarea unionistă românească, atâta timp cât ea este calată pe anti-rusism și unii dintre cei care se învârt în aceste cercuri unioniste oferă aceste motive de nemulțumire, din eroare, din strategii neinspirate sau din rea-credință. La un eventual moment istoric „potrivit” sau „nepotrivit”, aceste nemulțumiri pot fi justificări ale unor măsuri pe care Rusia le poate lua în spațiul geopolitic al fostei Uniuni Sovietice, chiar din fosta zonă de influență pe care Stalin a negociat-o și obținut-o cu SUA și cu Marea Britanie, la sfârșitul celui de al doilea război mondial. N-ar fi de mirare, întrucât în anul 2014, într-un interviu acordat de președintele Vladimir Putin, acesta a declarat că Stalin a negociat sferele de influență foarte bine și a făcut-o „pentru eternitate”, doar că Rusia a avut „doi trădători”, pe Gorbaciov și pe Elțân, care au stricat înțelegerile prin acordul verbal din Malta, din 2-3 decembrie 1989, făcut cu SUA. Dar, a continuat Vladimir Putin, „Rusia vrea înapoi ceea ce este al ei!” După declanșarea operațiunilor militare ale Federației Ruse împotriva Ucrainei și a statelor care susțin Ucraina împotriva Rusiei, președintele Vladimir Putin a declarat că operațiunea militară din Ucraina „este doar o etapă dintr-un proiect mult mai mare”. Este evident că Rusia vizează sfera de influență moștenită în dreptul internațional de la fosta URSS. În acest sens reamintesc că tratatele de la Yalta și Potsdam nu au fost denunțate de nici una dintre părțile semnatare, deci, sunt în vigoare!

În noiembrie-decembrie 1917, guvernul regal român a ales adversitatea cu Rusia Sovietică, în locul cooperării diplomatice și nu a răspuns mâinii întinse de bolșevici. România nu a vrut să „se facă frate cu dracu”, pentru a trece puntea recunoașterii de către Rusia Sovietică a eliberării Basarabiei și a unirii ei cu România și a restitui Tezaurul. Experiența istorică a dovedit că recunoașterea apartenenței Basarabiei la România a fost doar la îndemâna raporturilor diplomatice directe româno-sovietice. Marile puteri s-au implicat de fiecare dată în această problemă doar din perspectivă proprie. În primii 15 ani după primul război mondial, SUA nu a dorit să recunoască apartenența Basarabiei la România pentru că nu doreau să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare obturare a comunicării diplomatice cu guvernanții de la Moscova și stabilirea de relații diplomatice cu URSS.

Astăzi mișcarea unionistă românească din Basarabia nu realizează că influența Rusiei nu trebuie subestimată și că proiectul unionist nu se poate realiza în adversitate cu Rusia.

Mișcarea unionistă nu și-a propus un model de acțiune prin care să transmită mesajul că această grupare politică nu este împotriva Rusiei, nu dorește și nu acceptă ca Basarabia să devină rampă politico-militară a nici unui alt stat împotriva Rusiei, cu toate riscurile uriașe de securitate care decurg dintr-o posibilă astfel de poziționare. Această linie politică ar trebui adoptată și de România, în ciuda apartenenței ei la NATO. În acest sens, un model a oferit și oferă și astăzi Ungaria. Discursul antirusesc al guvernanților de la București și al armatei de propagandiști ai regimului globalist euro-atlantic nu este folositor nici României, nici Republicii Moldova și nici demersurilor istorice de reunire a celor două state românești. Discursul antirusesc ajută doar marile companii producătoare de armament din Occident, mai ales din SUA, să vândă României armament uzat fizic și moral, la prețuri foarte mari, din bani împrumutați cu cele mai mari dobânzi de pe piața financiară internațională.

Astăzi, mișcarea unionistă din Republica Moldova este în curs de remodelare în sensul transformării ei într-o mișcare pro-euro-atlantică, susținând posibila reunire a Republicii Moldova cu România sub faldurile Uniunii Europene, care pentru România este un nou colonialism, care pândește să acapareze și Basarabia.

Prin această reorientare a mișcării unioniste din Republica Moldova se produce o îndepărtare de la vechile idealuri ale românismului, în favoarea ideologiei globaliste, erodatoarea națiunilor europene, cea despre care președintele SUA, Donald Trump, spunea că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor!”.

În același timp, pentru un obiectiv politic atât de măreț, cum ar fi reîntregirea României, guvernanții de la București, dacă ar fi unioniști sinceri și dacă ar fi români adevărați, ar trebui și ei să modeleze politica și relațiile internaționale ale țării în favoarea acestui obiectiv național istoric.

Până în prezent, România a ajutat cu anumite sume de bani guvernul de la Chișinău, a oferit vaccinuri gratuite, mașini pentru poliție, pompieri și transportul elevilor la școli, a investit într-un gazoduct care să facă Republica Moldova independentă energetic față de Rusia etc. etc. De asemenea, guvernul de la București oferă cetățenie pentru moldoveni, devenind pentru aceștia o rampă de emigrare spre Occident și contribuind astfel la depopularea gravă a Republicii Moldova de etnici români, ceea ce slăbește forțele care luptă pentru românism și unire cu țara-mamă și întărește rusofonii care sunt loiali Rusiei și susțin apartenența Republicii Moldova la spațiul estic și nu la România.

Rusia a fost țara care a influențat decisiv destinul istoric al României contemporane. Această realitate ar trebui să producă efecte importante asupra analizelor politice ale decidenților politici din România, în această etapă de profunde prefaceri politice în viața internațională din zona de influență euro-atlantică, cu atât mai mult cu cât istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile.

Or, România a fost mereu în istorie când la marginea de est a imperiilor vestice, când în partea de vest a imperiilor răsăritene.

Pe această linie de analiză, trebuie reevaluată semnificația ofertei Rusiei, de la începutul anului 2004, de a se acorda României nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, la ora destrămării Ucrainei, pe care rușii o întrevedeau de atunci și o întrevăd și astăzi, împreună cu alte oferte militare și politice, în schimbul rămânerii României în afara NATO.  Această ofertă este dovada conștientizării nedeclarate public de către conducerea Federației Ruse a apartenenței acestor teritorii la România și la dreptul autorităților de la București de a le avea în deplină posesie.[23]

Într-un proiect formulat pe termen mediu și lung, România și Republica Moldova trebuie să țină cont de faptul că sistemul sferelor de influență a fost consfințit la sfârșitul celui de al doilea război mondial, nu pentru o perioadă de timp determinată, ci „pentru eternitate”. Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989), dintre președinții Gorbaciov și Bush Sr., care aducea modificări ale sferelor de influență, a fost unul verbal. În același timp, istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile dintr-o mână într-alta. România  a fost în întreaga ei istorie la periferia vestică a imperiilor răsăritene și la periferia estică a imperiilor occidentale care i-au fost suzerane.

De asemenea, acordul dat de președintele rus Boris Elțîn președintelui american Bill Clinton, în aprilie 1997, la Helsinki, pentru extinderea NATO către est, a fost tot unul verbal. Proiectul politic al Federației Ruse în Europa este de a recâștiga influența pierdută în timpul președinților Gorbaciov și Elțîn. A nu lua în seamă acest proiect rusesc, sau a-l considera lipsit de șanse, ar fi o greșeală politică la fel de mare ca cea din noiembrie 1917, când clasa politică românească îi ignora pe bolșevici și aștepta o rapidă eliminare a lor de la conducerea Rusiei și din istorie.

Apartenența Transnistriei la Republica Moldova este o frână în calea posibilului proiect re-unificator al celor două state românești. Transnistria este un teritoriu care nu a aparținut României și nu a fost niciodată revendicat de România, chiar dacă există populație românească pe acele meleaguri.

În timpul celui de al doilea război mondial, deși se afla sub ocupație militară și guvernare românească, Ion Antonescu a refuzat să o anexeze, cu toate că Germania l-a încurajat să facă acest lucru, respectând linia politică tradițională românească de a nu anexa teritorii care nu îi aparțin. Transnistria nu dorește unificarea cu România. Indiferent de dezvoltarea industrială a Transnistriei, liderii de la Chișinău trebuie mai întâi să renunțe la Transnistria, dacă vor dori să susțină unificarea cu România, sau să susțină o aderare la UE, în acest moment istoric, iluzorie. Transnistria este calul troian folosit de URSS/Federația Rusă pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România și aderarea ei la euro-atlantism, în contextul actual, context care poate suferi modificări. Planificatorii din Occident doresc să inverseze rolul Transnistriei și prin proiectul de aderarea Republicii Moldova la UE și, eventual, la NATO (speră ei), regiunea separatistă să devină un cal troian al Occidentului în spațiul controlat de Rusia.

Chiar dacă, la ora scrierii acestor rânduri, Donald Trump nu mai este președintele SUA, nu trebuie să ignorăm faptul că el a declarat că se pronunță ferm pentru o Europă a națiunilor, iar statele care nu vor urma SUA pe această linie politică „vor avea mari probleme”. De asemenea, el a declarat că va încerca să convingă fiecare stat european în parte de nevoia unei Europe a națiunilor. Această declarație dovedește că la Washington există și acest proiect alternativ pentru Europa, care este posibil a fi promovat în viitor de către diplomația americană.

Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către Federația Rusă, respinsă de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale, bazate pe o foarte tristă experiență istorică, are însă și avantaje. Mă refer la încetarea erodării energiilor naționale în interminabilele lupte politice interne, la stabilitatea piețelor comerciale, la reducerea/încetarea adversității rusofonilor în interiorul țării, la perspectivele unirii cu județele din sudul Basarabiei care au fost alipite Ucrainei după al doilea război mondial, la eliminarea adversității Rusiei față de Republica Moldova, ceea ce ar elimina majoritatea riscurilor actuale de securitate ale țării.

Pe lângă aceste considerente, după lovitura militară de stat din decembrie 1989, România nu a oferit și nu oferă basarabenilor o situație prea atrăgătoare, din nici un punct de vedere. De altfel, chiar și refugiații din zone foarte sărace ale Africii și Asiei au ocolit România, din acest punct de vedere sărăcia fiind un factor de protejare a etniei române de noi venetici, de care, de-a lungul istoriei, a avut parte din plin și care au devenit o forță distructivă a românismului, la dispoziția puterilor care de-a lungul timpului au stăpânit și exploatat pe români și resursele lor de toate  felurile.

Basarabenii, ca și românii, fug de sărăcie în statele din vestul Europei. În multe cazuri, pentru basarabeni, România a fost și este doar o trambulină în drumul lor spre Occident. Privit din acest punct de vedere, prin acordarea cetățeniei române pentru basarabeni, România a contribuit doar la depopularea Republicii Moldova de o parte din tinerii ei români de elită și a permis serviciilor secrete rusești și ucrainene să-și consolideze agentura din România. Emigrarea basarabenilor este doar în folosul Occidentului care le folosește munca și priceperea și a structurilor de securitate rusești și ucrainene.

Libertatea cuvântului și de circulație, care sunt de fapt câștigurile cele mai mari ale schimbării regimului socialist de stat, au fost obținute și de poporul de la est de Prut. Din acest punct de vedere, cândva important, basarabenii nu râvnesc la unirea cu România. În același timp, în România post-ceaușistă, a existat și mai există încă o parte a opiniei publice, inclusiv a clasei politice, care, fără să declare public, nu consideră unirea cu Republica Moldova ca fiind una utilă.

Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către UE și NATO, agreată la nivel popular de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale și la nivel mai înalt din interese economice și de influență are și dezavantaje. Dintre aceste dezavantaje, principalele se referă la certitudinea înstrăinării economiei și tuturor resurselor naturale ale țării către companiile străine, ca și la absorbția elitelor societății de către Occident, care înseamnă practic transformarea țării într-o colonie cu o situație economico-socială de perspectivă și mai grea.

Sunt convins de necesitatea eliminării implicării sentimentelor de orice fel în luarea deciziilor politice majore de către clasele politice de la București și Chișinău. Toate analizele politice și de securitate trebuie luate exclusiv pe baza rațiunii, fără dragoste și fără ură.

În rest, nu putem decât să salutăm legăturile culturale, unirea simbolică dintre localitățile de pe cele două maluri ale Prutului și orice alte inițiative de cooperare bilaterală.

Erorile politico-diplomatice românești săvârșite privitor la activitatea de recunoaștere și de apărare a României Mari s-au datorat faptului că politicienii români ai epocii, care au avut multe merite foarte importante în realizarea statului național unitar român, nu au conștientizat faptul că momentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 nu înseamnă încheierea istoriei, nu au conștientizat faptul că istoria este în continuă evoluție și toate câștigurile politico-diplomatice trebuie consolidate continuu, că toate relațiile internaționale ale României trebuiau raportate la recunoașterea României întregite, obiectivul fundamental al istoriei țării.

Istoria nu s-a încheiat la 27 martie/9 aprilie 1918 și continuarea nu a fost una favorabilă României întregite. Drepturile istorice ale României asupra tuturor teritoriilor ei unite cu țara-mamă aveau nevoie de completare cu tratate solide de recunoaștere de către toate puterile a realității din acel moment istoric favorabil. România nu a vrut „să se facă frate cu dracul bolșevic” ca să „treacă puntea” recunoașterii alipirii Basarabiei și, ulterior, a acceptat să-și pună resursele țării la dispoziția intereselor economice ale unor state ca SUA și Germania, fără să obțină recunoașterea apartenenței Basarabiei la trupul țării.

Relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări. Imposibilitatea gestionării conflictului cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS, de către guvernele regale române, a condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au determinat reorientarea politică a României către Germania și s-a ajuns la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. A urmat înfrângerea, ocupația militară sovietică și impunerea regimului politic judeo-bolșevic în România. Promovarea unui regim politic național-socialist, în ultima perioadă a domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în toată perioada dictaturii de dezvoltare ceaușistă, nu a fost suficientă pentru înlăturarea judeo-bolșevicilor.

Victimizarea de către istoriografia românească, din ultimele decenii, a pierderii Basarabiei, nu trebuie să excludă acceptarea contribuției erorilor politico-diplomatice românești la acest eveniment. Din analiza noastră, rezultă că pierderea Basarabiei de către România a fost în principal rodul imperialismului țarist și sovietic, dar și al erorilor politico-diplomatice românești, din perioada 1917-1922, când, ca să-l rememorăm din nou pe Viaceslav Molotov, guvernul de la București putea să obțină foarte mult, oferind în schimb, foarte puțin. De aceea, sunt tentat să afirm că am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunțat niciodată la ea, dar și pentru că noi, românii, nu am fost demni de ea.

     Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Surse bibliografice

[1] Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, p. 149. Conform procedurilor cunoscute și a modului în care se luau deciziile în cadrul PCR, Ion Popescu-Puțuri nu putea să facă o asemenea recomandare fără să aibă aprobare în acest sens de la conducătorul partidului. Problemele sensibile ale raportului României cu puterea suzerană, le decidea doar Nicolae Ceaușescu.

[2] Ceaușescu se referea la lovitura de palat din octombrie 1964, prin care N.S. Hrușciov a fost înlocuit cu L.I. Brejnev.

[3] Este vorba despre prima întâlnire dintre cei doi lideri politici în noua lor calitatea de șefi ai partidelor comuniste din URSS și România, din septembrie 1965.

[4] Alexandr Nicolaevici Șelepin a fost prim-viceprim-ministru al URSS, membru cu drepturi depline al Biroului Politic și președinte al KGB, din decembrie 1958 până în noiembrie 1961 și principal consultant al președintelui KGB, Vladimir Yefimovich Semichastny, din 1961 în 1967.

[5] În cadrul discuțiilor din septembrie 1965 privitoare la restituirea de către URSS a ceea ce nu fusese încă restituit din tezaurul României depus la Moscova în anii primului război mondial, dintre delegația României condusă de Nicolae Ceaușescu și cea a Uniunii Sovietice condusă de Leonid Ilici Brejnev, conducătorul sovietic a declarat că nu știe nimic despre existența unui asemenea tezaur: „Tezaur?… Ce tezaur?… Noi nu știm nimic despre acest tezaur!” Brejnev a cerut o pauză de documentare. Ulterior, după ce delegația României i-a prezentat documentele din operele complete ale lui Lenin, în care acesta face referire la tezaurul României și la obligația Rusiei Sovietice de a-l restitui, conducătorul sovietic a solicitat ca această problemă să fie discutată „mai târziu”. Vezi Paul Niculescu-Mizil, Din nou despre Tezaurul nostru de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VI, nr. 11(63), 2001, p. 36.

[6] La puțin timp după această declarație, cu ocazia înmormântării lui Ghiță Pop, ultimul secretar general al PNȚ, în prezența unei asistențe foarte numeroase, a luat cuvântul Pantelimon Halippa, care, autorizat în prealabil de forurile de partid, a evocat într-un mod iredentist drepturile românești asupra Basarabiei, numindu-le „dreptul de totdeauna”. Pantelimon Halippa a declarat că este reprezentantul românilor basarabeni și vorbește în numele lor. El a îndemnat românii la luptă pentru recuperarea Basarabiei de către România. Vezi Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 101-103. În discursul său, Pantelimon Halippa a menționat și numele lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, evidențiindu-le meritele în lupta națională a românilor. Privitor la acea zi, de 28 octombrie 1967, în care a fost înmormântat Ghiță Pop, legionarul Tudor Voinea și liberalul Amedeo Bădescu au declarat că reprezintă un moment important al restaurării democrației în România. În acea perioadă, Nicolae Ceaușescu a susținut promovarea adevărurilor istorice și reabilitarea unor personalități ale României care fuseseră în dizgrația regimului cominternist. Pantelimon Halippa a fost doar unul dintre ei. Securitatea, având dublă comandă, sovietică și românească, nu a văzut cu ochi buni această linie politică și a subminat-o, în întreaga perioadă ceaușistă. De asemenea, această linie politică nu a fost agreată de Elena Ceaușescu, care, după 1972, a preluat extrem de importanta funcție de șefă a cadrelor CC al PCR.

[7] Protocolul și stenograma ședinței CPEx al CC al PCR din 13 noiembrie 1989, Arhiva Comitetul Central -Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, Nr. 3240 Nr. 1840 22 XI 1989, Protocol nr. 24 al ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 13 noiembrie 1989.

[8] Vezi Pavel Țugui, Hrușciov, Gheorghiu-Dej și Tezaurul României de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 6 (82), 2003, p. 58. Autorul a menționat că nu a putut stabili dacă restituirile din tezaurul României făcute de sovietici în 1956 au fost solicitate de conducerea PMR, sau au fost făcute din inițiativa guvernului URSS.

[9] Nicolae Ceaușescu, Raport politic prezentat Congresului al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989, în „Scânteia” din 21 noiembrie 1989.

[10] Arhiva sonoră a Radio Europa Liberă, Buletin de știri, 27 noiembrie 1989, https://romania.europalibera.org/a/buletin-de-%C8%99tiri-27-noiembrie-1989/30293397.html. Astăzi, după deconspirarea de către colonelul CIA Richard Cummings, fostul șef al unității de protecție a  posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea, a existenței unei rețele a Securității în cadrul Radio Europa Liberă, este evident că informațiile din interiorul CPEx făcute publice la Europa Liberă proveneau de la agentura Securității, care acționa la ordinul KGB, pentru subminarea lui Nicolae Ceaușescu, pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989 și readucerea României sub controlul politico-militaro-informativ al URSS. În acest sens, vezi și Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, pp. 91-95.

[11] Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2013, pp. 30-31.

[12] Vezi și Constantin Moraru, 2-3 august 1975: Convorbirile Ceaușescu-Ford, în „Historia”, https://www.historia.ro/sectiune/general. Pe 2 august 1975, la București, la Palatul Consiliului de Stat, au avut loc convorbirile dintre Nicolae Ceaușescu și președintele SUA, Gerald Ford. Pe lângă Nicolae Ceaușescu și Gerald Ford au participat la convorbiri Manea Mănescu, prim-ministru, George Macovescu – ministrul Afacerilor Externe și Henry Kissinger secretarul Departamentului de Stat al SUA.

Discuțiile s-au axat pe aspectele relațiilor bilaterale dintre cele două țări, problematica europeană pe marginea Acordurilor de la Helsinki (1975), necesitatea încheierii unui Tratat de Pace cu Germania, care „să pună pe picior de egalitate toate statele, inclusiv Germania”, problema Iugoslaviei – după moartea lui Tito, Doctrina Brejnev (a suveranității limitate) etc.

[13] Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră, Traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2018, p. 251.

[14] Ibidem, p. 251.

[15] Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 153-154, 170-171, 194-205, 210, 213, 226, 236 și 318-320.

[16] În acest sens, vezi, printre altele, lucrările Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, „Trădarea se cuibărise demult în DSS”, Editura Elion, București, 2019, Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, Corvin Lupu, Ioan Bâlbă, Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2019, Corvin Lupu, Cristian Troncotă, Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și istoria Securității regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2018.

[17] Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 350 și 353.

[18] Insula Șerpilor a fost ocupată de flota URSS în octombrie 1940.

[19] Cu ocazia dezbaterilor din Parlamentul României, ocazionate de votul privitor la proiectul Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 1997, interpelat, ministrul de Externe Adrian Severin a declarat că România trebuie să contribuie la stabilitatea Ucrainei.

[20] „Curentul”, nr. 250/1.221, 24 octombrie 2001, p. 2.

[21] „Adevărul”, nr. 3.533, 25 octombrie 2001, p. 2.

[22] Alina Neagu, Ambasadorul SUA la Chișinău: Republica Moldova nu este România, ci trebuie să rămână un stat suveran și independent. Unirea nu este o alegere practică, în hotnews.ro, 28 august 2016.

[23] Această ofertă a fost transmisă președintelui României de către președintele Vladimir Putin, personal, prin intermediul Ambasadei României la Moscova.