CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEZVĂLUIRI: 23-25 august 1989 – Încheierea Acordului Bonn-Budapesta privitor la angajamentul german de sprijinire a Ungariei , pentru unificarea cu Transilvania

Imagine similară

 

 

În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării.

Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui proiect.

În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din 6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii, Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei.

El l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare, promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Franţa şi Marea Britanie invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizată, pentru a nu-i crea probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale.[1]

Pentru a-l sprijini pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au sprijinit regimurile politice pro-sovietice din centrul şi estul Europei, cum a fost şi cazul sprijinirii grupării Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.[2]

Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke și Markus Wolff (greu).

Era necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest.

Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta privitor la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu Transilvania.

Anterior, se purtaseră discuţii  intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989.

Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest.

În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania.

Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar legat de interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de serviciile secrete ale altor state.[3]

De altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969, pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide.

Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”.

Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare.

De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei.

În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează împotriva României mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special.[4]

În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).

                                                                                               Prof. univ. dr. Corvin Lupu

 

(Preluare din articolul Preliminarii la avenimentele de la Târgu-Mureș, 1990, în „Vitralii-lumini şi umbre”Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012, pp. 23-30).

 

 

Note:

[1] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere. 1989-1990. Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO International PublishingCompany, Bucureşti, 2006, pp. 180-182.

[2]Pentru a sprijini gruparea condusă de Ion Iliescu, serviciile secrete britanice au trimis la Bucureşti dosarele de agenţi ai spionajului britanic în România ai unora dintre liderii naţional-ţărănişti, inclusiv ale lui Iuliu Maniu (nume conspirativ Tom), pentru  ca Ion Iliescu să-l poată şantaja pe Corneliu Coposu şi conducerea P.N.Ţ.C.D. Vezi şi Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2008, pp. 157-158.

[3]Vezi Corvin Lupu, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Editura Techno Media, Sibiu, 2006, p. 94 sqq.

[4]Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti,2003, pp. 147, 149 şi 151.

 

Reclame

25/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

CARTEA NEAGRĂ A ROMÂNIEI, UN MANIFEST – AVERTISMENT ÎNAINTEA DISPARIŢIEI ROMÂNIEI. VIDEO

 

lansare-carte Serban Mihai

Obârșia Neamului nostru 

Într-o tară tot mai deformată de concepte menite să ucidă ce a mai rămas viu în creierul colectiv, anihilarea ultimelor dizidențe a devenit o prioritate asumată pe față, fără ocolișuri, fără complexe – Legea nr. 217/215, arătând orizonturile strâmte ale societății,  încorsetată tot mai mult de o cenzură inactuală, nenecesară, dar atât de utilă celor de la Putere… dovada faptului că, dincolo de diversiunile hertziene, românii se află sub influența unui regim politic represiv!.

Această stare de fapt, este specifică tuturor țărilor care se află sub ocupație pentru a fi jecmănite de mafia transnațională care, pentru a crea confuzie, se autodefinește prin mijlocul complice al așa zisei „prese  libere”, ca fiind democratică și liberală.

Întru confiscarea radicală a conștiinței identității naționale, istorice,    religioase, culturale, morale și fizice a națiunii, instanțele globaliste ne-au declarat războiul ultim!

Dar   nu   orice   fel    de  război, ci unul în care armele ne-au fost interzise cu desăvârșire… și noi, prin tăcere, ca o vinovată complicitate, am acceptat provocarea! Înțelegem de ce trădătorii din conducerea coloniei române, fiind vânduți altor interese, au acceptat sinuciderea de grup organizată de șefii lor (nealeși democratic!) din vârful putrezit al Europei… pardon! Bruxelles, fiindcă, de fapt, ei nu fac parte din grupul nostru…

Dar noi, cei din Obârșia Neamului nostru, de ce acceptăm impunerea acestui protocol al sfârșitului NAȚIONAL?

 

 

 

 

 

Noua grilă de gândire impusă printr-un viciu matematic elementar…puțini dar puternici, reușind să reformeze realitatea celor mulți și slabi (mass-media din România manipulează prin știri diversioniste), ne aduce inevitabil în poziția de a căuta adevărul acolo unde îl mai putem găsi, adică departe de televizor!

Astăzi, în mod regretabil, rânduiala obștească ce a caracterizat evoluția și continuitatea neamului nostru pe aceste meleaguri, a fost deturnată de la sursă.

Acestă deviere (indusă!), cauzează oamenilor o stare de analiză din ce în ce mai abstractă în raport cu națiunea uitând că, de fapt, aceasta reprezintă arealul lor unic de supraviețuire – prelungirea propriei ființe.

Motivat de aceste constatări belicoase, cel mai probabil dintr-un complex ideologic inversat, nefiind un reeducat „sănătos”, dar vrând totuși să mai rămân cu o bucată de pământ în țara mea, vrând să trăiesc alături de comunitatea sufletului meu, în Obârșia Neamului nostru, privesc spre mulțimea instrumentalizată de peste mări și țări cu mintea limpede, sprinceana ageră și nervul pregătit!

Vrând să trăiesc doar cu ai mei (din nou!) pe glia strămoșească, ignorând cu înțelepciune „chemările” progresiștilor și  violentele trădări interne – anumite gânduri, au început să-mi străbată căile minții…

 

 

 

 

nationalism

 

 

 

 

Mă întreb, dacă ești împotriva invaziilor musulmane pe teritoriul unei țări creștine din Europa, acestă atitudine firească de prezervare, face din tine un xenofob?

Dacă ești împotriva prozelitismului anticreștin, promovat cu disperare în România prin directivele U.E., înseamnă  că ești intolerant?

Dacă nu înțelegi modernitatea eliberatoare a căsătoriilor sodomiste și a paradelor urbane, unde oameni bolnavi defilează în chiloți „tanga“ și cizme de cowboy, uneori cu copii adoptați în cârcă, fluturând frenetici pe ritmuri electronice, baloane „hazlii“ în formă de penis, înseamnă că ești retrograd?

Dacă nu vrei să-ți vezi țara, neamul, identitatea, civilizația și tradițiile străvechi, dispărând în imensitatea eterogenă a nimănui, înseamnă că ești rasist?

Dar dacă ești împotriva pedo-criminalilor, a corupților de tot soiul și a trădătorilor de neam, și ți-ai dori ca aceștia să fie supuși oprobiului și judecății poporului, în piața publică, acest gând face, oare, din tine un dușman al rasei umane?

În aceeași ordine de idei, nici un criminal nu ar trebui să fie exonerate de pedeapsă, indiferent de origini, poziție, avere sau influența pe care o poate exercitata, mai cu seamă într-un stat care se pretinde a fi unul de drept, suveran și democratic, adică un stat unde poporul își poate manifesta dreptul suveran la apărare și justiție ori de câte ori este agresat… nu-i așa?

Dar ce-i de făcut atunci când agresorul este, de fapt, un perfect anonim, nu este ales prin sufragiu, nu poate fi tras la răspundere, este străin de neamul și civilizația noastră și locuiește la Bruxelles?

Știm că multora mintea le-a fost înecată cu fel de fel de concepte, care, din păcate, le-au încurcat capacitatea de gândire și i-au făcut să vadă totul prin prisma așa-zisei „realități“ pe care o trăim sub dominația mass-media.

Dar această realitate nu este decât una virtuală, drept care, contrar aparențelor înșelătoare, sufocantul văl de fum administrat popoarelor autohtone ar  putea fi înlăturat cu multă ușurință!

Prin urmare, dacă ne împotrivim alianței mafiote transnaționale (U.E.), care impune  regimul de teroare și distrugere prin șantajul financiar, atunci când nu se folosește de forța bombelor (vezi Iugoslavia), distrugând tot ce avem mai scump pe lumea asta, atunci este de la sine înțeles că noi, cei care urmăm calea și învățăturile lui Iisus Hristos, să fim acuzați, de către călăii noștri, de antisemitism, mai ales atunci când uzurpatorii sunt de descendență turco-mongolă (khazari)…

Pentru noi, asumarea acestei poziții a rămas singura cale de supraviețuire!

Mai mult, atunci când călăii noștri erau otomanii, cine s-ar fi gândit să-i reproșeze lui Ștefan cel Mare sau lui Mihai Viteazul  înverșunarea și strategia arătată pe câmpul de luptă împotriva invaziilor barbare?…

Oare Vlad Țepeș a fost un islamofob incorect politic, sau și-a onorat datoriile de conducător apărându-și neamul de invadatori?

Mergând mai departe în lumina acestei analize și dacă este în conformitate cu o anumită realitate, atunci singura întrebare care merită să fie pusă este dacă noi, cei din Obârșia Neamului nostru, mai vrem să dăinuim pe aceste pământuri sacre, sau ne predăm  dușmanilor fără luptă fiindcă așa au decretat: televizorul, noul limbaj impus, guvernul slugilor de casă și stăpânii noștri nealeși democratic de la Bruxelles?

Și până la urmă dacă eu, ca român, sunt învinovățit de ideologii străine de cultura, Crezul, tradiția și simțirea mea, ce-mi pasă mi-e dacă niște venetici, mă acuză că sunt retrograd, xenofob, intolerant, homofob, rasist, antisemit, etc.?

Chiar nu-mi pasă! Vorba bunicului (Bunul Dumnezeu să-l odihnească!):

„Să fiți voi sănătoși, bă’!… dar atâta timp cât pot mânca o bucată de pâine uscată în țara mea, pe pământul strămoșesc, alături de românii mei și în rostul meu, nu-mi pasă nici de voi și nici de ce aveți voi de zis!” – în timp ce bunica, o leacă mai ironică, zicea: „Eh, lasă-i dragă în supărarea lor! Nu-i bai, de noi, i bai, de alții!”

– Înțelegeți…?

Să ne aducem aminte de Petre Țuțea care, îndrăznind poziții cu mult mai îndrăznețe, declara pe la asfințitul vieții: „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!”

– Ce Român, ce Om !

Mihai ȘERBAN, autorul lucrării „Manifest. Cartea Neagră a României” 

 

Întrebarea „De ce ne merge rău în România?” are un răspuns mult mai complex decât o lozincă sau un slogan repetat compulsiv.

Mihai Șerban reușește să răspundă în 12 minute printr-un veritabil MANIFEST, alcătuit după un studiu năucitor.

 

 

25/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA

 

 

Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA

În contextul apariției misterioase a unui Dosar cu documente ale Băncii Naționale a României despre Tezaurul României de la Moscova, redăm aici excepționala expunere a profesorului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române și totodată al Comisiei române pentru Tezaur, așa cum a fost publicată în anul Centenar de EVZ , în care reputatul istoric conchide:

“Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru acad aurel pop

 

Foto: Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, România), istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române.

 

Tezaurul României de la Moscova

Contextul istoric

 

În perioada Primului Război Mondial, Regatul României se afla într-o situație critică, mai ales din cauza marii dileme legate de intrarea sa în luptă, alături de una sau alta dintre grupările de state beligerante.

Mai concret: dacă rămâneam în tabăra Puterilor Centrale (a Triplei Alianțe), cu Germania și Austro-Ungaria, cum prevedea acordul secret din 1883, urma să câștigăm Basarabia, dar trebuia să renunțăm la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Doar nu-i puteam cere aliatului nostru să ne dea nouă ceea ce considera că era al lui de drept!

La fel, dacă intram alături de Antantă (Tripla Înțelegere), urma să nu mai sperăm la Basarabia, pe care nu aveam cum s-o cerem Rusiei, aliata noastră.

Până la urmă – ascultând și de glasul opiniei publice – România, deși avea în frunte o dinastie germană, a intrat în război împotriva Germaniei și Austro- Ungariei, dar nu înainte de a semna importante aranjamente cu Antanta, care asigurau, în caz de victorie, formarea statului român prin recunoașterea a circa 120.000 de km pătrați în plus.

Soarta a vrut însă ca România să obțină mai mult decât putea spera (adică și Basarabia, și Transilvania, cu pomenitele provincii din jur, și Bucovina) și să ajungă la circa 300 000 de km pătrați. Anul 1918 a fost, astfel, „ora astrală” a României și a românilor (ca să-l parafrazez pe Ștefan Zweig, care are o carte intitulată „Orele astrale ale omenirii”).

Presați de nemți, ne-am aruncat în brațele rușilor

Firește, războiul l-au decis politicienii, nu popoarele, dar un anumit entuziasm al intrării în acest conflict – despre care nimeni nu avea să știe dinainte cum avea să fie și cum avea să se sfârșească – cuprinsese și masele, mai ales la nivelul marilor țări occidentale. Populația a fost destul de ușor amăgită de idei precum revanșă, glorie, onoare, datorie, patrie etc.

Elitele românești, dar și o parte din poporul de rând doreau intrarea noastră alături de Antantă și doreau trecerea Carpaților, cu scopul împlinirii idealului național, al eliminării nedreptății istorice care se făcuse românilor de-a lungul timpului.

Mulți români știau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru țară era o datorie. A veni cu lozincile pacifiste de azi și a condamna entuziasmul intrării noastre în războiul de acum 100 de ani, în funcție de dreptul la viață, de drepturile omului, de crimele contra umanității etc. – cum au tendința să facă unii în aceste zile – înseamnă miopie, lipsă de spirit istoric și tendința de a aplica concepții actuale lumilor revolute.

Acum un secol, micile țări și popoare gândeau în termenii apărării drepturilor națiunilor lor, ai victoriei spiritului național în fața marilor imperii multinaționale, ai dreptului popoarelor la autodeterminare și ai formării statelor naționale unitare.

Acesta era spiritul corect dominant atunci, de aceea teribilul conflict, aducător de atâta suferință individuală, a fost numit de români „Războiul cel mare de întregire a neamului”. Prin acest război, în care atâția deai noștri au murit, ne-am mântuit ca popor, reușind să ne câștigăm dreptul la un regat de 300 000 de km pătrați, la o țară devenită adevăratul adăpost al poporului român.

O singură chestiune din acei ani a rămas întunecată, ca un memento trist, aducându-ne mereu aminte, cu voce de Casandră, că nimic pe lumea asta nu se obține fără sacrificii, poate fără prea mari sacrificii.

Românii ardeleni îngenuncheau de bucurie

Sigur, noi am pierdut în război sute de mii de vieți, începând cu anul 1914 (când s-au angajat în conflict – fără voia lor – aproximativ un milion de români din Basarabia, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Balcani, români aflați atunci în afara României) și apoi din 1916 încoace, când a intrat în luptă (într- o luptă inegală) și România.

În august 1916, „treceau batalioane române Carpații”, iar românii ardeleni îngenuncheau de bucurie, aducând mărire celui Preaînalt, pentru minunea care se petrecea sub ochii lor.

Numai că, fără îndeplinirea condițiilor angajate de Antantă, înconjurate de armate inamice puternice, trupele române au trebuit să se retragă curând, să se replieze pe Carpați și apoi să suporte presiunea armatelor germane și austro-ungare (alături de cele bulgare și turcești), care amenințau să șteargă România de pe hartă. De altminteri, după deschiderea culoarelor de pe Jiu și Olt, la 6 decembrie 1916, trupele străine au ocupat Bucureștii, nu înainte ca principalele instituții ale statului, în frunte cu Casa Regală, să se retragă la Iași.

Oltenia, Muntenia și Dobrogea se aflau sub ocupație inamică. Ca urmare, în fața perspectivei sumbre care se deschidea, autoritățile au decis, în toamna anului 1916, să retragă provizoriu în Rusia – marele nostru aliat – Tezaurul României, spre a fi pus la adăpost.

S-au trimis astfel, în anii 1916 și 1917, în Rusia, două trenuri cuprinzând Tezaurul Băncii Naționale a României, dar și valori aparținând unor bănci românești private, unor societăți comerciale, unor persoane particulare.

S-au trimis, pe lângă aurul BNR, colecții de artă, bijuterii, arhive, obiecte bisericești, bunuri având valoare intrinsecă, artistică, spirituală etc. Între instituțiile care au expediat la Moscova astfel de obiecte s-au aflat, în afara BNR, Biserica Ortodoxă Română, Casa Regală, CEC-ul, Arhivele Naționale.

După revoluția bolșevică și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat Tezaurul și a refuzat restituirea acestuia.

Acesta a fost parțial restituit, în două tranșe separate, în anii 1935, 1956, ca un semn de „bunăvoință” a sovieticilor și ulterior a rușilor. Dar cea mai mare parte din Tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

Averea României în cifre

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1.738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în greutate de 93,4 tone și valoare totală de 314.580.456,84 lei aur.

La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul Finanțelor din România și Banca Națională a României.

La începutul anului 1917, izbucnea la Petrograd (Sankt Petersburg) Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici.

Nicolae Titulescu a făcut nefericita propunere

Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Cherson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

Pe acest fond contradictoriu, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23–27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei conțineau bunurile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836 721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574 523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri (CEC) ocupau 21 de vagoane, cu 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

1935 – prima restituire

Revoluția bolșevică, în frunte cu Lenin, a bulversat totul; au urmat războiul civil, proclamarea Rusiei Sovietice și apoi a URSS, lichidarea „burgheziei și moșierimii”, venirea la putere a lui Stalin etc. Regimul comunist a durat în Rusia din 1917 până în 1991, timp în care chestiunea Tezaurului românesc a fost ridicată de statul român mai multe ori, cu foarte mare intensitate la început.

Refuzul inițial al lui Lenin și Stalin a fost motivat de lozinci comuniste: Tezaurul va fi restituit doar poporului român, atunci când acesta va ajunge la putere în România și nu „statului burghezo-moșieresc”, care „suge sângele poporului”.

Totuși, în condițiile nevoii URSS de recunoaștere internațională și de dialog cu Occidentul, în seara zilei de 16 iunie 1935, soseau la București 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin.

Documente, hărți, cărți rare. Nici un gram de aur

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă, bunuri și efecte bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.), aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

1956 – a doua restituire

doua restituire s-a făcut în vremea „obsedantului deceniu”, când, în fine, „poporul era la putere în România” (cum pretindea propaganda vremii), dar în chip total neașteptat pentru opinia publică. În iunie 1956, ziarele relatau despre faptul că Tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit, iar comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică”, că guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Cloșca și puii de aur se întorc acasă

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele („Cloșca cu Puii de Aur”), 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1.350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii etc.

În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1. 350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice și icoane.

Tot în 1935, prin eforturile lui Nicolae Iorga, au sosit de la Moscova și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Totuși, Tezaurul BNR, format din 93,4 tone de aur, plus alte importante bunuri rămâneau nerestituite.

De ce am dus aurul în Rusia și nu în Anglia?

Firește, azi, multă lume se întreabă – în lipsa unor cunoștințe elementare despre situația din epocă și sub influența relațiilor românoruse de după Al Doilea Război Mondial – de ce am trimis valorile românești în Rusia. Sunt câteva motive demne de luat în seamă, care trebuie cunoscute:

1. Nimeni nu-și putea imagina atunci căderea Rusiei, care, de sute de ani, fusese o stavilă în calea migratorilor asiatici, care devenise „a treia Romă” – simbol al ortodoxiei și care nu putuse fi luată nici de Napoleon;

2. Casa imperială rusă garanta toate valorile românești depozitate la Kremlin;

3. Casa regală a României, prin regina Maria, era înrudită direct cu țarul Nicolae Romanov, care a făcut promisiuni solemne suveranilor români în legătură cu intangibilitatea, custodia și returnarea Tezaurului nostru;

4. Trimiterea Tezaurului în Anglia, adică mai departe de teatrele de operațiuni militare, către un alt aliat, ar fi putut jigni Rusia, aliatul nostru vecin și ar fi pus probleme logistice insurmontabile (deoarece transportul Tezaurului spre Anglia ar fi trebuit făcut tot numai pe uscat și tot prin Rusia).

Rușii o țin sus și tare că Tezaurul s-a pierdut în timpul războiului

În baza declarației comune a miniștrilor de externe ai celor două țări, semnată la 4 iulie 2003, s-a constituit „Comisia comună româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului”.

Din momentul constituirii, Comisia s-a întrunit de patru ori: la București, în octombrie 2004; la Moscova, în iunie 2005; la Moscova, în aprilie 2006; la Sinaia, în martie 2016. Partea rusă a insistat ca această Comisie să discute și să lămurească chestiuni mai largi, legate de relațiile bilaterale dintre Rusia și România, din 1916 încoace până în perioada comunistă, pe când partea română a accentuat nevoia rezolvării chestiunii spinoase a Tezaurului.

Rușii, însă, au susținut de mai multe ori că Tezaurul s-a pierdut și risipit în vremea războiului civil, în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial etc., când funcționa în Rusia un alt regim politic. Firește, este de presupus că o parte din Tezaur a fost folosită de statul sovietic – mai ales partea de aur aparținând BNR – fiindcă acest stat nu s-a considerat responsabil pentru angajamentele guvernelor țariste anterioare.

Însă dispariția totală a Tezaurului este contrazisă de cele două restituiri (din 1935, 1956), făcute de partea rusă. Cele 93,4 tone de aur românesc al BNR nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din câteva motive.

Mai întâi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării. În al doilea rând, valoarea intrinsecă a aurului fin depus este mai mare decât greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse (în mare parte mărci germane și coroane austriece) 91 de tone. Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică.

Conform unor estimări, valoarea actuală a aurului depus ar oscila între două și trei miliarde de dolari SUA. [Dacă adăugăm și valoarea numismatică a monedelor din Tezaur valoarea crește la 4-5 miliarde de dolari – Nota. Red.]

Datorie de onoare față de țară

Partea română insistă, prin urmare, asupra faptului că Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete.

Partea română este conștientă de imposibilitatea păstrării intacte a valorilor românești din Rusia, în urma trecerii acestui secol, dar este deschisă spre purtarea unor tratative care ar putea rezolva problema.

Personal, nu cred că vreun guvern al României – de orice orientare politică ar fi acesta – ar putea abandona chestiunea restituirii Tezaurului României depus la Moscova.

De asemenea, niciun guvernator al Băncii Naționale nu ar face asta, din moment ce, din 1917 încoace, toți guvernatorii care s-au succedat – inclusiv în vremea regimului comunist – și-au predat unul altuia Dosarul tezaurului, ca într-o ștafetă a datoriei față de țară.

Acad. Ioan Aurel Pop

Ziaristi Online

(Intertitlurile aparțin Redacției)

21/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: