CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Geopolitica şi Transilvania

 

 

Ion Conea (n. 15 ianuarie 1902, Coteana, județul Olt, d. 22 iunie 1974, București), a fost un geograf și geopolitician român, reputat specialist în geografie istorică și toponimie geografică.  

Este considerat primul teoretician al geopoliticii româneşti, care a formulat o concepţie proprie, unitară, asupra acestei ştiinţe .

El a corelat naşterea geopoliticii, cu ceea ce numim astăzi procesul globalizării, contribuția sa semnificativă în această știința fiind legată de efortul acestuia de teoretizare în domeniu, dar și de identificare a direcției de cercetare.

Omul de ştiinţă român a plasat geopolitica în contextul domeniului mai vast al relațiilor internaționale, anticipând importanța pe care o va avea aceasta în studiul relațiilor,al jocului politic şi al interacţiunii reciproce dintre state, în  ansamblul mediului politic planetar.

În studiile sale, axate îndeosebi pe spaţiul carpatic, el a combătut teza„hotarelor naturale”, arătând că nici munţii şi nici fluviile nu despart, ci mai curând unesc naţiunile, munţii având un rol de conservator, de păstrător al elementului naţional, în vreme ce mările şi stepele sunt favorizatoare ale schimburilor interculturalr şi al „nivelării” civilizaţiilor .

Pornind de la teoria spaţiului vital a lui Friedrich Ratzel, Ion Conea considera Transilvania nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil „mittelpunkt” al României , afirmând că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei”.

În acest context, savantul român combate cu argumente istorice, toponimice şi documentare, teoria maghiară promovată de Iancso Benedek, potrivit căreia ponderea majoritară a românilor din Transilvania s-ar explica prin imigrările masive din Principate în secolele XVIIXVIII, demonstrând că „în tot cursul istoriei româneşti, ţarastup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania, împreună cu centura ei de munţi, dealuri şi depresiuni”.

 

 Imagine similară

 Savantul român Ion Conea a publicat în 1941 un material intitulat Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc”, care, ţinând cont de contextul în care a fost scris, la un an după dureroasa cedare a Ardealului de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, dădea un răspuns pe măsură, cu argumente geopolitice, propagandei deşănţate, pretins “ştiinţifice”, de refacere a Ungariei Mari.

Iată articolul:

 

”Orice Stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o regiune geografică organică în întregimea ei”.

Basinul Dunării de mijloc, este o astfel de regiune, dar vecinii noştri Unguri nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru un Stat Unguresc ei sunt doar o modestă mică insulă etnică, ce se pierde în cadrul acestui mult prea larg pentru ei basin.

Şi n-ai dreptul să pretinzi pentru tine o regiune geografică organică întreagă, decât atunci când neamul tău o umple în întregime. Altfel, trebuie să te mulţumeşti cu cât, din ea, ocupă masa neamului tău.

Iar Transilvania (o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică, care-ţi va cădea sub priviri), e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e în România Mare – şi nu piesă de margine, secundară, cum a fost – şi ar fi! – într-o Ungarie Mare.

Principala formă de manifestare a Statului, glăsuieşte catehismul geopolitic, este lupta lui pentru spaţiu, faimosul ”Kampf um den Raum” al lui Ratzel.

Spaţiul, spune acesta, este condiţia de grandoare a Statelor. Ca o buruiană rea, am zice, aşa caută Statul a se întinde, pe cât mai multă suprafaţă.

Dar ceea ce e şi mai interesant în această fixare şi lăţire teritorială a unui Stat, este faptul că el caută a se prinde de ceea ce se cheamăun ţinut organic.

Orice Stat, spune Kjellen, are această tendinţă: să devină ţinut organic. Iată cuvintele lui:

”Ceea  ce observăm aici este, în fond, nimic altceva decât tendinţa pe care o au Statele de a deveni ţinuturi organice. Ele umblă după un ţinut organic, cu care vor să se cunune, pentru că, după aceea, prin această căsătorie, ţinuturile lor să devină tot mai mult organice.”

Dar ce este acel ţinut sau aceea regiune geografică naturală, organică, după care Statul umblă să o găsească, să se fixeze pe ea, şi să o acopere toată, ca mânat de o forţă nevăzută? Tot Kjellen:

”Observaţia tot mai aprofundată în această direcţie, a arătat că acest concept de ţinut natural organic constă din două elemente: în afară, ţinutul să aibă hotare naturale, înăuntru – să aibă o articulaţie organică. În ambele aceste direcţii, legea aceasta a individualizării geografice a Statelor s-a dovedit a fi tot mai puternic activă” (în decursul vremii).

Iar ceea ce dă conţinut conceptului de ”ţinut natural organic” nu este uniformul, ci armonicul sau cu alte cuvinte, conţinutul regiunii naturale cu care Statul se va ”cununa”, nu va fi unul pe care să îl caracterizeze uniformitatea, ci atât în ceea ce priveşte relieful, cât şi produsele lui de sol şi subsol, unul cât mai variat cu putinţă. Totul, însă, să se închege, printr-o corelaţie strânsă, într-un întreg cât mai unitar şi, am zice, cât mai organic.

Regiunea aceasta naturală să fie, adică, alcătuită dintr-o sumă de unităţi geografice naturale mai mici care, ca relief, să se îmbine într-un chip cât mai armonic şi mai strategic cu putinţă, iar sub aspectul economic să realizeze autarchia…

Să privim teritoriul Statului românesc din punct de vedere al structurii şi al articulaţiei lui lăuntrice, să considerăm cu alte cuvinte, conţinutul conturului, adică ceea ce Kjellen numeşte das Reichsgebiet.

Şi să facem aceasta, spre a înţelege şi mai bine construcţia geografică a  acestui pământ, s-o facem comparând România mare de azi cu Ungaria mare de ieri.

Într-un recent studiu apărut la Budapesta şi intitulat „Biograpgie des frontieres politiques du Centre-Est europeen”, d. Andre Ronai de la Universitatea din Budapesta, prezintă în acest chip pământul Ungariei Mari, adică al Ungariei de dinainte de Trianon:

C’est …le territoire d’Eta le plus parfait, le plus uni et le plus harmonieux de toute la region quo nous examinons et peut–etre meme du monde entier”.

O fi! Dar – şi vom vedea mai jos îndreptăţirea noastră de a ne pune o astfel de întrebare – ce le poate ţine aceasta de cald Ungurilor?

Vrem şi spunem: Ce le pasă Ungurilor de aceasta, odată ce teritoriul de care-i vorba nu-i al lor sau, mai exact, nu-i numai al lor?

Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:

„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.”

Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.

În adevăr, poate că fiecare Stat, dac-ar privi peste hotarele lui, ar descoperi teritorii limitrofe care s-ar articula şi mai organic în cadrul lui dacât în al Statului vecin respectiv.

Urmează de aici, numaidecât că vecinul acesta trebuie invitat să… evacueze,  spre a ţi-l lăsa ţie, teritoriul acela, pe simplul motiv că acestui teritoriu i-ar sta mai bine, cartografic, în cadrul Statului tău? Da, şi aceasta, însă într-un singur caz: când acel teritoriu, deşi stăpânit de altul, este populat cu oameni de ai tăi!

Dar… acesta să fie cazul Ungurilor, atunci când ei îşi aruncă ochii şi pretenţiile… dincolo de Munţii Apuseni?

Adevărat este că acea regiune naturală pe care o concepe şi o vrea (mai ales!) geopolitica drept temelie geografică pentru o alcătuire de Stat – este totdeauna  (sau… ar fi mai bine să fie!) alcătuită dintr-o sumă de alte regiuni naturale mai mici  (după cum la rându-i, chiar acea regiune naturală, s-ar putea integra într-o alta şi mai întinsă, în aşa fel încât unitatea geografică de un ordin şi mai superior, rezultată din această integrare, să fie şi mai armonică pentru ochi, şi mai completă ca organism economic, şi mai redutabil din punct de vedere strategic.) Dar… ce are a face una cu alta?

Pretenţiile acestea într-un singur caz… merg: când le susţine etnicul.

Pentru că, dacă e numaidecât necesar, cum spuneţi, ca Statele să acopere, ca arie geografică, fiecare câte o regiune naturală, atunci socoteala e simplă:

Fiecare Stat va acoperi regiunea (sau complexul de regiuni naturale) pe care le acoperă (dacă le acoperă!) poporul a cărui expresie politică el este. Aceasta, însă, încă odată, dacăpretenţia geografică e susţinută, pe dedesubt, de suportul masei etnice.

Dar când dintr-un complex armonic de regiuni naturale tu ocupi ( cum prin excelenţă, ca să zicem aşa, era cazul Ungurilor în cadrul Statului ungar de până la Trianon) cînd ocupi un singur mădular al lui, în virtutea cărui principiu de etică şi, dacă vreţi, estetică geopolitică, pretinzi autoritatea ta de Stat întinsă şi peste celelalte mădulare, pe care alte neamurile ocupă şi locuiesc?

Nu uniformul ci armonicul – am văzut ce spunea Kjellen – trebuie să caracterizeze regiunea organică, acel Naturgebiet (de fapt termenul cel mai potrivit şi care ar traduce cel mai bine gândul lui Kjellen ar fi aici acela de organisches Gebiet) cu care tinde să se „cunune”, cartografic, organismul unui Stat. Conţinutul lui geografic şi economic trebuie să fie cât mai variat, şi dacă se poate, într-o repartiţie spaţială cât mai simetrică şi cât mai strategică. Aceasta este, însă, încă odată, idealul.

Hartă din lucrarea citată în text a d-lui A. Ronai: Carpaţii româneşti ai Munteniei şi Moldovei ies în evidenţă cu un alt lanţ Himalaia , pe câtă vreme Apusenii mai că nu există. primii trebuie să fie „hotar” – ceilalţi, dacă s-ar putea, să dispară cu desăvârşire.

În plus, această hartă ar avea să spună că fizionomia şi litologia podişului Transilvaniei sunt identice (!?) cu ale pustei ungureşti!

O examinare a hărţii pământului românesc, nu poate însă, să nu impună oricui, de la prima vedere, că el se încheagă într-un tot de o armonie aproape unică, pe cât de variat în structura lui de amănunt, pe atât de unitar prin chipul quasi-organic în care mădularele lui se încheagă între ele:

Un mare podiş în mijloc, închis într-o centură de munţi cari cad spre exterior în trepte concentrice din ce în ce mai joase până în şesurile şi luncile din margini, pentru ca totul să sfârşească în rotunda îmbrăţişare a celor trei ape din margini.

O hartă geologică a acestui teritoriu, hartă în care diversitatea rocelor este exprimată prin coloraţiuni diferite, ne arată aceeaşi simetrie inelară, aceeaşi dispoziţie în amfiteatru concentric a formaţiilor litologice care se succed spre exterior cu regularitatea cu care s-au succedat una pe alta şi în vreme , în epocile de formaţie şi depunere geologică.

Atât harta fizică, cât şi cea litologică a pământului românesc am putea spune că se prezintă ca o continuă îmbrăţişare concentrică.

„Dacă n-aş fi francez – a spus cândva un om de ştiinţă, prieten al ţării noastre după ce o străbătuse de la un capăt la altul, aş face mărturisirea că România Mare este ţara cea mai frumoasă şi mai simetric construită.” Şi era acela om de ştiinţă ce venea din ţara despre care acum două mii de ani scria Strabo că este „un organism compus ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente.”

Şi dacă e vorba de cetăţi geo-istorice predestinate (cum proclamă ungurii că era Ungaria de ieri: câmpii la mijloc, munţi pe margini!) atunci să ne dea voie vecinii noştri să constatăm că greu se mai poate închipui o cetate ca a pământului românesc, în totalitatea lui.

Astfel considerându-l observăm că inima îi este ca un fel de înălţime izolată, din acelea pe care le căutau cu predilecţie aşezările româneşti în vremurile vechi.

Este ca un uriaş dunnum, ca să amintim şi de acest faimos apelativ celtic, care designa piscurile pe care popoarele vechi îşi construiau cetăţile şi-şi cuibăreau centrii vitali de rezistenţă în faţa inamicului…

După cum, dacă vreţi, la fel putem spune că pământul românesc este ca un castel medieval, înconjurat cu şanţ de ape şi cu citadela donjonului în inimă, adică drept în centrul corpului de construcţie.

Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât acest caracter de cetate a trecut cu succes un mare examen istoric: şi-a dovedit, adică, eficacitatea şi destinul ca atare.

Şi, citadelă centrală a pământului nostru, mai ales Transilvania este aceea care a conservat neamul românesc, în tot lungul evului mediu, în vremea când năvălirile se succedau fără întrerupere.

Strămoşii primi ai Românilor, se ştie, au fost mai ales acei oameni de munte, despre care istoricul roman Florus nota cu mirare că trăiesc lipiţi de Carpaţi:

„Daci montibus inhaerent” (trăiau, mai ale, în cetatea de munţi despre care , tocmai în vremea când năvălirile barbare erau în toi şi când Daco-Romanii plămădeau în Transilvania şi sub straşinile exterioare ale Carpaţilor fiinţa unui neam noi, Jordanes, istoricul got ce se născuse şi trăia în apropiere de Carpaţi, observa că este „o patrie care se încinge cu o cunună de munţi”:

„Quae patria trans Danubium sita, corona montium cingitur, duos tantum habens acccessus: unum per Boutas, alterum per Tapas”.)

Istoricii şi filologii români n-au întârziat cu dovedirea acestei funcţiuni de cetate etnică pe care au îndeplinit-o Carpaţii (adică centura de munţi şi cu podişul din mijloc) în tot decursul evului mediu (pe câtă vreme … care este funcţiunea de cetate etnică pe care centura de munţi vechei Ungarii sau Austro Ungarii au îndeplinit-o?)

Dar mai spun Ungurii că vechea Ungarie era un ideal şi o unitate economică (ei îşi aduc aminte de ce spunea Kjellen: Pentru un Stat, un ideal mai este şi acela ca el să-şi ajungă sie-şi şi din punct de vedere economic, să producă între hotare tot ceea ce îi trebue, nu numai în timp de pace, ci şi pentru timp de război).

Observăm mai întâiu că pământul a fost aşa fel construit şi aşa fel a fost realizată distribuţia neamurilor şi naţiunilor ei , încât idealul economic enunţat de Kjellen n-a putut şi nu va putea fi atins decât de un anumit număr de State.

Şi după cum nu stă scris nicăieri că o naţiune – recte, un Stat – trebue să acopere neapărat cadrul unei regiuni naturale în totalitatea lui  (unele acoperă doar o fracţiune de cadru , altele nu numai că îl umplu în întregime, dar îl şi depăşesc), tot aşa nu stă scris nicăeri că toate naţiunile  (recte, Statele) pământului trebuie să-şi realizeze idealul autarhic în cadrul propriilor hotare. Idealul, şi într-un caz şi într-altul, n-a fost rezervat decât unora dintre naţiuni.

Admitem, totuşi, că vechea Ungarie (vechea ! – vezi Jordanes, „De origine actibusque Gaetarum, în „Monumenta Germaniae historica”, tom V 1882, p. 83) era o astfel de unitate, dar să ne uităm şi la România Mare şi …vom vedea!

Vom vedea, anume, că peste unitatea şi armonia de forme geografice şi peste unitatea etnică a Statului românesc, se suprapune şi o unitate economică la fel.

Iată, în adevăr, mai întâi inelul munţilor –  ca o insulă de mărgean din cele cu interiorul cufundat sub apă şi cu baza rotundă a cupei ruptă din loc în loc – iată acest inel cu bogatele lui zăcăminte de minereuri, cu roci din cele folositoare omului şi cu păduri întinse parcă aşteptând să fie exploatate şi industrializate prin energia latentă a cărbunilor, a petrolului şi a gazului natural, energii care svâcnesc în inima colinelor Transilvaniei, Banatului, ca şi în basinele Carpatice…; iată apoi colinele însorite, cu pometurile şi podgoria lor; iată câmpiile dinspre margini, grânare bogate ce asigură o hrană îmbelşugată nu numai pentru populaţia lor proprie, ci şi pentru cea dinspre coline şi munţi; în sfârşit iată acea mulţime de râuri care se desfac din centru spre toate punctele cardinale, ca un evantai în cerc, legând munte, deal şi şes laolaltă şi aşteptând vremea în care, canalizate şi însoţite pe malurile şi văile lor de atâtea drumuri de negoţ, şosele şi căi ferate, vor lega în unitate viaţa economică a celui mai unitar dintre pământuri şi-i vor alerga prin trup ca un sânge dinspre inimă spre periferie şi înapoi!

Va reveni în curând vremea, în adevăr, când apele Oltului, ale Jiului, Argeşului, Dâmboviţei, Mureşului, Siretului, Prutului etc., vor fi toate navigabile şi când produsele dinspre margini vor călători pe aceste artere spre inima geografică a Statului, pentru ca produsele dinspre inimă să se împrăştie, la rîndu-le pe acele-şi căi de apă, spre marginile care au de ele nevoie, totul ca un sânge într-un organism ce n-are nimic a cere din afară, dar având a da din belşug din ale sale. Unitate economică Ungaria Mare? 

Dar şi România Mare, vedem, este una cel puţin la fel. Dar Ungaria Mare, pentru a realiza această unitate, presupune înglobarea în ea, neapărat, a Transilvaniei, România Mare, însă realizează o perfectă unitate economică fără a fi nevoie să ceară nici un metru pătrat de pământ străin.

După aceea: Ungurii pretind că orientarea economică firească a Transilvaniei este… spre Ungaria. Noi, însă, vedem că această orientare a fost întotdeauna încotro este şi azi: spre Sud-Est, spre gurile Dunării şi Marea Neagră. Să ne oprim puţin asupra acestei orientări.

E cam mult de când, vorbind despre întinderea regatului lui Decebal (care, în treacăt fie spus, era aproape exact aceiaşi cu a regatului actual al României), Julius Jung a observat, între altele: „Această întindere a stăpânirii dace  (din munţi asupra câmpiilor înconjurătoare şi, spre sud-est, până la malul Mării Negre, – n.n.) , care s-a îndeplinit cu mult înainte de epoca romană, a fost determinată de motive economice: muntele şi şesul au şi au avut întotdeauna nevoie unul de altul.

Pe de altă parte, continuă istoricul german, legătura cu mare prezenta şi ea importanţă. După Dio Cassius, împăcarea dintre Decebal şi Traian a fost împiedicată, printre altele, şi de împrejurarea că cel din urmă nu voia să lase Dacilor libera comunicare cu Marea Neagră ”.

Două concluzii sunt de tras din cele observate de Julius Jung: că, mai întâi, pământul Daciei alcătuieşte de la sine un întreg economic şi, după aceea, că orientarea economică a podişului Transilvaniei era şi atunci, aşa cum a fost totdeauna de atunci încoace: spre Dunărea de jos şi Marea Neagră.

Ba chiar şi unitatea etnografică a neamului românesc, despre care un geograf sas trăitor azi în Transilvania (D. Heinrich Wachner, în „Hanbuch der geographischen Wissenchaft”, Lieferung 31, Heft 2, p.44) – deci, cunoscător al ei din văzute şi din trăite – se exprimă astfel:

„Cu toată separarea milenară, poporul român este, prin limbă cultură şi fel de viaţă, perfect unitar şi este însufleţit de un puternic simţământ naţional, deopotrivă de viu peste tot”, chiar şi această unitate etnică, rar întâlnită, a Românilor, se datoreşte în parte, şi ea, tot acestei solidarităţi economice dintre mădularele geografice ale pământului românesc.

În adevăr, arhitectura acestui pământ – şi, din  ea, mai ales alăturarea concentrică a muntelui cu şesul –  a făcut ca pământul dacic să fie şi una din vetrele cele mai vechi ale fenomenului antropogeografic (social şi economic deopotrivă), pe care îl numim transhumanţă.

Transhumanţa aceasta, dictată de configuraţia simetrică a pământului, de produsele lui diverse şi de alternanţa climatică între muntele şi şesul cu largile lunci din margini, a realizat – ea, în mare parte – şi a ţinut totdeauna trează unitatea poporului care-şi avea patria permanentă în Carpaţi şi se risipea mereu spre poale oridecâteori împrejurările istorice i-o permiteau.

Jacques Ancel a putut construi o hartă în care drumurile de transhumanţă româneşti ( e plină România de aceste „drumuri ale oilor” ! ) se risipesc la fel ca şi apele româneşti : ca nişte raze plecând din centru în toate direcţiile  (cele mai multe şi mai însemnate, însă spre Dunăre şi malul Mării) umplând aproape tot ovalul ţării, până în margini.

Între „patria de vară”, care e muntele, şi „patria de iarnă”, a şesurilor şi luncilor periferice (lunca şi balta Dunării, în primul rând), transhumanţa carpatică, în secularul ei du-te vino de la una la alta, a ţesut, an după an şi veac după veac, una din cele mai unitare pânze etnice ale Europei.

Sub harta acestor drumuri de transhumanţă. Jacques Ancel a putut scrie cu drept cuvânt: L’unite roumaine: fait de geigraphie humaine” – unitatea românească: fapt de geografie umană.

În plus, produsele economice ala pământului variind după mădularele geografice componente, totdeauna a fost între acestea ca o osmoză economică, un schimb continuu de produse, care şi el a ajutat şi a păstrat unificarea şi unitatea (varietatea de produse economice impune relaţii între locuitorii mădularelor geografice componente, ba chiar deplasări periodice de populaţii între aceste mădulare – în trecut, dar şi azi, încă! – iar aceasta ce altceva aduce, ce altceva înseamnă, decât: unificare şi unitate ?)

Ca orice organism, aşa şi Statul lui Ratzel şi al lui Kjellen : pe lângă trup – adică „bucata sa de pământ”, el mai are şi un suflet: „bucata sa de umanitate”, adică  „substanţa sa umană” poporul sau naţiunea respectivă.

Ba încă, substanţa cea umană e mai importantă, ca element constitutiv al Statului, decât trupul geografic:

„Ohne Volk Konnen wir uns also den Staat noch weniger denken als ohne Land” – (un popor, spune Kjellen. Încă odată, deci: Statul nu este numai substanţa telurică şi geografică, ci el este şi substanţă etnică).

Ce frumos exprimă Kjellen fuziunea în unitate a acestor două elemente: „Un stat este proprietar de pământ, dar el este deopotrivă şi cap de familie: el îşi poate socoti averea, ca nobilii ruşi odinioară, în suflete”.

Ca şi capitolul de geopolitică propriu zisă (intitulat: Der Staat also Reich), ce interesant este şi acela, din cartea lui Kjellen, din care extragem toate acestea, despre popor – Der Staat als Volk! – : „Poporul unui Stat este asemenea unei formaţiuni vegetale, este un produs al naturii.

El curge prin vreme asemenea unui fluviu, care mereu rămâne acelaşi, chiar dacă undele sau picăturile din apa lui se schimbă. Cu cât un popor se prinde mai intim de un anume pământ, cu cât mai multe sunt generaţiile înaintaşe care l-au îngroşat cu sângele şi osemintele lor, cu atât solidaritatea cu acel pământ e mai puternică, cu atât pământul şi poporul exprimă mai mult o singură realitate.

Cu fiecare generaţie care după munca efectuată pe glia strămoşească dispare şi este îngropată în aceasta, sentimentul de solidaritate al poporului cu pământul creşte. Acest pământ este în acelaşi timp arena sa de jocuri, câmpul său de muncă şi cimitirul său, precum ogorul său aducător de hrană, ca şi locul său de casă asigurat.”

Iar simbioza aceasta pământ-popor, cu cât e mai intim şi mai strâns realizată, cu atât fiinţa Statului respectiv câştigă solidaritate, iar forţa lui se face mai preţuită şi mai respectată în familia totală a Statelor.

Şi cu cât un popor e mai vechi pe pământul lui, cu cât e mai numeros, cu cât ocupă mai în exclusivitate aria lui geografică şi cu cât apare el mai adaptat la condiţiile de viaţă pe care mediul său fizic i le oferă, cu cât cu alte cuvinte, apare el mai mult ca un produs firesc al acestui mediu, cu atât e mai mare îndreptăţirea lui de a fi şi de a rămâne stăpânul în exclusivitate al acestui pământ; cu atât, ăn sfârşit, este el mai îndreptăţit să întemeezeşi să păstreze un Stat propriu pe toată întinderea acestui pământ.

În lumina acestor principii, să continuăm paralela între Ungaria de ieri şi România de azi.

Aici este de răspuns mai întâi la întrebarea: cât este de drept să se întindă un Stat în spaţiu, ce suprafaţă de pământ e drept să acopere el?

Credem că răspunsul acesta nu comportă în el nicio dificultate, pentru nimeni:

Un Stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde neamul sau poporul a cărui expresie politică el este.

Să reţinem şi să subliniem acest adevăr, asupra căruia nu poate plana nicio controversă: Suprafaţa, ca şi forma sau conturul unui Stat, trebuie să le dicteze nu suprafeţele şi formele diverselor regiuni naturale, câte apar şi unde apar acestea pe suprafaţa pământului, ci trebuie să le decidă, în primul rând, aria şi forma de expansiune în spaţiu a neamului sau a naţiunii respective.

Vor, Ungurii, hotare naturale? Dar mai naturale hotare decât cele etnice, care altele pot fi? N-au Ungurii, care citesc geopolitică, n-au decât să deschidă orice tratat de geopolitică vor – şi vor afla, de acolo, că hotarele etnice sunt cel puţin tot atâta de „naturale” cât şi Alpii sau Himalaia,( şi mai ales, cât… Carpaţii.

Oare într-un recent vestit arbitraj, n-au cazut chiar munţii în faţa criteriului etnic?

Autorii Unguri repetă mereu argumentul cu unitatea geografică a basinului panonic cu cingătorile lui concentrice, de munţi. Şi spun: prea e unitar acest pământ: daţi-ni-l.

Bine, dar unitate naturală e şi Europa toată, luată în ansamblu: atunci să ceară (că tot atâta de motivată le-ar fi pretenţia!) să ceară întreg continentul pentru ei. Ba, chiar, unitate geografică naturală e şi Africa şi este, la urma urmei, întreg pământul unit de naturală.

Că aşa e cu aceste unităţi geografice. încep de la aceea minusculă, a unui mic basin intramuntos şi se înşirue, mereu mai mari, şi îmbucându-se mereu cele mai mici în cele mai mari imediat următoare, până ce termină cu pământul întreg.

Concluzia: trebuie să te mulţumeşti, pe plan geopolitic, cu cât şi cu ce a cuprins din pământ dinamismul demografic nesiluit al neamului tău, fiindcă altfel – rişti să ajungi a pretinde chiar pământul ântreg pentru tine, uitând că, afară de neamul tău, mai sunt şi câteva altele pe lume.

În cazul Statului românesc, însă, al României Mari, hotarul politic nu face altceva decât să acopere aria etnică a poporului românesc.

Şi mai tranşant va fi, decât cele de până acum, contrastul care rezulta din comparaţiile geo-etnice între România Mare de azi şi Ungaria Mare de ieri.

Am reprodus, în acest scop, imaginea cartografică a celei din urmă, odată goală de conţinutul ei etnic şi a doua oară plină de acesta; şi am reprodus şi imaginea cartografică a Statului românesc o singură dată (fiindcă nu e nevoie ca în cazul Ungariei, de două ori): umplută aproape în întregime de masa aceluiaşi popor.

Şi ce găsim dacă ne permitem să umblăm prin teritoriul vechiului Stat unguresc? Vrem să spunem: ce găsim ca element uman? Găsim aşa cum harta ne arată, că din circa 300000 km² câţi avea el, masa etică ungurească umplea o arie care abia depăşea o treime: în jurul unui biet sâmbure unguresc gravitau naţiunile slave, pe o suprafaţă de cel puţin 200000 km².

Pe câtă vreme, în cazul Românilor, nu e greu de observat că masa lor se sprijină pe Nistru, pe Dunăre, şi aproape că se reazemă de Tisa.

Cazul românesc este, aşadar, unul din acelea în care se constată că o naţiune a ajuns să umple aproape exact o regiune naturală, care regiune, astfel, se va trăda ca o haină firească pe măsura ei (la urma urmei şi Ungurii umplu o astfel de regiune: pusta,aleasă chiar de ei, atunci când au poposit în ea venind din altă pustă, numai că vecinii noştri nu vor să se declare mulţumiţi numai de ea !).

Şi este, potrivirea sau corespondenţa aceasta geo-etnică realizată în cadrul României Mari, este cu adevărat extraordinară; şi extraordinară nu numai în realitatea şi înfăţişarea ei actuală, sub ochii noştri, ci mai ales în ceea ce priveşte perpetuitatea ei în timp: în antichitate, în evul mediu, astăzi, totdeauna. Iar rolul principal, geo-etnic şi geo-politic, l-a avut Transilvania.

Şi care este, în cadrul Statului românesc de astăzi, funcţionarea geopolitică a Transilvaniei (fiindcă aceasta este… esenţa problemei!)?

În lucrarea „Geopolitik” a lui Richard Henning, alăturată schiţă cartografică vrea să spună că Transilvania este, prin excelenţă, una din acele piese geografice a căror menire e să fie şi să rămână totdeauna „inimi de ţară” (piesă centrală vitală, aşa cum ne apare în funcţia ei în cadrul României Mari, nu piesă secundară de margine, cum era în Ungaria)

În Ungaria de ieri ea juca rolul unei piese geo-economice şi geo-politiceperiferice, pe când în România de azi Transilvania a revenit la ceea ce trebuie să numim destinul ei uman de totdeauna: de a fi piesă de centru, vitală, aşa cum  fost pentru Dacia lui Decebal şi cum a fost şi pentru Dacia felix romană.

Autorii geopolitici unguri nu pot concepe Transilvania decât în cadrul unui Stat cu inima la Budapesta.

Noi, la fel cu toţi slujitorii din lume ai Geopoliticei, n-o putem vedea şi înţelege decât ca un Horststaat (Henning, în geopolitica sa, o dă ca exemplu de atare), deci ca unpunct de plecare, ca un sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de Stat, firească şi viabilă. 

Eroarea de perspectivă geopolitică ungurească vine din aceea că ei, Ungurii, văd în Carpaţi un hotar natural predestinat (între noi şi ai!) în vreme ce noi vedem în Carpaţi ceea ce vedea geograful H. Grothe încă din 1906: o coloană vertebrală a pământului şi poporului  – şi, deci, şi a Statului românesc ( e vorba bineînţeles numai de Carpaţii răsăriteni şi de cei meridionali, nu şi de cei Apuseni, de existenţa cărora geografii unguri cam uită, când pun şi discută problema unui hotar natural între ei şi noi.)

Mutându-se hotarul de pe Carpaţi, spun Ungurii, s-a săvârşit o crimă geopolitică; s-a dărâmat, astfel, o capodoperă geopolitică (Ungaria de ieri) spre a se clădi în loc, în marginea ei de răsărit, o construcţie şubredă, inorganică şi… inestetică, şi, deci fără nicio perspectivă de viabilitate.

Iată, ar spune Homer, până unde poate duce orbirea pe om! Boală grea, pentru că nu există orb mai mare decât acela care nu vrea să vadă; decât acela, în speţă, căruia nu-i poţi scoate din cap că Budapesta e umbilicul pământului şi că harta lumii nu mai în funcţie de privirile şi de interesele celor de acolo trebuie concepută şi gândită.

Se întâmplă, însă, şi lucrul acesta se ştie încă din vremea lui Aristoteles, că… pământul este rotund şi că, aşa fiind, începe… de nicăieri, dar şi de oriunde, deopotrivă.

Cu alte cuvinte, se întâmplă că faţa planetei  care ne poartă şi ne rabdă pe toţi deopotrivă, poate fi privită şi gândită şi de la Blaj, să zicem – din inima podişului Transilvaniei. Iată-i, deci, pe Români privind lumea din inima unui podiş, aşa cum Ungurii o privesc din inima unei câmpii.

Ungurii, cu alte cuvinte, sunt în dreptul lor să conceapă pământul ca o scafă – la fel cu vechii Egipteni, care şi ei zăceau tot într-o vale, – dară şi Românii sunt la fel în dreptul lor, când concep pământul altfel: în forma unei cetăţi medievale, cu un donjon înalt şi puternic drept în mijloc, înconjurat cu clădiri din ce în ce mai joase spre periferie şi cu un şanţ umplut cu apă la margini şi care cuprinde ca o cingătoare întreg trupul cetăţii.

Şi, după aceea : Una din marile virtuţi geo-strategice ale vechiului Stat maghiar – spun autorii unguri – era rotuzimea lui, deci scurtimea hotarelor.

Dar nu e greu  să observăm că Statul României Mari e şi mai rotund decât acela al vechei Ungarii. E, însă, ce-i drept, şi o deosebire; în timp ce Statul românesc actual are periferia joasă şi teritoriul central înalt, Ungaria de ieri avea mijlocul jos şi marginile înalte; însuşi Dumnezeu, spun Ungurii, o închisese în zid rotund de munţi.

Nu credem, mai întâi, că o închisese Dumnezeu – şi aceasta, din două motive: unul e acela că Dumnezeu n-a făcut popoarele ca să se închidă fiecare în ziduri până la cer, ci le-a făcut spre a colabora şi a se cunoaşte şi iubi între ele – iar al doilea motiv e acela că un zid făcut de Dumnezeu  (să zicem) nu putea fi dărâmat aşa de uşor de oameni, la Trianon, cum se dărâmară zidurile Ierichonului la sunetul de trâmbiţă.

Este, această concepţie a Statului care se vrea închis în ziduri, o concepţie de Stat din timpurile primitive ale umanităţii.

Ci Statul român actual, dimpotrivă: prin alcătuirea exact contrarie a pământului său, el oferă o formă pacifică, prezentând vecinilor nu ziduri de munţi, ci curţile câmpiilor sale ocolite de drumuri deschise pentru toată lumea.

Numai inima îi este ca o citadelă: pentru ca, atunci când alţii se vor năpusti asupră-i, puterile Statului şi neamului să se poată strânge şi încorda la maximum în ea, pentru rezistenţă. Transilvania, departe de a fi o piesă geografică şi geopolitică de periferie – şi, deci, de importanţă secundară – este, cum spuneam, ceea ce tratatele de geopolitică numesc un Kernland prin excelenţă.

Un Landkern din acestea prin excelenţă este şi podişul nostru al Transilvaniei.

Cine are răbdare să caute vetrele sau focarele geopolitice pe harta Europei, aceluia nu-i va fi greu să-l descopere printre cele dintâi. Natura l-a modelat şi l-a situat (în raport cu vorland-urile sale concentrice) nu spre a sta înmargine ci spre a figura şi „juca” în centru şi ca centru de ţară.

El, cu alte cuvinte, este din acele piese telurice din care un Stat începe şi nu din acelea în care un Stat sesfârşeşte. Nu e de mirare, deci, că tratatele de geopolitică îl dau ca exemplu de astfel de piesă geopolitică.

Şi mai este ceva: Ştim cu toţii că marea fortăreaţă centrală a munţilor este zidită din cele mai vechi roce, iar inelele concentrice următoare ale reliefului sunt zidite din roce cu atât mai tinere, cu cât inelul este mai exterior. Avem, deci, dinspre centru spre margini, o succesiune de la mai vechi spre mai nou, de la mai înalt spre scund, de la mai dur şi mai consistent spre mai puţin dur şi mai puţin închegat.

Iar succesiunea aceasta nu este numai una formală, o simplă dispoziţie simetrică geografică, ci este un caz de adevărată filiaţie geologică, cum rare ori o hartă fizică ne-ar mai putea arăta. În adevăr, inelele geologice exterioare ale pământului sunt clădite, în mare parte, din materialul detritic de râuri din Carpaţi şi dus spre periferia cea rotundă.

Şi mai priviţi odată harta reţelei hidrografice româneşti: tot atâtea căi naturale, menite să pulseze sângele economiei româneşti până la mădularele cele mai periferice ale pământului pe care-împart în tot atâtea sectoare de evantai circular – şi concluzia se va formula singură.

Natura însăşi a clădit pământul românesc unitar sub toate aspectele, cu o dispoziţie şi o relaţie spaţială ai zice organică între piesele concentrice componente, cu rolul de piesă vitală conferit podişului din mijloc.

Care Podiş Central, aşa dară, nu este numai creatorul… geologic al periferiei (cum am văzut) şi nici numai distribuitorul energiei economice pentru vorland-urile concentrice care-i dau roată, ci el a fost înălţat de Mater Gea şi cu un alt scop: să fie Landkern geopolitic.

În adevăr, organismul pe care acest podiş îl alcătuieşte împreună cu mădularele geografice adjacente, ne oferă unul din acele rare şi fericite cazuri în care, cum spunea Vidal de la Blache, geografia pune cadre la dispoziţia istoriei  – adică un fel de domicilii umane.

Cu un sol din cele mai fertile şi cu subsolul cel mai bogat din Europa, Ardealul a fost vatră umană intens locuită, relativ, încă din paleolitic. În neolitic, aurul din Munţii Apuseni călătoreşte pe căi de negoţ până în Egipt. Iar prima civilizaţie metalică, a bronzului apare, în această parte a Europei, cu centrul geografic în el.

 După aceea, podişul Transilvaniei a fost centrul geografic de plecare şi de expansiune în jur a Geţilor  – au dovedit aceasta, cu prisosinţă, cercetările lui Vasile Pârvan şi, aşa cum a pornit şi a crescut neamul (considerat ca formaţiune biogeografică naturală, ca produs firesc al pământului), aşa era firesc să pornească şi să crească, ulterior, şi formaţia de Stat a lor.

Şi în adevăr, primele State care apar pe pământul românesc – al lui Burebista şi Decebal – îşi au inima geografică şi postul de comandă tot în el. 

Capitalele celor doi mari regi daci erau în munţii lui: inima Statului era în donjonul central. Iar Dacia Romană la fel: îşi avea postul de comandă în acelaşi podiş. Traian, care zideşte Daciei capitală nouă o zideşte lângă vestita Poartă-de-Fier transilvană, în interiorulpodişului…

Totdeauna, cu alte cuvinte, a fost aşa: centrul vital geopolitic a fost determinat de centrul vital etnografic, iar acesta, la rându-i, de centrul vital geofizic al pământului dacic.

Când au venit Ungurii, unitatea de Stat daco-romană nu mai exista demult. Existau numai acele mici „Românii” locale, organizaţii politice în formă populară, adăpostit în depresiunile carpatice. Iar populaţia autohtonă cea mai multă, cea mai multă şi mai densă, tot acolo era: în aceleaşi depresiuni  ale Carpaţilor răsăriteni, meridionali şi apuseni deopotrivă, fugind de periferia expusă năvălirilor  şi trăgându-se la adăpost sub straşina Carpaţilor, aşa cum observase şi spusese, pentru vremuri mai vechi, pentru populaţia aceluiaşi pământ, istoricul Annaeus Florus. Iar când, de sub ceaţa evului mediu, încep a apărea formaţiile de Stat româneşti, ele tot dinspre cetatea carpatică apar, spre a se revărsa de acolo, spre câmpiile cele din margini. Vatra Principatului Moldovei – punct geografic de plecare –  a fost în Maramureş; iar dincoace, în sud şi sud-vest, primul voevodat românesc – al lui Litovoi – apare întinzându-se pe ambele versante, ale Carpaţilor Jiului, în câte o depresiune sub fiecare din acestea – pentru că, la est de Olt, Muntenia să ne arate prin chiar numele-i, că era şi ea o formaţie politică ce încolţise tot sub straşina carpatică.

Iar, când târziu, încoa, în seoclul XIX, se uniră Principatele Munteniei şi Moldovei într-o singură ţară, această singură ţară apăru pe hartă –  ca dintr-o tainică poruncă a destinului  şi a pământului – în forma… unui cleşte (cum spune, despre România noastră Mică de dinainte de Unirea cea Mare, însuşi  Kjellen), un cleşte ce căuta să se închidă pe trupul stăpânit de străini a Transilvaniei (iată cuvintele în speţă ale întemeietorului geopoliticei:

„Rumaniens Trachten nach Siebenburgen zeigh sich is seiner Gestalt als Kneifzange, die sich um dieses Land legt).

Pentru ca, atunci când cleştele avea să se închidă, d. Emm. de Martonne să observe:

„En s’asseyant sur les deux versants de l’arc carpathique, la Roumanie revient a ses destinees naturelles: c’est comme Etats carpathique qu’etaient nees les Principautes;… les premiers souverains de Valachie avaient des domaines dans le sud de la Transylvanie et le Banat, ceux de Moldavie dans la Transylvanie orientale et le Maramureş”, după ce, cu câteva rânduri mai sus, spunea:

„J’ai ete toujours d’avis que l’ancienne Roumanie elle-meme (România Mică, de dinainte de 1918) etait un Etat carpathique, que c’etait du cote de leurs montagnes que les roumains devaient surtout regarder”.

Şi dacă Statul românesc s-a întins în 1918 până la Tisa, aceasta – pentru că până acolo se întindea neamul românesc.  

Oricât de armonioasă şi de unitară ar fi fost alcătuirea pământului dintre Nistru, tisa şi Dunăre, Statul Românesc – totuşi –  n-ar fi pretins întreagă această suprafaţă dacă peste ea nu s-ar fi întins o una şi aceeaşi pânză etnică.

Acesta este argumentul şi acesta este temeiul prim al Statului românesc între hotarele lui actuale: un neam unitar pe toată suprafaţa lui.

Iar dacă suveranitatea politică românească nu s-a întins totdeauna până la şesul Tisei, vina o portă istoria, care – de altfel – nu numai în cazul acesta al nostru s-a dovedit zeiţă legată la ochi.

A venit scadenţa de la trianon: şi geografia, care nu lucrează niciodată legată la ochi, ci expune doar realităţi permanent şi pentru oricine valabile, n-a făcut altceva decât că a dat la o parte injuria istorică: La revanche de la geographie contre l’histoire, a spus – simplu şi frumos – Jacques Ancel.

Deschidă, autorii unguri, orice tratat german de geopolitică vor, pe alese : putea-vor ceti pe dearândul că – o fi el muntele, sau fluviul, sau ţărmul mării, sau pustiul, or fi ele, toate acestea, hotare naturale, dar mai natural hotar decât graniţa aceasta etnică este una de felul celei româneşti de sub straşina de vest a Apusenilor: păzind imediat în spatele-i un bloc masiv românesc cu inima – fletum, amici, teneatis! – tocmai în aceşti munţi Apuseni, pe cari cercetările d-lui Gamillscheg ni i-au dovedit drept cea mai sigură vatră de continuitate daco-romană la nordul Dunării.

Fireşte, faţada vestică a blocului românesc închide în ea şi elemente etnice alogene, ca orice naţiune de pe glob la periferia ei. Elementul românesc, însă, deţine peste tot, la această margină vestică (judeţele: Arad, Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, considerate la un loc) majoritatea absolută 61% din totalul populaţiei şi 68% din cifra populaţiei rurale: ceea ce înseamnă mai mult chiar decât în Transilvania propriuzisă, unde Românii numără 58% din totalul populaţiei şi 62% din populaţia rurală).

Dar vecinii noştri mai vin cu o argumentare: Oraşele din vestul României, spun ei,  – Satul Mare, Careii Mari, Oradea, Salonta, Aradul, Timişoara, sunt oraşe ungureşti şi, deci, frontiera trebuie să treacă cel puţin prin spatele acestei salbe de oraşe, lăsând salba Ungariei. Şi aici, vecinii noştri se mai fac odată a nu pricepe.

Iată, în adevăr, după chiar datele ungureşti: în 1739 lista cetăţenilor contribuabili ai oraşului Timişoara cuprinde trei nume de familii ungureşti, mari şi late – iar în 1851 acelaşi oraş numără 9000 de locuitori germani, aproape 4000 de Români, şi abia 2000 de Unguri.

Aradul la fel, în 1743 număra 107 contribuabili germani, 58 contribuabili români, şi abia 35 contribuabili unguri. În 1770, o altă statistică a contribuabililor din acelaşi oraş cuprinde alăturea de 303 nume româneşti, abia 100 de nume ungureşti. Şi aşa-i şi cu celelalte oraşe amintite: caracterul lor maghiar de azi, cât mai e, e unul recent de tot.

De dată de tot recentă, el este operă de Stat, nu firească ( pentru că … nu numai că aşa se scrie, dar, după cum vede, aşa se şi face, uneori, istoria).

Dar, mai întâi, nu oraşele trebuie să decidă cărui Stat să aparţină cutare teritoriu; ci decide hinterlandul de sate ţara rurală din jur – care ea, de când e lumea şi de când apar pe lume oraşe, le naşte pe acestea (când, bineînţeles, acestea sunt o expresie nesilită, naturală a locului) – iar hinterlandul oraşelor din apusul României este un hinterland românesc. Populaţia oraşelor se primeşte la fiecare a treia generaţie de oameni – şi se primeneşte cu populaţie venită din satele hinterlandului.

Iar satele apusului românesc se vor învrednci, ele, să facă, cu prisosinţă acest lucru. Aceasta e sigur – n-aibă nicio grijă, în această privinţă, vecinii noştri de peste Tisa.

În 1934, unul din cei mai de seamă antropologi ai Europei de astăzi, Victor Lebzelter de la Viena, a întreprins un studiu antropologic asupra Românilor. Una din concluzii sună aşa:

„În Munţii Apuseni avem tipul aşa numit al Moţilor (eu i-aş spune mai degrabă tipul dacic); nicăiri în România, după părerea mea, nu persistă aşa de fidel tipul antropologic, al populaţiei băştinaşe, din a cărei contopire cu coloniştii romani s-au născut Românii, nicăiri ca aici în Munţii Apuseni.

Aşadar, după antropologul german, o vatră de orgoliu românesc (pentru că o vatră de origine şi continuitate etnică naţională prin excelenţă), aceşti Munţi Apuseni.

Iar în 1940, un alt cercetător de autoritate – pornit tot din Viena, dar poposit în culmea carierei sale ştiinţifice la universitatea din Berlin – d-l Gamillscheg, ajunge şi dânsul la concluzia că Munţii Apuseni sunt cel mai sigur şi mai viu nucleu geografic de continuitate daco-romană şi românească, din antichitate până azi. Şi tot astfel, în sfârşit, sună – şi încă cum, zău! – şi concluziile Atlasului Limbii Române.

După cum la fel sună – ba ce frumos! şi cu ce argumente noi! – şi concluziile unui studiu, fruct al unor cercetări de peste 20 de ani, pe care d-l Giuglea de la universitatea din Cluj îl va pune în curând sub tipar.

Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală)
”Există, scria Fr. Szilaghi, o fatalitate, o dreptate pedepsitoare în viaţa inşilor, a neamurilor şi a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic şi răzbunător pedepseşte păcatele părinţilor la fii, până în nepoţi şi strănepoţi (II Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viaţa Transilvaniei răscoala lui Horia….

Undeva, în această revistă chiar, d. A. Golopenţia reproduce câteva impresionante rânduri scrise acum 70 de ani de un membru al Academiei maghiare, în legătura cu revoluţia lui Horia:

Ţinerea veacuri de-a rândul a poporului vlah în afara legilor şi în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creştină, această Nemesis înseamnă: „Dumnezeu este prezent în istorie”.

Dumnezeu este prezent în istorie!

Ion Conea

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/18/o-istorie-a-zilei-de-18-iulie-video-4/

 

 

 

 

Surse (bibliografie):

 

https://biblioteca.regielive.ro/referate/stiinte-politice/scoala-de-geopolitica-romaneasca-35673.html

 https://www.researchgate.net/publication/282284048_DIRECTII_SI_TENDINTE_IN_GEOPOLITICA_ROMANEASCA_INTERBELICA .

https://www.geopolitic.ro/13587/geopolitica-geografie-politica/

Reclame

18/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Minciuna 22 iunie 1941 şi cea mai mare mistificare din istorie privitoare la rolul Uniunii Sovietice în declanşarea celui de – Al Doilea Război Mondial

 

 

 

Imagini pentru căpitanul Ioan Boroș photos

 

 

 

 

 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți

 

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei.

Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei.

S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat.

Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț.

Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace la rîndul lor.

 Cehoslovacia şi Polonia nu mai existau la ora aceea.

În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere.

Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii.

Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta.

Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:    

Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate.

În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Trupele sovietice, luând drept slăbiciune (ceea ce pentru trupele române nu era decât un act de înaltă disciplină conștientă) au călcat stipulațiunile Convenției și sub forma controlului rechizițiilor locale, opreau coloanele române, înconjurându-le în prealabil cu forțe mecanizate, invitând apoi bandele comunizate și instigate să-și ridice ceea ce le-ar fi fost rechiziționate de către trupele române.

Această acțiune a forțelor sovietice s-a executat după un plan bine stabilit și anume:

Unitățile mecanizate sovietice depășeau coloanele române și le opreau în momentul traversării localităților.

Se barau ieșirile satelor, în special cele de la vest, apoi servindu-se de megafoane, invitau soldații basarabeni să iasă din coloană și să rămână pe loc.

Populația comunistă, instigată în prealabil de agitatorii politici, vocifera îndemnând soldații să părăsească frontul.

Odată coloana dezorganizată prin îndepărtarea elementului basarabean, care de altfel, la unele unități forma majoritatea, răzvrătiții civili erau îndemnați să-și reia materialele și animalele presupuse rechiziționate din zonă.

Aceste bande de comuniști, protejate fățiș de forțele sovietice, s-au dedat la acte reprobabile, jefuind și chiar dezarmând pe ostașii români puși în imposibilitatea de a se apăra.

Cu această ocaziune, s-au produs acte de înaltă ținută și abnegație din partea multor ofițeri și soldați, care au încercat să salveze materialele ce li se încredințaseră, ducându-le singuri în spinare zeci de kilometri, deoarece căruțele și caii fuseseră luați de răzvrătiți.

  

Da, se putea rezista, dar unde erau cele 1033 de cazemate planificate a se face pe Nistru? Dar cele 498 prevăzute în Bucovina?

În Basarabia fuseseră realizate abia 127 (12,3%), iar în Bucovina abia 24 (5%)! Ce a făcut statul român până la data de 28 iunie 1940? Unde erau dotările armatei, armamentul modern, toate cele necesare?

 

Primul ofițer român căzut în al doilea război mondial

 

Nu, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial  nu a murit în ziua de 22 iunie 1941, nici în 21 iunie, ci cu aproape un an mai devreme, la 29 iunie 1940, la ora 4 dimineața.

Este vorba de căpitanul Ioan Boroș din regimentul 16 artilerie.

Din documentul cu nr 64410 din 11 noiembrie 1940 aflat în arhiva Ministerului Apărării Naționale aflăm următoarele:

În dimineața zilei de 9 iunie 1940 la orele 4, localitatea Herța a fost ocupată de armata sovietică cu elemente mecanizate.

La această dată, bateria 1 (comandată de Ioan Boroș) era instalată pe poziție, în sprijinul unui detașament de infanterie. 

Două din carele de luptă ce inraseră în localitate au apărut în poziția bateriei și au cerut ca bateria să se predea.

Căpitanul Boroș a încercat să parlamenteze cu rușii, însă ei au tres focuri de armă și pistol omorându-l pe loc, căzând la datorie între ostașii și tunurile sale.

Din cele de mai sus, rezultă că ofițerul a încetat din viață în timpul și din cauza serviciului comandat.  

 

 

 

 Placa comemorativă  la mormântul căpitanului Ioan Boroş. FOTO Sergiu Petrovici 

 

Trupul căpitanului Ioan Boroș a fost înmormântat la Dorohoi cu onoruri militare, ulterior a fost reînhumat la Bacău, o stradă din oraș i-a purtat numele până la instaurarea regimului comunist.

Împrejurările morții căpitanului Ioan Boroș sunt confirmate de către C. Arig, emigrat apoi în Israel, fost soldat în bateria căpitanului Ioan Boroș. Acesta descrie cum tancurile au pătruns până la Herța, care nu figura pe harta revendicărilor teritoriale sovietice.

Crezând că este o greșeală, căpitanul Boroș, însoțit de sublocotenentul de rezervă Alexandru Dragomir și de câțiva soldați, a încercat să le explice rușilor că au trecut limita de demarcație și că trebuie să se întoarcă.

Arig spune că în timpul discuțiilor, pentru a-i intimida pe ruși și a-i convinge, sublocotenentul Dragomir a tras un foc de pistol în aer.

Nimeni nu a fost atins, dar rușii au deschis focul cu mitralierele de pe tancuri. Au căzut morți căpitanul Ioan Boroș, sublocotenentul Alexandru Dragomir și un soldat evreu pe nume Solomon.

În acea zi, de fapt, au fost uciși cel puțin cinci ofițeri români, în afară de cei doi mai sus menționați, căpitanul Georgescu, comandantul Cercului Militar Soroca, împușcat de evrei, și un ofițer de grăniceri arestat de ruși la Ștefănești, județul Cernăuți, și torturat până la moarte pentru a divulga secrete militare.

Altul a fost căpitanul Epure, comandant de escadron în Regimentul 5 roșiori, dislocat lângă Soroca, care a cerut rușilor să respecte graficul de deplasare și distanța de minim 4 km între cele două armate. Rușii l-au împușcat pur și simplu.

A murit la Soroca, nu departe de locul unde a fost ucis generalul Stan Poetaș în 1919 (veziMoartea unui erou, generalul Stan Poetaș).

Căpitanul Ioan Boroș era căsătorit de zece luni și aștepta un copil pe care nu l-a mai văzut niciodată. Un an mai târziu, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, guvernatorul Bucovinei a dispus ridicarea la Herța a unei troițe în amintirea celor trei români căzuți aici.

La parastasul care a avut loc la școala din localitate, la care a participat soția și fetița Ionița a celui care a fost căpitanul- erou Ioan Boroș, guvernatorul Bucovinei a prins la gâtul fetiței de un an o cruciuliță de aur pe care scria De la tăticul tău

 

Știind acum toate aceste lucruri, putem spune că Ordinul din 22 iunie 1941, în urma căreia armata noastră a declanşat operaţiunile de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord,  a fost nu numai justificat, ci chiar obligatoriu!

 

               

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici

 

 

Minciuna 22 iunie 1941

 

 

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941.

Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941.

Inclusiv astăzi, la aproape opt decenii de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general, uită câteva aspecte deosebit de importante.

În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat Al Doilea Război Mondial.

La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului,la 1 septembrie 1939 Germania hitleristă a atacat Polonia.

Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941.

Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti.

Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani?

Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei , pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei.

Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare.

Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei.

O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut?

Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea.

Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei.

Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859.

După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu.

Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică.

Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista.

În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse.

Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze.

Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret.

Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut.

Se pare că ar  fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine.

Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă.

Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii,  dar mai ales de invective, din partea istoricilor ruşi.

Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov.

Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov.

Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii.

Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre „paşnica” Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci bucăţi din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice.

Între timp, la fel de „paşnic”, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea „paşnica” Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  

Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc.

Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii.

Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc.

Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop?

Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ.

Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă?

Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română?

În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană?

Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România.

În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci.

O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă.

Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune.

În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc.

Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice?

Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte.

Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac.

Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte.

Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea.

Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti.

Împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941,  ce forţe aveam în faţă?

  Armata a 9-a sovietică  nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din URSS, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei?

Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944.

Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte.

Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state.

De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv.

Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial.

Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese întotdeauna la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

 CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/13/ziua-de-13-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/13/o-istorie-a-zilei-de-13-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Negrea Cristian

http://cristiannegrea.blogspot.com/search?updated-max=2012-07-22T20:39:00%2B03:00&max-results=7&start=5&by-date=false

  1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

    2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

    3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

    4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea onlineaici.

    5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   

        6. Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. Spre cetățile de la Nistru, editura Vasile Cârlova, București, 1996

13/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cartea lui Marx „Însemnări  despre români” şi informațiile consemnate de părintele comunismului despre agresiunile rușilor împotriva românilor. VIDEO

 

 

Imagini pentru marx despre români photos

 

 

Lucrarea  „Marx despre români”, însumează traducerea celor patru manuscrise autografe ale lui Karl Marx despre români, păstrate în Arhiva Marx-Engels a Institutului Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam – Olanda.

Din ampla introducere  a volumului apărut  la Bucureşti în anul 1964  sub coordonarea academicianului A. Oţetea,  aflăm că Marx a arătat un interes deosebit pentru poporul român, fiindcă lupta sa pentru unitate şi independenţă se încadra în mişcarea europeană de emancipare a popoarelor oprimate.

Aşa se explică faptul că Marx a consacrat timp de informare, gândire şi scriere referitor la problemele româneşti, scrieri pe care le-a publicat în presa  internaţională sau au rămas doar consemnate în cele patru manuscrise autografe ce se găsesc în arhiva institutului din Amsterdam şi care au fost semnalate Academiei Române de către cercetătorul polonez Stanislas Schwann.

Volumul însumează aproape două sute de pagini şi, la apariţia sa, a fost o adevărată bombă  de adevăr istoric românesc, care a şocat, uimind şi speriind pe cei ce au apucat să-l citească în anii comunismului, pentru că timp de douăzeci de ani, cu toţii erau forţaţi să aduleze cotropitorii ruşi.

Dintr-o dată se afla că Marx, ultimul de la care s-ar fi aşteptat, a scris adevărul despre repetatele invazii, anexări şi jefuiri a principatelor române de către ruşi.

Citind ceea ce s-a scris în acest volum, dispărut atunci  imediat din librării, nu-ţi vine să crezi că aparţinea aceluiaşi Marx, părinte al comunismului, căruia românii subjugaţi de sovietici şi  îndoctrinaţi din şcolile primare până în facultăţi, îi purtau  tabloul şi îi  scandau numele la manifestările unde erau duşi cu arcanul.

Merită să aflaţi adevărurile despre ruşii care, la un moment dat, au vrut să cumpere principatele române de la otomani ca pe o pereche de boi în târg!

O confirmare a faptului că  Marx  a fost interesat şi s-a informat despre români, despre soarta lor socială şi istorică este că, în scrierile sale despre noi, face dese referiri nu numai la articole citite din presă despre revoluţia românilor din 1848 – 1849 , ci şi din lucrarea „Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes” de Elias Regnault, apărută la Paris în 1855, într-un volum de cinci sute de pagini, pe care Marx l-a conspectat în manuscrisele sale.

Istoria lui Elias Regnault este considerată una dintre cele mai bune istorii despre români ale acelor vremuri scrisă de un străin despre noi, şi care avea drept izvoare scrierile lui Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu şi A. Papiu Ilarian, pe care le completează cu cercetări personale.

Trebuie spus că Elias Regnault a scris şi o istorie, mult apreciată, despre Napoleon şi altele despre Anglia şi Irlanda, iar după 1848, prin scrierile sale în ziarul parizian L’Avenir national, a fost un susţinător ardent al independenţei şi unirii principatelor române.

Iată de la ce surse solide pleacă Marx în scrierile sale despre români, pe care nu îi vede ca pe un proletariat să dărâme capitalismul, ci să scape de tirania imperiilor înconjurătoare – otoman, ţarist şi habsburgic – care îi încorsetau de moarte.

 Cartea a fost una dintre cele mai reuşite acţiuni de propagandă ale României comuniste şi constituia una dintre cele mai acide critici scrise vreodată la adresa Rusiei, chiar dacă era vorba despre Imperiul Ţarist.

Marx scria despre comportamentul nedrept al Rusiei faţă de ţările române, despre viceleniile Rusiei în relaţia cu noi, despre răpirea Basarabiei din 1812, despre barbaria soldatului rus.

A fost unul dintre cele mai inteligente gesturi politice ale regimului Gheorghe Gheorghiu Dej la adresa Moscovei.

Pentru toate regimurile comuniste, numele lui Marx era sfânt şi nici măcar Moscova nu putea intra într-o polemică.

A fost o mişcare de şah-mat din partea Bucureştiului”, afirmă istoricul Adrian Cioroianu.

Prin această carte, românilor li se oferea o lecţie de istorie românească care le fusese interzisă după 1944, aceia a cotropirilor şi jefuirii  Principatelor Române de către ruşi, cuprinsă în perioada dintre anexarea de către ei a Crimeei (1787) şi până la Războiul  Crimeii (1853- 1856).

 

 

 

 

Cartea  „K. Marx:  Insemnări despre români – Manuscrise inedite”, a oferit informații preţioase, imposibil de negat, despre politica rușilor şi ungurilor împotriva poporului nostru:

 

  • „Limba română e un fel de italiană orientală. Băștinașii din Moldo-Valahia se numesc ei înșiși români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.

  • „Românii din Transilvania sunt opriți să poarte haine și pantaloni de postav, cizme, pălărie mai scumpă de un florin și cămașă de pânză fină. Ei erau numiți „plebea vagabondă”, deși formau 2/3 din populație, în timp ce ungurii, sașii, secuii, grecii, armenii formează la un loc cealaltă treime. Principiul fundamental al legii maghiare: Nobilitas Hungaria est… În Dieta din 1847 s-a manifestat cel mai injurios dispreț față de români: a topi toate naționalitățile cu naționalitatea maghiară”.

  • „Fără românii din Transilvania, comandați de Iancu, rușii nu ar fi fost în stare să se măsoare cu Bem-Kossuth care a respins cu dispreț propunerile românilor, dar au fost bătuți admirabil de Iancu”.

  • „Rușii, vreo zece mii, nu pierd ocazia și intervin și ei în Transilvania, în februarie 1849, unde jefuiesc vârtos și copios. La fel au intrat în Moldova și Țara Românească în 1848. Nu mai puteau să stea în stepele lor de „grija” românilor…”

  • „Rusia a obţinut pentru ea însăşi cedarea a aproape ½ din Moldova, provincia Basarabia. Convenţia de la Akkerman (în 1826) şi tratatul de la Adrianopol n-a conferit Rusiei nici un drept de suveranitate. Art. 5 al tratatului de la Adrianopol: „Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, plasându-se prin capitulaţie sub suzeranitatea Înaltei Porţi, şi Rusia garantând prosperitatea lor, îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile…”

  • „Administrația rusească din toate județele Basarabiei a ordonat sa fie arse orașele și satele în momentul apropierii inamicului. Acest ordin este cu atât mai ridicol, cu cât, dupa cum rușii înțeleg prea bine, românii basarabeni nu vor regreta plecarea lor mai mult decat românii din Valahia și Moldova…”

  • „Țăranul român din Basarabia nutrește pentru «muscal» numai ură”

  • „A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare…”.

  • „Au fost excese groaznice. Contribuții de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hoții, omoruri etc. Bărbați și femei au fost înhămați la care cu vizitii cazaci care nu-și cruțau nici bâta și nici vârful lăncii. Peste 30.000 de români fură smulși de la munca câmpului pentru a servi ca animale de muncă. Kutuzov declara cu cruzime: Vi se lasă ochii ca să puteți plânge!”.

  • „Ocupaţia asta de jaf şi haos a durat până în 1835, încă 6 ani după terminarea războiului şi a Păcii de la Adrianopol, până ce turcii vor plăti 125 mil.  despăgubiri de război Ţarului Nicolae, timp  în care ruşii, ca învingători,  au dispus cum  au dorit  de Principatele Române. S-a mers aşa de departe încât Orloff, în numele Ţarului, propune sultanului să cumpere cele două Principate, preţul   31.000.000 fr”. (Despre războiului ruso-turc din 1828-1829, când 150.000 de ruși au invadat Țările Române)

  • „Abia au plecat austriecii din Țara Românească și rușii lui Suvorov au intrat. Țara este dată pradă focului și jafului de către acesta. Dacă mai înainte doar turcii și habsburgii dominau principatele românești, începând cu ocuparea Crimeii de către ruși (1787), vecinătatea rusă devine cel mai mare și mai dezastruos pericol pentru Țările Române.” (Despre invazia rușilor, după ocuparea Crimeii de către Ecaterina a Rusiei la 1787).

  •  Karl Marx a enunţat şi un alt adevăr istoric, tăinuit  până acum: „Ideea politică fundamentală a Revoluţiei din 1848 de la Bucureşti, când orice ofiţer sau slujitor devotat Rusiei putea fi numit boier, a fost o mişcare împotriva protectoratului rus”.

 

Prin această lucrare, Karl Marx a revenit în contemporaneitate cu o veritabilă lecţie de istorie românească, o istorie a  cotropirilor şi jafului la care au supus Principatele Dunărene ruşii, ale căror aşa zise „eliberări” de la 1711 şi până în prezent, s-au dovedit a fi mai dezastruoase decât toate invaziile care s-au abătut asupra pământului şi poporului românesc în peste 2000 de ani!

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

Bilunarul CERTITUDINEA  

 

https://ioncoja.ro/karl-marx-al-nostru/

09/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: