CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIA MITOLOGIZATĂ DE FALSURILE PROPAGANDEI UCRAINEI ACTUALE. VIDEO

 

 

 Imagini pentru harta ucrainei  

MITOLOGIILE ISTORICE ALE UCRAINEI ACTUALE  

 

Cele două state româneşti (România şi Republica Moldova) au avut şi au elaţii foarte contradictorii cu Ucraina, una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului Român.

Este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord, Basarabia de Sud şi de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, Tările Române au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde că este unul  dintre cele mai vechi din lume.

Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adânc de 15 ani, pentru că anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi în balanţă, căci în acest răstimp acest teritoriu a fost bântuit de focul războiului civil, statalitatea ucraineană fiind atunci ca şi inexistentă, atâta vreme cât guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală nemaiîntâlnită.

În acest context este destul să notăm că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mână în mână pe parcursul doar a câtorva luni.Mai mult decât atât, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său.

În regiunea Galiţiei Orientale, sub auspiciile Austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene, care nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curând ocupată şi anexată de Polonia lui mareşalului Pilsudski.

Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa până în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea forţelor ruşilor albi  cu armament).Tot în această perioadă tulbure s-au perindat pe teritoriul Ucrainei ocupanţii Austro-Ungari şi Germani, intervenţioniştii Polonezi, Englezi, Francezi, Greci şi de alte naţionalităţi.

„Conducători Supremi” ai Ucrainei „nezalejnice”[2] au fost rând pe rând istoricul M. Gruşevski, atamanii naţionalişti Skoropadski şi Petliura, anarhistul „batko” Mahno, „democratul” Vinnicenko şi mulţi alţii. Pentru ca în fine la Harkov (prima capitală a Ucrainei Sovietice) şi mai apoi la Kiev să se înscăuneze comisarii lui Lenin şi Troţki (care nu aparţineau etniei ucrainene,  şi nici măcar celei ruse).

Cea de-a doua proclamare a independenţei de stat a Ucrainei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice (de altfel, ca şi independenţa celorlalte „republici-surori”).

E drept că istoricii de la Kiev susţin că statalitatea Ucraineană a cunoscut cîteva perioade de existenţă anterioare anului 1918 sau 1991, referindu-se la Rusia Kieveană şi de Sicia Zaporojană [3]. Poate nu ar mai trebui să mai facem aceste incursiuni în trecutul istoric al ţării vecine, dacă în „ucrainiada” măsluită de către „istoricii” oficiali ai Kievului nu s-ar ascunde rădăcnile pretenţiilor aberante asupra unor teritorii pur româneşti, poloneze, ruseşti, ungureşti şi chiar caucaziene.

Dar, să  începem cu începutul…

UCRAINENII – URMAŞII VECHILOR TRIPOLIENI ! (sau câte ceva despre fenomenul mitologizării  istoriei şi politicii Ucrainei)

Acest titlu ar părea că este preluat din vreun roman de-al lui Kafka (autorul romanului absurdului), dacă nu ar fi prezent în lucrările unor pseudo-istorici de pe malurile Niprului.

Cu vreo câteva milenii înaintea lui Hristos, pe teritoriile de astăzi ale Ucrainei, României şi Republicii Moldova a existat una dintre cele mai reprezentative culturi ale eneolitului: cultura Tripolie. Tripolienii au fost printre primii agricultori sedentari din Europa.

Unii dintre „istoricii” de la Kiev, îndeplinind o comandă politică bine direcţionată, s-au grăbit să declare că aceştia nu ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât… strămoşii ucrainenilor.Nu este cazul să credem că aceşti „savanţi” au „descoperit America” în domeniul falsificării grosolane a istoriei.

Istoriografia bulgară, de pildă, susţine şi ea cu tot dinadinsul că strămoşii direcţi ai Bulgarilor ar fi fost …Tracii. Istoricii unguri declară că Secuii de pe arcul carpatin descind din hunii lui Attila, care ar fi fost primii locuitori ai acestei regiuni[4].

La mijloc este o încercare vădită de mitologizare a propriului trecut istoric menită de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale ale unor state (în cazul nostru este vorba de Ucraina, Ungaria şi Bulgaria), asupra unor ancestrale pământuri româneşti.

Nici cercurile sioniste nu se lasă mai prejos atunci când  interpretează fraudulos textele biblice, pretinzând că imensul teritoriu dintre Nil şi Eufrat ar fi fost juruit de către Dumnezeu descendenţilor lui Avraam şi  că prin urmare, aceste pământuri, ar trebui să aparţină după părerea lor, „Ereţ Israel”, adică „Ţării lui Israel”.

Nilul şi Eufratul sînt prezente pe drapelul de stat al Israelului prin cele două dungi albastre care încadrează Steaua lui David.În fond, după cum spunea Eclesiastul, nimic nu este nou sub soare sau este binecunoscut: cu cît pretenţiile sînt mai lipsite de temei, cu atît fundamentarea lor este mai „înflorită”.

Acest lucru se referă şi la unii oameni concreţi. Este destul să ne aducem aminte cum lingăii de  „curtea” de pe malurile Bîcului le-au găsit comunistilor  basarabeni  Snegur şi Lucinschii strămoşi în Maramureş… Aceeaşi „cronografi” au găsit în şatrele lingurarilor de prin părţile Nisporenilor os domnesc de-al domnilor Sturzeşti.

Guvernanţii actuali de la Chişinău (spre onoarea lor) nu au făcut încercări de a-şi înnobila originea plebee prin intercalarea neruşinată în arborii genealogici de domni şi domniţe, însă ispita de a conferi „statalităţii Moldoveneşti independente, suverane şi internaţional recunoscute” statutul de moştenitoare legitimă a Moldovei voievodale (pe numai o treime din teritoriul ei), s-a dovedit totuşi a fi prea mare.

Rezultatul eforturilor depuse în această direcţie a fost teoria de mare succes comercial lansată de cei de la „Şcoala Superioară Antropologică” întitulată „Neizvestnîi Ştefan” („Necunoscutul Ştefan”).

Antropologii în cauză, în tandem cu jurnalistul C. Starîş, au „descoperit” la marele nostru domnitor, nici mai mult – nici mai puţin, intenţia de a deveni împărat al Imperiului Bizantin, refăcut din scrumul Porţii Otomane![5]

Dar, să ne întoarcem la cultura Tripolie şi pretenţiile ucrainene la moştenirea ei. Cu ce ar putea oare argumenta istoricii Kieveni legătura dintre străvechii agricultori ai culturii tripoliene cu ucrainenii contemporani, decît cu coincidenţa teritorială (şi aceea parţială, deoarece cultura arheologică în cauză mai cuprindea în afară de teritoriul Ucrainei şi pe cel al Republicii Moldova şi României)?

Din această logică bolnavă, ar reieşi atunci că şi nemţii ar fi în drept să pretindă la întreg arealul de răspîndire al omului de Neanderthal (aproape tot teritoriul Eurasiei şi Africii), căci localitatea care i-a dat numele se găseşte pe teritoriul Germaniei !Prin „înrudirea” lor cu tripolienii, naţionaliştii ucraineni mai tind (în afară de aberantele pretenţii la primogenitură pe teritoriile populate de români) să-şi sublinieze şi diferenţierea lor de ruşi (numiţi istoriceşte „Velikoruşi”).

Aceştia, după părerea lor, ar trebui să-şi caute sorgintea la vechile triburi Fino-Ugrice de vînători şi pescari primitivi. Or, tripolienii agricultori sedentari (care cunoşteau deja prelucrarea metalelor), erau cu mult mai înaintaţi în civilizaţia lor decât strămoşii presupuşi ai Velikoruşilor . Concluzia se impune de la sine …Următoarea încercare de falsificare a istoriei a fost întreprinsă de către cei care susţin că „Rusia Kieveană este statul feudal timpuriu al Ucrainenilor”.

Între aceasta şi Rusia Moscovită nu ar exista decât o coincidenţă toponimică, teoria lor fiind aceia că „moskalii” au uzurpat pur şi simplu  „gloriosul trecut istoric al ucrainenilor” ,pentru a-şi legitima imperiul apărut pe ruinele Hoardei de Aur. Prin urmare, Rusia Moscovită s-ar fi ridicat din nefiinţă datorită tătaro-mongolilor.Aceste ipoteze sînt însă total nefundamentate. În primul rînd: Slavii de Răsărit (care alcătuiau baza populaţiei Rusiei Kievene) au fost strămoşii comuni ai Ruşilor, Beloruşilor şi Ucrainenilor de astăzi.

Înrudirea lingvistică până la coincidenţă dintre aceste popoare este prea evidentă pentru a putea fi negată. Datorită faptului că aceste popoare au avut deja scrisul lor în perioada de formare a vechiului stat Rus Kievean, noi putem să urmărim pas cu întreaga lor istorie.

Din vechile letopiseţe reiese clar că popoarele est-Slave au alcătuit o singură comunitate etno-lingvistică.Limba acestor trei popoare est-Europene existentă în trei graiuri literare – rus ,  ucrainean şi  belorus  – a avut un singur strămoş: limba rusă veche, limbă în care au fost notate primele monumente scrise ale Rusiei Kievene („Cîntec despre Oastea lui Igor”, „Povestea anilor de demult” ş. a m. d.). În secolele XIV-XV teritoriul Ucrainei şi Belorusiei de astăzi au nimerit sub stăpînirea Polono-Lituaniană. Pentru Ucraina a fost caracteristică dominaţia elementului Polonez, iar pentru Beloorusia – a celui Lituanian. Rusia Moscovită a reuşit să scape de această influenţă, fiind apărată de …scutul jugului Tătaro-Mongol.

Este binecunoscut faptul că marii hani se mărgineau la perceperea birului fără ca să se amestece în treburile interne ale cnezatelor Ruseşti, inclusiv în problemele de cultură, limbă şi confesiune(spre deosebire de „confraţii” de credinţă Polono-Lituanieni).

Nu-şi găseşte nici o fundamentare ştiinţifică la teza care afirmă că triburile Tiverţilor şi ale Ulicilor (prezente începînd cu secolul VII în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Bugul de Sud) ar fi fost de sorginte Slavă. Era vorba, mai degrabă de o populaţie amestecată Slavo-Volohă.

Nu au fost slavi nici Brodnicii şi nici Bolohovenii (pomeniţi şi ei în izvoarele timpului).Despre aceasta ne mărturisesc denumirile geografice de locuri, rîuri şi localităţi (Romanovo, Bolohovo ş. a.) răspîndite până la hotarele Polesiei (o regiune mlăştinoasă şi împădurită situată între Belorusia şi Ucraina).

O mărturie încă vie a acestui fapt incontestabil este şi prezenţa în această regiune a grupului etnic al huţulilor a căror limbă reprezintă un ciudat amalgam de cuvinte româneşti şi slave, iar portul este identic cu cel al Românilor din Maramureş şi Bucovina[6].

Dacă populaţia românească nu ar fi existat acolo încă din timpuri străvechi, atunci de unde s-au luat cuvintele româneşti şi portul naţional românesc la aceşti locuitori ai Galiţiei Orientale şi Ruteniei (Maramureşul de Nord)?Nici Rusia Kieveană nu a cuprins în cadrul graniţelor sale politice teritoriile de stepă de la sud de Kiev (inclusiv Bugo-Nistria) şi nici pe acel al Moldovei istorice (dintre Carpaţii Orientali şi Nistru).

Chiar şi pe hărţile din atlasele istorice editate la Kiev teritoriul Moldovei istorice este haşurat, ceea ce înseamnă că el era nu o parte constitutivă a statului kievean, ci un teritoriu dependent (tributar). Or, nu putea fi vorba de un control efectiv şi continuu asupra lui din partea marilor cneji Kieveni.

Zona de stepă situată la sud de Kiev din cele mai vechi timpuri a fost fieful popoarelor nomade care veneau din inima Asiei (Marea Stepă) şi îşi găseau aici un adăpost provizoriu în drumul lor spre bogatele oraşe ale civilizaţiilor mediteraniene.

Prin urmare, nici acest teritoriu nu poate fi definit ca areal de etnogeneză al naţiunii Ucrainene. El a început să fie intens colonizat cu ţărani din Malorosia[7] abia după războiul Ruso-Turc din anii 1768-1774 cînd stepele din bazinul de nord al Mării Negre şi peninsula Crimeea au fost anexate la Imperiul Rus[8].Cît priveşte pământurile Moldovei de peste Nistru (Bugo-Nistria), ele au intrat în componenţa Imperiului Rus (nu ale Ucrainei!) şi mai tîrziu: în anul 1792. Către această perioadă dispăru în neantul istoriei şi ultimul simulacru de autonomie Malorosă (Hătmănia) care a fost dizolvată din ordinul împărătesei Ecaterina II.

Datele statistice publicate în acea perioadă mărturisesc cu elocvenţă că pe pămînturile interfluviului Bugo-Nistrean către venirea armatelor ruseşti majoritatea populaţiei – circa 90%(!) – era alcătuită din români moldoveni, munteni, bănăţeni, maramureşeni, ardeleni. [9]

Istoricii Ucraineni fondează pretenţiile teritoriale ale Kievului asupra pămînturilor Româneşti, apelînd la letopiseţele care vorbesc despre cnejii din Halici-Volînia care ar fi stăpînit pămînturile dintre Carpaţii de Nord şi Dunăre, deşi şi pentru un nespecialist este clar că autorii cronicelor se referă la limitele pînă unde au ajuns aceşti cneji cu drujinele (cetele) lor. Dacă ar fi să ne conducem după acest principiu, atunci Scandinavii (descendenţi ai renumiţilor Vikingi) ar fi în drept să pretindă asupra întregii Europe, Africii de Nord, Levantului şi al litoralului est-Canadian, iar noi, Românii, în calitatea noastră de „fii ai Romei” – no comment!

Despre absurditatea pretenţiilor cercurilor politice naţionaliste Ucrainene asupra unor pămînturi Româneşti ne vorbeşte faptul că în anul 1774 (în ajunul anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgic) populaţia Slavă alcătuia doar douăsprezece procente din populaţia acestui ţinut[10].

În această cifră erau incluşi nu numai Ucrainenii (Rutenii), ci şi Ruşii ortodocşi de rit vechi (staroverii care în Delta Dunării se mai numesc şi lipoveni).Numai după ce autorităţile Austriece au procedat la o colonizare masivă a ţinutului cu ţărani Ucraineni fugari din Malorosia (unde Ecaterina II a introdus iobăgia), Evrei, Polonezi şi colonişti Germani, situaţia demografică s-a schimbat în defavoarea Românilor.

Cu toate acestea, chiar şi către anul 1918 românii alcătuiau aici cel mai numeros grup etnic.

 

HAI JIVE RIDNA I VELIKA UKRAINA! („Să trăiască Ucraina Mare natală!”)

 

Megalomania pretenţiilor teritoriale ale politicaştrilor de la Kiev iese foarte reliefat în evidenţă în atlasele istorice şcolare publicate în Ucraina după cea de-a doua proclamare a independenţei de stat (anul 1991).

 

 

 

 

Imagini pentru teritorii anexate la ucraina in ultimele secole photos

Harta extinderii teritoriale a Ucrainei

 

În categoria „teritoriilor etnice ucrainene” sînt incluse nu numai cele ale statului ucrainean contemporan (dintre care cel puţin jumătate nu corespund nici pe departe unei asemenea calificări), ci şi partea de sud a Bucovinei care a rămas în componenţa României, nordul Republicii Moldova şi raioanele ei Nistrene, regiunile limitrofe ale Poloniei, Polesia belorusă, Rusia Centrală (până la Voronej inclusiv) şi stepele nord-Caucaziene.

 

Ucraina

Ar trebui menţionat faptul că după răsturnarea Tarismului în februarie anul 1917 cînd zidurile “închisorii popoarelor (cum a fost numit Imperiul Rus de către contemporani) au fost dărîmate, Ucraina (alături de alte periferii naţionale) şi-a revendicat şi obţinut dreptul la autonomie naţional-statală.

Guvernul Provizoriu de la Petrograd (denumirea Sankt-Petersburgului între anii 1914-1924) la trasarea hotarelor acestei autonomii s-a bazat strict pe principiul etnic.

În componenţa ei nu intrau guberniile Novorosiei, bazinul Donbasului şi nici Crimeea!

Hotarele autonomiei Ucrainene, 1917

Pentru prima dată „Ucraina Mare” (fără Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, Crimeea şi Bugeacul de Sud) a apărut datorită actului de capitulaţie semnat de către bolşevicii lui Lenin la Brest-Litovsk în faţa Cvadruplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în anul 1918.

Tot nemţii au fost aceea care i-au silit pe bolşevici să recunoască „independenţa” marionetei sale.

Ucraina urma să devină un apendice agrar şi de materie primă pentru Mittel Europa (Europa Centrală) în frunte cu Germania.

Aici vedeau geopoliticienii Germani (R: Kellen ş. a.) acel „lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar celui de-al II-lea Reich.

Folosindu-se de faptul că Rusia Sovietică lupta pe mai multe fronturi împotriva duşmanilor interni şi externi, Kievul a reuşit să alipească la teritoriul atribuit de către Guvernul Provizoriu fostei autonomii Ucrainene regiunile Novorosiei şi Donbasului (care, după înfiinţarea URSS, le-au fost cedate definitiv de către bolşevicii lui Lenin).

Mai mult decât atît: încurajaţi de protectorii lor din blocul Puterilor Centrale, naţionaliştii ucraineni au început să înainteze pretenţii teritoriale faţă de toate statele din jur.

De la Rusia ei revendicau stepele nord-caucaziene, regiunile Azovului, Voronejului şi peninsula Crimeea;

De la Polonia – raioanele oraşelor Helm şi Peremîşl;

De la Belorusia – partea acesteia din Polesia, iar de la România – Basarabia şi Bucovina. Credem că a devenit clar cine au fost în realitate acei care, după cum s-a exprimat Molotov în ultimatumul său adresat în anul 1940 României, „…s-au folosit de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia Sovietică…”.

În manualele de istorie şi literatura de specialitate Ucraineană se vorbeşte cu lux de amănunte despre „ocupaţia ilegală” a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului de Sud în perioada interbelică şi despre „lupta eroică de eliberare naţională a poporului Ucrainean din regiune de sub jugul de ocupaţie al boierilor români”.

Se vehiculează cu stăruinţă şi faptul că Uniunea Sovietică „nu a recunoscut niciodată ocuparea Basarabiei de către România burghezo-moşierească”.

Nu se pomeneşte însă nicăieri despre recunoaşterea hotarelor de pe Nistru de către Republica Populară Ucraineană al cărei moştenitor de drept se vrea a fi actualul stat Ucrainean.

Astfel, în anul 1919 a fost instituită o misiune diplomatică a Ucrainei la Bucureşti. În fruntea acestei misiuni s-a aflat profesorul Constantin Matzievici.

La 26 iunie al aceluiaşi an, el şi-a prezentat preşedintelui de Consiliu al guvernului Român scrisoarea sa de acreditare în care, printre altele, se menţiona că:

„Guvernul Ucrainean declară că nu voieşte sub nici un chip de a pune în discuţie fruntaria actuală între cele două state, considerînd Nistrul ca fruntarie definitivă între ele şi dorind să stabilească la această frontieră cele mai bune relaţii de vecinătate”[11].

Aceeaşi recunoaştere a hotarelor de pe Nistru o vedem şi în declaraţia Guvernului ucrainean din anul 1920.

Se omite cu stăruinţă şi faptul că Unirea Bucovinei cu Ţara de la data de 28 noiembrie (stil nou) anul 1918 a fost votată în unanimitate şi de către cei 13 delegaţi din partea populaţiei Ucrainene la Congresul General al Bucovinei.

 

CÎTE CEVA DESPRE “IMPERIALISMUL” ROMÂNESC

 

În literatura de specialitate este prea puţin oglindit un fapt destul de interesant care nu lasă piatră pe piatră din argumentaţia duşmanilor statului Românesc care îl învinuiesc de imperialism şi expansiune teritorială.

În anul 1919, armatele Româneşti au stat la Tisa[12] şi au deţinut controlul asupra Pocuţiei, dar s-au retras la hotarele internaţional recunoscute imediat ce situaţia în aceste regiuni s-a ameliorat şi retragerea a fost cerută de către aliaţii Anglo-Francezi.

Deci, mai subliniem încă o dată: România nu a pretins şi nu a acceptat (atunci cînd a avut ocazia sau chiar i s-a propus să o facă) teritorii care, din punct de vedere politic, nu i-au aparţinut.

Deşi, din punct de vedere istoric, etnic şi de ce nu, geopolitic, ea a fost pe deplin în drept să o facă, precum în cazurile hotarului de pe Tisa, Pocuţiei, localităţilor Româneşti din Maramureşul de Nord, Banatul de Sud-Vest şi Bugo-Nistria.

Astfel, în anul 1938, Hitler îi propune regelului Carol II al României să participle la partajarea Cehoslovaciei (trădată de către aliaţii ei Anglo-Francezi prin actul cîrdăşiei de la Munchen) şi să preia controlul asupra localităţilor populate de Români din Rutenia (Maramureşul de Nord) care pe atunci aparţinea acestei ţări. Spre deosebire de Ungaria şi Polonia, România a respins această ofertă.

Situaţia s-a repetat în anul 1941 după invadarea Iugoslaviei de către Germania nazistă. României (deja în persoana atunci încă generalului Ion Antonescu) i s-a propus să anexeze partea de sud-vest a Banatului (cunoscută în alte izvoare şi sub denumirile de Banatul Sîrbesc sau Torontal). Răspunsul a fost acelaşi. Interesant de menţionat că la conferinţa de la Versailles România a cerut de la aliaţii săi această regiune (pe atunci cu o populaţie majoritară Românească), însă Franţa şi Anglia au optat pentru Serbia.

În timpul războiului de eliberare a provinciilor sale răsăritene purtat de către România împotriva Uniunii Sovietice între anii 1941-1944, ei i s-a propus de către aceeaşi Germanie nazistă anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru (Bugo-Nistria).

Mareşalul Ion Antonescu a respins şi de această dată oferta germană, procedînd doar la formarea în regiune a guvernămîntului Transnistriei sub administraţia militară română.

Acest regim instaurat de Bucureşti în Bugo-Nistria a fost foarte liberal comparativ cu cel Germano-nazist din alte regiuni răsăritene ale URSS. Subliniem încă o dată, că nu a fost vorba de includerea acestui teritoriu în componenţa statului Român!

 

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UCRAINA SOVIETICĂ

 

Republica Populară Ucraineană cu toate formele sale de guvernămînt cam exotice (de genul hatmanatului, directoratului ş. a.) care s-au perindat pe parcursul a mai puţin de doi ani de independenţă a fost o statalitate efemeră şi contradictorie, lipsită de vreo coerenţă internă.

Bolşevicii lui Lenin au reuşit să înăbuşe împotrivirea internă şi, cu mari cedări teritoriale[13], să respingă atacurile din afară. În urma războiului civil care a decimat populaţia Rusiei în general şi a Ucrainei în special, pe harta lumii a apărut URSS.

Una dintre republicile fondatoare al acestui stat federativ (numai „de jure”, căci „de facto” URSS a fost unul hiperunitar şi hipercentralizat) a fost şi Ucraina.

La acel moment în componenţa ei nu intrau aşa regiuni precum Crimeea (atunci încă republică autonomă a RSFSR), Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, jumătatea de nord a judeţului Hotin, Basarabia de Sud şi insula Şerpilor (care aparţineau României), Maramureşul de Nord (Cehoslovacia) şi nici Galiţia Orientală (cedată de către tandemul Lenin-Troţki în anul 1920 (tratatul de la Riga) Polonezilor).

În schimb, Moscova bolşevică, pentru a slăbi şi mai mult rezistenţa Ruşilor contra dictaturii bolşevice, i-a cedat cu generozitate Kievului bazinul carbonifer al Donbasului şi „Novorosia” (fosta „Stepă Sălbatecă” cucerită de la Tătarii din Crimeea pe timpul Ecaterinei II) care erau locuite o populaţie amestecată (majoritar Rusească) care vorbea în diferite graiuri sud-Ruse (aşa numitul “surjik”).

În acest prim „cadou de nuntă” (au mai urmat şi cele enumerate mai sus) a intrat şi Bugo-Nistria populată din cele mai vechi timpuri de către o populaţie Românească.

România, însă, s-a limitat în pretenţiile sale răsăritene doar la acele teritorii care politiceşte au făcut parte vreodată din România sau din cele două ţări Româneşti care au precedat-o (Moldova şi Muntenia).

Este vorba, desigur, de Basarabia. Prin urmare, ideea vehiculată cu stăruinţă în literatura de specialitate editată la Moscova şi la Kiev, precum că România s-ar fi folosit în mod mîrşav de slăbiciunea temporară a Rusiei Sovietice provocată de războiul civil pentru a acapara teritorii străine, este nu altceva decât o minciună sfruntată.

Conducătorii comunişti ai Ucrainei au preluat pretenţiile istoriografiei Ruseşti Tariste la pămînturile Româneşti. Ce e drept, de data aceasta se vorbeşte despre „străvechile pămînturi Ucrainene” atunci cînd este vorba de Basarabia, Bucovina şi chiar de teritoriului cuprins între rîurile Prut şi Siret.

Visul unei „Ucraine Mari” şi-a văzut realizarea în urma cîrdăşiei criminale dintre fosta Uniune Sovietică şi Germania nazistă (cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”). Datorită acestei înţelegeri de partajare a Europei Răsăritene, Ucraina s-a „căpătuit” cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia de Sud pe contul României.

Culmea este, că „nezalejnicii” de la Kiev, criticînd şi condamnînd pe drept regimul stalinist de „actele de genocid comise împotriva poporului Ucrainean”, uită să se dezică de „cadourile” făcute Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene de către acesta pe seama altor ţări.

 

 

 

 

 

 

Apoteoza falsificării adevărului istoric şi a stării de lucruri existente, a fost nota ultimativă a lui Molotov trimisă pe data de 26 iunie anul 1940 guvernului regal al României în care se vehicula ideea că „…majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc Ucrainenii care doresc reunirea cu RSS Ucraineană”. Urmarea directă a acestui monstruos act de injustiţie a fost răpirea de la România a Basarabiei, Bucovinei de Nord (aceasta din urmă în calitate de… „recompensă şi aceasta încă prea mică (!?!) pentru cei 22 de ani de ocupaţie ilegală a Basarabiei de către România Regală[14]”) şi a ţinutului Herţa.

După ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică a urmat formarea RSS Moldoveneşti pe o parte din teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM de pe malul stîng al Nistrului.

Mai mult de jumătate din teritoriul fostei autonomii moldoveneşti, precum şi Basarabia de Sud şi partea de Nord-Vest a judeţului Hotin i-au fost atribuite în mod arbitrar şi abuziv (pe lîngă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) aceleiaşi RSS Ucrainene.

Ultimul abuz al cotropitorilor sovietici a fost cel din  anul 1947, când Moscova a impus guvernul-marionetă al lui Ioan Petru Groza să-i cedeze Ucrainei şi Insula Şerpilor care are o extraordinară importanţă strategică datorită situării sale în faţa Deltei Dunării.

Este de mirare cum de nu şi-au amintit liderii de la Kremlin şi marionetele lor de la Kiev că în Deltă şi-au găsit refugiu nu numai ruşii lipoveni, ci şi ultimii sicevici zaporojeni.

Acest fapt ar fi fost pentru ei îndeajuns pentru a declara şi Delta drept „pământ strămoşesc Rusesc” (sau „Ucrainean”, în funcţie de apartenenţa etnică a „istoricilor”).

Puteau, de asemenea, să mai scotocească prin letopiseţe şi să invoce campania cneazului Sveatoslav, care avusese de gând să mute la Durostor capitala Rusiei Kievene.

În 1954, N. Hruşciov,  ucrainean de origine şi  prim-secretar al Partidului Comunist al URSS, dăruieşte Ucrainei  cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la proclamarea la Pereiaslav a unirii Ucrainei din dreapta Niprului cu Rusia, Republica autonomă Crimeea .

Poate, în 2012, urmând acest exemplu, Ucraina  va retroceda României sau R.Moldova,  Basarabia de Sud,   Basarabia de Nord,  Bucovina de Nord şi ţinutul  Herţa,cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la răpirea acestor teritorii de către cotropitorii sovietici.Aceste străvechi pământuri româneşti ar fi trebuit să fie înapoiate încă în 1974, cu prilejul împlinirii tragicului bicentenar.

Uniunea Sovietică s-a destrămat demult, însă Kievul nici nu are de gînd să renunţe la teritoriile căpătate pe nedrept. Mai mult decît atît: populaţia Românească este supusă unei acerbe campanii de Ucrainizare forţată (alături cu celelalte minorităţi naţionale printre care (ironie a sorţii, or, Dumnezeu nu bate cu băţul) se află şi foştii binefăcători Ruşi (datorită cărora Ucraina a devenit cea de-a doua ţară ca mărime teritorială din Europa).

ÎN LOC DE EPILOG: CINE PE CINE A TRĂDAT, TOTUŞI, ÎN EPISODUL UCRAINEAN?

Liderii României post-ceauşiste, în graba lor de a adera cât mai repede la NATO şi UE, au renunţat la orice pretenţii faţă de fosta URSS şi, ulterior, faţă de Ucraina.

Or, cu aceste state au fost semnate tratate care consfinţeau graniţele anului 1940, fiind îndeplinită astfel cerinţa ca aderarea la NATO să se producă numai dacă nu există litigii teritoriale cu vecinii.

Cu alte cuvinte, se repetă istoria biblică cu Isav care şi-a vîndut dreptul la primogenitură lui Iacov, pentru un blid de linte.

Singura problemă teritorială pe care guvernanţii României o mai pun în discuţie cu Ucraina, este retrocedarea insulei Şerpilor şi delimitarea din braţul Chiliei al Deltei Dunării. Milioane de compatrioţi au fost lăsaţi de izbelişte, în schimb se duce „o luptă principială şi fără de compromis”, pentru cîteva mii de cufundaci şi pescăruşi şi câţiva kilometri patraţi de baltă !

Situaţia aceasta seamănă ca două picături de apă cu cea descrisă de către scriitorii umorişti sovietici Ilf şi Petrov în dilogia lor „12 scaune” şi „Viţelul de Aur”.

Acolo era vorba despre un contabil care suferea de lipici la mîini şi a fost arestat sub învinuire că ar fi delapidat cîteva mii de ruble şi trei kopeici.

Contabilul cu pricina s-a luptat din răsputeri să dovedească anchetei că acele trei kopeici au fost cheltuite de el în beneficiul statului (pe care l-a văduvit de câteva miişoare de ruble).

 
Note: 

[1] În anii războiului civil din Rusia (anii 1918-1920) ţara a fost împărţită în două tabere numite convenţional „albii” şi „roşii”. „Roşii” erau numiţi adepţii bolşevicilor lui Lenin, iar „albii” – forţele care li se opuneau. Mai existau şi „verzii”, însă aceştia nu aveau nimic în comun cu mişcarea ecologistă contemporană. Era vorba de anarhiştii conduşi de către renumitul „batko” Mahno a cărui deviză era: „Bate-i pe albi pînă aceştia se vor înroşi şi pe roşii – pînă se vor înălbi!”.

[2] În graiul Ucrainesc – neatîrnată, independentă – reprezintă esenţa „ideii naţionale” a separatiştilor Ucraineni – independenţa faţă fratele de singe – poporul Rus.

[3] Despre relaţiile Românilor cu cazacii Zaporojeni vezi mai amănunţit pe site-ul http://www.mdn.md în articolele consecrate Ucrainei (“Geopolitica internă a Ucrainei”şi“Creşterea teritorială a Ucrainei”) precum şi în articolul “O Moldovă uitată”.

[4] Această afirmaţie se include în renumita “teorie migraţionistă” a lui Roesler venită să susţină primogeniture Maghiară la nord de Dunăre.

[5] Pentru a fi obiectivi, totuşi, trebuie să recunoaştem că opera de „prihvatizare” a marelui nostru domnitor au început-o aceeaşi „democraţi” descălecaţi din Maramureş.

[6] Deac Augustin, “Din istoria Ucrainei “Ţara de Margine”, Bucureşti, anul 2001, pp. 57-59.

[7] “Rusia Mică” – Denumirea istorică a Ucrainei.

[8] Mai amănunţit vezi în articolul „Creşterea teritorială a Ucrainei” publicat pe site-ul http://www.mdn.md.

[9] Vezi articolul „O Moldovă uitată” publicată pe paginile aceluiaşi site.

[10] Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, a. 1989, V-I, p. 73. Kiriţescu include greşit întreaga populaţie Slavă în categoria Rutenilor, deşi Ruşii staroveri nu pot fi incluşi în acest grup etnic. De menţionat faptul că majoritatea populaţiei Slave din Bucovina către anul 1774 o alcătuiau anume staroverii fugiţi din Rusia din cauza persecuţiilor de ordin confesional şi nu Ucrainenii.

[11] Nistor Ion, „Problema Ucraineană în lumina istoriei”, Rădăuţi, anul 1997, p. 216

[12] Este vorba despre participarea României la nimicirea avanpostului bolşevic din inima Europei Centrale: a “Republicii Sovietice Ungare” în frunte cu “ungurii” get-beget Bela Kun şi Tibor Samueli. De fapt, Armata Română a ocupat pentru un scurt timp chiar şi Budapesta, salvînd Ungaria de coşmarul comunist.

[13] Între anii 1917-1920 de la Rusia s-au desprins rînd pe rînd Finlanda, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia care devin state independente. Încercările similare ale Ucrainei şi ale republicilor transcaucaziene s-au soldat cu eşec.

Basarabia s-a unit cu Ţara, iar teritoriul Armeniei Mari (districtele Kars, Ardagan şi Erzurum) a fost cedat Turciei lui Ataturk. Asupra Sahalinului de Nord a fost stabilit un condominiu economic cu Japonia.

[14] Citat din aceeaşi notă ultimativă a lui Molotov adresată Guvernului României Regale pe data de 26 iulie anul 1940.

17/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum a fost trasată frontiera româno-ungară în urma Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru conferinta de pace de la  trianon photos

Harta dezmembrării imperiului Austro-Ungar

 

     La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrîns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise treptat un fapt comun cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale.

Contribuiseră la aceasta românii ardeleni prin revolta lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea ,,Şcolii ardelene”, prin revoluţia de la 1848 şi Miscarea „memorandisă”.

 

Bulgaria a fost prima ţară membră a alianţei  Puterilor Centrale care a semnat cu Antanta un armistiţiu separat, la data de 29 septembrie 1918, pentru ieşirea din război .

La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii.

Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat.

Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începînd cu ora 3.00, în după amiaza zilei de 4 noiembrie.

Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German.

Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic  .

O zi mai tîrziu (11 noiembrie), la Compiegne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul.

La ora 11.00, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni pînă la încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Bulgaria (la Neuilly) şi Imperiul Otoman (la Sevres).

Tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar,  a fost semnat la data de 4 iunie 1920  în Palatul Marele Trianon de la Versailles.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România şi Cehoslovacia.

Deşi unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

 

 Preliminariile tratatului de la Trianon

 

În data de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritoriilor româneşti din partea ungară, a fostei monarhii habsburgice cu Ţara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate.

Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relaţilor internaţionale în primul rînd prin importanţa hotărîrilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române.

Ea se remarca însă şi prin rolul important pe care l-au jucat experţii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale ,,Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia).

Practic, nu a existat pînă atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atît de mare în determinarea hotărîrilor luate de oamenii politici ai lumii.

 

 

 

 

Specialiştili au hotărât soarta naţiunilor

 

 

Americanii au demonstrat dreptul românesc asupra Transilvaniei

 

 

     În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), avînd drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson.

Din comisie măi faceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinte Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc.

Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală.

,,Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. , trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă stramoşii lor dacii şi romanii”.

În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de românii din Ungaria şi două treimi din Banat.

Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.

     În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department – P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey.

Din P.I.D. faceau parte eminenţi cunoscători ai situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum Harold Nicolson şi Allen Leeper, dar Departamentul se baza şi pe prestigioşi colaboratori precum Robert Seton-Watson şi alţii.

Acest grup, încă din 1916, cînd guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga.

Într-o altă lucrare – Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor.

Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală.

Doi membri ai Comitetului – André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.

Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa Păcii.

 

 

 

Foto: Variante pentru trasarea frontierei româno-ungare propuse la Trianon (1920).

 

1. Frontiera cerut ă de România în 1916, 2. Frontiera propus ă de experţii englezi 3. Frontiera propus ă de experţii francezi 4. Frontiera propusă de academicianul GyulaVarga în 1912 5. Frontiera propusă de experţii americani  6. Frontiera propusă  de experţii italieni  7. Frontiera propusă de experţii sârbi  8. Frontiera propusă de contele Ştefan Bethlen în 1912  9. Frontiera actuală fixată la Trianon (1920).

Ungurii s-au prezentat cu un ,,tezaur unic al ştiinţei”

 

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut în componenţa sa valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lăpedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc.

Notele, memorandumurile şi aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mîinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin argumentaţie modernă, sobră şi, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.

În ianuarie 1920, delegaţia maghiară, condusă de contele A. Apponyi, s-a prezentat la Paris având în componenţă 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice cele mai strălucite ale Ungariei.

Delegaţia aducea cu sine un material documentar şi de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar împreună cu dr.Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câţiva ani mai tîrziu:

,,Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încît cercetarea lui nu poate provoca decît admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii”.

Şi delegaţia ungară se mândrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în faţa Conferinţei de la Paris:

,,Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.

Într-adevăr şi astăzi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Ştefan, întrebuinţează multe din argumentele de atunci  în pledoarii le lor revizioniste.

 


Românii au cucerit şi faptic Transilvania

 

 

     La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României faţă de Ungaria şi Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural şi de ordin strategic-militar.

Chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere uşor diferite, ele s-au apropiat destul de repede.

În linii generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările româneşti, dar era situată la Răsarit de linia acceptată prin Tratatul din august 1916.

La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România şi Ungaria, care a rămas neschimbat şi după ce, la începutul anului 1920, delegaţia ungară a luat cunoştintă de el şi şi-a exprimat punctul de vedere.

Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însă şi realizarea în fapt unirea Transilvaniei şi a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubă monarhie.

În aprilie 1919, cînd trupele române se aflau pe o linie la vest de Munţii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acţiune ofensivă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române şi cele ungare.

La încheierea operaţiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au aşteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile armisţitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia.

Întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar.

Reacţia armatei române a fost promptă şi contraofensiva victorioasă a dus armata română la trecerea Tisei, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic de la Budapesta şi ocuparea capitalei ungare.

 

 

 

Imagini pentru palat trianon photos

Foto: Palatul Marele Trianon, locul semnării tratatului dintre Ungaria înfrântă şi ţările învingătoare în Primul Război Mondial

Frontiera româno-ungară a fost trasată, succesiv, începând cu sfârşitul anului 1918, după terminarea Primului Război Mondial, şi definitivată pe teren între anii 1920 – 1923, după semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) de o comisie internaţională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne şi de generalul Meunier.

În prezent aceasta are o lungime de 448,0 km, dintre care 415,9 km este frontieră terestră şi 32,1 km frontieră fluvială şi începe dintr-un colţ situat în regiunea istorică a Banatului, la 15 km sud-est de oraşul maghiar Szeged, unde se intersectează şi cu frontiera dintre Serbia şi Ungaria, precum şi cu frontiera dintre România şi Serbia.

Urmează un traseu sud-sud-vest/nord-nord-est, în general, prin Câmpia Panonică (bazinul Tisei) până la un alt colţ situat pe râul Tur, la 16 km nord de oraşul românesc Satu Mare, unde se intersectează cu frontiera între Ucraina şi Ungaria, precum şi cu frontiera între România şi Ucraina.

    

 

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920  în Palatul Marele Trianon de la Versailles  de către 16 state aliate învingătoare (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial.

  

 

 

Foto: Sala  în care s-au discutat la Trianon condiţiile păcii cu Ungaria

 

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de către premierul român Ion I. C. Brătianu.

 

 Bratianu 15 cu IGh DucaImagini pentru bratianu la trianon photos

Foto: Ion I. C. Brătianu a dus o crâncenă bătălie diplomatică la Paris pentru recunoașterea internatională a Marii Uniri

 

El şi-a ales colaboratorii cei mai apropiaţi şi devotaţi, precum Nicolae Mişu, Victor Antonescu, George Diamandy, generalul Constantin Coandă şi alţii.    

Alături de ei au fost invitaţi şi reprezentanţii românilor din provinciile de curând unite cu Regatul România: Alexandru Vaida Voevod pentru Transilvania, Constantin Crişan pentru Banat, Iancu Flondor pentru Bucovina şi Ioan Pelivan pentru Basarabia.  

În locul lui Take Ionescu, ca prim adjunct al şefului delegaţiei române, a fost numit Nicolae Mişu, ministrul României la Londra.

În Articolul 161, Tratatul de la Trianon menţiona că :

„Aliaţii şi guvernele asociate afirmă şi Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei şi aliaţilor ei pentru cauzele de pierderi şi daune la care guvernele aliate, asociate şi cetăţenii lor au fost supuşi, ca o consecinţă a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ şi aliaţii ei.”

Acest Tratat este divizat în patru părţi.

Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sînt actualele frontiere ale Ungariei.

Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).

În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78) intitulată ,,Clauze politice pentru Europa”, conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată ,,Interesele Ungariei în afara Europei” conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în Tratat au fost delimitate în anii imediat următori.

Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Pe de o parte Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia.

În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă.

Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtând şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare Ungariei a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei fiind alcătuită din etnici ne-maghiari.

 Tratatul de la Trianon a consfinţit dreptul la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren, unde majoritatea teritorilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei şi Regatului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor.  

Frontiera cu România fixată la Trianon a urmat, fără abateri importante, delimitările realizate după criterii etnice, cu opt ani înainte, atât de contele maghiar Istvan Bethlen, cât şi de Varga Gyula, membru al Academiei Ungare, încercând totodată un compromis între variantele propuse de experţii prezenţi la negocieri.

  Deşi prin traseul liniei de graniţă stabilit între România şi Ungaria nu a fost atribuit ţării noastre niciun metru pătrat de pământ unguresc, ci doar a fost consfinţită o realitate istorică, după semnarea Tratatului de la Trianon s-a declanşat în mediile politice maghiare o imensă nemulţumire şi o amplă campanie de contestare   bazată pe false argumente ştiinţifice.

Contemporan al acelor timpuri şi temeinic documentat, istoricul american Milton G. Lehrer scria :

„Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români”.

Când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie.

Nicolae Titulescu declara:

,,Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decît aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru.

De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curînd ideea unei completări decît ideea unei amputări”.

Şi Nicolae Iorga a fost cumpătat în declşarţiile pe care le-a făcut în legătură cu acest eveniment istoric epocal:

,,Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţă proprie, care e lungă de atîtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrîngerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă sântem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire”.

După Trianon au urmat aproape 10 ani de tensiuni diplomatice între România şi Ungaria. Un adevărat erou al acestui ,,război” s-a dovedit a fi pentru partea română diplomatul Nicolae Titulescu.

Una din primele problemele cu care Titulescu s-a confruntat după Trianon a fost aşa-numitul proces al optanţilor, fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma expropierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară.

 

 

Foto: Dr. Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu la semnarea tratatului de pace de la Trianon

 

Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezenta după primul război mondial numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pământ, deşi reprezenta peste 53 % din populaţia acestui teritoriu.

În acest context s-a desfăşurat procesul optanţilor unguri şi marea dispută diplomatică legată de acesta, în condiţiile în care proprietăţile mai mari de 100 ha ale absenteiştilor, ale celor care după 1918 părăsiseră România, indiferent de naţionalitate, erau expropriate total, proprietarii acestor terenuri fiind despăgubiţi.

O reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari, era mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea direct.

Trebuie de asemenea menţionat rolul acestui mare diplomat  la semnarea  Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României.

 

 

Ungurii au încercat o revizuire teritorială prin optanţi

 

 

  Încă de la început, guvernul de la Budapesta s-a făcut purtătorul de cuvînt al celor expropriaţi legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari din Transilvania.

Într-o primă fază, guvernul maghiar, se plânge SUA în speţa ambasadei americane din Budapesta, dorind să creeze un curent anti-românesc, iar în mai 1921, înainte de adoptarea legii definitive agrare româneşti, maghiarii, prin delegatul lor, adresează o scrisoare Conferinţei Ambasadorilor de la Paris, scrisoare pe care Conferinţa a remis-o Societăţii Naţiunilor în 24 iunie 1921.

După intrarea în vigoare a legii agrare în 1921, guvernul maghiar intervine pe lîngă cel român pentru a-i cere să reglementeze problema în favoarea cetăţenilor maghiari, iar apoi nesatisfăcîndu-li-se cererea, adresează la 16 august 1921 un protest Conferinţei ambasadorilor care îşi declinau competenţa, la 31 august 1931, şi îi sfătuieşte să se adreseze Ligii Naţiunilor, întrucît era vorba de încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon, ceea ce guvernul maghiar şi face la 15 martie 1923 adresând Consiliului Ligii Naţiunilor un protest contra exproprierii proprietarilor maghiari, expropriere considerată ca fiind o încălcare flagrantă a prevederilor Tratatului de la Trianon şi ale Tratatului minorităţilor.

De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti :

,,viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă .”

 

Reforma agrară, mărul discordiei

 

     Faţă de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu, reprezentantul României, a demonstrat în sedinţa din 20 aprilie 1923 că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau o necesitate impusă de frământările ţărăneşti din 1907,  şi că prin aplicarea reformei agrare nu se viola Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor, întrucît nu se putuse crea prin acest tratat o situaţie specială străinilor, în speţă optanţilor unguri, o situaţie privilegiată faţă de aceea creată cetăţenilor români, întrucât exproprierea moşiilor, şi ale unora şi ale altora, cădea sub acelaşi regim, iar de împroprietărire se bucuraseră atît ţăranii români, cît şi ţăranii maghiari.

De asemenea, Titulescu remarca faptul că nu există nicio contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, întrucît prin legea de reforma agrară nu se recurgea la o confiscare a bunurilor cetăţenilor maghiari, care erau despăgubiţi pentru expropriere, astfel că Consiliul Ligii nu avea căderea de a interveni în această problemă, pentru că reformele agrare ţineau de competenţa exclusivă a fiecărui stat.

Cum în Consiliul Societăţii Naţiunilor nu se înregistra nicio tendinţă spre reconciliere, juristul japonez recomanda ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, însă Nicolae Titulescu a apărat încă odată interesele României, respingînd propunerea, întrucât considera că soarta acestei reforme agrare de o importanţă capitală pentru România nu putea fi subordonată unei decizii judiciare.

Datorită refuzului lui Titulescu, Consiliul Ligii a îndeamnat cele două ţări la negocieri directe, acestea având loc la Bruxelles, pe 27 mai 1923, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ligii, între delegaţia maghiară, formată din contele Emeric de Csaki şi Ladislau Gajzago şi Nicolae Titulescu.

Cele două părţi ajung la un acord, semnat pe 29 mai 1923, rămânând de stabilit cuantumul şi natura indemnizaţiei care urma să fie acordată de Statul Român în contul exproprierii.

Cu toate acestea, ministrul de externe ungur a dezavuat acordul pretextând excesul de putere şi viciul de consimţământ şi astfel, reprezentantul Ungariei la Geneva, contele Albert Apponyi, a repus chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, însă la intervenţia promptă a lui Nicolae Titulescu, Consiliul a recunoscut valabilitatea acestei înţelegeri.

 

 

Imagini pentru count Albert Apponyi,photos

 

Contele maghiar Albert Apponyi

 

 

Prelungirea crizei diplomatice româno-maghiare

 

În această situaţie, optanţii unguri au depus numeroase reclamaţii la Tribunalul Arbitrar Mixt româno-maghiar din Paris, iar replica României nu se lasă aşteptată, guvernul român negînd competenţa Tribunalului în judecarea litigiului, mai ales că prin reforma agrară nu se încălcase niciun tratat, astfel că în 1925 şi 1926 Tribunalul nu poate lua nicio decizie, cum România îi contesta autoritatea.

Dar în 1927, Tribunalul se declară competent în a judeca litigiul, astfel că în februarie 1927 România ia poziţie, retrăgîndu-şi arbitrul propus, fapt ce a pus instanţa în imposibilitatea de a discuta fondul chestiunii şi readucîndu-se litigiul, de către guvernul maghiar, în atenţia Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Nicolae Titulescu propune Consiliului să considere diferendul închis prin hotărîrea luată la Bruxelles şi să nu admită amestecul Tribunalului Arbitrar Mixt într-un litigiu reglementat care privea nu o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri ale optanţilor adresate individual Tribunalului. Totuşi, Liga instituie un Comitet de trei, condus de Austen Chamberlain pentru rezolvarea crizei, dar guvernul român îi contestă autoritatea.

Cu toate acestea în 1928, mai sînt încercări pentru rezolvarea crizei, se încearcă introducerea de noi membri neutri în Comitet, dar Ungaria, iar apoi Romania nu acceptă soluţiile propuse.

 

A legat optanţii de compensaţiile de război

 

Geniul politic şi diplomatic al lui Titulescu se remarcă din nou în februarie şi apoi în martie 1928, când propune o nouă soluţie pentru rezolvarea crizei: Ungaria să scadă, din reparaţiile de război pe care le datora României, sumele ce se cuveneau optanţilor, iar guvernul maghiar să le achite acestora în contul terenului expropriat.

Deşi iniţial a fost de acord, Ungaria a respins această soluţie, pretextând că drepturile optanţilor se ridica la 300 de milioane coroane- aur, pe când Ungaria datora României doar 16 milioane coroane-aur.

Tot în 1928 Consiliul Ligii le propune celor două părţi să recurgă din nou la negocieri directe, iar partea ungară, la presiunea internaţională, a trebuit într-un final să le accepte.

Aceste negocieri au avut loc pe parcursul anilor 1928-1929, meritând să  fie amintite momentele 15 decembrie 1928, la Abazzia, în Italia, apoi februarie 1929, la San Remo şi martie, la Rapallo, în cursul cărora au avut loc diverse tatonări între cele două părţi, neajungându-se însă la nimic concret.

Acestă problemă a optanţilor a fost reluată de părţile română şi ungară în aprilie 1929, în cadrul unei Conferinţe, care a avut loc la Viena şi în care românii încercau să rezolve problema prin negociere directă, iar ungurii încercau să readucă discuţiile în faţa Societăţii Naţiunilor, ceea ce a condus la eşecul conferinţei la sfîrşitul lui august 1929.

Dar deja de la 6 august 1929 se deschiseseră lucrările Comisiei Reparaţiilor de la Haga, iar reprezentanţii români au legat tot mai strîns reglementarea litigiului optanţilor de formula compensaţiilor.

Mai mult, între 16 septembrie şi 5 decembrie 1929 are loc Conferinţa de la Paris în problema reparaţiilor orientale, iar Titulescu nu lasă să-i scape ocazia şi în octombrie 1929 pune în discuţie problema optanţilor, în conexiune cu reparaţiile de război maghiare.

 

Titulescu a rezolvat criza aducând şi profit

 

Graţie eforturilor lui Titulescu şi ale Societăţii Naţiunilor problema a fost soluţionată prin Convenţia din 20 ianuarie 1930, de la Haga, care privea problema reparaţiilor orientale şi occidentale, iar prin Convenţia de la Paris din 28 aprilie 1930 se dădea o forma definitivă acordului.

Pe baza acestor două convenţii se crea un Fond agrar pentru plata optanţilor unguri (Fondul A), care se compunea din renta de împroprietărire depusă de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia la dispoziţia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Portugalia şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat Fondului agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei ca beneficiare ale anuităţilor datorate de Ungaria şi din alte sume, statele respective, implicate pînă atunci în procesul optanţilor unguri, fiind scoase din cauză.

Astfel se încheia, datorită geniului diplomatic al lui Nicolae Titulescu, cazul optanţilor, iar România nu numai că nu a ieşit în pierdere, ci chiar a cîştigat anumite sume de pe urma hotărîrilor luate cu ocazia creării Fondului A.

Merită remarcate şi apreciate claritatea opiniilor, fermitatea deciziilor, clarviziunea şi chiar asumarea riscurilor de care Nicolae Titulescu a dat dovadă în toţi aceşti ani ai crizei optanţilor, criza care n-a reprezentat altceva decît o încercare de revizuire a frontierelor, după cum chiar şi Apponyi a recunoscut. ( Alin Bujor).

 

romania-mare

 

Harta României după Primul Război Mondial


    

Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au susţinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizaţi în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. 

Participanții la Conferința de Pace de la Paris erau, în mare parte, conștienți de faptul că Imperiul Austro-Ungar  încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, și că popoarele oprimate își hotărîseră singure destinul.

Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferința de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decât o instituție ce aparținea trecutului, așa încât cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur și simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar și premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrșite și ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbușirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neașteptat de rapid și într-un mod complet imprevizibil și ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara:

„Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înaintea începerii Conferinței de Pace, căci această țară nu a fost decît un conglomerat artificial și forțat de rase, neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile”.

Regatul Ungariei, rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia.Pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”.

Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputații revizioniști jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari.   

Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinație de parlamentarii unguri și reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaștere și nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca și a celorlalte tratate adoptate de către Conferința de Pace  de la Paris.

Se poate spune, că după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria :

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.” Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”.

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijin, după cum se ştie, de la Adolf Hitler şi Mussolini.

 

 

 

Imagini pentru harta ardeal de nord map

 

Pe hartă, regiunea din Transilvania anexată în 1940 de Ungaria în urma Diktatului de la Viena

 

 

Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 1940, când partea  de nord a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

   A fost modificată graniţa în beneficiul Ungariei, fiind smulşi din teritoriul României 42.243 km 2, cu peste 2,6 milioane locuitori, mai mult de jumătate dintre aceştia fiind români.

 Cedările teritoriale au fost însoţite de reprimarea crudă a populaţiei româneşti, în efortul de a schimba artificial compoziţia etnică a regiunii în favoarea populaţiei maghiare şi de a justifica în acest fel  permanentizarea anexiunii.  

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit, de această dată de hotărârea Conferinţei de Pace din 1947 de la Paris.

 Dictatul de la Viena fost declarat nul atât prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, cât şi prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947.

În consecinţă, temeiul juridical graniţei de stat dintre România şi Ungaria rămâne Tratatul de la Trianon, fapt confirmat şi prin Tratatul de bază dintre România şi Ungaria, încheiat la Timişoara şi ratificat de ambele părţi la sfârşitul anului 1996.

Cu toate acestea, la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit, de această dată de hotărârea Conferinţei de Pace din 1947 de la Paris.

Drept urmare au fost reluate acţiunile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei reconfigurări viitoare a graniţelor Ungariei.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, extremiştii maghiari  au considerat că pot trece la atac.

O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, care viza România şi care continuă până în prezent.

Mișcarea anti-Trianon, inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, timp de  aproape un secol, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticențe împotriva statului național unitar român.

Ea vizează rectificarea graniței de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

Deşi în perioada 1938-1941 Ungaria a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.

Cu toate acestea, Ungaria a continuat până în zilele noastre neabătut şi cu toate mijloacele, indiferent de regimurile care s-au perindat la putere în ultimul secol la Budapesta, politica sa iredentistă îndreptată împotriva Tratatului de la Trianon şi lupta pentru revizuirea frontierelor sale cu statele vecine, folosind un veritabil arsenal politico-diplomatic și propagandistic  pentru convingerea opiniei publice și forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenționat, adoptat în 1920 și reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și alte acte și tratate internaționale din perioada postbelică.

Aceasta însă este o istorie care necesită mult mai mult spaţiu pentru a fi cunoscută sub toate aspectele sale…

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/27/cum-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920/

 

 

 

Surse:

 

Ziarul Făclia

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_ AEntre_Rom nia_ i_Ungaria

 

http://www.academia.edu/15245252/Frontiera_romano-maghiara_in_lumina_documentelor_istorice_maghiare

http://www.monitorfg.ro/index.php? :rzboi-teritorial-citigat-la-masa-verde

http://www.activenews.ro/cultura-istorie/4-iunie-1920 semnarea-Tratatului-de-la-Trianon.-Ce-inseamna-Nem-nem-soha

http://www.uefromania.ro/batalia-diplomatica-pentru-banat-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-1920/

https://www.researchgate.net/

EVOLUTIA_FRONTIEREI_ETNICE_SI_POLITICE_

ROMANOMAGHIARE_REFLECTATA_IN_DOCUMENTE_

ISTORICE_MAGHIARE

12/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Saint Aulaire, ministrul Franţei în România : „Nici una dintre obligațiile asumate de alianță față de România prin tratat nu a fost îndeplinită.”

 

 

Incepând cu 1916, politica externă a României s-a axat pe o nealterată fidelitate faţă de politica externă a Franţei care-şi avea originile în rolul jucat de Franţa în unirea noastră de la 1859.

Era visul generatiei paşoptiste, dar Marea Unire de la 1918 nu a fost un cadou generos al aliaţilor, ci rodul sacificiilor imense ale tuturor românilor: 2267 de ofiţeri (11.4 %), 235799 soldaţi (29.5%), 2438 de morţi si 1561 de raniţi, vicitme civile ale bombardamentelor aviaţiei şi artileriei, 1400 raniţi civili de către armatele inamice, victimele epidemiilor de tifos exantematic, febră recurentă sau variolă în rândurile populaţiei civile din Moldova.

La toate acestea, s-au adăugat pagubele pricinuite de ocupaţia inamică şi emisiunile monetare facute în timpul ocupaţiei (2.173.000.000 lei aur), pierderile din industria petrolului (10.000.000 lire sterline), cu toate că aceste distrugeri au fost pricinuite din inţiativa englezilor, în interesul comun al războiului, despăgubirile societăţilor străine care exploataseră industria petroliera au rămas în sarcina statului român.

La aceste pagube uriaşe  s-a  adăugat datoria contractata de România faţă de aliaţi în cursul războiului pentru armament, echipament şi aprovizionare (2 miliarde lei aur), plus tezaurul depus la Moscova – rezerva de aur a Bancii Nationale (cca. 100 tone de aur), care a fost confiscată Rusia sovietică, cu toate că a fost  garantată de aliaţi, dar a cărui pierdere a rămas numai în sarcina statului român!

Toate acestea l-au făcut chiar pe Saint Aulaire, ministrul Franţei în România în perioada 1916 – 1920, să recunoască în memoriile sale că „România şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de alianţă. Nici una dintre obligaţiile asumate de aliantă faţă de România prin tratat nu a fost indeplinită”, iar pe marele ziarist român Pamfil Şeicaru să conchidă că „Marile puteri sunt tare generoase în promisiuni când au nevoie de micile state şi tare uituce când vin scadenţele”!

Când in 1933 Hitler a fost numit cancelar al Reichului, nimeni nu s-a scandalizat, desi orientarea politcii lui externe fusese deja expusa pe larg in Mein Kampf şi ameninţa direct tratatele încheiate la Versailles, iar România era beneficiara a tratatului care i-a consacrat frontierele, toată presa franceză semnala exact acest aspect, iar ambasada noastra de la Paris, foarte mulţi atasati militari din toate armele şi toată clasa politică a României se orienta după presa şi revistele franceze!

Nici in 1936, când Hitler afirma pe faţă politica sa de abolire a clauzelor teritoriale ale tratatului de la Versailles, a celor de la Saint Germain, Trianon si Neuilly (auxiliare celui de la Versailles) declaratiile sale n-au scandalizat sau alarmat politichia românească.

Când Hitler a pus transant problema sudetilor tema nu prezenta nici ea o noutate, sudeţii ceruseră chiar ei prin 1880 reataşarea la Reich, iar in octombrie 1918 aceeaşi problemă a fost semnalată preşedintelui Wilson de Adunarea Naţională provizorie a Austriei, ca in decembrie acelasi an Otto Bauer, ministrul de externe austriac, să adreseze Corpului diplomatic o nota verbala pe aceeasi tema.

În ianuarie 1919, acelasi Otto Bauer, într-un interviu în ziarul Le Temps prezenta problema Auchlussul-ui ca pe un lucru natural.

In 1938, cand Carol al II-lea face o vizita la Londra cu scopul de a contribuie la înarmarea României, Anglia refuza pe motiv că are nevoie urgenta sa se inarmeze ea insasi.

Franţa se grăbea si ea sa se înarmeze întârziată fiind de greve în industria de armament şi politica Frontului National, deci nici ea nu putea contribui la înarmarea României.

Pentru Germania, o neutralitate a României, era însă o absolută necesitate.

In 20 aprilie 1939, Grigore Gafencu, noul minstru de externe al României era la Berlin, deşi situaţia României era delicată fiindcă acceptase deja garanţiile Angliei şi Franţei.

Pentru Germania, însă, neutralitatea României reprezenta, la acea oră, o absolută necesitate, avându-se în vedere petrolul şi produsele alimentare româneşti.

„Din chiar expunerea vizitei la Georing, la Ribbentrop si Hitler, reiese că dorinţa Reich-ului era ca Romania sa nu participe la incercuirea Germanei si să primească, alaturi de garanţiile Franţei si Angliei, şi garanţia Germaniei”.

Gafencu, însă, gafează crezând că va înşela vigilenţa germană prin învăluire, în mintea lui născocind doar o invaluire psiholigică, aşa cum va gafa şi trei luni mai târziu, sfârşit de iulie 1939, cu o lună înaintea odiosului pact Ribbentrop-Molotov, în timpul vizitei comisarului adjunct al poporului (sovietic) Potemkin la Bucuresti, după un lung periplu la Londra si Paris, când se lăsa vrajit de manierele curtenitoare ale oaspetelui sovietic care aduceau aminte de vechiul regim (ţarist).

Pamfil Şeicaru, constata, pe buna dreptate ca „multi natarai a intalnit acest rafinat diplomat in calatoria lui de adormire a celor pe care ii asigura” (de bunele intenţii ale Moscovei care vrea pacea si intelege sa apere pacea prin mijloace pacifice), „Ori, vechiul regim era Rusia Ţaristă, care ne-a dorit pieirea… Nici un moment Basarabia n-a fost socotita de Rusia sovietică dacât ca un teritoriu vremelnic ocupat”.

Ori, Gafencu, cum avea s-o mărturisească in memoriile sale „Ultimele zile ale Europei”, merge chiar mai departe, lămurind ca „aceste declaraţii m-au incurajat să-i expun în detalii politica noastră.

Nu i-am ascuns speranţele pe care le punem intr-un acord intre puterile occidentale şi Rusia, pentru apărarea securitaţii generale.

Daca noi nu participam direct la negocieri, este pentru a nu provoca supărătoarele reacţii ale Germaniei si a nu mai agrava o situatie deja foarte incordata, dar garanţiile pe care noi le-am acceptat de la Anglia si Franta, neîncrederea pe care uneltirile Axei le inspira opiniei noastre publice, atitudinea guvernului si, inainte de toate, concentrarea fortelor noastre armate de-a lungul frontierelor occidentale, totul dovedeste net de ce parte ne simtim noi ameninţaţi şi contra cui întelegem noi sa ne aparam”, furnizand astfel, printr-o prosteasca infatuare, informatii tocmai inamicului nr. 1, entuziasmat ca la sosirea la Bucuresti, in drumul sau, Potemkin „asigurase deja trei părţi din Balcani” (!), asigurare care, pentru noi n-a mai facut două parale o lună mai târziu.

Asta era politica de incercuire morală nascocită de mintea ministrului de externe al României.

Revenind la aprilie 1939 si vizita aceluiaşi Gafencu la Berlin, Gafencu reda în cartea sa trei declaraţii foarte importante si interesante pentru destinul României, in intalnirile avute cu oficialii germani.

Prima este cea a lui Goring:

„Aceasta politica, condusa de Londra, este periculoasa, mai ales pentru D-stra. Reich-ul isi aminteste de 1914; el nu va admite niciodata sa se lase incercuit; el nu vrea sa lupte cu lumea intreaga…Dacă România este prietena noastră, noi o dorim mare si puternică.

Dacă ea însă participa la politica de încercuire, noi o vom abandona poftelor vecinilor săi unguri şi bulgari”.

Hitler declara şi el:

„Ni se atribuie intenţia de a vrea sa refac grandoarea Ungariei. Pantru ce aş comite o asemenea imprudenţă? O Ungarie mare ar putea fi jenantă pentru Reich.

Ungurii ne-au aratat totdeauna cea mai perfecta ingratitudine: ei nu au nici o atentie si nici o simpatie pentru minoritatea germana. In ce mă priveste, eu nu mai interesez decat de germanii mei. I-am spus fără ocol contelui Csaki,…, regentului Horty şi lui Imredy: minorităţile germane din România si Iugoslavia nu vor să se întoarcă la Ungaria; ele sunt mai bine tratate în noua lor patrie. Si ceea ce minorităţile germane nu vor, nici Reichul nu vrea.

Evident ar fi o raţiune ca noi sa-i protejam pe unguri; ei au fost alături de noi în timpul marelui razboi. Dar aceasta nu este cu totul exact.

Noi am fost alături de ei, pentru a le veni în ajutor în războiul pe care Austro-Ungaria îl provocase atât de imprudent.

Daca as fi fost la putere in 1914, eu nu m-aş  fi supus pur si simplu ultimatimului Berchtold, Tisza & Co.

As fi intervenit în negocierile dintre Austro-Ungaria şi Serbia.

Era absurd să fac razboi pentru a salva prestigiul Austro-Ungarei. Bătrânul imperiu al Habsburgilor era un anacronism, un stat imposibil de aparat.

El înteţea ura şi folosea pe unguri contra românilor, pe cehi contra germanilor, pe slovaci contra ungurilor şi asa mai departe.

Iată de ce, cu toată originea mea austriacă eu n-am luptat pentru Austo-Ungaria. Eu am ţinut, ca german, sa ma înrolez in armata germană….eu aş fi propus împartirea Austro-Ungariei după criteriul etnic; germanii la Germania, polonezii la Polonia, serbii la Serbia si românii la România.

Principiul naţionalitatilor…trebuie sa fie la baza oricarei ordini durabile. Este raţiunea pentru care eu nu ma voi atinge de România.

Nu voi încuraja nici o revendicare contra ei, atâta timp, bineinţeles, cât îmi va fi permis să contez pe prietenia ei.” Şi (tot Hitler): „Garantiile anglo-franceze nu va vor servi la nimic. Eu cunosc slabiciunea Dv. pentru Franta. Cu totul alta va fi atitudinea mea dacă Dv. veţi participa alături de Soviete la aceasta vastă încercuire a Germaniei pe care o prepară guvernul de la Londra.”

Politica de incercuire a Germaniei fusese conceputa de Richelieu şi a fost continuată de Mazarin cu scopul de a menţine Germania faramiţată într-o mulţime de state subvenţionate de Franţa, „chestiunea germană” fiind foarte importanta pentru occidentul european. Napoleon al III-lea işi punea problema, asa cum vedea Tocqueville in „Souvenirs”, daca este in interesul Frantei ca Germania sa ramana impartita (confederatie de puteri independente), cu o Polonie si o Rusie care sa fie întotdeauna in spatele ei, dar recunoscand pericolul pe care Rusia il reprezenta pentru independenţa Europei, sau sa favorizeze o unire a popoarelor de rasa germanica, ca o opozitie contra rusilor.

Astfel, duelul franco-german, vedem, are vechi state de plata in hegemonia europeana.

(Pamfil Şeicaru, „Adevarul trebuie amintit. Politica Romanei. 1933-1944”, Madrid, 24 mai 1980, reeditata Fides, Iasi, 1998)

Din memoriile printului Sturdza aflam ca acestea tatonari ale Germaniei datau chiar dinainte de ’39:

“22 Octombrie 1934- Generalul Hermann Goring, reprezentant al lui Hitler, se prezintă în fata reprezentantului României la Berlin (Petrescu-Comnen).

Oferta Germaniei: garantarea tuturor frontierelor, inclusiv cele cu Ungaria si Rusia Sovietică; armament modern pentru fortele armate românesti. Germania nu cere României să renunte la vreuna din aliantele acesteia. Singurul lucru pe care Germania îl cere în schimb este promisiunea ca România să se opună oricăror încercări ale trupelor sovietice de a trece pe teritoriul românesc. Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine al României, care promisese deja Frantei si Cehoslovaciei că va permite trupelor sovietice să treacă prin România în cazul unui conflict european, ascunde raportul lui Petrescu-Comnen si nu-l raportează Guvernului, urmărind să întârzie un astfel de tratat până când ar fi fost prea târziu pentru a mai fi luat în considerare

20 Noiembrie 1934- Informat de autorul acestor rânduri despre trădarea lui Titulescu, Gheorghe Brătianu, liderul Partidului Liberal Dizident, pleacă la Berlin pentru a se întâlni cu Goering. Goering repetă oferta Germaniei, insistând asupra faptului că României nu i se cere să-si abandoneze aliantele.

Dorinta Germaniei de a avea asigurarea că trupele sovietice nu o vor putea ataca trecând prin România este atât de serioasă încât propunerea este făcută iar si iar de către Hitler si Goering către atasatii români la Berlin si către Guvernul român până în pragul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Un ultim refuz al României îl va face pe Hitler să-si schimbe, momentan, atitudinea fată de Rusia Sovietică si să încheie Pactul Ribbentrop-Molotov.

3 Noiembrie 1936 – Ataşatul militar german la Bucuresti, colonelul Schunke, se prezintă în fata lui Petrescu-Comnen. Reînoieste oferta Germaniei pentru România.

Insistă din nou asupra faptului că Germania nu se asteaptă ca România să-si abandoneze vreo aliantă. Germania cere doar ca România să se opună oricărei încercări a sovieticilor de a trece prin tară.

Dacă Bucurestiul continuă să respingă prietenia Germaniei, Germania va fi fortată să-si caute aliati în altă parte.

16 Noiembrie 1936- A doua vizită la Berlin a lui Gheorghe Brătianu. Se întâlneste cu Hitler si cu Goering. Ambii insistă asupra necesitătii ca Germania să fie asigurată că sovieticii nu vor putea să treacă prin România fără opozitia românească.

Ambii îsi reînoiesc propunerea de a oferi cel mai modern echipament militar trupelor românesti. României nu i se cere să abandoneze vreo aliantă.

20 Februarie 1937 – O nouă întâlnire Goering – Petrescu. Goering reinoieşte oferta de garantare a tuturor frontierelor româneşti şi a armamentului pentru armata română. Cu o singură conditie – România să promită să apere frontierele împotriva oricărei încercări sovietice de a trece pe teritoriu românesc.

Petrescu-Comnen răspunde că nu îi este permis să discute termeni politici ci doar economici.

Goring îi spune că e invitat de Hitler care doreste să confirme personal propunerea Germaniei. Petrescu nu va răspunde vreodată acestei invitatii

20 Martie 1937 – Ultima întâlnire dintre Goring si Petrescu. Goring reinoieste propunerea Germaniei si promite armatei române cel mai modern armament si chiar cele mai secrete echipamente. Cu o singură conditie – să promitem că ne vom apăra frontierele.

Petrescu declară în numele Guvernului României că România nu va semna vreodată un tratat care i-ar putea aduce greutăţi cu Sovieticii. “

http://www.vintageromania.c…

Din “In spatele cortinei de fier. Romania sub ocupatie ruseasca” a lui George Manu, aflam si de ce insista atat de mult Germania ca Romania sa nu permita trupelor rusesti sa traveseze teritoriul romanesc ( in conditiile in care Germania, confruntata cu pericolul rusesc  încă din interbelic, cand Viena era cuibul de unde se punea la cale comunizarea Europei, “oraşul rosul”):

“…accesul in Occcident nu poate fi asigurat URSS-ului decat prin anexiunea Poloniei. Aceasta conditie prealabila este necesara pentru ca Rusia sa poata culege fructele comunizarii Germaniei.

De asemenea, accesul spre sud, spre Mediterana si spre drumurile marelui comert mondial, ca si accesul catre tarile dunarene din centrul Europei, nu pot fi asigurate pentru Rusia decat daca ea devine stapana teritoriului romanesc.

Numai prin România Rusia poate sa comunice liber cu satelitii sai slavi din sud, Bulgaria si Iugoslavia, numai prin România ea va putea intrebuinta în toate imprejurările marea cale dunareana , adevarat canal de scurgere pentru exploatarea economica a intregii Europe centrale, pana la Tirol, în Bavaria, în Moravia, adică drumul normal pentru dominarea politică a întregii regiuni…căile ferate care ar conduce din Rusia catre Sud şi către Mediterana, trec toate prin teritoriul românesc…Tranzitul rusesc spre bazinul dunarean trece, de asemenea, prin România.

Calea de acces cea mai naturală este Dunărea, navigabilă de la vărsare până la Regensburg. Prin aproape treizeci de porturi românesti, bulgare, iugoslave, ungare, slovace, austriece şi bavareze, toate foarte bine legate cu o reţea feroviară…Dunărea prezintă accesul cel mai comod si cel mai putin scump…Gurile Dunării sunt în puterea României…

Pentru a putea domina politiceste si economiceste Europa si sudul Oriental, Rusia are absoluta nevoie sa fie stapâna necontestata a României…(si) oricine vrea sa oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie sa o opreasca în România.”

 

Sursa: http://ioncoja.ro/trianon-100-5-nici-una-dintre-obligatiile-asumate-de-alianta-fata-de-romania-prin-tratat-nu-a-fost-indeplinita/

09/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: