CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un discurs – avertisment al generalului Charles De Gaulle, actual până în zilele noastre

 

Charles de Gaulle (n. 22 noiembrie 1890  – d. 9 noiembrie 1970), general și  om politic francez, descendent pe linie paternă al unei vechi familii aristocrate din Normandia și Burgundia.
În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul Franţei eliberate de nazişti.
În 1958 a devenit președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965.

Pe 28 aprilie 1969, de Gaulle a demisionat din funcția de președinte al statului francez.

 

 

Un teribil discurs – avertisment susținut de Charles De Gaulle spre sfârșitul războiului franco-algerian (1954-1962), actual până în zilele noastre:

 

 

„E foarte bine că există francezi galbeni, negri sau tuciurii. Arată că Franţa e deschisă tuturor raselor şi că are o vocaţie universală. Dar, cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa.Suntem totuşi, înainte de toate un popor european de rasa albă, de cultura greco-latină şi de religie creştină. Să nu veniţi să povestiţi basme. Musulmanii? V-aţi dus să-i vedeţi? I-aţi privit cu turbanele şi djelada-urile lor? Vedeţi bine că nu sunt francezi. Cei care propovăduiesc integrarea au un creier de colibri, chiar dacă sunt foarte savanţi.

Încercaţi să integraţi uleiul şi oţetul, agitaţi sticla şi după o vreme se vor separa din nou.

Arabii sunt arabi, francezii-francezi.Credeţi că populaţia Franţei ar putea absorbi 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 şi poimâine 40?

Daca noi facem integrarea (Franţa cu Algeria), dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica noi să nu vină în Franţa continentală când nivelul vieţii e mult mai elevat?

Satul în care m-am născut eu nu se va mai chema Colombey-două biserici, ci Colombey două moschei”.

 

Anunțuri

13/11/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

La 7 noiembrie 1917 (stil nou), bolşevicii lui Lenin au preluat puterea în Rusia

 

 

 

 

465x0_1917-russian-revolution

 

Foto: Vladimir Ilici Lenin

 

La 7 noiembrie 1917 (stil nou), sau 25 octombrie stil vechi, a avut loc Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie din Rusia, care a marcat  în istorie  epoca trecerii de la capitalism la socialism. Revoluţia a fost numită din octombrie deoarece în Rusia ţaristă de pînă în 1917, conform calendarul vechi bisericesc, data era de 25 octombrie.

Conform noului calendar introdus de sovietici în Rusia la 1917, data revoluţiei s-a modificat pe 7 noiembrie.

Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică, a fost o lovitur[ de stat prin care bolșevicii au preluat prin forţă puterea de la guvernul lui Kerenski, declanşând a doua fază a Revoluției Ruse din 1917.

 

 

 

 

 

Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce într-un final va duce la abdicarea țarului și la instaurarea unei republici parlamentare l-a reprezentat marșul femeilor prilejuit de sărbătorirea pe 23 februarie 1917 a Zilei Internațională a Femeii.

Rigorile economiei de război aveau repercusiuni crunte asupra populației civile, care suferea de pe urma penuriei cronice de alimente. La scurt timp, marșul femeilor s-a transformat într-un protest spontan, axat pe revendicarea pâinii cea de toate zilele.

Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la marile ateliere mecanice Putilov.

Un martor al evenimentelor din zilele respective, britanicul Herbert Stewart, tutorele nepoților țarului Rusiei, își nota în jurnal caracterul spontan și anarhic al manifestațiilor de revoltă îndreptate împotriva autorităților.

„Revolta și dezordinea domneau pe străzi, și cred că asta e cea mai bună descriere a unei revoluții: poporul spărgea magazine, prăda brutăriile; femeile, mai ales. Răsturnau tramvaiele, construiau baricade din lemn și pietre de pavaj”, consemna Herbert Stewart.

Trei zile mai târziu, puhoiul de oameni ajunge la peste 250.000 de manifestanți, atât muncitori intrați în grevă generală, dar și femei și studenți.

Simțind că situația scapă de sub control, autorităție ordonă în mod imprudent trupelor de cazaci să intervină în forță pentru a dispersa mulțimea.

La final, peste 40 de cadavre erau presărate pe caldarâmul din Piața Znameski.

Vestea sângeroaselor incidente i-a revoltat pe soldații incartiruiți în cazarma de la Petrograd. Majoritatea din cei 140.000 de soldați erau rezerviști de 30-40 de ani, civili până în urmă cu puțin timp. Răzvrătirea garnizoanei Petrogradului reprezintă momentul hotărâtor al Revoluției din februarie, capitala Imperiului scăpând de sub controlul regimului țarist.

În perioada imediat următoare lua naștere un sistem de putere duală, dvoelastie, care va dura până în octombrie.

Duma de Stat continua să funcționeze alături de nou înființatul Soviet din Petrograd, dominat de militari.

Din cei 3000 deputați, 2000 erau soldați. Asta arată în ce măsură Revoluția din Februarie a fost de fapt în primele ei faze, o revoltă a soldaților.

Ca organ de putere executivă, Comitetul Provizoriu al Dumei (denumit ulterior Guvern Provizoriu) se calcă pe bătături cu Ispolkom-ul dominat de socialiști (Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd).

La 2 martie, în urma presiunilor exercitate de proprii generali, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fiului său de numai 12 ani, țareviciul Alexei.

Regența urma să fie asigurată de fratele său, Mare Duce Mihail.

Ţarul Nicolae a crezut că doar așa se poate continua războiul, neluînd în considerare o pace separată cu germanii ce i-ar fi permis să folosească trupele de pe front pentru a restabili controlul Coroanei. Din cauza bolii fiului său (hemofilie) se va răzgândi, hotărând să cedeze coroana direct fratelui său Mihail.

Decretul de abdicare semnat de Nicolae al II-le a fost transmis în aceeași zi Dumei de la Petrograd:

„În zilele marii lupte împotriva inamicilor străini, care încearcă de aproape trei ani să ne înrobească patria, Domnul Dumneze s-a milostivit să trimită Rusiei o nouă și grea încercare. […] În aceste zile hotărâtoare pentru viața Rusiei, Noi considerăm că ține de datoria Noastră să asigurăm poporului Nostru cea mai strânsă unitate cu putință și o consolidare a tuturor forțelor naționale. […] În înțelegere cu Duma Imperială, am hotărât să renunțăm la Tronul Imperial Rus și să depunem puterea supermă. Cum nu dorim să Ne despărțim de iubitul Nostru fiu, transmitem succesiunea fratelui Nostru, Marele Duce Mihail Aleksandrovici. […]

Îl povățuim pe fratele Nostru să conducă afacerile de stat în deplină și inviolabilă unitate cu reprezentanții poporului din corpurile legiuitoare, după acele principii care vor fi stabilite de ei. […] Îi îndemnăm pe fiii credincioși ai patriei să-și îndeplinească datoria sfântă, să se supună [noului] țar în greul moment de restriște națională și să-L ajute ca, împreună cu reprezentanții poporului, să conducă Imperiul Rus pe calea victoriei, prosperității și gloriei, Domnul Dumnezeu să ajute Rusia!”

S-a instaurat un guvern provizoriu condus de socialistul Alexandr Kerenski care urma să conducă țara, până la alegerile pentru Adunarea Constituṭională.

Instaurarea comunismului in Rusia,  nu a fost  câtuși de puțin un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret (“Planul Marburg”), pregătit minuțios în afara Rusiei, finantat generos de marii “bancheri internationali” şi sprijinit de Germania kaiserului care spera să destabilizeze frontul rus prin provocarea unei revoluţii. 

Bancherii americani de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip i-au finanţat pe  bolşevici prin  intermediul băncii suedeze “NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg.

Aşa se face că în urmă cu 99 de ani, în condiţiile unei situații de criză profundă, atât pe front, cât și în întreaga societate și economie, 6000 de membri ai Gărzilor Roșii, conduși de Comitetul Muncitoresc Revoluționar (CMR),au intrat în Palatul de Iarnă unde își avea sediul guvernului lui Aleksandr Kerenski, și fără să fi fost nevoie – contrar legendei comuniste – l-au luat cu asalt. În consecință, atacatorii n-au suferit nicio pierdere, fiind înregistrate  șase victime în rândul apărătorilor. În dimineața zilei de 7 noiembrie, Lenin a anunțat că puterea a trecut în mâinile CMR și a cerut deschiderea imediată a lucrărilor unui congres panrus al sovietelor.
Congresul a adoptat decretele lui Lenin referitoare la pace și pământ, impunând abolirea proprietății private. Tot atunci Lenin a ratificat formarea unui nou guvern – Consiliul Comisarilor Poporului (CCP), prezidat de el și format din 15 bolșevici. 

Bolșevicii au preluat controlul asupra  principalelor puncte strategice din capitală întâmpinând o slabă opoziție, majoritatea locuitorilor orașului aflând de evenimente abia a doua zi, din ziare.

 Curând au fost interzise ziarele, au avut loc arestări și masacre și au fost instituite tribunalele revoluționare, care acționau în deplină ilegalitate. De exemplu, comandantul-șef al armatei, generalul Duhonin, a fost ucis chiar sub ochii comisarului poporului, Krîlenko.

Lovitura de stat organizată de bolșevicii lui Vladimir Ilici Lenin, a fost considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea bazată pe doctrina lui Karl Marx, deși, strict cronologic vorbind, ea a fost a doua, pentru că s-a declanşat după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, în urma căreia bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt au capturat puterea cu două zile înaintea  bolșevicilor ruși de la Petrograd,  dar au pierzdut-o mai târziu, în urma invaziei armatelor kaiserului german. 

Simultan cu accederea sa în fruntea statului, Lenin a organizat procesul de distrugere a orânduirii sociale, lansând lozinca: „Furați-i pe hoți, jefuiți-i pe jefuitori!”, care încuraja jafurile, bețiile, violurile și asasinatele săvârșite de criminalii eliberați în acea primăvară din închisori. La sfârșitul lui noiembrie, detașamente de bolșevici au pătruns în sediul Băncii de Stat, punând mâna pe fonduri și jefuind 35000 de seifuri.

Pe 27 decembrie, a fost publicat primul decret de naționalizare a întreprinderilor industriale și a marilor bănci, care a inaugurat monopolul partidului-stat asupra producției. De asemenea au fost anulate datoriile de stat, ceea ce a condus la ruinarea creditorilor.

A început și procesul de distrugere a clasei mijlocii și a celei înstărite. Pentru a reduce la tăcere opoziția, pe 20 decembrie, la inițiativa lui Lenin a fost creată fără nici o bază juridică CEKA – poliția politică, care a inaugurat teroarea în masă și a devenit un mijloc de guvernare.

Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin, importanţa acestuia pentru istoria mondială fiind scoasă în evidență mai târziu.
Numele oficial al revoltei de la Petrograd în fosta  Uniune Sovietică,  a fost începând cu a zecea sa aniversare din 1927 – Marea Revoluție Socialistă din Octombrie.

Alegerile pentru Adunarea Constituțională, prevăzute încă de guvernul provizoriu Kerenski, au avut totuși loc în noiembrie 1917. În istoria Rusiei au fost primele alegeri ceva mai libere și ultimele alegeri pluripartite, până în 1991.

Au învins socialiștii revoluționari care au obținut 380 de locuri. Bolșevicii au câştigat numai 168, pierzând clar alegerile, însă nu au vrut să respecte rezultatul scrutinului și pe 5/18 ianuarie 1918, sub conducerea lui Lenin, au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională.

Acest act a fost una din scânteile care au condus, ulterior, la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi).

O încercare de cucerire a Moscovei, făcută o lună mai târziu, a întâmpinat o rezistență mai importantă, bolșevicii nereușind să aibă controlul total asupra orașului decât în martie 1918. O coaliție de grupări antibolșevice au încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin, declanșându-se Războiul Civil Rus (1918 – 1920).
Succesul bolșevicilor a dus la deturnarea idealurilor revoluției din februarie, a transformat caracterul socialist-liberal al acesteia în unul comunist bazat pe o dictatură monopartită, înăbuşind speranța întemeierii unei republici democrate şi punând  bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea sa din 1991.

Imediat după victoria bolşevicilor lui Lenin la Sankt Petersburg (Petrograd) a izbucnit  Războiul Civil Rus, care s-a desfășurat între anii 1917 și 1921.

După succesul Revoluției Ruse, noul guvern bolșevic al Rusiei a semnat pacea cu Germania la Brest-Litovsk, tratatul de pace fiind ratificat pe 6 martie 1918. Acest tratat de pace ceda imense teritorii Germaniei.

Noul guvern condus de Lenin a încheiat un armistițiu cu Puterile Centrale la 2/15 decembrie 1917. Pentru a îndeplini promisiunea păcii imediate și a compensa sprijinul acordat de germani pentru luarea puterii politice, bolșevicii au încheiat separat pacea cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Imperiul Otoman). 
În 1917, după răsturnarea regimului țarist, Rusia a ieşit din Primul Război Mondial, declarându-se neutră. 

După semnarea acestui tratat  un număr de grupuri antibolșevice din Rusia sau din afara ei, s-au unit pentru a acționa împotriva noului regim instaurat de Lenin.

Războiul s-a dus în principal între „Roșii”, care erau comuniștii bolşevici și „Albii”, care îi reuneau pe monarhiștii, conservatorii, liberalii și socialiștii de dreapta care se opuneau Revoluției bolșevice.

A mai existat un grup al naționaliștilor și anarhiștilor cunoscuți ca „Verzii”, sau ceva mai târziu cunoscuți și ca „Negrii”, care au jucat un rol mai puțin însemnat în război, care i-au hărțuit atât pe Albi cât și pe Roșii, iar uneori s-au bătut între ei.

 Lupta pentru putere de la Moscova s-a desfăşurat simultan cu mişcarile pro-independenţă din fostele teritorii imperiale ruse  Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia, Polonia şi Ucraina.

În plus, Antanta și alte câteva țări au intervenit de partea Albilor, ceea ce a agravat consecinţele războiului civil.

Prima încercare de a smulge puterea din mâinile bolșevicilor a fost făcută de Kerenski încă din octombrie 1917, dar a fost repede înfrântă de Gărzile Roșii bolşevice.

Anglia, Franța, Canada, Statele Unite și alte 17 ţări au intervenit în războiul civil de partea Albilor, trimiţând trupe pentru a înăbuşi Revoluţia Bolşevică.

Pe fronturile ruseşti au luptat mai multe forţe armate străine, însă cea mai numeroasă a fost Legiunea Cehoslovacă, ce făcuse parte din vechea armată țaristă, iar în octombrie 1917 număra aproximativ 30.000 de oameni, cei mai mulți foști prizonieri de război și dezertori din armata Austro-Ungară.

Legiunea Cehă s-a răsculat în iunie 1918 la Celiabinsk şi în scurt timp, cehoslovacii controlau cea mai mare parte a vestului Siberiei și zone întinse ale regiunilor râului Volga și a munților Ural, preluând controlul asupra căii ferate transsiberiene .

Până în august, ei au reușit să-și extindă controlul și mai mult, izolând Siberia de restul Rusiei și împiedicând aprovizionarea Moscovei cu prețiosul grâu din zonă. 

 În timpul Războiului Civil din Rusia  au luptat şi două corpuri de voluntari români recrutați din rândul prizonierilor de război austro-ungari de naționalitate română, organizate pe teritoriul rus în timpul Primului Război Mondial.
Sub această denumire se regăseseau 2 entități – separate temporal și geografic, precum și, în bună parte, din punct de vedere al scopurilor:
Primul Corp de Voluntari avea sediul în Ucraina, la Darnița, şi a acţionat practic, în perioada martie 1917 – ianuarie 1918, fiind  înființat în baza cooperării militareromâno-ruse.

Scopul său declarat și îndeplinit, a fost de a lupta împotriva trupelor germane şi austro-ungare și de a sprijini lupta națională pentru unirea poporului român, servind la constituirea unei rezerve de cadre disponibile pentru a fi încadrate unităților operative din Moldova.

 În total, acest corp a pus la dispoziţia Armatei Române, un efectiv cu puțin peste 10.000 de voluntari.

Al doilea Corp de Voluntari Români a fost constituit în Siberia, unde a cooperat cu  francezii și cehoslovacii  în perioada august 1918 – august 1920. A reprezentat, în fapt, un corp expediționar ale cărui misiuni au fost de a lupta împotriva puterilor centrale, de sprijinire indirectă a unității naționale române și de luptă împotriva regimului bolșevic rus.

A executat o îndelungă retragere prin luptă spre Extremul Orient rus și țărmul Oceanului Pacific şi a avut sarcini grevate de necesități logistice și operaționale deosebite. Efectivul acestuia a variat între, aproximativ, 2.000 și 5.000 de militari.

În august 1918, englezii ocupau oraşul Arhanghelsk din nordul Rusiei, iar câteva săptămâni mai târziu, SUA au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză la Vladivostok, în timp ce alte trupe intervenționiste, britanice și franceze, au fost debarcate în porturile de la Marea Neagră.

Confruntările dintre trupele anglo-americane şi Armata Roşie au avut loc lângă fluviul Dvina și de-a lungul căii ferate Vologda.

După ce Gemania a capitulat şi Marele Război s-a încheiat, soldaţii străini care luptau de partea Albilor au cerut întoarcerea acasă.

În Rusia au murit în acele confruntări aproximativ 210 soldați americani, potrivit unui raport din octombrie 1919.

Lenin a fost surprins de izbucnirea războiului civil și la început a subestimat proporțiile forțelor care se ridicaseră împotriva Rusiei bolşevice, iar primele succese bolşevice din zona Donului l-au făcut să fie prea încrezător.

Grupările care se ridicaseră iniţial împotriva comuniștilor erau conduse în principal de generali contrarevoluționari și aveau de asemenea sprijinul armatelor locale de cazaci, care juraseră credință Guvernului Provizoriu.

Printre cei mai importanți conducători ai luptelor antibolşevice s-au numărat: Alexei Maximovici Kaledin (cazacii de pe Don), Alexander Dutov (Cazacii din Orenburg) și Grigori Mihailovici Semenov (Cazacii din Baikal).
În noiembrie, generalul Mihail Vasilevici Alexeev, fostul comandant suprem țarist, a început să organizeze Armata a Voluntară.(Добровольческая Армия Dobrovolceskaia Armia) în Novocerkassk. Lui i s-au alăturat în decembrie Lavr Gheorghevici Kornilov, Denikin și alții. Ajutați de Kaledin, aceştia  au cucerit Rostovul în decembrie.

Tot în acea perioadă tulbure s-au mai format guvernele naționaliste și conservatoare ale bașkirilor, kîrgîzilor și tătarilor și de asemenea s-a format un Guvern Regional al Siberiei la Omsk.

În septembrie 1918, guvernele antisovietice s-au întâlnit la Ufa și au căzut de acord să formeze un nou Guvern Provizoriu în Omsk, având o conducere colectivă (Directorat) alcătuitătă din cinci membri: trei socialist-revoluționari, (Avxentiev, Boldîrev și Zenzinov) și doi cadeți din parteaPartidului Constituțional Democratic Rus, (Vinogradov și Volgogodskii).
Noul guvern a ajuns repede sub influența Guvernului Regional Siberian și a noului său Ministru de Război, Contraamiralul Alexandr Vasilevici Kolceak.

Pe 18 noiembrie, o lovitură de stat l-a consacrat pe Kolceak ca dictator. Membrii Directoratului au fost arestați, iar Kolceak s-a autopromovat la gradul de Amiral și s-a autoproclamat „Conducătorul Suprem”.
Pentru sovietici, această schimbare nu a fost în principal o problemă militară, ci o victorie politică, deoarece confirma că oponenții lor sunt niște reacționari antidemocratici.

Dar Kolceak s-a dovedit un comandant militar priceput, care după reorganizarea Armatei Populare, a reușit cucerirea orașului Perm și și-au extins controlul în teritoriul deţinut de soviete.
După al cincilea Congres al Sovietelor din iulie, doi socialiști-revoluționari de stânga – Iakov Bliumkin și Nicolai Andreiev – l-au asasinat pe ambasadorul Germaniei la Moscova, contele Mirbach, într-o încercare de a-i provoca pe germani să reînceapă ostilitățile.

Alți socialist-revoluționari de stânga au capturat câțiva bolșevici de frunte și au încercat să ridice unitățile militare ale Armatei Roșii împotriva regimului sovietic.
Sovietele au reușit să înfrângă revoltele locale organizate de socialiștii-revoluționari și de anarhiști.

Lenin personal s-a scuzat pentru asasinat, deși represalii germane erau puțin probabile, datorită luptelor crâncene de pe Frontul de Vest.

S-au efectuat arestări în masă ale socialist-revoluționarilor și, după încă două acte teroriste din 30 august, asasinarea președintelui CEKA din Petrograd, Moisei Urițki, și rănirea lui Lenin, a fost dezlănțuită „Teroarea Roșie”.

Menșevicii și socialist-revoluționarii au fost excluși din soviete și orice persoană suspectă de activități contrarevoluționare a fost întemnițată sau executată fără judecată.
 
După insuccesele în lupta cu trupele germane, Armata Roșie a fost reorganizată sub comanda noului Consiliu Militar Revoluționar condus de Lev Troțki. Unitățile militare pestrițe au fost omogenizate, iar foștii ofițeri au fost reîncadrați în armată ca „specialiști militari”.

În mai 1918, a fost reintrodus serviciul militar obligatoriu, numărul   de militari înrolați fiind de numai 450.000 de oameni. 

În septembrie, Troțki a fost numit șef al noului Consiliu Militar Revoluționar bolşevic al Republicii, cu puteri nelimitate.

După interzicerea celor mai multe ziare nebolșevice, în 1920, la inițiativa lui Lenin, a fost creat Glavlit, organul de cenzură și control prealabil al tipăriturilor. Răspândită printr-o propagandă permanentă, ideologia bolșevică a devenit o normă obligatorie. Totodată, a fost instituit monopolul asupra puterii, economiei, culturii și ideilor, precum şi teroarea ca mijloc uzual al guvernării. 

La sfârșitul Războiului Civil, Rusia Sovietică era vlăguită și ruinată. Seceta din 1920 și 1921 și foametea au amplificat dezastrul. Războiul a provocat aproximativ 9 milioane de victime, numai după câțiva ani de la nesângeroasa Revoluție din Octombrie.

Alte milioane de oameni au fost ucise prin efectele indirecte ale războiului.
Totodată, mai multe milioane de oameni au părăsit Rusia prin Orientul Îndepărtat, sau pe alte căi – pentru a scăpa de ravagiile războiului, de foamete sau de excesele vreuneia dintre facțiunile aflate în luptă. 
În urma războiului civil cea mai mare parte a economiei Rusiei s-a prăbușit până la un nivel nemaiîntâlnit până atunci.

Industria privată și comerțul particular au fost scoase în afara legii, iar statul proaspăt înființat (și instabil pe deasupra) nu a putut conduce economia la scară națională.

S-a estimat că producția totală a minelor și fabricilor s-a prăbușit la 20% din producția de dinainte de război, iar în alte sectoare importante s-au văzut scăderi și mai mari.

De exemplu producția de bumbac a scăzut la 5%, iar cea de fier la 2% din cea de dinainte de război.

Numai teroarea i-a permis lui Lenin să se mențină la putere și să-și impună programul de „comunism de război”, care prevedea măsuri radicale: suprimarea proprietății private, a moștenirilor, a comerțului privat, a monedei; instaurarea economiei planificate și a muncii obligatorii. Acest plan a ruinat țara, a cărei producție industrială a scăzut de la indicele 100 în 1913 la indicele 12 la începutul anului 1921, în timp ce inflația a explodat, trecând de la indicele 100 în 1913 la 64 de milioane în 1923, iar recolta de cereale a scăzut de la 78,2 milioane de tone în 1913 la 48,2 milioane de tone în 1920.
Țăranii au răspuns la rechiziții prin refuzul de a mai lucra pământul. Până în 1921, suprafața cultivată a scăzut la 62% faţă de perioada țaristă, iar recoltele reprezentau numai 37% din ceea ce era normal să se obțină.

Rata de schimb a dolarului a scăzut de la 2 ruble în 1914 la 1.200 ruble în 1920.

La 19 mai 1922, Lenin a cerut lichidarea Bisericii Ortodoxe. În mai, același an, el a pus în practică un plan de expulzare a scriitorilor și profesorilor, care susțineau contrarevoluția, și a dat directive pentru redactarea unui Cod Penal, de care revoluţionarii aveau nevoie la organizarea proceselor penale trucate.

Cu prețul unor mari suferințe pentru popor, printre care și teribila foamete care a lovit țărănimea în 1920-1922, bolșevicii au învins în războiul civil în 1921.

Încheierea războiului cdivil a permis convocarea primului Congres al sovietelor din republicile sovietice, care, pe 30 decembrie 1922, a adoptat declarația cu privire la crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
Deși Rusia a reușit să se refacă și chiar  să obțină creșteri rapide în vremea lui Stalin, efectele combinate ale războiului mondial şi ale Războiului Civil au lăsat urme de neșters în societatea rusească și au avut un efect negativ continuu asupra regimului sovietic.

Azi, se foloseşte în mod curent denumirea de Revoluția din Octombrie,   deși istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluție populară a acestei lovituri de stat, iar expresia Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (M.R.S.O.) mai este folosită doar de partidele comuniste și troțkiste, inclusiv de comuniștii ruși.

 

 

 

 

File:Milrevkom proclamation.jpg

 

Foto Wikipedia.ro : Afiş prin care Comitetul Militar Revoluționar de la Petrograd anunță înlăturarea guvernului provizoriu.

 

 

Evenimentul a fost considerat începutul unei perioade de peste 70 de ani de comunism, care a durat până în ziua de 25 decembrie 1991, dată la care  Uniunea Sovietică a încetat să existe oficial.

 

 

Foto: Marinari revoluţionari ruşi

 

Ultimul act al transferului de putere de la URSS -ul muribund la Rusia, care se declarase stat suveran la 12 iunie 1990, a fost făcut în momentul predării de către Gorbaciov a servietei cu codurile pentru lansare rachetelor nucleare, către noul președinte rus, Boris Elțîn.

Începând din 2005, în Rusia este marcată la 4 noiembrie, „Ziua Unităţii Poporului”, care a înlocuit ziua de 7 noiembrie, sărbatoarea naţională legată de Revoluţia Bolșevică din 1917.

4 noiembrie 1612 a fost data eliberării Moscovei de cotropitorii polonezi, într-o perioadă în care această ţară  se afla într-o situație economică dificilă, agravată de anii de foamete 1601-1603 . La chemarea negustorului Kuzma Minin din Nijni Novgorod și cneazului Dmitrii Pojarski s-a  strâns o armată populară care a declanşat lupta împotriva invadatorilor polonezi.
 Pe 4 noiembrie 1612, milițiile populare conduse de Kuzma Minin și Dmitri Pojarski au luat cu asalt cartierul Kitai-Gorod, eliberând Moscova de oștirile poloneze. In istoria ruşilor, Minin și Pojarski sȋnt cunoscuți ca  salvatori ai Patriei.
 
După eliberarea Moscovei de invadatorii străini, aici au sosit reprezentanţi din toate colțurile țării, pentru a alege un nou țar.

În urma discuțiilor purtate, a fost ales boierul Mihail Feodorovici Romanov, în vârstă de 16 ani, care a devenit astfel primul țar al dinastiei Romanov care avea să domnească neîntrerupt timp de 300 de ani, până pe 2 martie 1917, când  împăratul  Nicolae al II-lea Romanov a abdicat.

Bolşevicii l-au dus pe ţar şi pe familia lui în Tobolsk, în Siberia, în august 1917, unde au rămas pe durata Revoluţiei din Octombrie, ca mai apoi să fie mutaţi de guvernul bolşevic într-un oraş controlat de Armata Roşie, Ecaterinburg, în regiunea Sverdlovsk din estul munţilor Urali.  

În noaptea de 16-17 iulie 1918, în urma unui ordin secret dat de Lenin, conducătorul revoluţionarilor bolşevici, ţarul a fost executat prin împuşcare împreună cu membrii familiei imperiale.

Mulţi istorici au văzut în această execuţie o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolşevic, Alexandr Ulianov, în urma participării acestuia la un complot eşuat de asasinare a ţarului Alexandru al III-lea în 1887.

Ţarul Nicolae al II-lea, soţia sa Alexandra, cele patru fiice ale lor – marile ducese Anastasia, Maria, Olga şi Tatiana -, fiul lor, ţareviciul Alexei, şi patru servitori ai familiei imperiale au fost asasinaţi în pivniţa unei case din Ekaterinburg.

Într-o noapte, ei au fost puşi să se alinieze, ca pentru o fotografie de familie, iar un pluton de execuţie bolşevic i-a ucis, potrivit declaraţiilor unor martori. Aceia care nu au murit imediat, au fost ucişi cu baionetele.

Cuplul imperial şi trei dintre fiicele lor au fost reînhumate în mod oficial pe 17 iulie 1998 – în ziua în care s-au împlinit 80 de ani de la asasinarea lor.

Ei fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000.

 

 

Familia Romanov

Foto: Familia Romanov

 

 

Biserica Ortodoxă Rusă, care a canonizat familia Romanov şi-a exprimat îngrijorarea faţă de autenticitatea rămăşiţelor familiei imperiale analizate de oamenii de ştiinţă şi a făcut presiuni pentru redeschiderea cazului.

În 2008, Curtea Supremă din Rusia a reabilitat familia ultimului ţar rus, Nicolae al II-lea, stabilind că membrii acesteia au fost victime ale represiunii politice a bolşevicilor, un gest simbolic pe care descendenţii familiei imperiale îl reclamau de multă vreme.

Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov a fost ultimul împărat al Rusiei şi a domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917.

Încă de la primele ore ale zilei de 25 octombrie/7 noiembrie, și până în zilele noastre, numeroși actori și comentatori ai evenimentelor au considerat „Revoluția din Octombrie” ca fiind în realitate pur şi simplu o lovitură de stat executată de către o minoritate hotărâtă și organizată.

L’Humanité, principalul cotidian socialist francez al vremii, scria despre „lovitura de stat din Rusia”, care i-a adus la putere pe Lenin și pe „maximaliști”.
Istoricul Alessandro Mongili constata și el că, în următorii ani, bolșevicii înșiși nu se fereau să vorbească între ei despre „lovitura de stat” din octombrie (perevorot).

În autobiografia sa, Troțki folosea alternativ termenii „insurecție”, „cucerirea puterii” și „lovitură de stat”, iar comunista germană Rosa Luxemburg vorbea deschis despre „lovitura de stat din octombrie”. 

Propaganda ṣi istoriografia comunistă avea să numească mai târziu această lovitură de forţă bolşevică “Marea Revoluṭie Socialistă din Octombrie”, aceasta fiind  timp de zeci de ani după aceea sărbătorită la 7 noiembrie cu trâmbiṭe ṣi surle, pretutindeni în lumea socialistă.

S-au scris milioane de texte ridicole, poezii ṣchioape ṣi cântecele puerile, toate de acelaṣi tip: 

„Atâta lume azi se veseleṣte/ Şi roṣii ateaguri prind a fâlfâi/ Te salutăm voios pioniereṣte/ A lui noiembrie minunată zi./ Cu-atâtea noi ṣi-atâtea mândre fapte/ În pasul viu al cântecelor noi/ Te-ntâmpinăm cu drag noiembrie ṣapte/ Că drag ne eṣti oricăruia din noi.”

 

 

 

 

07/11/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

13 decembrie 1941 – Ungaria declara război Statelor Unite ale Americii

   

 

 

Hull-Cordell-LOC.jpg

 

Foto: Cordell Hull (n. 2 octombrie 1871 – d. 23 iulie 1955), Secretar de Stat al Statelor Unite între 1933 și 1944.

 

Ambasadorul maghiar la Washington a fost instruit de guvernul de la Budapesta să înmâneze pe 13 decembrie 1941, declaraţia de război a Ungariei împotriva Statelor Unite.

Secretarului de Stat al SUA, Cordel Hull, nu s-a reţinut în timpul întrevederii, după primirea declaraţiei de război, să-l ia peste picior pe reprezentantul Ungariei.  

–      ” Ungaria, Ungaria… sunteţi o republică? l-a întrebat Cordel Hull.
–        Nu, domnule, suntem un regat.
–        Zău? Şi cine e regele vostru?
–        Nu avem un rege, ci doar un regent, Amiralul Horthy.
–        Un amiral? Prin urmare, aveţi o mare flotă.
–        Nu, nu avem flotă deloc, din moment ce n-avem ieşire la mare.  
–        Curios: un regat fără rege şi un amiral fără flotă! Deci, de ce ne declaraţi război? Ne urâţi?
–        Nu. Noi urâm România.
–        Atunci de ce nu declaraţi război României?
–        Imposibil! Sunt aliaţii noştri.” 

06/11/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: