CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DOCUMENTE CARE ATESTĂ CĂ „marele” revoluţionar comunist rus VLADIMIR ILICI LENIN a murit în urma unui sifilis

Foto: Lenin în ultimele sale zile de viață

Lenin, „marele” revoluţionar comunist a murit infectat de sifilis de o prostituată franceză. Cum a dispărut boala sa din dosarul lui medical?

La vârsta de 53 de ani, a decedat Vladimir Ilici Lenin (Ulianov), revoluţionar comunist (n. 22 aprilie 1870), lider al partidului bolşevic din Rusia, autor al doctrinei care-i poartă numele.

Sănătatea liderului sovietic era deteriorată, în urma eforturilor depuse în timpul Revoluţiei din 1917 şi a unei tentative de asasinat, scrie https://timpul.md.

De la sfârşitul lui 1921, liderul bolșevic rus a suferit o serie de atacuri fizice catastrofale, care i-au indus progresiv starea de paralizie.

În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral, care i-a paralizat partea dreaptă a corpului, moment ce a coincis cu un declin al rolului său în guvern.

După al doilea atac cerebral, din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcţiile politice, pentru că, după al treilea atac, în martie 1923, să rămână ţintuit la pat şi incapabil să mai vorbească.

Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La scurt timp după deces, au început să circule zvonuri potrivit cărora ar fi suferit de sifilis. 

”Medicii au fost forţaţi să îşi ţină secrete opiniile”

Liderii sovietici au făcut eforturi semnificative pentru a acoperi motivele reale ale comportamentelor dezordonate şi a izbucnirilor bruşte de furie avute de Lenin înaintea morţii sale, în 1924.

În 2009, scriitoarea britanică Helen Rappaport a descoperit la Universitatea Columbia din New York, nişte documente care dovedeau că decesul lui Vladimir Ilici Lenin a fost cauzat de sifilis, o boală cu transmitere sexuală, şi nu de atac de cord.

Ea spune că există probe care indică faptul că moartea lui Lenin a survenit ca urmare a unui neurosifilis (endartitis luetica), o formă de sifilis care afectează creierul.

Scriitoarea vorbește despre documente redactate de savantul rus Ivan Pavlov, aflate la universitatea americană care relevă adevărata natură a bolii lui Lenin.

Pavlov, laureat al premiului Nobel şi faimos pentru lucrările sale de condiţionare comportamentală, a afirmat că „revoluţia a fost făcută de un nebun căruia sifilisul îi afectase creierul”.

Rappaport, care a scris mai multe cărţi despre istoria Rusiei, crede că este posibil ca Lenin să se fi infectat cu sifilis după ce a înteţinut relaţii sexuale cu o prostituată pariziană, în 1902.

Oficial, sovieticii au pus oficial comportamentul instabil al lui Lenin pe seama arterosclerozei,cerebrală combinată cu un al patrulea atac cerebral, boală care afectează creierul şi pe care sifilisul o imită în ceea ce priveşte simptomele.

Rappaport susţine că boala l-a făcut pe Lenin ca, înaintea morţii, să fie „un personaj confuz şi neajutorat, cu greutăţi în exprimare şi cu o privire nebună şi fixă”.

18/09/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ULTIMII APĂRĂTORI AI BERLINULUI în fața Armatei Roșii au fost luptători ai unor unități de elită formate din străini…

Berlin. Mai 1945. Legionarii germani prizonieri își depun armele în fața soldaților sovietici/ Foto: russian7.ru

Cum au apărat legionarii străini Berlinul de Armata Roșie

La 16 aprilie 1945, Armata Roșie a început operațiunea strategică pe direcția Berlin. Ofensiva s-a derulat pe tot frontul.

La 25 aprilie, unități ale Frontului 1 Ucrainean și ale Frontului 1 Belarus au închis linia de încercuire din jurul capitalei celui de-al Treilea Reich. Orașul apărat de naziști era plin de buncăre de piatră pe șase etaje, cazemate, fortificații, tancuri îngropate în pământ și clădiri fortificate, scrie revista scrie revista ”Mejdunarodnaia jisn”, preluată de //www.vestidinrusia.ro.

Operațiunea a durat două săptămâni și s-a încheiat la 2 mai cu capitulararea garnizoanei Berlinului, când trupele Armatei Roșii au pus stăpânire în totalitate pe citadela hitleriștilor.

Cucerirea Berlinului a fost urmată de predarea în masă, pe majoritatea fronturilor, a ceea ce mai rămăsese din Wehrmacht și din trupele SS. Pe durata Operațiunii Berlin, trupele sovietice au înfrânt 70 de divizii de infanterie și 23 de divizii motorizate și de tancuri ale inamicului, au distrus o mare parte a aviației Wehrmacht-ului, au capturat până la 11.000 de arme și aruncătoare de mine, peste 1500 de tancuri și tunuri de asalt, 4500 de avioane și au luat prizonieri circa 480.000 de oameni.

Cine au fost cei care au apărat Berlinul de soldații sovietici în aprilie – mai 1945? Cu excepția berlinezilor, adunați de Goebbels (Joseph Goebells, 1897-1945, ministrul propagandei publice al regimului nazist, din 1933 până în 1945 – n.r.) în 200 de batalioane formate din Volkssturm (miliția populară germană – n.r.), brigăzi de femei, rezerviști, profesori și cursanți ai școlilor de cadeți ale SS, din personalul Statelor majore și al direcțiilor SS, apărarea Berlinului pe direcțiile sudică și vestică a fost susținută de cel mai bine pregătite divizii Waffen-SS.

Lângă Berlin a fost formată Armata a 11-a Panzer, în componența căreia au intrat toate unitățile SS din garnizoara orașului care reușiseră să se salveze, dar cea mai mare subunitate a trupelor SS cu care au trebuit să lupte soldații Armatei Roșii, a fost divizia SS ”Nordland”.

Numele complet al acestei unități a trupelor SS a fost Divizia a XI-a de tancuri și infanterie de elită de voluntari ”Nordland”. Apărătorii Berlinului din componența acestei divizii, formată încă din 1943, au fost, în special, voluntarii din Danemarca, Olanda și Norvegia.

Din luna septembrie a acelui an, divizia a acționat în Croația, în operațiuni de represalii împotriva partizanilor iugoslavi, dar, deja din noiembrie 1943, a început transferul unităților diviziei în sectorul Oranienbaum al frontului sovieto-german.

În ianuarie 1944, această subunitate a luptat, lângă Leningrad, ca parte a Grupului de Armate ”Nord”. Doar în timpul blocadei orașului de pe Neva, unitățile Armatei Roșii au ucis 2000 de soldați și ofițeri ai trupelor SS din Danemarca și 1200 din Norvegia.

Divizia Waffen ”Nederland”/ Foto: history.doc.ru

Între 27 aprilie și 1 mai 1945, resturi ale acestei divizii de 11.000 de oameni au participat la apărarea clădirii Cancelariei Riech-ului din centrul Berlinului și au fost zdrobiți de unitățile Armei Roșii. SS-iștii diviziei rămași în viață și luați prizonieri s-au dovedit a fi o gloată formată din cetățeni din Scandinavia, Polonia și Cehoslovacia, etnici germani din Croația și letoni din URSS. Divizia SS olandeză ”Nederland”, ce număra până la 5200 de oameni, a fost lichidată de Armata Roșie în aprilie 1945, lângă Berlin.

În total, în anii de război au fost luați prizonieri 4729 de olandezi, 7006 de danezi, 5878 de norvegieni, 601 de suedezi. Iar 6033 de flamanzi și 2812 de valoni din Divizia SS ”Valonia” au fost luați prizonieri în aprilie 1945. Această divizie în sine, formată din belgieni, luxemburghezi, francezi și spanioli, a luat parte la lupte pe Frontul de Est și a fost distrusă la Schwerin și Brandenburg.

De unitățile Armatei Roșii în plină ofensivă, Berlinul a fost apărat și de legionarii din Divizia SS franceză ”Charlemagne” (”Marele Charles”).

Divizia a 33-a franceză ”Charlemagne” a fost formată cu trei luni înainte de sfârșitul războiului și era alcătuită, în principal, din cetățeni francezi. Dar după primele lupte din Pomerania, din 7000 de oameni câți au fost la început, au rămas nu mai mult de 1000 de soldați și ofițeri.

La 10 aprilie, Comandamentul ”Charlemagne” a efectuat un sondaj, care a arătat că 75% dintr-un batalian și doar jumătate din altul au decis să lupte până la capăt ”împotriva bolșevicilor”.

În noaptea de 23 aprilie, batalionul de asalt ”Charlemagne” a fost chemat la Berlin și, la bordul a nouă camioane, a plecat, traversând suburbiile nord-vestice, să apere capitala Reich-ului.

Berlin. Aprilie 1945. Divizia SS franceză ”Charlemange”

Batalionul a fost împărțit în patru companii de pușcași a câte 60-70 de oameni fiecare și a fost trecut sub comanda Hauptsturmführer-ului (căpitan, n.r.), Henri-Joseph Fene. După care, batalionul SS de atac ”Charlemagne” a pornit, sub un bombardament sovietic susținut, spre est de Berlin, unde a intrat în luptă cu unități ale Armatei Roșii.

Retrăgându-se, treptat, spre centrul orașului, SS-iștii francezi au luat parte la luptele de la Cancelaria Reich-ului, de la Reichstag și din cartierul clădirilor guvernamentale, provocând pierderi grele unităților sovietice. Numai într-o singură zi de lupte, la 28 aprilie, din totalul de 108 tancuri sovietice distruse la Berlin, francezii din ”Charlemagne” au făcut praf 62 de unități.

Ultimul punct de comandă al diviziei a fost un vagon devastat, luminat cu lumânări și situat în pavilionul subteran al stației de metrou Stadtmitte, din apropierea Cancelariei Reich-ului. La 1 mai, francezii au continuat să apere acest obiectiv și să lupte pe Leipzigstrasse, în jurul Ministerului Aviației și pe Postdamerplatz. În dimineața zilei de 2 mai, în urma anunțului privind capitularea capitalei germane, ultimii 30 de combatanți ai ”Charlemagne” din cei 300 veniți la Berlin au părăsit buncărul Cancelariei Reich-ului.

Împreună cu francezii, Reichstag-ul a fost apărat și de SS-iștii estonieni. În plus, alături de ”Charlemagne”, la apărarea Berlinului au participat lituanieni, letoni, spanioli și unguri din resturile unităților SS naționale, nimicite de Armata Roșie.

La 29 aprilie 1945, pentru distrugerea mai multor tancuri sovietice, Untersharführer-ul Eugene Valaud, un tânăr parizian din divizia SS ”Charlemagne”, a fost decorat cu ordinul ”Cavaler al Crucii”, devenind, astfel, unul dintre ultimii cavaleri ai ordinului. La 2 mai, cu o lună înainte de împlinirea vârstei de 22 de ani, Valaud a murit pe străzile Berlinului. Comandantul unui batalion din divizia ”Charlemagne”, Haupsturmführer-ul Henri Fene, scria în memoriile sale: ”În Berlin există Strada Franceză și Biserica Franceză. Ele au fost numite astfel în cinstea hughenoților care au fugit de opresiune religioasă și s-au stabilit în Prusia, la începutul secolului al XVII-lea, ajutând la construcția capitalei. La mijlocul secolului al XX-lea, alți francezi au venit să apere capitala, construită cu ajutorul strămoșilor lor”. Uite așa – sincer și fără supărări.

În cartea istoricului britanic Chris Bishop, dedicată formațiunilor străine ale trupelor SS, sunt prezentate date din care reiese că francezii aflați în slujba germanilor erau mai mulți decât reprezentanții oricărei alte țări occidentale. Astfel, în aceste unități au fost peste 140.000 de oameni veniți din Alsacia și Lorena, alți 150.000 au fost mobilizați în Organizația Todt și încă 25.000 au lucrat pentru Marina militară a Germaniei în porturile din Bretagne și din Golful Biscaia. Au fost 34.000 de voluntari direcți care doreau să se alăture Wermacht-ului și SS-ului.

Cerul Berlinului era apărat împotriva aviației sovietice de letoni – piloții Escadrilei 54 de avioane de atac ”Grünhertz” (”Inimă verde”). Printre membrii escadrilei s-a aflat unul dintre cei mai prolifici ași ai aerului, Walter Novotny, având grijă de legionarii letoni, care au continuat să se bată pentru al Treilea Reich chiar și atunci când naziștii germani în persoană au încetat lupta.

La 1 mai, Batalionul al XV-lea al Diviziei Letone SS de grenadieri sub comanda Obersturmführer-ului leton Atis Neilands a continuat să apere Cancelaria Reich-ului și a capitulat abia la 3 mai, în zona Ministerului Transporturilor Aeriene al Germaniei. Cu mai mult de 50 de ani mai târziu, despre acest episod al bătăliei pentru Berlin va povesti cu mândrie un alt legionar leton, Aivars Petersons, care a publicat o carte intitulată ”Trebuie să ne întoarcem. Letonii, ultimii apărători ai Berlinului”.

Astăzi, neo-naziștii ucraineni sunt foarte mândri de participarea strămoșilor lor la apărarea Berlinului. La 25 septembrie 1944, Bandera, Stețko și Melnik (Stepan Bandera, 1909-1959, lider al Organizației Naționaliștilor Ucraineni – OUN; Iaroslav Stețko, 1912-1986, prim adjunctul liderului OUN; Andrei Melnik, 1890-1964, militar, n.r.) au fost eliberați, alături de alți 300 de naționaliști ucraineni din OUN, din lagărul de concentrare Sachsenhausen, din apropierea Berlinulului.

La începutul anului 1945, Bandera și Melnik au primit din partea conducerii germane ordin să-i adune pe toți naționaliștii ucraineni în zona Berlinului pentru a apăra orașul în fața ofensivei Armatei Roșii. Stepan Bandera a organizat subunitățile ucrainene din componența Volkssturm, el însuși fugind la Weimar.

În plus, în zona Berlinului au acționat aproximativ 2500 de oameni care făceau parte din mai multe grupuri ucrainene de apărare antiaeriană. Pe lângă ei, jumătate din Compania a III-a a Regimentului 87 de Grenadieri SS ”Kurmark” era reprezentată de naționaliștii și rezerviștii ucraineni din Divizia a XIV-a de Grenadieri ai trupelor SS ”Galicia”, care s-au acoperit de rușinea comiterii de crime de război pe Frontul de Est.

Trebuie recunoscut faptul că, în momentul prăbușirii celui de-al Treilea Reich, în rândurile regimentului SS ”Kurmark” au luptat umăr la umăr cu nemții nu doar ucraineni, ci și ruși. Trei unități din SS s-au dovedit a fi din Belarus, 4 – din Letonia, iar în februarie 1943 a fost formată, din soldați de naționalitate estoniană, Divizia a 20-a SS de voluntari.

În timpul războiului, de partea naziștilor au luptat aproximativ 2 milioane de oameni din rândul cetățenilor altor țări și popoare. Cu ei au fost formate 59 de divizii, 23 de brigăzi, câteva regimente, legiuni și batalioane separate.

Chiar la Berlin, Armata Roșie s-a confruntat cu rezistența unităților SS-iștilor din 15 state.

Unul dintre participanții francezi la acele lupte împotriva trupelor sovietice scria, mai târziu: ”Aici, pentru o ultimă întâlnire, s-a adunat întreaga Europă”.

Pe durata Operațiunii Berlin, 78200 de ostași din Armata Roșie au fost uciși, iar alți 274000 au fost răniți.

11/09/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Un comentariu

20-21 august 1968: TRUPELE SOVIETICE ȘI ALE ALTOR 4 STATE DIN PACTUL DE LA VARȘOVIA AU INVADAT CEHOSLOVACIA CARE SE ANGAJASE PE CALEA REFORMĂRII SOCIALISMULUI

Foto: 21 august 1968- Tancuri sovietice la Praga

La începutului anului 1968, conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost preluată de Alexander Dubček, care, deși era un comunist convins, considera că sistemul socialist putea exista într-o atmosferă de libertate individuală.

Această doctrină contravenea însă total liniei centralizatoare autoritare a URSS, scrie RFI România, preluată de https://tribuna.us.

În urma lansării de către Partidul Comunist din Cehoslovacia în luna aprilie 1968,a programului de democratizare și reforme care includea o libertate mărită a presei și posibilitatea acceptării unei guvernări multipartinice, a început ceea ce istoria a consemnat drept Primăvara de la Praga.

Leonid Brejnev, primul secretar al Partidului Comunist sovietic, era îngrijorat de reformele cehoslovace, care ar fi putut în viziunea acestuia, să slăbească poziția blocului comunist în plin Război Rece și de aceea, pentru a elimina ceea ce credea el a fi pericolul ca Republica Socialistă Cehoslovacă să iasă de sub influența sovietică, a decis luarea unor măsuri caracteristice regimului său dictatorial.

Pe 21 august 1968, cca. 250000 de soldați ai Armatei Roșii și ai altor patru țări din Pactul de la Varșovia – Polonia, Ungaria, Germania de Est și Bulgaria – au cotropit teritoriul cehoslovac, această intervenție militară fiind oficial numită ”Operațiunea Dunărea”.

O absență notabilă de la invazie, cu ecouri internaționale puternice, a fost cea a României, al cărei lider, Nicolae Ceaușescu (foto), a condamnat cu hotărâre într-o cuvântare istorică din balconul Comitetului Central al PCR din București, acțiunea sovietică.

De asemenea, a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, Republica Populară Albania, care s-a și retras din Pactul de la Varșovia luna următoare. 

În dimineața zilei de 21 august, parașutiștii sovietici au tăiat liniile telefonice ale clădirii sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac din Praga, Alexander Dubček și mulți dintre colaboratorii săi au fost arestați imediat de KGB și duși la Moscova, unde au fost ținuți într-un loc secret și interogați zile întregi.

Pentru a-l înlocui, era nevoie de acordul președintelui republicii, generalul Svoboda, însă acesta a refuzat iar Comitetul Central al partidului comunist s-a declarat, de asemenea, favorabil lui Dubček.

Mass-media a refuzat să se pună în slujba ocupantului, iar armata și poliția au rămas fidele conducătorilor Partidului.

Atacului armatelor Pactului de la Varșovia s-a lovit de opoziția populației și de uriașe manifestații de stradă în sprijinul guvernului lai Aleksander Dubcek în timpul cărora 137 de civili cehoslovaci și-au pierdut viața și 500 au fost grav răniți.

Brejnev a trebuit să accepte aceste realități și a renunțat la ideea de a înlocui imediat echipa reformatoare de la Praga cu una prosovietică.

Deși prezidiul cehoslovac a declarat în noaptea invaziei că trupele pactului de la Varșovia au trecut granița fără știrea guvernului cehoslovac, presa din Blocul de Est a publicat o cerere nesemnată a unor lideri ai partidului și statului cehoslovac care solicitau „ asistență imediată, inclusiv pentru forțele armate ” din partea țărilor comuniste frățești din Pactul de la Varșovia.

 La al XIV-lea Congres al PC Cehoslovac, desfășurat în secret imediat după invazie, s-a subliniat că niciun membru al conducerii sale nu ceruse o intervenție armată.

La acea vreme, un număr de comentatori afirmau că scrisoarea respectivă era falsă sau inexistentă.

Pe 23 august, au început la Moscova negocierile între sovietici și generalul Svoboda, care îi avea alături pe Dubček și  pe alți lideri ai Partidului Comunist din Cehoslovacia.

În această perioadă, politica externă a Uniunii Sovietice urma liniile dictate de așa-numita doctrină Brejnev .

Conducătorii liberali rămâneau în funcții, dar trebuiau să facă o serie de concesii importante. De asemenea, trupele sovietice rămâneau în staționare temporară pe teritoriul cehoslovac.

La 27 august, Dubček s-a întors la Praga împreună cu majoritatea reformatorilor și și-a ocupat funcția de prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac până la 17 aprilie 1969, când a fost înlocuit de Gustáv Husák

Reformele au fost anulate, partidul a fost epurat de membrii adepți ai unui așa zis ”socialism cu fața umană”și a fost aplicată o cenzură strictă.

Invazia a reușit să oprească pentru o vreme procesul de liberalizare promovat de Alexander Dubček odată cu primăvara de la Praga și a întărit supremația aripii autoritare din cadrul Partidului Comunist din Cehoslovacia (KSČ).

05/09/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: