CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1 septembrie 1939 – S-a declanşat cel de- Al Doilea Război Mondial. VIDEO

 

 

 CINE A DECLANŞAT CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ?

 

 

Războiul mondial a izbucnit la 1 septembrie 1939, când Polonia a fost atacată din trei părţi, din Germania şi din Cehoslovacia ocupată.

În conformitate cu înţelegerile secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop încheiat la 23 august 1939, care împărţea Europa Răsăriteană între Germania nazistă şi URSS, Armata Roşie sovietică a invadat la rândul său Polonia pe la spate, la 17 septembrie, iar la 22 septembrie această ţară a fost silită să capituleze, teritoriul sau fiind împărţit între Germania si URSS.

Apoi trupele sovietice au defilat victorioase cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk.  

Franţa şi Anglia şi-au onorat obligaţiile ce le aveau faţă de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie).

Australia şi Noua Zeelandă au declarat război în aceeaşi zi, dar datorită diferenţelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii.

Canada a  intrat în război cu Germania o săptămână mai târziu, (10 septembrie).

Polonia, care reuşise doar o mobilizare parţială, având militarii echipaţi cu arme învechite, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ imediat din partea englezilor şi francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul superior  numeric, al armamentului şi tacticilor , care pusese în practică conceptul de război fulger („Blitzkrieg”), bazat pe tancuri şi aviaţie.

Aliatele Poloniei, Franţa şi Anglia au avut  câteva ciocniri izolate cu trupele Germaniei naziste, în timpul aşa numitului „război ciudat” care a durat până la capitularea Poloniei: scufundarea cuirasatului Royal Oak în rada bazei navale de la Scapa Flow şi bombardamentele Luftwaffe făcute asupra bazelor navale Rosyth şi Scapa Flow.

Cuirasatul Admiral Graf Spee al Kriegsmarine (Marina germană de război) a fost scufundat în apele Atlanticului de Sud, după bătălia de la River Plate.

În tot acest timp, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”.

La scurt timp după ce a fost semnat Pactul sovieto-german Ribbentrop- Molotov, şi după ce a înfrânt Polonia, Germania a încheiat cu Italia lui Mussolini şi  Japonia, pe 27 septembrie 1939,  un Pact Tripartit, alianţa primind numele de „Axa”.  

Axa a fost la început  o alianţă între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, care s-a extins mai apoi, pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Răsăriteană precum România şi Bulgaria.

Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul de Răsărit.

Printre forţele expediţionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy (Franţa ocupată), Olandei, Belgiei, Spaniei (deşi  era o ţară neutră), precum şi unităţi formate din ruşi şi ucraineni  sub comanda generalului Andrei Vlasov (vlasoviştii).

Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul), Franţa şi Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi China.

 Uniunea Sovietică pretinde până în ziua de azi că a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România) pe 22 iunie 1941, dată la care a intrat în cel de-al doilea război mondial.

Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial  a început pe 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, iar Uniunea Sovietică s-a alăturat invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică pretinde că a participat la război abia din 22 iunie 1941!

Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939 nu au participat la al Doilea Război Mondial şi totuşi Uniunea Sovietică pretinde că nu are nici o responsabilitate cu privire la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial!

 În istoriografia rusă (şi nu numai!) în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică este considerată… neutră!

Aproape doi ani de „neutralitate” în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ!

A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cotropească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre.

Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei, începând ceea ce avea să se numească „războiul de iarnă”, încheiat în martie 1940.  

Cu toată rezistenţa sa eroică, Finlanda a fost nevoită să cedeze agresorului sovietic aproximativ 10 % din teritoriul naţional şi cca 20 % din capacităţile sale industriale.

Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri, prin care a impus instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina.

România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.

Uniunea Sovietică îşi motivează „neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus. După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.

Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941. Şi totuşi Uniunea Sovietică a fost neutră, iar Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

1941: Războiul devine global

 

Guvernul iugoslav a cedat presiunilor italo-germane şi a semnat, la 25 martie 1941, Pactul Tripartit. Au urmat demonstraţii anti-puterile Axei în ţară şi o lovitură de stat care a înlocuit, la 27 martie 1941, guvernul cu un altul pro-Aliaţi.

Forţele lui Hitler au invadat Iugoslavia şi Grecia.

Operaţiunea militară a Axei îndreptată împotriva Iugoslaviei, declanşată pe 6 aprilie 1941.

Conflictul s-a încheiat cu predarea necondiţionată a Armatei regale iugoslave pe 17 aprilie 1941, ocuparea ţării de către puterile Axei şi crearea Statului Independent al Croaţiei.

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului şi forţelor poloneze înfrânte de coaliţia sovieto- nazistă, spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaţilor de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria şi Bulgaria), România şi-a schimbat alianţele, odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu.

Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. 

Hitler a trimis, tot pe 6 aprilie 1941, armata germană să-i sprijine pe italieni în războiul de cucerire a Greciei, scopul fiind acela de a-i împiedica pe englezi să creeze şi să consolideze un front strategic sudic.

Trupe britanice aduse din Africa de nord în Grecia, dar au eşuat în încercarea de a preveni cucerirea acestei ţări de către Axă, fiind apoi evacuate în grabă.

La 20 mai 1941 a început Bătălia pentru Creta, prin desantarea (cu ajutorul planoarelor) a vânătorilor de munte şi a paraşutiştilor (Fallschirmjäger) germani. 

Aliaţii au decis, după o săptămână de lupte, că apărarea insulei nu mai era cu putinţă, 17.000 de soldaţi ai Commonwealthului trebuind să fie evacuaţi.  

Pierderile germanilor au fost atât de ridicate, încât Hitler a luat hotărârea să nu mai aprobe vreodată un desant aerian.

Generalul Kurt Student avea să spună mai târziu: „Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani”.  

În iunie 1941, forţele Aliaţilor anglo-americani au invadat Siria şi Libanul, aflate sub mandatul guvernului colaboraţionist francez de la Vichy, cucerind Damascul pe 17 iunie (Campania Siria-Liban).

În acelaşi timp, armatele germano-italiene din Africa de nord conduse de Rommel au avansat cu rapiditate către est, asediind portul maritim de importanţă vitală Tobruk.

În ciuda rezistenţei îndârjite, trupele britanico-australiene au fost respinse până la El Alamein.

La 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanşat Operaţiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice – cea mai mare invazie din istoria omenirii.

Numit de propaganda sovietică „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, acesta a început prin atacul-surpriză al armatelor de panzere (tancuri) germane, care au încercuit şi distrus cea mai mare parte a armatelor sovietice din vest, capturând sau ucigând sute de mii de oameni.

Armata Roşie a aplicat tactica pământului pârjolit în retragerea către zona de stepă a Rusiei Europene, pentru a câştiga timp şi pentru a suprasolicita liniile de aprovizionare germane. Intreprinderile industriale au fost demontate şi mutate în zona Munţilor Urali şi în Siberia, în afara razei de acţiune a bombardierelor naziste.

Armatele germane au început atacul pe trei direcţii: spre nord, pentru capturarea oraşului Leningrad, către sud, pentru cucerirea Ucrainei, a zonelor bogate în petrol din Caucaz şi a oraşului Stalingrad şi către centru, pentru cucerirea capitalei sovietice, Moscova.  

Armata germană nu a fost însă pregătită să ducă un război de lungă durată, fiind obligată să lupte în condiţiile iernii ruseşti.

Contraatacurile sovietice i-au zdrobit pe germani în suburbiile Moscovei, debandada trupelor germane fiind cu greu evitată. Aceasta a fost prima mare înfrângere a Wehrmachtului şi unul din punctele de cotitură ale luptei Aliaţilor împotriva Germaniei Naziste.

Mediterana:

În iunie 1941, forţele Aliaţilor anglo-americani au invadat Siria şi Libanul, aflate sub mandatul guvernului colaboraţionist francez de la Vichy, cucerind Damascul pe 17 iunie (Campania Siria-Liban).

În acelaşi timp, armatele germano-italiene din Africa de nord conduse de Rommel au avansat cu rapiditate către est, asediind portul maritim de importanţă vitală Tobruk. În ciuda rezistenţei îndârjite, trupele britanico-australiene au fost respinse până la El Alamein.

La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandată de Viceamiralul Chuichi Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriză la Pearl Harbor, Hawaii, cea mai mare bază navală americană din Pacific.

Forţele japoneze au înfrânt rezistenţa slabă a americanilor şi au devastat portul şi aerodromurile.

 Totuşi, atacul surpriză nu a avut rezultate decisive, ţinte importante, cum ar fi fost portavioanele (aflate în larg în acel moment), depozitele de carburanţi ale bazei şi şantierele navale nefiind atinse.

Eşecul japonezilor în atingerea acestor ultime ţinte a fost considerat de mulţi istorici o eroare strategică de proporţii, pe termen lung pentru Imperiul Japonez.

În ziua următoare, Statele Unite au declarat război Japoniei.

Principalele teatre de luptă ale războiului mondial au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud-est şi China.

În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei – 15 august 1945.

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt încă pe larg dezbătute , printre aceste cauze numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles, Marea Criză Economică, precum şi apariţia şi dezvoltarea naţionalismului, rasismului şi militarismului, fascismului italian, nazismului german şi imperialismului japonez.

Deloc de neglijat printre cauzele principale se poate număra şi ameninţarea cu declanşarea „Revoluţiei Mondiale” pusă la cale de Internaţionala Comunistă, marile puteri înţelegându-se să ia măsuri preventive.

Aşa se poate explica atitudinea Angliei si Franţei faţă de pregătirile şi prima parte a „războiului ciudat”.

Un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei.

În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de odinioară.

 În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler şi partidul său Naţional Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei şi, în final, invadarea Poloniei.

 În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială şi cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.

Urmări


Cel puţin 60 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război Mondial —aproximativ 25 de milioane de soldaţi şi cam 35 de milioane de civili. Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ şi milioanele de evrei şi neevrei (polonezi, rromi, homosexuali, comunişti, dizidenţi, handicapaţi, prizonieri sovietici, etc) ucişi în lagărele Holocaustului.

Forţele Aliaţilor au pierdut aproximativ 17 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 10 milioane de sovietici şi 4 milioane de chinezi), iar forţele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 5 milioane au fost germani).

Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omeneşti: între 20 şi 28 de milioane de morţi în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile omeneşti au fost de partea Aliaţilor, iar restul de 20% de partea statelor Axei.

Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus pe „frontul de acasă”, prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleare, avionul cu reacţie, rachetele şi radarul, blitzkriegul, („războiul fulger”), folosirea pe scară largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor torpiloare şi a formaţiunilor de distrugătoare şi tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre invenţiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a conflictului.
 

După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor.

Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, aşadar, prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei-pierdută, şi cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei – câştigată.

La încheierea războiului, pe planul diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală şi România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat inamic învins.

Pe principiul că „cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social”, armata sovietică a impus venirea la putere în ţara noastră a slugilor lor cominterniste şi comuniste.

Ce a urmat, ştim…

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/fratia-de-arme-sovieto-nazista-parade-militare-comune-naziste-in-polonia-cotropita-galerie-foto-si-video/

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/152/Al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial

 

 

Anunțuri

01/09/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce a cedat Rusia în urmă cu şase decenii Crimeea ?

 

 

 

După ce  preşedintele SUA, Donald Trump,  a spus recent foarte clar că „se asteaptă ca guvernul rus sa dezescaladeze violenţele din Ucraina şi să returneze Crimeea”, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agenţia TASS, a declarat că „Crimeea este teritoriu rusesc şi că Rusia nu îşi cedeaza teritoriile”

 „Nu ne cedăm teritoriile. Crimeea este un teritoriu al Federaţiei Rusie”, a spus Zaharova.

Reamintim că Peninsula Crimeea a fost anexată ilegal de Rusia în martie 2016, în urma unui aşa zis referendum, care nu a fost recunoscut de niciun stat democratic.

Totodată, pentru a vedea cum s-a ajuns aici şi pentru o corectă informare, este bine să rememorăm principalele momente legate de istoria acestui teritoriu cu o importanţă geostrategică excepţională.

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea ei de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului.

La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod.

Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice.

Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente.

Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală.

Privind retrospectiv, tratatul de la Pereiaslav este asociat în mod eronat  cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e de asemenea exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia au fost deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde au fost fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale.

Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse.

Și, să nu uităm, în Crimeea se află de pe vremea țarilor  baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider.

În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat.

Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși.

Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev. Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale.

Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko.

El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor.

Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal.

Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie.

După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există.

Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina. Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center: http://www.wilsoncenter.org/publication/why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat de Timpul md.

 

 

Sursa: 

Mark Kramer, directorul programului  Cold War Studies la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

https://www.wilsoncenter.org/blog-post/crimea-glimpse-post-american-world

14/08/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

13 august 1920 – A început Bătălia de la Varșovia, bătălia finală a Războiului Polono-Sovietic 1919-1921

În urma încheierii primului Război Mondial, Polonia îşi recapatase independenta, dar noua putere mondială, URSS, dorea să exporte comunismul în cât mai multe state, aşa că decide să atace Polonia, atunci când graniţele Europei de Est nu erau încă definitivate. 

Tânărul stat  polonez a decretat mobilizarea naţională. 

Lenin a concluzionat că este momentul perfect pentru a difuza ideologia revoluţionară în Europa.

El a ordonat forţelor bolşevice să intre în Polonia şi să ajungă până la graniţa cu Germania, unde va putea să sprijine Partidul Comunist German.

 

 

 

 

Comandantul polonez Józef Piłsudski, Bătălia de la Varşovia Comandantul sovietic, Mihail Tuhacevski, Bătălia de la Varşovia

 

 

Comandantul polonez Józef Piłsudski, Bătălia de la Varşovia

Comandantul sovietic, Mihail Tuhacevski, Bătălia de la Varşovia

 

 

Bătălia de la Varșovia (uneori numită și Miracolul de pe Vistula, în limba poloneză Cud nad Wisłą), a fost bătălia finală a Războiului Polono-Sovietic, conflict care a început la scurtă vreme după încheierea primului război mondial (la 1919) și a fost încheiat prin Tratatul de pace de la Riga din 1921.

 

 

Defensiva poloneză la Milosna, lîngă Varşovia

Bătălia de la Varșovia a început pe 13 august 1920 și s-a încheiat pe 25 august 1920. Forțele Armatei Roșii comandate de Mihail Tuhacevski s-au îndreptat către capitala Poloniei, Varșovia, și către fortăreața Modlin aflată în vecinătate.

Sovieticii se aflau la 25 de km distanţă faţă de Varşovia atunci când pe 16 august, forțele poloneze conduse de Józef Piłsudski au contraatacat dinspre sud, au rupt frontul,  forțând trupele rusești să se retragă în dezordine către est, traversînd rîul Niemen.

S-a estimat că bolșevicii au pierdut 10.000 de soldați uciși, 500 dispăruți și 10.000 de răniți, 66.000 fiind luați prizonieri.

Prin comparație, polonezii au pierdut 4.500 de soldați morți, 10.000 dispăruți și 22.000 răniți.

 

 

 

Defensiva poloneză la Milosna, lîngă Varşovia

 

Înainte ca Miracolul de pe Vistula să se petreacă, atît bolșevicii cît și majoritatea experților străini considerau Polonia practic înfrîntă.

Victoria neașteptată și uluitoare a polonezilor în Bătalia de la Varșovia a distrus forțele bolșevice.

În lunile care au urmat, o serie de noi victorii poloneze au asigurat independența țării și i-au securizat frontierele.

Conflictul cu sovietele a fost incheiat prin Tratatul de pace de la Riga din 18 martie 1921.

Sursa:

 

 

http://www.istoria.md/articol/ 

 

 

 

 

13/08/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: