CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FRĂȚIA CRIMINALĂ DINTRE GESTAPOUL NAZIST și POLIȚIA POLITICĂ SOVIETICĂ NKVD

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru stalin si hitler photos

 

 

 

 

 

  URSS, despre care, în perioada sovietică am învăţat că a eliberat lumea de urgia nazistă, a fost de fapt un stat care, alături de Germania lui Hitler, a pus bazele înrobirii naţiunilor, proiect ce nu a reuşit în totalitate, din cauza mai multor factori care au dus, ulterior, la destrămarea imperiului sovietic.

În contextul în care Moscova continuă până astăzi să-şi trâmbițeze rolul salvator al Europei, este important sa se stie  că URSS şi Germania fascistă au fost extrem de apropiate ca valori şi interese în prima jumătate a sec XX, şi că aceste două state totalitare au colaborat  fructuos, până în momentul în care Germania a atacat URSS.

Stalin, principalul redactor al Pactului germano-sovietic

 

    Dramatica cronică a încheierii Tratatului de neagresiune dintre URSS şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinţe tragice pentru multe alte state din Europa şi, în mod special, pentru Polonia, România şi Ţările Baltice, a fost prezentată pe larg de istoricii români și străini.

Istoria acestui tratat a devenit în prezent cunoscută, după ce culisele redactării fiind zeci de ani,  până de curând,  misterioase.

 Criminalul Lavrenti Beria, prezentat de Stalin președintelui american Roosevelt (la Yalta) cu fraza “este Himmler al nostru”, a fost câinele de paza cel mai fidel al dictatorului sovietic.

El, Beria, a fost  responsabil personal pentru milioane de execuții și deportari în masă.

Nici un oficial comunist sovietic sau de alta naționalitate, nu a recunoscut însă vreodată ca între Gestapoul lui Hitler si NKDV-ul lui Stalin și Beria au existat legături strânse și întâlniri de lucru periodice.

Începutul colaborării dintre  Gestapoul german și  NKVD-ul sovietic datează din 1938, adică înainte de semnarea Pactului tâlhăresc secret Ribbentrop – Molotov, la 23 august 1939 .

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: 1939 – Soldații germani înlătură după invazie, însemnele poloneze ale fostei  granițe dintre Germania și Polonia

Imediat după semnarea Pactului din 1939, Germania lui Hitler a invadat Polonia, urmată la câteva zile la 17 septembrie de către Uniunea Sovietică, această țară fiind împărțită după ocuparea sa între cei doi agresori.

În orașul Brest, s-a desfășurat pe 23 septembrie 1939,  o paradă comună a victoriei germano-sovietice asupra Poloniei.

După câteva zile, pe 28 septembrie 1939, la Moscova  fost semnat un tratat privind frontierele și prietenia celui de-al treilea Reich cu URSS , în baza căruia s-a făcut partajarea teritoriului Poloniei între cele două state agresoare.

Granițele dintre cei doi aliați au fost stabilite pe linia San , Bug , Narew și Pisa .

Anexele secrete la acest tratat prevedeau cooperarea dintre Gestapo și NKVD în combaterea organizațiilor poloneze de rezistență :

„Ambele părți nu vor tolera pe teritoriile lor nici o formă de propagandă poloneză care se referă la teritoriile celeilalte părți, vor suprima toate încercările de a se face o astfel de propagandă și se vor informa reciproc în legătură cu măsurile adecvate în acest scop. „

Această înțelegere a devenit baza pentru cooperarea dintre polițiile și forțele de securitate ale celor doi ocupanți, modalitățile de acțiune în comun făcând obiectul a patru conferințe tematice, care au avut loc între anii  1939 -1941 în Brest, Przemyśl , Zakopane și Cracovia .

Atât Himmler cât și Beria, capii celor două organizații criminale, au avut obiective comune cu privire la soarta Poloniei și drept urmare, colaborarea dintre organele de represiune ale celor două imperii totalitare s-a intensificat,  forțele germane și sovietice de ocupație  făcând schimburi de informații cu privire la operațiunile lor în Polonia ocupată.

Potrivit unor documente din arhiva filialei NKVD- ului (ulterior KGB) din RSS Ucraineană, declasificate de Guvernul Ucrainei în 2015,  la respectivele conferințe comune, NKVD a fost reprezentat de mai mulți ofițeri superiori, în timp ce Germania a trimis un grup de experți din Gestapo.

Astăzi se știe că naziștii germani au colaborat cu NKVD- ul sovietic în vederea exterminării națiunii poloneze, conferințele comune ale Gestapo-ului și ale NKVD au reprezentând efectiv o expresie a cooperării de anvergură dintre cei doi dictatori – Hitler și Stalin.

Imagini pentru Europa de Est în anii 1939-1940. photos

Europa de Est în anii 1939-1940.

Prima întâlnire între  între reprezentanții Gestapo și NKVD a avut loc, potrivit rapoartelor, la 27 septembrie 1939 in localitatea Brest în Belarus , chiar în timp ce unele unități ale ale armatei poloneze luptau încă împotriva invadatorilor germani si sovietici.

Atât șefii Gestapoului , cât șcei ai NKVD se așteptau la apariția unei mișcări de rezistență în Polonia și au discutat modalitățile de combatere în comun a activităților clandestine ale polonezilor. S-a decis internarea în masă a soldaților polonezi  prizonieri și  trecerea la execuții  extrajudiciare de-a lungul întregului teritoriu ocupat.

Imediat după întâlnire, NKVD-ul sovietic a început să ia măsurile care au condus la masacrul barbar de la Katyn, comis  în primăvara anului 1940.

Rezoluțiile conferinței au fost concretizate  în Tratatul germano-sovietic de prietenie, cooperare și demarcare a frontierei semnat la 28 septembrie 1939 de către URSS și Germania nazistă.

A doua conferință  

Această întâlnire a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie 1939, probabil în Przemysl un oraș care a rămas împărțit în zonele de ocupație germane și sovietice între septembrie 1939 și iunie 1941. Pe lângă discuțiile privitoare la lupta împotriva rezistenței poloneze, sovieticii și germanii au discutat despre schimbul de prizonieri de război polonezi.

În plus, au început primele convorbiri referitoare problemele ridicate de ocuparea Poloniei.

Protocolul secret germano-sovietic privind granițele și tratatul de prietenie, dintre naziștii germani și bolșevicii sovietici, prevedea printre altele că: 

„Ambele părți nu vor tolera pe teritoriile lor nici o agitație poloneză care să afecteze teritoriul celeilalte părți. Ei vor suprima pe teritoriile lor orice început de agitație și se vor informa reciproc despre acțiunile luate în acest scop „.

A treia conferință 

Aceasta este cea mai cunoscută și a început în sudul Poloniei la  Zakopane, în Munții Tatra, pe 20 februarie 1940 în vila „Pan Tadeusz“ situată la Droga do Bialego, în apropiere de valea Dolina Bialego.  Partea germană a fost reprezentată de Adolf Eichmann  și un funcționar numit Zimmermann, care mai târziu a devenit șeful districtului Radom, pe teritoriul Guvernământului General al Poloniei ocupate de Germania.

Clădirea din  Zakopane, fost sediu al Gestapo cu camere de tortură în subsol

Delegația sovietică a fost condusă de Grigorii Litvinov .

Potrivit unor surse,  unul din rezultatele acestei conferințe a fost planul  Ausserordentliche Befriedungsaktion (Acțiunea extraordinară de pacificare) care prevedea acțiuni de eliminare a intelectualității din Cracovia, o operațiune specială în care germanii au arestat 183 de profesori din universitățile locale și i-au trimis în lagărele de concentrare.

În același timp partea sovietică a propus transferarea în Germania a ofițerilor polonezi aflați în URSS, dar a fost refuzată. Ulterior,  mii de ofițeri prizonieri polonezi au fost împușcați de NKVD  la Katyn (masacrul de la  Katyn).  

 

A patra conferință 

A patra și ultima întâlnire a avut loc în martie 1940, la Cracovia (conform unor istorici respectiva întâlnire ar fi  făcut parte din conferința de la Zakopane).

Acest eveniment a fost descris de generalul , Tadeusz Bor-Komorowski , comandantul Armiei Krajowa , în cartea sa ” Armia Podziemna ” (” Armata secretă „), în care este descris   modul în care o delegație specială a NKVD a venit la Cracovia, pentru a discuta cu Gestapo cum să acționeze împotriva rezistenței poloneze.

Discuțiile au durat câteva săptămâni.

 Sovieticii și comisii germane  au abordat atunci  problema refugiaților din cele două teritorii ocupate, subiectul discuției fiind  „schimbul de refugiați”.

Naziștii germani au colaborat cu NKVD- ul sovietic în vederea exterminării națiunii poloneze, conferințele comune ale Gestapo-ului și ale NKVD au reprezentând efectiv o expresie a cooperării de anvergură dintre cei doi dictatori – Hitler și Stalin pentru atingerea acestui obiectiv.

Istoricul britanic George Watson de la Universitatea din Cambridge consideră că soarta ofițerilor polonezi în captivitatea sovietică a fost hotărâtă la această conferință comună a NKVD – ului și Gestapo – ului.

Domeniul de aplicare al cooperării  a inclus:

  • Schimbul de informații între URSS și cel de-al Treilea Reich despre acțiunile conspirative  poloneze îndreptate împotriva ocupanților ruși și germani.

  • Eliminarea elitei conducătoare poloneze și a inteligenței poloneze.

  • Măsuri de deznaționalizare a  polonezilor , în scopul de a priva de identitate națională populația majoritară în Polonia ocupată și includerea populației de naționalitate poloneză  în politicile de germanizare și rusificare a populației de pe acest teritoriu.

Efectele cooperării sovieto-german pentru polonezi  

Germanii au inclus  Polonia în așa-numitul ” Plan general estic”un plan minuțios de germanizare și eliminare a populației poloneze. Efectul direct al cooperării dintre Gestapo și NKVD a fost schimbul de informații despre personalitățile reprezentative ale intelighenției poloneze.

Aceste date au fost folosite pentru a organiza masacre sistematice a intelectualilor prin așa numitele acțiuni  “extraordinare de inspecție” , în care au fost  exterminați mai mult de 8 mii dintre cei mai importanți  reprezentanți ai inteligenței poloneze din diverse regiuni ale țării.

Obiective similare au fost aplicate pe scară largă de sovietici, în zonele ocupate de  sovietici.

În memoriile sale NS Hrusciov remarca faptul că Serov, [în acel moment, șeful NKVD ucrainean]  a stabilit contacte cu Gestapo-ul. Reprezentantul Gestapo-ului a sosit oficial prin acord reciproc la Lviv cu agenții săi … Potrivit lui Hrusciov, pretextul a fost „schimbul de oameni” între noi și Germania „

 În Cartea amintirilor lui Tadeusz Komorowski ” Armia Podziemna „, scrisă în Marea Britanie și publicată în 1951 în SUA, găsim  următoarea afirmație:

„În martie 1940, am primit vestea că o delegație specială a NKVD a sosit la Cracovia, unde urma să discute cu  Gestapo-ului măsurile  împotriva rezistenței poloneze. NKVD era deja conștient de existența unei organizații centralizate, gestionată dintr-un singur loc. Negocierile de la Cracovia au durat câteva săptămâni ” , scrie https://en.wikipedia.org/wiki/Gestapo%E2%80%93NKVD_conferences

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/28/de-ce-istoria-trebuie-sa-l-plaseze-pe-stalin-alaturi-de-hitler-iar-mitul-eliberarii-europei-de-catre-urss-este-un-fals-propagandistic/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/fratia-de-arme-sovieto-nazista-parade-militare-comune-naziste-in-polonia-cotropita-galerie-foto-si-video/

 

 

 

Reclame

15/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Fenomenul dispariţiei limbilor

 

 

 

Imagini pentru disparitia limbilor photos

 

 

 

 

 

Reflecţii despre dispariţia limbilor

Reproducem nişte informaţii dintr-un document difuzat în reţeaua Internet, intitulat De plus en plus des langues sont menacees de disparition // Le Devoire, 25 iunie 1999, p. B. 6.:

1. În secolul al XXI-lea o jumătate din cele 6000 de limbi înregistrate vor dispare, deoarece sunt vorbite doar de un număr foarte mic de persoane în etate.

2. 5% dintre limbile lumii sunt în siguranţă. Avantajul acestora rezidă în faptul că sunt vorbite de mai mult de 1 milion de locutori şi se bucură de susţinerea statului.

„Moartea” limbilor este o temă recurentă în sociolingvistică şi provoacă multe discuţii: De ce dispar unele limbi? Oare moartea limbilor este similară morţii organismelor vii? În ce circumstanţe moare o limbă şi de ce? Care sunt factorii ce conduc la dispariţia limbilor? Poate fi prevăzut şi stopat acest proces?

Pentru a explica fenomenul dispariţiei („morţii”) limbilor se invocă, de obicei, următoarele cauze:

– psihice: dispariţia fizică a membrilor unei comunităţi lingvistice în rezultatul unei calamităţi naturale, al unei epidemii, al unui masacru etc.;

– socioeconomice: abandonarea limbii de către vorbitorii săi, în urma achiziţionării unei alte limbi în scopul avansării lor sociale şi materiale;

– politice: limbile sunt sacrificate pe altarul statului (Hagege, 2000, p. 127-154).

 

Dacă primele cauze sunt de natură obiectivă şi, prin urmare, inevitabile, ultima este subiectivă, deoarece depinde, în mare măsură, de atitudinea vorbitorilor faţă de limba lor ameninţată de dispariţie.

Unii autori „exclud din conceptul moartea limbilor schimbul lingvistic şi genocidul şi fac referire la lipsa uzului şi la substituţia lingvistică, adică la procesul de abandonare totală a propriei limbi de către o parte a comunităţii lingvistice” (Chandra G., Vie et mort des langues. Diogene 51, citat după: Diccionari de Sociolinguistica, Barcelona, 2001, p. 178).

În sociolingvistică se utilizează în acest context noţiunea schimbarea atitudinii faţă de limbă (de limba dominată). Locutorul nu-şi mai consideră limba demnă de a fi transmisă urmaşilor.

Deşi subiectivă, schimbarea atitudinii faţă de limba dominată pare a fi un proces ireversibil.

De multe ori, vorbitorii îşi abandonează limba maternă în favoarea limbii dominante sub presiunea factorilor socioeconomici şi politici, care conduc inevitabil la aculturaţie – integrarea individului într-un sistem lingvistic diferit de sistemul său de origine.

Astăzi, în ţările africane, multe limbi se află pe cale de dispariţie din cauză că sunt strâmtorate de limbile de largă circulaţie: engleza, franceza etc.

Un exemplu foarte elocvent în acest sens, spicuit tot dintr-o pagină de Internet, din 28 aprilie 2004, este cel intitulat La culture gabonaise est morte. E vorba despre o adresare anonimă a unui scriitor sau savant către conaţionalii săi din Gabon. Iată câteva observaţii:

„Pentru a avea un loc de muncă sau pentru a deveni avantajat, azi în Africa este aproape indispensabil a cunoaşte o limbă străină (engleza, germana, spaniola ş.a.). Cunoaşterea unei limbi bantu şi, în special, a gabonezei niciodată n-a fost un privilegiu pentru găsirea unui loc de muncă. În afară de aceasta africanul părăseşte cu uşurinţă tot ce-i este propriu, favorizând, astfel, dezvoltarea unei culturi străine pe continentul său. Această trăsătură de caracter este caracteristică popoarelor colonizate”.

E oportun a aminti aici şi de glotofagia englezei, fenomen alarmant, despre care unii cercetători vorbesc în mod direct: „Acesta este imperialismul englezei care ocupă astăzi un loc decisiv printre factorii ce provoacă dispariţia limbilor” (Hagege, p. 243).

Schimbarea atitudinii locutorului faţă de limba maternă poate fi şi consecinţa unor cauze politice. Atât factorii socio-economici, cât şi cei politici (glotopolitica statului) creează în societate (în comunitatea lingvistică) situaţii de conflict lingvistic, de dominaţie a unei limbi, care provoacă neapărat războiul limbilor.

Glotopolitica totdeauna stabileşte (uneori în mod forţat) repartiţia funcţională a limbilor în comunitatea dată. Una dintre limbile utilizate în comunicare devine dominantă, iar cealaltă – dominată. Aşadar, acesta este bilingvismul (sau diglosia), care nu e altceva decât „coexistenţă inegală şi deci concurenţă incorectă a două limbi în sânul aceleiaşi societăţi” (Henri Boyer, 2001, p.71).

Iată ce scrie despre diglosie cunoscutul specialist în lingvistică bască şi occitană Christian Baylon: „O limbă poate muri într-o comunitate bilingvă sau plurilingvă instabilă, adică într-o situaţie lingvistică de diglosie, când limba dominantă a unei majorităţi vorbitoare o poate elimina pe cea a unei minorităţi în decădere” (Ch. Baylon, 1996, p. 136).

Aşa e, însă în contextul nostru sociocultural situaţiile de diglosie apărute de-a lungul istoriei au fost (şi mai sunt!) acelea în care limba minorităţii vorbitoare este limbă dominantă, iar cea a majorităţii vorbitoare e limba dominată.

De obicei, limba dominantă este utilizată în toate sferele de activitate umană: administraţie publică, învăţământ, mass-media etc., rezervându-i limbii dominate doar sfera colocvială.

În asemenea condiţii limba dominată este considerată de către unii dintre vorbitorii săi o limbă fără perspectivă şi faptul acesta devine un obstacol pentru afirmarea normalităţii sociolingvistice.

În mod sigur, bilingvismul „declanşează un proces, care, fără o rezistenţă energică din partea uzajului limbii dominate, este ireversibil şi conduce în mod inexorabil la substituţie (la monolingvism în favoarea limbii dominante)” (Henri Boyer, p. 71).

Aceasta ne-a demonstrat-o cu prisosinţă situaţia din Basarabia istorică (1812-1918) prin conflictul lingvistic român-rus, care n-a fost altceva decât trecerea de la un monolingvism inegal la un bilingvism diglosic. Limba română, după cum se ştie, a fost substituită în toate sferele de utilizare de către limba rusă, devenind astfel o „limbă de casă” sau „limbă de colibă”, deoarece funcţiona doar în mediul familial.

După aprecierile lingviştilor, preocupaţi de această problemă, substituţia unei limbi dominate de către o limbă dominantă şi dispariţia ei are loc treptat, trecând prin anumite etape.

 

Iată care ar fi simptomele vlăguirii unei limbi sau ale declinului ei:

1. Absenţa reacţiilor puriste faţă de interferenţa masivă a limbii dominante. În acest caz, vorbitorii tineri ai limbii dominate (muribunde) nu mai sunt sensibili la greşelile comise, iar cei în etate nu mai sunt dornici a-i corecta (Ch. Baylon, 139).

2. În conversaţiile orale, colective nu se mai utilizează prenumele şi supranumele limbii dominate.

3. Lipsesc variaţiunile stilistice.

4. Limba dominată este utilizată doar ca „limbă de casă”.

 

Considerăm că limitarea funcţională a limbii, cauzată de situaţiile de diglosie, este factorul decisiv care duce la istovirea limbii, la intervenţia masivă a limbii dominante în spaţiul celei dominate. Deci, regresul funcţional atrage după sine şi regresul structural al limbii, deoarece are loc penetrarea masivă a vocabularului cu „împrumuturi” din limba dominantă.

„Împrumutul lexical masiv de către limba dominată din cea dominantă este fenomenul principal care însoţeşte declinul ei” (R. Fasold, 1984, citat după: Ch. Baylon, 137).

În acelaşi context se mai consideră că: „În faza finală a declinului limbii cuvintele împrumutate din limba dominantă sunt puţin integrate în sistemul fonetic şi deloc în sistemul morfologic al limbii, dimpotrivă, acestea sunt utilizate drept cuvinte obişnuite ale limbii dominate” (N. Dorian, 1981, citat după Ch. Baylon, 137).

Prin urmare, dacă în cazul interferenţei masive a limbii dominante lipsesc „reacţiile puriste” sau „ecologice” din partea vorbitorilor limbii dominate, atunci procesul dispariţiei acesteia din urmă devine ireversibil, deoarece denotă schimbul de atitudinea locutorilor faţă de propria limbă, aflată în declin.

Vorbitorii limbii dominate nu o mai consideră demnă de a fi transmisă generaţiilor următoare.

Limitarea funcţională a limbii sub presiunea factorilor socioeconomici sau politici atrage nu numai regresul structural al limbii, ci şi schimbul de atitudine a locutorilor faţă de limba lor muribundă.

Vorbitorii îşi abandonează limba maternă în favoarea limbii dominante.

Iată de ce atitudinea pe care o avem faţă de limbă este un factor decisiv în supravieţuirea ei.

Vom încheia cu o informaţie, la fel de revelatoare, despre o altă limbă în declin – limba şamikiuro din Peru.

Iată ce spune ultima vorbitoare de limbă şamikiuro Natalia Sangama: „Eu visez în şamikiuro, dar nu pot povesti visele mele nimănui. Sunt unele lucruri care nu pot fi exprimate în spaniolă…”

Referinţe bibliografice

1. Christian Baylon, Sociolinguistique. Société, langue et discours, Nathan, 1996.

2. Henri Boyer, Introduction à la sociolinguistique, Dumod, 2001.

5. Claude Hagege, Halte à la mort des langues, Paris, 2000.

Lidia CODREANCARevista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

15/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Genrikh Grigorievici Yagoda, unul dintre marii criminali din istoria umanității, astăzi aproape uitat. VIDEO

 

 

Imagini pentru yagoda photos

 

Genrikh Grigorievich Yagoda (născut Enoh Herșevici Ieguda), a fost un revoluționar bolșevic de origine evreiască, fost șef al poliției politice sub Stalin, din 1934 până în 1936 și unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii. 

S-a născut în anul 1891, la Râbinsk, în Polonia aflată sub stăpânirea Imperiului Rus și a murit la 15 martie 1938, la Moscova.

Tatăl lui Iagoda a fost farmacist evreu. Aceasta poate explica “talentul” său de a prepara otrăvuri, aşa că nici că se putea cineva mai nimerit în fruntea sinistrei poliții politice staliniste.  

S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice.
Astfel, în 1920 era deja în conducerea organizației criminale sovietice Ceka, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU.

Legăturile lui personale cu Stalin au făcut ca atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, conducătorii organelor sovietice de represiune de atunci, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia sa nominală.

  A fost vicepreședinte al organizației succesoare a  Ceka, OGPU, între 1924 și 1934, iar din 1930 a fost responsabil de organizarea funcționarea lagărelor de muncă forțată (cunoscute sub denumirea de GULAG) din Uniunea Sovietică, în care au fost asasinate milioane de oameni.

Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD,o unealtă docilă a sângerosului dictator Stalin,

A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor fracţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

Există dovezi că Yagoda a instrumentat în 1934 asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov, secretar al partidului din Leningrad și membru al Politburoului, pe care Stalin îl percepea ca pe un potențial rival.

În calitate de șef al NKVD, Yagoda a pregătit și prima încercare publică de epurare a conducerii Uniunii Sovietice (august 1936), în cursul căreia, liderii comuniști Zinoviev, L.B. Kamenev și un număr de alți activiști ai partidului bolșevic au fost siliți prin tortură să mărturisească o serie de acuzații uimitoare mergând de la participarea la comploturi antisovietice la spionaj în favoarea țărilor capitaliste, după care  au fost imediat executați.

Ca organizator al Marii Epurări, Yagoda a participat la o serie de procese prin care Stalin îşi elimina adversarii politici, dar un an mai târziu, el însuși a devenit victimă a epurărilor pe scară largă din conducerea sovietelor, pe care el însuși le concepuse la ordinele lui Stalin.

În septembrie 1936 a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afacerile interne de către N.I. Yejov, „întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării blocului troţkisto-zinovievist”.

A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni, după care a fost arestat și inculpat în 1937 în  cel de-al treilea proces public de epurare, cunoscut sub numele de „Procesul celor douăzeci şi unu” (martie 1938) , fiind  acuzat că este membru al unei conspirații „troțkiste” care intenționa să distrugă Uniunea Sovietică.

Acesta a fost ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte, puse în scenă din ordinul lui Stalin.
„Procesul celor douăzeci şi unu”care a avut loc în martie 1938, a avut drept acuzaţi principali pe Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Genrikh Iagoda, care au fost etichetaţi ca membri „ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov !

În plus, mai erau acuzaţi de conspiraţii pentru ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Anglia, Franţa, Japonia şi Germania şi, în plus, de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine.

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile. Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru „comiterea unor crime de stat extrem de grave (…), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”.

Sinistrul criminal Yagoda fost condamnat  la moarte pe 13 martie și împușcat curând după aceea.

Din păcate, în istoria de astăzi se aduce rar în discuţie cel mai mare genocid al secolului XX, ale cărui baze au fost puse de Iagoda la ordinul lui Stalin, deși  urmările acestuia se resimt până în zilele noastre.

În 30 ianuarie 1930, Politburo al partidului Comunist (b) al URSS a aprobat, la ordinele lui Stalin, lichidarea ţăranilor liberi , mici proprietri de pământ,  în scopul colectivizării averilor acestora. Această măsură presupunea ca ţăranii liberi să fie împărţiţi în trei categorii: prima categorie să fie cei executaţi, a doua conţinea întemniţarea, iar a treia categorie deportarea.

În timpul acestei acţiuni criminale au avut loc aproximativ 2.200 de rebeliuni țărănești, la care au participat mai mult de 800.000 de oameni.  

Organele de represiune conduse de Yagoda au fost implicate în operaţiunile armate de lichidare a răsculaților şi, conform lui Raphael R. Abramovitch, autorul cărţii Revoluţia sovietică: 1917 – 1939 (1962), Yagoda i-a spus lui Stalin că „singurul mod de a te comporta cu aceşti culaci este cu gloanţele”.

  Ca răspuns, țăranii au început să-şi omoare animalele şi proviziile şi se estimează că aproximativ 14 milioane de animale din gospodăriile țărănești au fost omorâte pentru a nu cădea în mâinile bolşevicilor.

Acesta este contextul care a dus la formarea gulagurilor, un sistem complex şi bine pus la punct de lagăre de exterminare pentru instaurarea terorii sistematice  în URSS.

De asemenea, Stalin a ordonat ca aceste lagăre de concentrare să nu fie doar pentru „reabilitare”, ci şi pentru muncă forţată.

Elaborarea cadrului operaţional a fost începută de Vladimir Menzhinski, şeful OGPU, care însă era şeful acestei organizaţii doar cu numele, majoritatea operaţiunlor fiind conduse de Yagoda.

Construcţia Canalului Marea Albă-Marea Baltică, unde au existat pierderi imense de vieţi omeneşti, a fost supervizată de acesta. De asemenea, el este acela care a conceput și condus numeroase acţiuni de colectivizare şi tabere de muncă forțată pentru prizonierii gulagurilor.

Yagoda a implementat şi măsurile barbare ordonate în 1933 de Stalin în Ucraina, care au dus la moartea a aproximativ 7 milioane de oameni și care aveau ca miză capitularea populaţiei prin înfometare, un genocid cunoscut sub numele de  Holodomor,  care în ucraineană înseamnă „foamete”.  

Nu se poate spune cu exactitate numărul de victime pe care măsurile ordonate de Genrikh Yagoda le-au făcut, dar acestea sunt de ordinul a zeci de milioane de ființe umane.

Direct şi indirect, criminalul sistem de lagăre de exterminare condus de  Yagoda îl situează  pe acesta printre cei mai mari criminali ai istoriei umanităţii.

 

 

 

12/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: