29 MAI 1453: Căderea Constantinopolului – o tragedie a lumii creștine

În 1453, într-o marți, a doua zi după Rusalii, orașul întemeiat de împăratul Constantin cel Mare era cuce­rit de turci. Căderea Constantinopolului a fost o tragedie pentru întreaga lume creștină, nu numai pentru cea orientală, ortodoxă.

Ea s-a constituit ca o pată rușinoasă pentru toată creștinătatea, fiindcă nimeni nu s-a mobi­lizat pentru a sprijini militar Bizanțul. Apărarea bizantinilor a fost una eroică. „Asediul a durat din 5 aprilie până în 29 mai.

În toată această tragedie este de subliniat singurătatea Constantinopolului și a Ortodoxiei.

Foto: Constantin al XI-lea Paleologul (sau Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos), a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). A domnit din 1448 până la 29 mai 1453, când a murit ca un martir creștin, apărând eroic zidurile Constantinopolului.

Și împărații bizantini de dinainte de Constantin al XI-lea Dragases au văzut care era cursul istoriei și au făcut demersuri pentru salvarea ei.

Manuil al II-lea Paleologul, care a stat doi ani în Occident, a căutat ajutor la Milano, Veneția, Paris, Roma, ba chiar și la Londra, dar s-a întors descurajat de insensibilitatea apusenilor.

Venețienii și genovezii, care aveau contract de apărare cu Constantinopolul, nu au întreprins nimic ca acesta să nu dispară. Doar au beneficiat din plin de veniturile pe care le puteau încasa. Aceasta reprezintă o importantă cauză a slăbiciunii Constantinopolului, anume concesionarea comerțului în favoarea acestor două mari orașe maritime.

Lumea occidentală a fost infectată de ideologia lansată de papalitate la vremea aceea, anume că Ortodoxia este o erezie și că Biserica Ortodoxă este schismatică, și, astfel, ea trebuie să dispară, idei ce s-au infiltrat treptat-treptat în societatea occidentală.

După criza iconoclastă, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, continuând cu al IX-lea, regii Franței, Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, i-au izgonit pe longobarzi din mijlocul Italiei și din Ravenna, odinioară posesiune bizantină, și au dat papei Ștefan al II-lea aceste teritorii, constituindu-se asemenea unui stat numit Respublica Romanorum. Statul acesta deținea ceea ce latinii au numit Patrimonium Sancti Petri.

Papa a devenit conducător politic, iar succesele militare înregistrate de Carol cel Mare în Apus au întărit puterea papală.

Divergențe între bizantini și occidentali

Primul atac a fost dat de papa Nicolae al II-lea împotriva lui Fotie, acuzat de schismă, că nu cinstește pe Sfântul Duh ca provenind și de la Fiul (Filioque). Fotie îl înlocuise pe Ignatie, un patriarh foarte evlavios, depus forțat din scaun de politicienii bizantini.

Vasile al II-lea Macedoneanul, mort în 1025, cel mai mare împărat bizantin, cu succese militare extraordinare (a trăit 68 de ani, din care 39 pe câmpul de luptă), a lăsat imperiul într-o glorie și prosperitate extraordinară (trezoreria Bi­zan­țului avea în depozite 64.000 de tone aur), potolind toate popu­lațiile dușmane barbare.

Menumo­rut, de exemplu, atunci când au venit trimișii regelui maghiar să ceară pământ în Transilvania, i-a refuzat categoric, invocând și faptul că stăpânul lui era împăratul Bizanțului, Dominus meus, Imperator Constantinopolitani est.

De asemenea, Ahtum, un duce creștin ortodox din Banat și botezat la Vidin, a invocat aceeași autoritate.

Împărați iresponsabili

Decăderea galopantă a imperiului s-a petrecut după Vasile al II-lea Macedoneanul. Cel care a contribuit cel mai mult la dezastru a fost fratele lui Vasile al II-lea Macedoneanul, Constantin, care s-a bucurat de toate privilegiile petrecând în chefuri.

Criza începe, iar vârful ei se manifestă în timpul lui Constantin al IX-lea Monomahul, care era un om de carte. Ști­ința și cultura au progresat în timpul lui, dar era slab administrator, prost militar și foarte imoral.

Contemporan cu Constantin al IX-lea Monomahul a fost un sfânt părinte, Nichita Stethatos, care are scrieri și în Filocalie. Supranumele lui Nichita de Stethatos, adică Pieptosul, i s-a dat pentru că a ținut piept imora­lității împăratului și acuzațiilor nebunești ale papei de atunci. Nichita era călugăr de Mănăstirea Studion.

Mihail Cerularie, patriarh al Constantinopolului în acea vreme, fusese și el monah de Studion, succedând la tron lui Alexie Studitul, un monah simplu, care l-a îngrijit până în ultima clipă pe împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul.

El i-a făcut o impresie foarte bună basileului pentru duhovnicia sa. Datorită relației lui cu împăratul, Alexie a ajuns patriarh, deși nu întrunea condițiile, însă a fost un bun patriarh. În timpul lor s-a petrecut Schisma cea Mare, care s-a întâmplat fiindcă împăratul l-a ignorat pe patriarh. A vrut să facă pe placul papei, încercând o alianță cu acesta.

Humbert, cardinalul înfumurat

În perioada 1050-1053, papa Leon al IX-lea a decis ca toate episcopiile, între care Arhiepiscopia din sudul Italiei, care includea peste 30 de episcopii, să fie scoase de sub autoritatea patriarhului, intrând sub jurisdicție papală. Acest lucru l-a mâhnit pe patriarh, dar împăratul Bi­zan­țului nu a avut nici un fel de reacție fiindcă spera să facă front comun cu papa, cu armata lui, contra normanzilor.

Papalitatea a pierdut această luptă, episcopul Romei fiind chiar arestat pentru câteva luni în sudul Italiei. Atunci când a fost eliberat, l-a trimis pe cardinalul Humbert la Constantinopol. Humbert n-a vrut să stea de vorbă cu patriarhul, ci s-a dus la Mănăstirea Studion de lângă Constantinopol.

Aici, trimișii papei au dat de starețul mănăstirii, Nichita Stethatos, cu care au avut discuții destul de aprinse. În urma acestora, occidentalii au vrut să plece înapoi la Roma, dar înainte de acest gest au mers la Sfânta Sofia și au depus anatema pe masa Sfântului Altar. Documentele lăsate de Humbert la Bizanț au fost traduse în limba greacă și, aflând patriarhul și oamenii de rând de conținutul lor, s-a produs o mare revoltă.

În al doilea mileniu creștin s-au întâmplat așadar mari abuzuri. Toate încercările de unire care s-au petrecut după aceea, și aici mă refer la Sinoadele de la Lyon (1274), Basel (1431), Ferrara- Florența (1438-1439), au reprezentat un fel de dictate plecate de la o ideologie greșită: Biserica Ortodoxă este eretică, neapostolică, fiindcă nu se află sub autoritatea urmașilor Sfântului Apostol Petru.

Un oraș pe pământ străin

În 1054 s-a încercat subordonarea Bizanțului oarecum pașnic, iar militar în 1204. Din 1204 Constantinopolul a dispărut până în 1261, când puterea bizantină a fost reinstalată. Dar nu numai Constantinopolul a ajuns sub stăpânire latină, ci întreaga peninsulă balcanică și chiar o parte din Asia Mică au devenit dominioane stăpânite de occidentalii catolici.

Partea din imperiu care mai rămăsese în Europa nu se mai afla sub stăpânire bizantină, ci apar­ținea genovezilor și vene­țienilor. Mai mult, acestor nobili occidentali care ajunseseră să stăpânească teritorii în Răsărit li s-au alăturat sârbii și bulgarii, care au profitat de slăbirea militară a Bizanțului și și-au înființat propriile regate, devenind autonomi. Practic în peninsula balcanică teritoriile bizantine erau foarte puține. Constantinopolul ajunsese un oraș într-un pământ străin.

Armata bizantină ajunsese foarte slabă. Cel mai important moment politic dintre Schisma cea mare și căderea Bizanțului a fost Cruciada a patra. Când împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a revenit pe tron a fost nevoit să facă unirea de la Lyon din 1274. Toate celelalte tentative de unire petrecute la Basel și Flo­rența au fost pași spre prăbușirea Bizanțului.

O altă cauză a căderii Constantinopolului este legată și de unele grave derapaje morale ale anumitor împărați bizantini fondatori de dinastii în imperiu.

La cele enumerate mai înainte putem adăuga și o cauză de ordin natural – așe­zarea geografică a imperiului, între Orientul barbar, islamic, și Occidentul neprietenos.

Foto: Tabloul lui Fausto Zonaro ” Intrarea lui Mehmed al II -lea în Constantinopol

Cruzimea cu care a fost tratată populația bizantină în timpul asediului Constantinopolului a fost fără margini. Creștinii uciși atunci și care se aflau în afara cetății s-au ridicat la circa 40.000. Aproximativ 60.000 de constantinopolitani au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi. Femeile, copiii, călugării au îndurat suferințe de neînchipuit.

Mănăstirile au fost prădate, iar bogățiile personale ale oamenilor au fost jefuite de invadatori. Dezastrul a fost unul fără precedent în istorie. Solda­ților turci li s-a permis de către Mahomed al II-lea ca timp de trei zile să facă tot ce doresc în oraș. (Acad. Emilian Popescu-https://ziarullumina.ro ).

Un cronicar din îndepărtata Georgie nota cu pioșenie : „în ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”.

Căderea Constantinopolului, frescă de la Mănăstirea Moldovița

Pictură la Mănăstirea Voroneț: Un moment ce a marcat mentalul medieval: asediul Constantinopolului de către turci

Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creștinătății, deși schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioșilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situația.

Papi, suverani, episcopi, printi și cavaleri au lăsat multe scrieri și epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situației și fac apel la o cruciadă contra islamului victorios și a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, „precursorul lui Antihrist și al doilea Sennacherib”.

Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o „nenorocire comună pentru întreaga credintă creștină” , a scris că (orașul) Constantinopol era „un adevărat sălaș (velut domiciulium proprium) al literaturii și învătăturii pentru întreaga umanitate”. […]

Nici apelurile papilor și suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor și colectivitătilor, nici conștientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului.

Turcii au continuat să înainteze și, la sfârșitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman.

Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se știe, se află și astazi în mâinile turcilor.

Publicitate

Cine a declanșat cel de-al doilea război mondial? Mai poate contesta cineva că a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler?

Harta: Uniunea Sovietică a împărțit împreună cu Germania nazistă Polonia, declanșând cel de-Al II-lea Război Mondial

În acest an, pentru prima dată de la proclamarea independenţei, Republica Moldova nu a sărbătorit alături de Federaţia Rusia victoria asupra fascismului.

În situația în care Rusia fascistă condusă de Putin a declanșat la 24 februarie 2022 un război de exterminare împotriva Ucrainei, alinierea Republicii Moldova la serbarea putinistă a zilei de 9 mai, nu ar fi însemnat altceva decât complicitate cu agresorul rus. 

În cele ce urmează, publicația de limbă rusă http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html), prezintă într-un articol preluat de https://timpul.md., o serie de fapte incontestabile, care ne pot ajuta să înțelegem cine a declanșat cel de-al doilea război mondial.

A fost doar Germania nazistă, sau a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler? Avem ce sărbători la 9 mai?

Tratatul de la Versailles

La 28 iunie 1919, la Palatul Versailles (Franţa) a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles, care a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial din anii 1914-1918. Tratatul a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, după ce a fost ratificat de Germania şi patru principali aliaţi – Anglia, Franţa, Italia şi Imperiul Japonez.

Ca rezultat al Tratatului de pace de la Versailles, Germania a pierdut 67,3 mii km² din teritorii şi toate coloniile. Deosebit de umilitoare au fost condiţiile impuse din punct de vedere militar: Germania nu putea deţine o armată mai mare de 100.000 de soldaţi; corpul de ofiţeri nu putea depăşi 4 mii de persoane; armata nu putea deţine artilerie grea, tancuri, avioane de luptă, submarine; au fost lichidate Statul Major General, toate instituţiile de învățământ militar; a fost anulat serviciul militar general obligatoriu; au fost interzise misiunile militare în alte state, cetăţenii nu puteau face pregătirea militară în armatele altor state. Germania a fost obligată la plata unor importante despăgubiri de război Antantei.

Condiţiile Tratatului de pace de la Versailles erau considerate, pe atunci, umilitoare şi dure pentru Germania. Se consideră că aceste condiţii au cauzat instabilitatea socială internă, ducând la apariţia unor forţe extremiste de dreapta şi accederea naziştilor la putere (în anul 1933).

Relaţiile germano-poloneze şi polono-sovietice din anii 1918-1921

Potrivit tratatului de la Versailles, Germania redă Poloniei teritoriul din Marea Poloniei (pl. Provinz Posen), o parte a regiunii Pomerania (pl. Pomorze) şi alte teritorii ale Prusiei de Vest; or. Danzig (Gdansk) primeşte statutul de „oraş liber”; regiunea Memel (Klaipeda) a fost pusă sub controlul francez (în februarie 1923 fiind anexată de Lituania). În aceeaşi perioadă de timp, pe teritoriul Imperiului Rus destrămat, în timpul războiului civil din Rusia, în anii 1920-1921 se derulau mai multe conflicte militare simultane (între Polonia şi Rusia Sovietică, Bielorusia Sovietică şi Ucraina Sovietică).

Războiul polono-sovietic

Războiul polono-sovietic a decurs în 3 etape:

Etapa 1. 25 aprilie – mai 1920 – ofensiva forţelor polone (40 mii de soldaţi) şi a soldaţilor conduşi de Simion Petliura (15 mii). Ofensiva a fost oprită de trupele reorganizate şi întărite ale Frontului de sud-vest al Armatei Roşii.

Etapa 2. Sfârșitul lunii mai – iulie 1920 – contraofensiva Armatei Roşii în Ucraina. Preluarea controlului asupra unor regiuni ale Ucrainei de Est şi a uneia din Belarus. Ofensiva Frontului de vest (condus de M.Tuhacevski) către Varşovia, a Frontului de sud-vest (condus de A.Egorov) spre Lvov.

Tentativa Antantei de a aplana conflictul, de a opri ofensiva pe Linia Curzon. Sovieticii au respins propunerea în speranţa de a ocupa întregul teritoriu al Poloniei şi de a instaura puterea sovietică.

Tentativa de a ocupa oraşele Varşovia şi Lvov a eşuat din cauza greşelilor tactice ale comandanţilor sovietici, rezistenţei dure a armatei poloneze şi celei conduse de Petliura, insuficienţei rezervelor.

Etapa 3. August – octombrie 1920 – retragerea trupelor sovietice în raioanele Berdicev şi Zhitomir. Epuizarea forţelor de ambele părţi; încheierea armistiţiului de pace în octombrie 1920. Forțele lui Petliura au fost atacate de bolșevici și, după o serie de lupte, au fost alungate din Ucraina în teritoriul aflat sub controlul Poloniei.

Urmările războiului au fost consfinţite în Tratatul de la Riga (Pacea de la Riga) din martie 1921. Teritoriile în litigiu au fost împărţite după cum urmează: Polonia recunoaşte teritoriile Ucrainei de Est, iar Poloniei îi revin Volynul de Vest, Galicia de Est, Holmshina, Polesia de Vest, Podliashie.

Aceste evenimente – cedarea teritoriilor germane Poloniei şi rezultatele războiului polono-sovietic – au marcat relaţiile ulterioare dintre Germania, Polonia şi URSS.

Colaborarea germano-sovietică

Contrar unei opinii larg răspândite, colaborarea germano-sovietică a început cu mult înainte de accederea lui Adolf Hitler la putere.

La 11 august 1922, cu doar patru luni mai târziu după ce, la conferinţa de la Genova, delegaţia sovietică a venit cu propunerea de a reduce capacităţile militare generale, a fost încheiat Tratatul de la Rapallo, care prevedea si un acord temporar de colaborare dintre Reichswehr şi Armata Roşie.

Acordul stabilea principiile acestei cooperări: cooperarea în domeniul studiilor teoretice, exerciţiilor militare, stabilirea unor programe de pregătire comune; efectuarea experienţelor chimice (!); organizarea unor şcoli de aviaţie şi tancuri; trimiterea în misiune în Germania a reprezentanţilor forţelor militare sovietice (Forţele Aeriene Sovietice, Comitetul tehnico-ştiinţific, Direcţia generală sanitară militară şi altele) pentru iniţierea în organizarea unor acţiuni secrete şi studierea acestora.

În 1924 la Lipetsk s-a organizat şcoala de aviaţie a Reichswehr-ului, care a activat timp de 10 ani, cu numele conspirativ de Escadrila a 4-a a Unităţii de aviaţie a Flotei Aeriene Roşii. Numeroşi aviatori germani (Blumensaat, Heinz, Voss, Blume, Ressing, Makratski ş.a. ),care au devenit cunoscuţi ulterior, au fost instruiţi la Şcoala din Lipetsk.

Potrivit Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a interzis să deţină tancuri, iar Reichswehrul trebuia să se descurce fără ele. Însă generalul Hans von Seeckt, fiind înzestrat cu spirit de previziune, promova ideea că tancurile ar putea face parte din aceeaşi unitate militară specială, alături de infanterie, cavalerie şi artilerie. Astfel, urmând teza lui von Seeckt, în anul 1926 germanii au pus bazele Şcolii de tancuri cu denumirea codificată „Kama” din Kazan. Instruirea şi pregătirea la „Kama” a unei pleiade de tanchişti, printre care se numărau 30 de ofiţeri, a facilitat, mai târziu, crearea neîntârziată a trupelor germane de blindate.

Cel mai secretizat obiect al Reichswehr-ului în URSS a fost „Tomka”, investiţia germanilor fiind circa 1mln. de mărci germane. Era şcoala armelor chimice, situată în regiunea Samara, în apropierea nemijlocită de teritoriul Republicii Autonome a germanilor de pe Volga. Or, alin.1 art.171 al Tratatului de pace de la Versailles interzicea Germaniei folosirea gazelor asfixiante, otrăvitoare şi altor gaze, ca şi a tuturor substanţelor analoage, precum şi introducerea acestora pe teritoriul Germaniei. La „Tomka” se experimentau metodele de utilizare a substanţelor toxice în artilerie, aviaţie, precum şi mijloace şi metode de degazare a terenurilor. Secţia de cercetare ştiinţifică a şcolii era înzestrată cu cele mai avansate tehnologii în domeniul construcţiei de tancuri pentru a experimenta substanţele toxice, iar laboratoarele şi atelierele erau asigurate cu aparate şi instrumente aduse din Germania.

E incontestabil faptul că colaborarea dintre Armata Roşie Muncitorească-Ţărănească şi Reichswehr în centrele menţionate (cu denumirile codificate „Lipetsk”, „Kama” şi „Tomka”) era contrară prevederilor Tratatului de la Versailles. În conformitate cu art.168 al tratatului, amplasarea şi crearea unor obiective militare trebuie coordonată şi acceptată de către guvernele statelor aliate.

Partea sovietică primea anual „recompense” materiale pentru utilizarea acestor obiective de către germani şi dreptul de a participa la experimentele, operaţiunile militare şi industriale. Comandantul Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti Ieronim Uborevich spunea că germanii sunt pentru sovietici singurul „canal” care oferă posibilitatea de a studia performanţele în domeniul militar ale altor state, în special referitoare la armată, şi alte realizări interesante în alte domenii.

Până la un moment, opinia publică nu a ştiut nimic despre colaborarea militară germano-sovietică, şi doar în 1926 a devenit cunoscută datorită unui articol publicat în ziarul britanic „Manchester Guardian”. A urmat criza guvernamentală în Germania, cu demisia cabinetului Cancelarului Wilhelm Marx. Social-democraţii au făcut un demers la Reichstagîn legătură cu livrarea în Germania a unor proiectile din URSS.

Cu toate acestea, întărirea forţelor armate germane în Rusia Sovietică a continuat până în anul 1933. Anume în Rusia au fost puse, în mare măsură, bazele viitoarelor forţe ofensive ale Germaniei , care au înspăimântat Europa în 1939, iar în 1941 au atacat URSS. (Trebuie să menţionăm faptul că Reichswehr-ul ţinea, în paralel, legături secrete de acelaşi gen cu alte state).

După 1933, „prietenia” germano-sovietică s-a redus considerabil, cu toate acestea, relaţiile germano-sovietice au continuat. Un exemplu elocvent constituie Acordul general privind colaborarea, asistenţa mutuală şi activitatea comună, semnat la 11 noiembrie 1938 de şeful NKVD-ului Lavrenti Beria şi Reichsführer-ul SS.

Acordul general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună

Semnat în or. Moscova,

la 11 noiembrie 1938.

Comisariatul Popular pentru Afaceri Interne al URSS, denumit în continuare NKVD, reprezentat de șeful Direcţiei principale a Securității de Stat (GUGB), Comisar de securitate de rangul 1 Lavrenti BERIA, pe de o parte, și Direcția Generală de Securitate al Partidului Muncitoresc Național-Socialist German, reprezentată de șeful Departamentului IV al Biroul Principal de Securitate (Gestapo) Heinrich Müller, în baza procurii nr. 1-448/12-1 din 3 noiembrie 1938, emisă de şeful Direcției Generale de Securitate Reichsfuehrer-ulSS Reinhard Heydrich, denumit în continuare GESTAPO, pe de altă parte, au încheiat prezentul Acord general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună între NKVD și GESTAPO.

Colaborarea germano-sovietică şi împărţirea Poloniei

3 mai 1939 – Comisarul poporului pentru Afaceri Externe Litvinov (evreu) a fost înlocuit cu Molotov (rus).

5 mai 1939 – Ministrul propagandei germane Goebbels dă indicaţii surselor mass-media să se abţină de la utilizarea unor cuvinte dure în adresa Uniunii Sovietice.

20 mai 1939 – Molotov îi reaminteşte Ambasadorului german la Moscova Schulenburg că tratativele cu privire la cooperarea economică germano-sovietică trebuie, de asemenea, să fie „fundamentată politic”.

3 august 1939 – Ambasadorul german la Moscova Schulenburg primeşte 2 telegrame secrete de la ministrul afacerilor externe al Germaniei Ribbentrop, prin care este informat că, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu există nici o problemă care nu ar putea fi soluţionată pozitiv şi de comun acord de către URSS și Germania. Ribbentrop s-a arătat interesat să plece la Moscova pentru tratative.

16 august 1939 – Secretarul de stat al Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, Ernst von Weizsacker, îi dă indicaţii lui Shulenburg să-i comunice lui Molotov că Germania este gata să semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică pe o perioadă de 25 de ani.

18 august 1939 – la Berlin a fost semnat Acordul comercial între Germania și URSS. Moscova primește mărfuri de producţie germană, iar Berlinul – materii prime strategice. Molotov susţine că Ribbentrop poate sosi la Moscova pe 26 sau 27 august.

20 august 1939 – o nouă indicaţie pentru Schulenburg – să obţină confirmarea, nu mai târziu de 23 august, că Ribbentrop va fi primit la Kremlin pentru semnarea pactului de neagresiune.

Moscova şi-a dat acordul şi, la doar 14 ore de la sosirea lui Ribbentrop la Moscova, pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică a fost semnat.

Discursul lui Stalin în cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) din URSS, 19 august 1939.

Pace sau război, întrebare ce intră într-o fază critică pentru noi. Dacă vom încheia o convenţie de asistență mutuală cu Franța și Marea Britanie, Germania va renunţa la Polonia şi va fi pusă în situaţia să caute “modus vivendi” cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, însă evenimentele ulterioare ar putea lua o întorsătură periculoasă pentru URSS. Dacă vom accepta propunerea Germaniei de a încheia cu aceasta un pact de neagresiune, este cert faptul că ea va ataca Polonia, iar intervenția Franței și Angliei în acest război va fi inevitabilă. Europa de Vest va fi supusă unor tulburări și revolte grave. În aceste condiții, avem mari șanse să rămânem deoparte de conflict și putem spera la o intrare în război favorabil nouă.

Experiența ultimilor douăzeci de ani ne arată că, în timp de pace, este imposibilă prezenţa unei mișcări comuniste în Europa, unei mişcări atât de puternice încât partidul bolșevic să poată prelua puterea. Dictatura acestui partid este real posibilă doar ca rezultat al unui mare război. Noi am făcut alegerea, iar aceasta este clară. Trebuie să acceptăm propunerea germanilor și să refuzăm politicos misiunea anglo-franceză. Primul avantaj pe care-l vom avea va fi distrugerea Poloniei până în apropiere de Varșovia, inclusiv Galicia ucraineană.

Germania ne dă mână liberă în a acţiona în Țările baltice și nu se opune întoarcerii Basarabiei Uniunii Sovietice. Ea este gata să ne cedeze ca zone de influență România, Bulgaria și Ungaria. Rămâne o problemă deschisă legată de Iugoslavia. Totodată, trebuie să anticipăm consecințele care vor decurge atât din înfrângerea, cât și din victoria Germaniei. În cazul înfrângerii, în mod inevitabil, Germania va fi sovietizată și va fi creat un guvern comunist. Nu trebuie să uităm că Germania sovietizată se va confrunta cu un pericol major, în cazul în care sovietizarea va surveni ca urmare a înfrângerii Germaniei într-un război de scurtă durată. Anglia și Franța vor fi suficient de puternice pentru a ocupa Berlinul și a distruge Germania sovietică. Și noi nu vom putea sări în ajutorul tovarăşilor noștri bolșevici din Germania. Astfel, scopul nostru este ca Germania să poarte războiul cât mai mult timp posibil, astfel încât Anglia și Franța, slăbite și epuizate, să nu poată învinge Germania sovietizată. Urmând poziția de neutralitate și în aşteptarea momentului potrivit, URSS va acorda ajutor actualei Germanii, prin aprovizionarea cu materii prime și produse alimentare. Însă, bineînţeles, ajutorul nostru nu trebuie să depășească anumite limite, pentru a nu submina economia și slăbi puterea armatei noastre. În același timp, e necesar să ducem o propagandă comunistă activă, în special în blocul anglo-francez și, predominant, în Franța.

Trebuie să fim pregătiți de faptul că în această țară, în timp de război, partidul va fi nevoit să renunţe la activitatea legală și va trece în ilegalitate. Cunoaştem cu toţii că vor fi multe sacrificii, însă tovarăşii noştri francezi nu vor avea dubii. Dezorganizarea şi demoralizarea armatei şi a poliţiei va constitui sarcina lor principală. Dacă aceste acţiuni pregătitoare vor fi îndeplinite în modul corespunzător, siguranța Germaniei sovietice va fi asigurată, iar acest lucru va contribui la sovietizarea Franței.

Pentru a pune în aplicare aceste planuri, este necesar ca războiul să dureze cât mai mult timp posibil și anume în acest sens ar trebui să ne îndreptam toate forțele de care dispunem în Europa de Vest și Balcani. Să examinăm acum cea de-a doua ipoteză, adică victoria Germanei. Unii sunt de părere că aceasta ar prezenta pentru noi un pericol grav. Poate fi o fărâmă de adevăr în aceasta, dar ar fi greşit să credem că acest pericol va fi atât de aproape și atât de mare, cum o cred unii. Dacă Germania va ieşi victorioasă din război, ea va fi prea epuizată pentru a începe un conflict armat cu URSS, cel puțin în următorii zece ani.

Preocuparea ei esenţială va fi să urmărească Marea Britanie și Franța învinse, cu scopul de a împiedica restabilirea lor. Pe de altă parte, Germania victorioasă va deţine teritorii vaste și în cursul mai multor decenii va fi preocupată de “exploatarea lor” și stabilirea ordinii germane în acele teritorii. Este evident faptul că Germania va fi foarte ocupată ca să se întoarcă împotriva noastră. Ar mai fi o chestiune care va asigura securitatea noastră.

În Franţa învinsă, Partidul comunist francez (PCF)va fi întotdeauna foarte puternic. Revoluția comunistă este inevitabilă și ne vom putea folosi de această circumstanţă pentru a veni în ajutorul Franței și a o face aliatul nostru. Mai târziu, toate popoarele trecute sub “protecția” Germaniei victorioase vor deveni aliații noștri. Vom avea un câmp vast de activitate pentru dezvoltarea unei revoluții mondiale. 

Tovarăși! Este în interesul URSS – Patria clasei muncitoare – să înceapă războiul dintre Reich și blocul capitalist anglo-francez. Trebuie să facem totul ca acest război să dureze cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza ambele părți. Tocmai din acest motiv trebuie să acceptăm încheierea pactului propus de Germania și să întreprindem toate acţiunile pentru ca acest război, odată declarat, să se prelungească la maximum. Va fi necesar să intensificăm acţiunile de propagandă în țările beligerante, pentru a fi pregătiţi de momentul în care războiul se va încheia.(Центр хранения историко-документальных коллекций, бывший ОСОБЫЙ архив СССР, ф.7, оп.1, д.1223).

Pactul Ribbentrop – Molotov

Pactul de neagresiune între URSS și Germania, cunoscut sub numele de Ribbentrop – Molotov, a fost semnat la Moscova pe data de 23 august 1939. Acest document, în mare măsură, a contribuit la începutul celui de-al doilea război mondial. În afară de aceasta, pactul a determinat în mare măsură soarta letonilor, estonienilor, lituanienilor, precum și a ucrainenilor occidentali, belarușilor și moldovenilor. Ca urmare a pactului, aceste popoare, multe dintre care pentru prima dată în istoria lor au format state unitare, au fost aproape complet absorbite de URSS.

La 28 august 1939 a fost semnată o expunere (hartă) detaliată a “protocolului adițional secret“, care delimita sferele de influență, în caz de rearanjare teritorială și politică în zonele ce aparțineau statului polonez. În zona de influență a Uniunii Sovietice intra teritoriul polonez la est de râurile Pissa, Narev, Bug, Vistula și San. Această linie de demarcație aproximativ corespunde așa-numitei “Linii Curzon”, care presupunea stabilirea frontierei de est a Poloniei după primul război mondial. Adițional interesului față de părțile vestice ale Ucrainei și Belarus-ului, negociatorii sovietici și-au expus și interesul față de Basarabia, pierdută în 1919, primind un răspuns pozitiv din partea germană, care și-a declarat un total dezinteres politic în aceste regiuni. Mai târziu, acest teritoriu a devenit parte a RSS Moldovenești în cadrul URSS.

Protocolul adițional secret

Reprezentanții plenipotențiari declară semnarea acordului dintre guvernul Germaniei și cel al URSS, după cum urmează:

Protocolul adițional secret, semnat la 23 august 1939, trebuie să fie corectat la alineatul 1, având în vedere faptul că teritoriul statului Lituania a trecut în sfera de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce, pe de altă parte, regiunea Lublin și o parte a regiunii Varșovia au trecut în sfera de influență germană. De îndată ce guvernul URSS va întreprinde măsuri speciale pe teritoriul lituanian pentru a-și proteja interesele sale, prezenta frontieră germano-lituaniană, în scopul stabilirii unei frontiere naturale și simple, va fi corectată astfel încât teritoriul lituanian, situat la sud-vest de linia marcată pe harta atașată, va fi transferat Germaniei.

În continuare se declară că acordul economic actual între Germania și Lituania nu va fi afectat de activitățile Uniunii Sovietice menționate mai sus.

Moscova, 28 septembrie 1939.

I. Ribbentrop
V. Molotov

Semnarea tratatului

În centru – Joachim von Ribbentrop

Foto:Joachim von Ribbentrop și Stalin

Pactul a fost ratificat de către Sovietul Suprem al URSS peste o săptămână după semnarea acestuia, iar deputații nu au știut de existența “protocolului adițional secret”, care niciodată nu a fost ratificat.

Pe data de 1 septembrie 1939, a doua zi după ratificarea pactului, Germania a invadat Polonia.

Ca urmare a pactului, între 1939 – 1944, Germania a evitat un război pe două fronturi, invadând succesiv Polonia, Franța și o serie de țări mici din Europa, în cele din urmă obținând, pentru un atac asupra URSS, o armată cu doi ani de experiență de luptă.

Astfel, după părerea multor istorici, principalul beneficiar de pe urma pactului poate fi considerată Germania nazistă.

Cu toate acestea, și URSS-ul a primit suplimentar doi ani de pace, precum și teritorii considerabile la frontiera sa vestică.

Când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în cel de-al doilea Război mondial?

Se consideră că cel de-al doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invazia germană în Polonia (de fapt, și această dată este convențională). După cum se știe, invazia a avut loc sub pretextul unui atac înscenat de către serviciile secrete germane, îmbrăcați în uniforme poloneze, asupra postului de radio german Gleiwitz, în apropiere de frontieră. În aceeași zi, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind recrutarea universală în rândurile armatei.

La 3 septembrie 1939, Anglia și Franța au declarat război Germaniei (apropo, peste o zi S.U.A. și-a declarat neutralitatea față de război), pe 6 – Uniunea Sud-Africană, iar pe 10 – Canada.

La 17 septembrie 1939 a venit rândul URSS. Începuse “campania de eliberare” a Armatei Roșii în Polonia, direcționată în întâmpinarea Wehrmacht-ului german. Spre sfârșitul lunii septembrie (în mare parte datorită eforturilor Wehrmacht-ului), armata poloneză, care rezistase cu înverșunare în așteptarea zadarnică a unui ajutor din partea Marii Britanii și Franței, a fost învinsă, iar teritoriul Poloniei a fost împărțit între Germania și URSS (Uniunea Sovietică a redobândit teritoriile pierdute ca urmare a războiului sovietic-polonez din 1920). Ambele state, Germania și Uniunea Sovietică, au intrat în contact direct: a fost stabilită frontiera sovieto-germană, pe linia de demarcație fixată în protocoalele așa-numitului Tratat privind frontierele și de prietenie, semnat pe 28 septembrie 1939.

Atacul Armatei Roșii asupra Poloniei 17 septembrie 1939.

Un ofițer sovietic pe linia de demarcație

Comandantul Diviziei Blindate 19, generalul Heinz Guderian, discută cu comisarul politic Borovski

Prietenii sovietici și germani

Prieteni tanchiștii sovietici și germani

Prietenii sovietici și germani

Vizita lui Veaceslav Molotov în Germania, 12 noiembrie 1940.

V. Molotov și Ribbentrop trec prin fața Gărzii de onoare, stația Anhalt, Berlin

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest, 1939

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest (în germană: Deutsch-sowjetische Siegesparade in Brest – Litowsk) – marșul solemn al subdiviziunilor Armatei a XIX-a a Wehrmacht-ului (comandantul corpului – general al Diviziei a 2-a Panzer, Heinz Guderian) și brigăzii 29 de tancuri a Armatei Roșii (comandant – colonel Semion Krivoshein) pe strada principală a orașului, la 22 septembrie 1939, în timpul procedurii oficiale de cedare a orașului și a cetății Brest părții sovietice în timpul invaziei Poloniei de către trupele germane și sovietice. Procedura s-a finalizat cu coborârea solemnă a steagului german și ridicarea celui sovietic.

Cedarea orașului a avut loc în conformitate cu protocolul sovieto-german privind stabilirea liniei de demarcație pe teritoriul fostului stat polonez, semnat la 21 septembrie 1939 de către reprezentanții comandamentelor sovietic și german. Evenimentul a fost filmat de serviciul media de propagandă germană “Die Deutsche Wochenschau”. Istoricul Michael Meltiuhov notează că, la acel moment, Germania încerca din răsputeri să arate Angliei și Franței că Uniunea Sovietică este aliatul ei, iar în același timp, în Uniunea Sovietică, depunea eforturi să-și demonstreze ”neutralitatea” sa.

Parada comună de la Brest – Litovsk a reprezentat, în viziunea istoricilor, un simbol al împărțirii statului polonez.

Porțile paradei victoriei împotriva Poloniei în orașul ocupat Brest

Parada comună sovieto-germană de la Brest – Litovsk, 22 septembrie 1939.Parada s-a desfășurat în prezența generalului nazist Heinz Guderian și a colonelului sovietic de tancuri Semion Moiseevici Krivoshein.

Coloana sovietică de tancuri trece pe lângă un grup de motocicliști germani.

Telegrama ambasadorului german la Moscova către Ministerul de Externe al Germaniei, 18 iunie 1940.

Agresiunea URSS împotriva Finlandei

La 29 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică rupe relațiile diplomatice cu Finlanda, și a doua zi, după ce asupra pozițiilor Armatei Roșii a fost deschis focul (fapt care până astăzi nu a fost elucidat), trupele sovietice au atacat teritoriul acesteia. În consecință, a fost proclamată crearea Republicii Democratice Finlandeze, fiind stabilit un guvern condus de binecunoscuta figură a Comintern-ului, Otto Wille Kuusinen.

Cu acest guvern imediat au fost stabilite relații diplomatice (desigur, toate aceste lucruri s-au întâmplat la Moscova, deși în caietul de sarcini au figurat întotdeauna adrese finlandeze; nenumărate documente ale acestui guvern finlandez au fost scrise de mâna lui A.A. Jdanov).

Propaganda sovietică care a pregatiti invazia Finlandei semăna uluitor de mult cu propaganda Kremlinului ce a precedat razboiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. 

Războiul cu Finlanda a continuat până în 1940 și a luat sfârșit pe data de 12 martie. Nu s-a reușit distrugerea completă a armatei finlandeze. Conform Tratatului de pace încheiat la Moscova la 12 martie 1940, Uniunii Sovietice i-au fost cedate istmul Karelia, inclusiv orașul Vîborg/Viipuri, și baza militară navală dislocată pe peninsula Hanko (închiriată pe o perioadă de 30 de ani). Drept compensație, Finlandei i-au revenit teritoriile pustii din regiunea nordică a peninsulei Kola.

La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din cadrul Ligii Națiunilor, care în perioada interbelică a jucat rolul actualei Organizații a Națiunilor Unite (doar trei state au fost declarate agresori – Japonia, Italia și Germania. Adițional – URSS-ul).

Ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi a celor trei state baltice

La 28 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile şi militare de pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord. În aceeaşi perioadă URSS anexează teritoriile Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

La 23 august 1944, trupele sovietice reiau controlul asupra teritoriului Basarabiei şi Bucovinei de Nord. În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat cu privire la frontieră, prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere, ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință.

Sursa: traducere şi adaptare după http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html)

***

Acestea sunt faptele şi contextul pe care nu-l putem ignora atunci când vorbim despre victoria în cel de-al doilea război mondial. Desigur, evenimente si detalii sunt infinit mai multe decât cele enunţate aici, dar, după cum spuneam, nici nu mi-am propus să fac o analiză istorică a celui de-al doilea război mondial. Nefiind istoric, nu pretind la adevărul absolut şi nici nu-mi propun să pun pe cineva la zidul infamiei. 

Tot ce mi-am propus este să înţeleg: ce sărbătorim la 9 mai noi, cetățenii statului Republica Moldova, care la 27 august 1991 şi-a proclamat independenţa faţă de URSS şi care, prin Declaraţia de Independenţă, a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop si „ocuparea prin forţă la 28 iunie 1940” a teritoriului Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Ținutului Herţa?

Cine sunt învingătorii în cel de-al doilea război mondial? Cei care au reușit să recunoască şi să-şi asume crimele nazismului, sau cei care deplâng imperiul şi se bazează în continuare pe teoriile staliniste în relaţia cu lumea exterioară?

Eu cred că adevărații învingători în cel mai mare măcel al secolului XX sunt cei care au învăţat aceasta cumplită lecţie a istoriei, plătită cu viețile a zeci de milioane de oameni. Învingători sunt cei care au reușit să se debaraseze atât de fascism, cât şi de comunism şi să edifice democrația în statele lor.

Adevăratul învingător în cel de-al doilea război mondial este astăzi Germania, ţara cu cea mai avansată democrație şi economie în Europa. Este ţara care a știut să înveţe cumplita lecție a istoriei.

Găgăuzii – un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare

Ce nu se înțelege când vine vorba de găgăuzi?

Axa identitară a găgăuzilor a fost creștinismul. Este greu să ne imaginăm ce a însemnat pentru un grup mic să fie turci creștini în Imperiul Otoman, dar aderența grupului la creștinism trebuie să fi fost una extrem de puternică.

Istoricul și jurnalistul George Damian scrie în publicația online https://podul.ro:

”Nu știm când și cum s-au creștinat găgăuzii, istoria lor este destul de tulbure, au existat multe cazuri de turci creștinați în Imperiul Bizantin, găgăuzii sunt cei care au ajuns până în ziua de azi.

Nu mai intru în detaliile discriminărilor politice și economice la care erau supuși creștinii în Imperiul Otoman, pentru găgăuzi colonizarea în Basarabia sub protecția Imperiului Țarist trebuie să fi fost echivalentul sosirii pe Pământul Făgăduinței.

Atașamentul față de creștinism care le definea identitatea s-a suprapus atașamentului față de Imperiul Țarist, au devenit cetățeni cu drepturi depline în exercitarea credinței dintr-un grup marginal. Aici rezidă esența primei forme de atașament a găgăuzilor față de „Maica Rusia” – libertate religioasă și economică în cadrul unui imperiu care le împărtășea credința.

În epoca interbelică nu au existat probleme majore între găgăuzi și administrația românească, ba chiar dimpotrivă, pe linie ortodoxă găgăuzii s-au integrat foarte bine în România Mare. Propaganda sovietică de factură ateistă nu a avut mare priză la găgăuzi, ba chiar dimpotrivă. Găgăuzii au făcut cadou românilor un mare număr de minți luminate (fără nici o ironie!), intelectuali care au reușit să se refugieze în România după Al Doilea Război Mondial, nu mai reiau aici lista.

În schimb răzbunarea sovieticilor asupra găgăuzilor a fost una cruntă. Cele mai multe cazuri de canibalism în anii de după război au fost înregistrate în Basarabia sovietizată anume în regiunile locuite de găgăuzi. Sovieticii au reușit să frângă coloana vertebrală a poporului găgăuz: în primul rând prin distrugerea bisericii și a credinței, în al doilea rând prin anihilarea lingvistică. Limba găgăuză este pe cale de dispariție, iar limba rusă a devenit limba maternă a găgăuzilor. Avem de-a face aici cu un experiment sovietic reușit de epurare etnică în decursul a trei generații.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare (creștinismul și limba maternă). Singurii care îi înțeleg și către care se pot adresa sunt foștii lor torționari de la Moscova (un caz perfect de sindrom Stockholm). Auto-definirea găgăuzilor din ziua de azi este făcută de-a lungul axelor stabilite de sovietici, pe care rușii neo-țariști din ziua de azi știu foarte bine să le manipuleze.

Pe de altă parte încercările europene/ de la București/ de la Chișinău de apropiere față de găgăuzi sunt privite cu ostilitate sau cel mult în sens strict al profitului imediat – vă luăm banii și la schimb ne facem că vă ascultăm, dar oricum nu ne interesează ce aveți de spus.

Din punct de vedere economic zona găgăuză este absolut nesemnificativă, o zonă agricolă cu o producție cu marjă de profit minimă.

Găgăuzii sunt ținuți captivi în această zonă moartă economic în primul rând lingvistic (unde și ce pot munci niște oameni care știu doar rusă? – răspunsul este evident). Războiul din Ucraina a retezat și ultimele debușeuri economice ale zonei găgăuze – mersul la muncă în Rusia, relațiile economice cu Ucraina.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un cumul al problemelor reale de mai sus, de la confuzia identitară și perceperea drept salvator a fostului abuzator, la lipsa de importanță economică a regiunii.

Alternativa propusă găgăuzilor în acest moment este Uniunea Europeană – care în termeni pragmatici și ai realității imediate se traduce prin „România”. Din toate punctele de vedere o integrare a regiunii găgăuze în spațiul economic românesc ar fi una logică, pornind fie și de la distanța minimă până la Prut.

Lipsa căilor de acces, regiunea complicată de graniță unde zona Galați-Brăila ar trebui să fie centrul în jurul căruia să graviteze cele două maluri ale Prutului – dar mai presus de toate distanța mentală între regiunea găgăuză și spațiul românesc anulează logica economică. Pentru găgăuzi la nivelul de imagine România este undeva departe, la 40-50 de km, în timp ce Maica Rusie este aproape de sufletul lor, cu Moscova la 2000 de km. E o problemă de percepție, amplificată de proliferarea miturilor „jandarmului român” (fascist și hitlerist!).

Găgăuzii ar vrea o forță în care să aibă încredere și care să le ofere garanții. Ce fel de garanții? Nici ei nu știu prea bine, știu doar că au încredere în Rusia. Cam de aici trebuie pornită orice apreciere a situației din zona găgăuză. Toate aceste traume netratate de 30 de ani (o generație pierdută!) sunt exploatate acum un infractor financiar căruia clasa politică de la Chișinău i-a permis să fure ca-n codru (bineînțeles, clasa politică de la Chișinău a avut de profitat de pe urma acestui jaf).

Singura soluție pentru regiunea găgăuză ar fi o doză de răbdare pe termen lung și deschiderea economică maximă din partea României care să se simtă real în regiune. Doar că nu mai avem timp, cei 30 de ani irosiți se răzbună acum, iar Moscova își instrumentalizează atrocitățile din perioada sovietică pentru a crea instabilitate la granițele Ucrainei.”