CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

OPERAȚIUNILE SUB DRAPEL FALS – O CALE DES FOLOSITĂ DE GUVERNE ȘI SERVICIILE SECRETE ÎN ACȚIUNILE SUBVERSIVE DE MANIPULARE A POPULAȚIEI

 

 

OPERAȚIUNI SUB STEAG FALS RECUNOSCUTE DE GUVERNE

 

Fireşte că oamenii nu vor război. Tot ce trebuie făcut este să le spui că sunt atacaţi, iar pe pacifişti să-i denunţi că nu sunt patrioţi şi că pun ţara în pericol. Funcţionează la fel în orice ţară. 

Hermann Göring, Reichsmarschall al Germaniei lui Adolf Hitler

 

 

 

Prin definiție,un incident sub steag fals este o acțiune ascunsă hotarata de conducerea unei de o țări sau de o agenție de spionaj a unei țări,concepută să pară ca ar fi pus-o in aplicare altcineva. Astfel de actiuni sunt adesea folosite pentru a da pretext unor acțiuni politice sau militare.

Termenul „steag fals” semnifică operațiuni sub acoperire, menite să inducă în eroare populația, așa încât acestea să apară că au fost desfășurate nu de către cei care le-au plănuit și executat, ci de către alte entități, grupări sau națiuni. Termenul își are originea în războaiele navale din trecut, când exista obiceiul perfid ca un vas să arboreze pavilionul altei țări decât cea beligerantă, pentru a se putea apropia fără riscuri de nava inamică și a o ataca.

Este foarte posibil ca ideea aceasta să le fi fost dată de pirații Evului Mediu. Dacă nu știați, aflați că celebrul craniu cu cele două oase încrucişate, aplicate pe fond negru, nu au fost niciodată pavilionul piraţilor.

Aceştia preferau culoarea roşie sau pavilioane de împrumut, care să le mascheze adevărata îndeletnicire, iar aceste pavilioane erau de cele mai multe ori ale unor state şi erau schimbate funcţie de interes.

În zilele noastre, operațiunile sub steag fals nu mai sunt limitate la acțiuni de război și contra-insurgență, ele fiind desfășurate și pe timp de pace, de către organizații civile sau chiar de agenții guvernamentale care, ascunzându-și identitatea, vor să creeze o stare de tensiune, premergătoare atingerii unui scop politic.

În istoria recentă există multe evenimente documentate ca „operațiuni sub steag fals”, în care un guvern a desfășurat un atac terorist, după care și-a învinovățit inamicul, din rațiuni politice. Iată mai jos o listă destul de lungă, dar departe de a fi completă, cu astfel de operațiuni teroriste, pe care chiar oficialii țărilor respective au recunoscut – fie verbal, fie în scris – că le-au pus la cale:

– În 1931, trupele japoneze au plasat explozibil pe o linie de cale ferată, aruncând vina pe China, pentru a justifica invadarea Manciuriei. Acest eveniment este cunoscut în istorie ca „Incidentul Mukden” sau „Incidentul manciurian”. Tribunalul militar internațional de la Tokyo a relevat: „Mai mulți participanți la acest plan, inclusiv Hashimoto (un ofițer japonez de rang înalt) au recunoscut rolul pe care l-au avut în complot și au declarat că obiectivul „incidentului” a fost fabricarea motivului pentru care armata Kwantung să ocupe Manciuria.

 

 – Un ofiter nazist SS (din eșalonul de protecție, corpul de elită al armatei lui Hitler) a recunoscut în cadrul proceselor de la  de la Nürnberg că, la ordinul șefului Gestapo-ului, el, împreună cu alți naziști operativi, au desfășurat atacuri asupra propriilor cetățeni și resurse, fapte pentru care au dat vina pe polonezi, pentru a justifica invadarea Poloniei. Generalul nazist Franz Halder a depus, de asemenea, mărturie la proces că, în anul 1933, liderul hitlerist Hermann Göring a ordonat incendierea clădirii Parlamentului german, aruncând apoi vina în mod fals pe comuniști.

– Președintele Nikita Hrușciov a recunoscut în scris că, printr-o operațiune de tip „steag fals”, Armata Roșie a Uniunii Sovietice a bombardat pe data de 30 noiembrie 1939 (la trei luni după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial) satul rusesc Mainila, blamând Finlanda pentru acest atac, ca motiv pentru declanșarea, patru zile mai târziu, a unui război ce avea să fie numit „Războiul de iarnă”. Ulterior, președintele Boris Ielțîn a admis că însăși Rusia a fost agresorul.

 

Imagini pentru masacrul katyn photos

 

– Parlamentul Rusiei, actualul președinte Vladimir Putin și fostul președinte sovietic Mihail Gorbaciov au recunoscut că liderul sovietic Iosif Stalin a ordonat poliției sale secrete să execute 22.500 de ofițeri și civili polonezi în 1940, aruncând vina în mod fals pe naziști. Evenimentul este cunoscut în istorie ca „Masacrul din pădurea Katyń”.

– Guvernul britanic a recunoscut că, între anii 1946 și 1948, a bombardat cinci vapoare care transportau evrei ce încercau să scape de holocaust, căutând siguranță în Palestina. În acest scop, britanicii au inventat o grupare pe care au numit-o „Apărătorii Palestinei Arabe”, care ar fi revendicat atacurile.

– Israelul a recunoscut că, în 1954, o celulă teroristă care opera în Egipt a plantat bombe în mai multe clădiri, inclusiv reședințe diplomatice ale Uniunii Sovietice, lăsând în urmă „indicii” care-i implicau pe arabi ca făptași. Ghinionul lor a fost acela că una dintre bombe s-a detonat prematur, permițându-le astfel egiptenilor să-i identifice pe agresori. Ulterior, mai mulți israelieni au recunoscut înșelătoria.

– CIA, agenția de spionaj a Statelor Unite, a recunoscut că în anii 1950 a angajat iranieni care să se dea drept comuniști și să însceneze atacuri cu bombe în Iran, pentru a întoarce populația împotriva primului ministru de la vremea aceea, ales în mod democratic.

Intre 15 și 19 august 1953, prim-ministrul iranian, Mohammad Mosaddegh, a fost răsturnat de la guvernare, iar căderea lui a fost mult timp dorită
de guvernele britanic și american. Dar, înainte de a depune cel mai înalt ministru al Iranului, mai întâi trebuia să fie discreditat.

– Turcia a recunoscut că în 1955, guvernul turc aflat sub conducerea primului ministru Menderes a pus la cale bombardarea consulatului Turciei din Grecia (deteriorând în același timp și locuința lui Mustafa Kemal Atatürk,fondatorul Turciei moderne, aflată în apropiere.). Scopul atacului a fost blamarea Greciei și justificarea manifestărilor violente împotriva acestei țări.

– Pentru a-și scoate de sub acuzare secretarul de stat al apărării, Selwyn Lloyd, primul ministru britanic Anthony Eden a recunoscut că, împreună cu președintele american Dwight Eisenhower, au aprobat în 1957 un plan de desfășurare a unor atacuri în Siria, în așa fel, încât vina să cadă pe guvernul sirian, determinând astfel, indirect, schimbarea de regim.

– Fostul prim ministru italian (de profesie judecător) și fost șef al contraspionajului italian a recunoscut că NATO, cu ajutorul Pentagonului și al CIA, au pus la cale bombardamente teroriste în Italia și în alte țări europene în anii 1950, incriminându-i pe comuniști. Scopul a fost acela de a stârni revoltă și a gâștiga sprijinul populației în Europa, în lupta împotriva comunismului. Ca participant în acest program secret, el a afirmat: „Trebuie să ataci civili, bărbați, femei, copii, oameni obișnuiți, nevinovați, care sunt departe de orice joc politic. Motivul e foarte simplu: populația trebuie determinată să solicite conducerii statului măsuri de siguranță”.

Să precizăm că Italia, ca și alte țări europene (Franța, Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie) au fost ținta acestei campanii de teroare, ceea ce le-a determinat să se alăture NATO cu puțin timp înainte de începerea bombardamentelor.

– În 1960, senatorul american George Smathers a propus ca Statele Unite să lanseze un atac fals asupra Golfului Guantanamo, ceea ce le-ar oferi un motiv legitim să intre în Cuba și să răstoarne regimul comunist al lui Fidel Castro.

– Documente oficiale ale Departamentului de Stat al SUA arată că în 1961 mai mulți oficiali de rang înalt au luat în discuție bombardarea consulatului american din Republica Dominicană, cu scopul de a justifica o invazie în această țară. Din fericire, planul nu a mai fost dus la îndeplinire, dar propunerea a fost dezbătută într-un mod cât se poate de serios.

– După cum însuși Guvernul Statelor Unite a recunoscut, documente recent declasificate arată că în 1962, șefii mai multor departamente au aprobat și semnat un plan minuțios elaborat, prin care să se producă explozia unor avioane de linie și să se comită acte teroriste pe solul american,  urmând să se dea vina pe cubanezi, pentru a se justifica invadarea Cubei. Proiectul a fost numit Operațiunea Northwoods și urmărea inițierea unor operațiuni militare clandestine, destinate să manipuleze opinia publică americană. Se plănuia rănirea și uciderea unor cetățeni americani, cu scopul de a acuza regimul comunist al lui Fidel Castro de aceste crime, fapt care ar fi constituit un pretext de invadare a Cubei. Conceput la inițiativa șefului  Marelui Stat Major al armatei americane, generalul Lyman Louis Lemnitzer, acest plan a fost propus spre aprobare în 1962 președintelui John Kennedy, care l-a respins. Nu a fost pus în aplicare niciodată.

– În 1963, Departamentul Apărării al Statelor Unite a întocmit un document prin care era propusă atacarea unor state membre ale Organizației Statelor Americane – ca de pildă Trinidad-Tobago și Jamaica – în urma cărora să fie blamată Cuba. Documentul mai sugera mituirea unei persoane din guvernul lui Fidel Castro, care să organizeze un atac asupra Statelor Unite: „Singura soluție ce poate fi luată în considerare este mituirea unui comandant al lui Castro, care să inițieze un atac asupra zonei americane a Golfului Guantanamo”.

– Agenția de Securitate Națională a Statelor Unite (NSA) a recunoscut că a mințit în legătură cu „Incidentul din Golful Tonkin” din 1964, manipulând informațiile în așa fel, încât să pară că vasele nord-vietnameze au tras asupra unui vas american, creând astfel o justificare falsă pentru declanșarea războiului din Vietnam. Consecințele acestei operațiuni sub steg fals au fost cele mai dramatice: pierderi americane – 58.220 morți, 150.000 de răniți, între care 150.000 cu dizabilități permanente, 125.000 de tineri fugiți în Canada pentru a scăpa de înrolare, 50.000 de dezertori din serviciul activ. Pierderile vietnameze – cca 3 milioane de morți, între care foarte mulți civili.

– Un comitet al Congresului Statelor Unite a recunoscut că în anii 1950-1970 FBI a folosit o serie de provocatori care au comis acte violente, pentru care au fost învinovățiți activiștii politici de stânga. Această campanie de discreditare numită COINTELPRO – Counter Intelligence Program – a fost desfășurată de FBI și a constat într-o serie de operațiuni sub acoperire, de cele mai multe ori ilegale, cu scopul de a supraveghea, investiga, intimida, infiltra, discredita și destrăma organizațiile politice disidente. În cadrul acestui program, țintele erau mișcările antirasiale și cele pentru drepturi cetățenești, organizațiile feministe, anticoloniale, anti războiul din Vietnam etc.

– Generalul turc Sabri Yirmibeşoğlu a recunoscut că în anii 1970 autoritățile turcești au ordonat incendierea unei moschei în Cipru, dând vina pe inamicul lor, Grecia, scopul acțiunii fiind creșterea urii populației împotriva grecilor pe insula disputată. Explicația sa: „În timp de război, se înscenează acte de sabotaj, dându-se vina pe inamic, pentru a se crește rezistența populației. Acesta a fost un exemplu”. Ulterior, Yirmibeşoğlu a fost numit secretar general al Consiliului Național de Securitate al Turciei.

– Guvernul german a recunoscut că în 1978 serviciile secrete germane au detonat o bombă în zidul închisorii Celle, înscenând astfel o tentativă de evadare. În cadrul acestei acțiuni, au fost plantate probe incriminatorii în celula lui Sigurd Debus, un deținut suspectat de apartenență la facțiunea Armata Roșie.

– Un agent al Mossad-ului (agenția israeliană de spionaj) a recunoscut că în 1984 Mossad a plantat un radioemițător în reședința lui Muammar Gaddafi din Tripoli, capitala Libiei. Aparatul transmitea mesaje teroriste false, inventate și înregistrate de Mossad, pentru a-i crea lui Gaddafi imaginea unui susținător al terorismului. Ronald Reagan a bombardat Libia imediat după aceea.

– După Al Doilea Război Mondial, CIA, în colaborare cu agenții de spionaj din Europa de Vest, a creat o rețea de armate secrete, cu scopul de a destabiliza organizațiile de stânga din statele respective, prin operațiuni sub acoperire de tip „steag fals”.

Cea mai renumită dintre acestea și prima despre care au fost făcute dezvăluiri complete a fost Operațiunea Gladio (gladius = sabie) care a funcționat în Italia. În această țară, la sfârșitul anilor ‘70, serviciile secrete au folosit Operațiunea Gladio pentru a pune la cale atentate prin care să discrediteze mișcarea socialistă italiană, care la vremea respectivă deținea un loc important în Parlament. Existența structurii Gladio a fost dezvăluită abia la începutul anilor 1990, de către premierul italian Giulio Andreotti, care a confirmat că „armata italiană din spatele frontului numită Gladio a existat începând cu anul 1958, cu aprobarea guvernului italian”.

În anul 2000, guvernul italian a elaborat un raport de 300 de pagini în legătură cu Operațiunea Gladio, afirmând: „Aceste masacre, explozii și acțiuni militare au fost promovate, organizate sau susținute de persoane din interiorul instituțiilor de stat italiene, precum și de persoane în legătură cu serviciile secrete americane”.

– Un diplomat algerian și mai mulți ofițeri ai armatei algeriene au recunoscut că în anii 1990 armata algeriană a masacrat în repetate rânduri algerieni civili, dând vina pe militanții islamici.

– Ofițeri ai armatei și ai serviciilor secrete ruse au recunoscut că KGB a bombardat în anul 1999 blocuri de locuințe, aruncând vina pe ceceni, care în felul acesta și-ar fi revendicat independența. Seria de bombe s-a iscat din senin, cu puțin timp înainte de încheierea mandatul președintelui Boris Ielțîn. A creat, evident, panică, populația solicitând contra-măsuri. Vladimir Putin a reacționat imediat, invadând Cecenia, ceea ce i-a adus un val uriaș de popularitate și o victorie zdrobitoare în alegerile din primăvara următoare.

– Conform Washington Post, poliția indoneziană a recunoscut că militari indonezieni au omorât profesori americani în Papua în 2002, punând crimele pe seama unei grupări papuașe separatiste, cu scopul ca aceasta să fie listată ca organizație teroristă. Însuși președintele indonezian a recunoscut ulterior că „cel mai probabil, guvernul a avut un rol în bombardamentele din Bali”.

– Statele Unite au acuzat în mod fals Irakul că ar fi jucat un rol în atacurile din 11 septembrie 2001, așa cum se arată într-un document semnat de Secretarul de Stat al Apărării, ca una dintre principalele justificări pentru lansarea războiului din Irak. Chiar și după ce Comisia 9/11 a admis că n-a existat nicio legătură cu această țară, vicepreședintele Dick Cheney a declarat că „dovezile sunt copleșitoare”, că Al Qaeda avea o relație strânsă cu regimul lui Saddam Hussein, că probabil el deține informații care n-au fost disponibile Comisiei și că mass media nu și-a făcut temele cum trebuie. Înalți oficiali americani recunosc acum că războiul din Irak a fost lansat pentru… petrol, și nu pentru 9/11 sau arme de distrugere în masă.

Imagini pentru photos atac 9/1 septembrie

O altă consecință a atentatelor 9/11 a fost aceea că au dus la proclamarea luptei împotriva terorismului (musulman) și anularea unor drepturi civile ale cetățenilor americani, cum ar fi înregistrarea convorbirilor telefonice.

 

 

Imagini pentru intifada photos

 

 

– Soldați israelieni sub acoperire au mărturisit în 2005 că au aruncat cu pietre în alți soldați israelieni, pentru ca vina să cadă asupra palestinienilor, acest atac constituind un motiv de discreditare a ideii de proteste pașnice ale palestinienilor.

– La summit-ul G20 de la Londra din 2009, un membru al Parlamentului britanic a relatat că a văzut cu ochii lui polițiști în uniformă încercând să incite mulțimea la violență.

– Mai mulți politicieni egipteni au recunoscut că în 2011, în timpul unui miting de protest, câțiva funcționari guvernamentali deghizați au furat artefacte inestimabile din Muzeul de Istorie din Cairo, în încercarea de a-i discredita pe protestatari. Antichitățile, printre care mumii extrem de fragile, au fost ulterior recuperate.

– Surse americane de înalt nivel au recunoscut că, în anul 2014, guvernul Turciei, țară parteneră NATO, a fost cel care a conceput și desfășurat atacurile cu arme chimice pentru care a fost învinovățită Siria. Un membru de rang înalt din guvernul turc a declarat într-o înregistrare audio că există și alte planuri de atac bine puse la punct, pentru care să fie blamat guvernul sirian.

 

 

Surse:

Wikipedia

http://www.washingtonsblog.com/2015/02/41-admitted-false-flag-attacks.html

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

 

 

 

 

Reclame

10/01/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Un comentariu

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin, numai că el a aflat de revoluţia din Rusia abia după o săptămână, din ziarele elveţiene…

 

 

 Motto:

„… ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în „cercurile elitiste”, poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”

 

Acad. Nicolae Dabija

 

 

 

Lenin

Un geniu monstruos

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin.

Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zurich. Ajungând acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! (în cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia, al carei  părinte  s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană.

I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război, dar mite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni.

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic.

Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere.

Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism.

Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să scrie:

„Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”.

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor.

România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor.

Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi.

Lev Troţki (Leiba Bronstein, născut la Telenești)

Conform păcii de la Brest – Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul agricol, 89 la sută din minele de cărbune.

Buharin, care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova.

Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.

Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!”

Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate.

Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.

Lenin ne mai era prezentat de biografii săi drept model de democraţie.

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu, preîntâmpinat de încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”

După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, Lenin ordonase ca participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc.

„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”.

În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).

 

 

 

 

 

A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov.

A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.

Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: Я русский бы выучил тoлькo за то, что им разговаривал Ленин» – Aş învăţa numai Rusă pentru ceea ce Lenin a vorbit ”), Lenin îi ura pe ruşi.

Aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfârşitul lui 1917 – 475 erau nerusi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

  1. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată, nu avea încredere în ruşi. După revoluţie recomanda „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”

Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: „Ruşii sunt prea blânzi, aş putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante (în cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: „idioţii de ruşi”.

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”.

Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al URSS între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii ș.a. la cârma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că nu erau ruși.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează: „Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”. Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de „duşman al poporului”.

Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS.

Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte. El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, „acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”. Lenin recunoştea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Despre ultima a spus că „planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând „preţioasa indicaţie: „Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”.

Sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304). La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrâni neajutoraţi – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoţimea – „contrarevoluţionară”, burghezia – „ex-popor”, ţărănimea – „sălbatecă”.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”.

La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare – pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria:

„Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile. Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deşi votarea a fost „o manifestare a voinţei poporului”, ea „este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dând indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, 

 

românul bulgar, care până la 1918 în zeci de articole şi cuvântări vorbise că Basarabia e pământ românesc, cotropit de Rusia ţaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnând într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România.

 

 

 

În aceeaşi perioadă Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavalerişti ai săi ca să „elibereze” România de sub călcâiul boierilor şi moşierilor exploatatori (Dicționar enciclopedic, Granat, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, „erou penal și tatăl bandiților”).

 

Lenin, care-şi zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de „scriitor” şi care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanţii acesteia „…cred că sunt creierul naţiunii. În realitate, nu sunt creierul, ci dejecţiile ei” (pag. 393). El afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în Tătuca Țarul”.

La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice – Șaliapin, Bunin, Berdeaiev (Vezi „Sensul Creației” cu prefața de A. Pleşu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.

Partidul a decis şi soarta celor rămaşi: el hotăra cine şi ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine – decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Şi totul se făcea în funcţie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului.

Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. A fost cu Krupskaia

 

 

 

de vreo 2-3 ori pe când se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturiseşte consoarta sa, „mergeam la teatru şi plecam după primul act”. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: „Se vor păstra doar câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.

Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate.

Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluţie, şeful GPU incluzând în ele toată elita societăţii ruse. Listele conţin: numele a mii de profesori ai instituţiilor superioare de învăţământ, scriitori, artişti, medici, ingineri etc. Toţi aceştia sunt suiţi cu sila în trenuri, vapoare şi expulzaţi din ţară.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurând dictatura unui singur partid, cel bolşevic. Tot el creează CEKA, cu puteri nelimitate. CEKA era stat în stat. Indicaţiile erau următoarele: „Dacă vedeţi pe cineva deştept, îmbrăcat cuviincios şi care vorbeşte corect ruseşte –împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolşevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gât şi am aruncat-o în lada de gunoi”. Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la CEKA rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”.

Indicaţiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica: „Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 găseşte de cuviinţă să ceară la şedinţa Biroului Politic „arestarea sinodului şi a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat şi va muri în curând pentru că el „şi banda lui se opun făţiş preluării bunurilor bisericeşti”. Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări. Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcţionau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.

Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.

Ţara avea nevoie de altă religie şi de alţi dumnezei. Religie nouă, în concepţia lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolșevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie legendară”. Dar încă în timpul vieţii sale, atât el, cât şi confraţii săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau oraşe cu numele lor, îşi ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărţi despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s-au mutat în apartamentele ţarilor din Kremlin, îşi editau operele complete (unele nescrise) etc.

În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze.

Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălţarea „a cincizeci de monumente închinate activităţii revoluţionare”.

 

 

 

Pentru că ridicarea statuilor noilor lideri întârzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski:

„Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi şi monumente şi sunt profund indignat. Te admonestez pentru neglijenţa dumitale criminală. Să-mi trimiţi de urgenţă lista vinovaţilor pentru a fi trimişi în judecată. Ruşine sabotorilor şi tâlharilor”. Vreo duzină de activişti, sculptori, pictori, arhitecţi „sabotori”, care întârziaseră să-i înalţe statui au fost împuşcaţi.

Pe urmă a mers totul mai bine: de „modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din URSS să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert de ţară.

Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în faţa mulţimii adunate în Piaţa Roșie: „Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveţi treizeci-treizeci şi cinci de ani veţi vedea înflorind comunismul”.

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: „Generaţia care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hruşciov avea să ne fixeze şi el o dată pentru venirea comunismului pe pământ: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă țara încă 50 de ani, ne va arăta şi dânsul cum arată comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comuniştii ştiu doar să mintă convingător.

Lenin a murit acum 80 de ani. Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea „revoluţionară”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine şi fundul tău marxist” )

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menţiona cu ironie: „E de ajuns să te uiţi la Krupskaia, ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a şi căsătorit cu Krupskaia, tocmai pentru că semăna leit cu un bărbat mătăhălos?!

Savanţii sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I.Lenin”, condus de Vogt), deşi creierul la moartea lui în urma bolii era „cât o nucă”. Şi nu prea era ce studia.

Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers. Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte. Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi „revoluţie”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniştii. Atâta timp cât faptele unui degenerat vor fi „vii” şi luate drept modele, cât schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru nişte indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite în fața istoriei”, pentru că „orice crimă în numele revoluţiei este morală”, (citat din V.I.Lenin), atâta timp cât dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generaţii, această orbire evidentă nu poate fi decât o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Iar comuniştii de azi, care se consideră continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă răspundere şi pentru crimele lui. Care sunt enorme.

Revoluţiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca şi cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învăţături ale lui Lenin, acestea ar fi câteva:

Dacă doreşti să ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva şi acel ceva va fi al tău!

În numele viitorului luminos – să împuşcăm zece, o sută de milioane de oameni, „să nu ne oprim indiferent de numărul morţilor” (Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decât câteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite.

„Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!

Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919:

„Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”). Într-o discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această ţară şi pentru ţările peste care acest vast imperiu s-a lăţit sau a venit în atingere. El a aruncat dezvoltarea acestei ţări, dar şi a ţărilor cărora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.

Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăşi.

 

 

 

Foto: Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, comună Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române din 2003.

09/01/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Textul Iradelei sultanului turc Abdul Hamid al II-lea din 9 mai 1905, în care meglenoromânii și aromânii erau numiți de autoritățile otomane Români

 

 

 

 

 

Imagine similară

Document inedit. Otomanii îi numeau români pe meglenoromâni și aromâni

 

 

Polemicile de uzură legate de faptul dacă meglenoromânii și aromânii sunt sau nu români, polemici întreținute artificial de o mână de minoritariști gen Costică Canacheu sau Nicolas Trifon, ne-au făcut să căutăm documente de epocă, păstrate în fondurile Direcției Generale a Arhivelor de Stat ale Republicii Turcia, în legătură cu acest subiect.

Adevărul este că diferitele traduceri ale textului otoman al Iradelei sultanului turc Abdul Hamid al II-lea (İkinci Abdülhamit) din 9 mai 1905 (17 rebi-ul-ebel 1323, conform calendarului islamic), cu privire la recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Imperiului Otoman, redau termenul de Valahi, un exonim pe care străinii, inclusiv turcii, li l-au atribuit tuturor românilor.

Cu toate acestea, nimeni nu a publicat vreodată textul otoman original al Iradelei sau originalele altor documente legate de aceasta, ca să ne putem face o părere obiectivă despre ceea ce a avut exact în vedere măritul Padișah.

Acesta este tocmai motivul pentru care am inițiat demersurile necesare în vederea obținerii unor copii după originalele acestor documente păstrate în bogatele arhive turcești

Astfel, prin amabilitatea Excelenței Sale Mehmet Selim Kartal, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Turcia în Republica Moldova, căruia i-am solicitat oficial ajutorul și căruia îi mulțumim în mod deosebit pe această cale, am reușit să obținem imaginea facsimilă a unui document otoman legat de Iradeaua din 9 mai 1905.

Redăm mai jos imaginea facsimilă a acestui document în turca otomană, transliterarea lui latină, transpunerea primei fraze a lui în turca modernă și traducerea acesteia în română:

 

 

 

 

 

Copie după originalul documentului în turca otomană.

Fotocopie după originalul documentului în turca otomană.

 

Transliterarea în alfabet latin a textului din turca otomană

 

Foto: Transliterarea în alfabet latin a textului din turca otomană

 

Transpunerea primei fraze a textului din turca otomană în turca modernă:

”Alman büyükelçisinin Rumenlere ait işin bir an evvel halledilmesi hususunda Askerlik Dairesine olumlu görüş bildirdiği, adıgeçen dairenin bu başvuruyu padişaha ilettiği ve padişah tarafından işin bir an evvel neticelendirilmesi yönünde karar verildiği hakkında”.

Traducerea primei fraze a textului din turcă în română:

 

”Ambasadorul Germaniei a raportat către Departamentul Militar un aviz favorabil cu privire la rezolvarea cât mai grabnică a problemei Românilor, Departamentul respectiv a transmis această solicitare Padişahului iar Padişahul a hotărât ca această problemă să fie rezolvată deîndată”.

Observăm atât în originalul otoman, cât și în transpunerea în turca modernă, că etnonimul utilizat de autoritățile otomane este cel de Români (Rumenler), nu de Valahi (Ullahlar), cu atât mai mult, nu cel de Aromâni sau Meglenoromâni.

S-ar putea să avem surpriza să descoperim că și în originalul otoman al Iradelei Sultanului Abdul Hamid al II-lea folosește același termen. Să avem răbdare până se va găsi în Arhivele Republicii Turcia și respectivul original.

 

 

(Material publicat inițial pe blogul autorului preluat de https://www.rostonline.ro/)

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/09/o-istorie-a-zilei-de-9-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

09/01/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: