Panslavismul și slavofilia vs.ortodoxia română

 

 

 

 

       

 

Ortodoxie vs slavofilie şi panslavism

 

Nichifor Crainic – Ortodoxia română ca funcţiune europeană, Ziarul Gândirea, anul XXIII, nr.1, Ianuarie 1944

 

Neamul nostru, iubiţi studenţi, nu e nici un neam fricos şi nici un neam fatalist, cum îl socotesc unii cari nu-l cunosc. Priviţi istoria lui de uriaşe încercări! Dacă ar fi fost fricos, astăzi n’ar mai exista.

Dacă ar fi fost fatalist, s’ar fi supus vrăjmăşiilor ce l-au asaltat din toate părţile şi astăzi ar fi una cu pământul. Ameninţat de blocurile gigantice a trei împărăţii: — împărăţia mahomedană delà sud, împărăţia austro-ungară delà nord-vest şi împărăţia moscovită delà răsărit, — el ar fi fost de
mult strivit, dacă n’ar fi ştiut să reziste creştineşte — adică înfruntând bărbăteşte primejdiile din afară cu credinţa fierbinte şi statornică în ajutorul şi în dreptatea proniei dumnezeeşti. ( … )

Marele curent filosofic şi literar, numit slavofilism, care în veacul al XIX-lea a făurit doctrina mesianismului rus, e animat de cu totul alte sentimente decât ale noastre faţă de formele confesionale ale creştinismului occidental. La slavofili, cari reprezintă aspectul cel mai caracteristic al ortodoxiei ruseşti de odinioară, nu se poate vorbi în niciun caz de o dragoste interconfesională.

Slavofilismul e pătruns de dispreţ şi de ură fanatică faţă de creştinismul occidental. Sprijinindu-se pe proporţia numerică, şi deci pe elementul cantitativ, slavofilii identificau ortodoxia cu rasa slavă, făcând o oarecare concesie numai Grecilor, pentru vechea contribuţie a Bizanţului.

Numele Românilor nu există aproape niciodată pomenit în scrierile slavofile. Ortodoxia, după această doctrină, aparţine exclusiv rasei slave. Şi cum ortodoxia reprezintă adevărata formă a credinţei creştine, poporul rus, care o deţine, are misiunea de a o impune occidentului întreg, desfiinţând celelalte forme ale vieţii creştine, declarate ca fiind degenerate.

Nu e, fireşte, rolul nostru să apărăm sau să justificăm aceste forme ale creştinismului occidental, care pentru noi sunt pur şi simplu realităţi existente, deosebite de ortodoxie, după cum prea bine ştim. Ceeace vrem să subliniem e atitudinea de totală negaţie a lor din partea slavofilismului, pentru a putea afirma cu mai. multă tărie rolul mesianic al Rusiei. Rolul mesianic al Rusiei e să cucerească occidentul cu sabia ca să-l regenereze, încreştinându-l după modul pravoslavnic.
Dacă adăugăm lucrul ştiut şi răsştiut că sub acest mesianism religios nici măcar nu putea să se ascundă imperialismul ţarist, care se dorea stăpânul întregei Europe, înţelegem mai bine sentimentul de ură agresivă şi distructivă, ce stă la temelia slavofilismului. ( … )

Departe de a fi o funcţiune europeană, ortodoxia rusă era numai un pretext al imperialismului moscovit împotriva Europei, cum e azi comunismul şi cum vrea să fie din nou simulacrul religios al diavolului, care se preface că bate mătănii pe mormântul Bisericii care a fost. ( … ) Acuzaţia că noi Românii am fi fost vreodată, am fi astăzi sau am putea fi mâine instrumente ale panslavismului e atât de neserioasă, ca şi cum ai spune că vrem să dăm tot concursul celorce caută să ne ucidă cu tot dinadinsul. ( … )

Atracţia culturii occidentale, dimpotrivă, se exercită atât de puternic asupra noastră încât e nevoie de oarecare frână. Grija de a disciplina cât de cât disponibilitatea spiritului românesc către cultura europeană şi de a-i selecţiona elementele asimilabile nu se numeşte obscurantism, ci reacţiune faţă de un exces dăunător liberei desvoltări şi propriei afirmaţii a personalităţii etnice.
Un popor, cum e cel german, e astăzi cel mai gelos de desvoltarea personalităţii sale etnice în domeniul culturii şi, aplicându-i o asemenea acuzaţie, ar însemna să-l calificăm pentru aceasta drept cel mai obscurantist popor din Europa. Iată, în rezumat, la ce nimicuri se reduc faimoasele acuzaţii, aplicate pe numele ortodoxiei româneşti ca nişte fulgi de zăpadă pe fierul înroşit în foc!
Dacă filosofii naţionalismului rus au căutat să monopolizeze ortodoxia pe seama slavismului, să facă un orgoliu de rasă din puritatea şi eminenţa dogmei ecumenice faţă de celelalte confesiuni şi s’o transforme într’un instrument al imperialismului moscovit împotriva Europei occidentale, noi avem cele mai puternice motive să nu ne solidarizăm cu această atitudine.

Noi, Românii, nu aparţinem rasei slave ca să ne lăsăm amăgiţi de acest orgoliu nejustificat. Pentru că numărul credincioşilor, oricât de mare, nu dă dreptul nimănui să facă din esenţa supranaturală a dogmei ecumenice o proprietate a rasei.

Dogma ecumenică nu e proprietatea noastră, ci a lui Dumnezeu; la rândul nostru noi putem deveni proprietatea ei în măsura în care ne făurim o viaţă, fie individuală, fie naţională, cât mai asemănătoare cu ea. În ce priveşte cultura ortodoxă desvoltată sub imperiul dogmei ecumenice, această cultură nu e slavă, ci bizantină. Cultura bizantină constituie un bun comun, pe care şi-l-au însuşit pe rând toate popoarele ortodoxe, la fel Ruşii ca şi Românii.

Niciun popor slav n’a adăugat acestei glorioase culturi bizantine un spor atât de însemnat, încât el să devină un bun comun pentru celelalte popoare de aceeaşi credinţă. Mândria slavilor e un alfabet chirilic.
Aportul nostru e “Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, devenită o carte normativă, de circulaţie ecumenică. În cultura religioasă, noi nu suntem întru nimic tributari slavismului, dar suntem întru totul tributari Bizanţului, precum sunt la fel cu noi şi Slavii.

Prin cultura bizantină suntem integraţi în unitatea spirituală europeană, pentrucă atât dogmele formulate de bizantini cât şi filosofia lor religioasă stau la temelia culturii creştine occidentale, ca şi la temelia culturii noastre, oricare ar fi diferenţele de credinţă, ce ne despart. Tot ceeace ne uneşte cu occidentul în aceeaşi comunitate spirituală interconfesională, care se numeşte Europa creştină, e substanţă bizantină. ( … )

Pentru noi, Românii, cultura bizantină e temelia comună a spiritualităţii creştine europene, care, în duhul Evangheliei şi al Liturgiei, trebuie să fie izvorul dragostei şi al solidarităţii interconfesionale, în faţa primejdiilor ce ne ameninţă pe toţi.
Tot astfel, pentru noi, Românii, ideea de a face din ortodoxie un instrument al imperialismului slav sau al panslavismului, e o idee inadmisibilă. Pentru că, în afară de motivele arătate, panslavismul e negaţia fiinţei noastre etnice, de altă provenienţă decât cea slavă.
E astăzi un adevăr recunoscut că, în ce priveşte viaţa creştină, fiecare individ o realizează după modul său personal, deosebit de modurile altor persoane, conform legii varietăţii însuşirilor naturale, puse de Dumnezeu în făptură, şi conform darurilor supranaturale revărsate de Duhul Sfânt după varietatea acestor însuşiri naturale.

Acelaş lucru se poate spune despre rase şi neamuri, care, în raport cu doctrina creştină, înfăţişează diferite moduri de a o realiza. Doctrina ortodoxă, grefată pe rasa slavă, prezintă o serie de deviaţiuni istorice, care au fărâmiţat forma vieţii realizate într’o pusderie de secte, ce au culminat, în cele din urmă, în fanatismul barbar al ateismului bolşevic.

Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creştinism improvizat, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele mai nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, in jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creştină echilibrată.

Delà patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului.
Saltul mortal al regimului actual din Rusia, delà ortodoxie la ateism şi de la ateism la ortodoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate funciară a rasei slave sub raportul religios.

Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului omenesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor.

Doctrina ortodoxă, grefată pe fondul latin al neamului nostru, ne înfăţişează o afinitate de structură între natural şi supranatural, din care rezultă o viaţă creştină echilibrată, adâncă şi statornică, ce nu are, în desvoltarea ei istorică, nimic din zigzagurile catastrofale ale ortodoxiei ruse.

Din aceeaşi dogmă ecumenică s’au realizat două forme de viaţă cu totul deosebite. În comparaţie cu patetismul delirant al Ruşilor, sobrietatea şi seninătatea noastră religioasă revelează un fond substanţial de autenticitate creştină.
Istoria Bisericii noastre nu e desfigurată de nicio deviaţie delà dreapta credinţă. Suntem poporul ortodox din sânul căruia nu s’a iscat nicio sectă propriu zisă, fiindcă inochentismul sau tudorismul sunt apariţii infinitezimale, fără durată şi fără repercusiuni istorice.

Etnicitatea noastră e pătrunsă de duhul ortodox până la fuziunea intimă a corpului cu sufletul de care este impregnat.

Noi n’am asimilat ortodoxia în moduri capricioase şi schimbătoare, ci ne-am asimilat ortodoxiei ecumenice ca un fragment de umanitate într’un întreg spiritual universal. De aceea n’am căzut în aberaţia de a face un monopol românesc din ortodoxie şi de a construi pe iluzia acestui monopol vreun mesianism agresiv faţă de popoarele de altă credinţă.

În raport cu ele, noi ne apărăm ortodoxia, în care suntem integraţi, cu conştiinţa că aparţinem unei sfere spirituale din ce în ce mai largi, până la spiritualitatea generală a creştinătăţii.
Cu condiţia respectului pentru credinţa noastră, noi, Românii, tolerăm celelalte forme de viaţă creştină, cu îngăduiala evanghelică a omului, care ştie că nu el e chemat să le judece, ci singur Dumnezeu, judecătorul nostru al tuturor.

De aceea, cu sufletul acesta, pe care îl avem din moşi-strămoşi, în timp ce Stalin îşi pune mătănii pe mâinile plin de sânge creştin şi dă asalturi să civilizeze după modul său diabolic occidentul, noi ne găsim în tabăra marei solidarităţi a creştinătăţii europene. ( … )

Marii noştri voievozi ortodocşi, cari au dus luptele dramatice împotriva mahomedanismului năvălitor, aveau conştiinţa lucidă a acestei solidarităţi atât cu lumea ortodoxă cât şi cu lumea creştină apuseană.

Psihologia lor de atleţi mărginaşi ai lui Hristos îi făcea să se simtă una cu marea comunitate de cruce a continentului, chiar atunci când sentimentele lor sublime nu primeau niciun răspuns din partea cealaltă. Cazul nostru, cari îi continuăm, e similar cu al lor când, făcând din această energie ortodoxă pavăză Occidentului, ne găsim defăimaţi de unii ca instrumente ale duşmanilor Europei.
Această Europă, iubiţi studenţi, îşi trage fiinţa spirituală delà cele două cetăţi imperiale, Roma şi Bizanţul, centrele politice, culturale şi religioase ale aceleiaşi împărăţii continentale.

Ele luminează din adâncul istoriei lumii noastre ca două focare, fără de care nu se poate imagina cultură, civilizaţie şi spiritualitate europeană. Viaţa noastră românească e sinteza vie a spiritului acestor două cetăţi.

Suntem, prin sângele nostru, moştenitorii Romei, care a fost faţa apuseană a imperiului roman; suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a aceluiaş imperiu roman.

Suntem unicul popor de rasă latină şi de credinţă ortodoxă. Lamura europană nu se găseşte la nici un alt neam depe continent mai deplină decât în această sinteză, vie de două mii de ani, a Romei şi a Bizanţului, încarnată în fiinţa noastră românească.

Fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, aderenţa noastră la comunitatea europeană, prezentă efectiv în toată existenţa noastră ca neam, emană din adâncimile acestei fusiuni în noi a celor mai nobile elemente din istoria Europei. “Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate”, — zicea ţăranul, care s’a dus cu această credinţă să se jertfească la marginea de răsărit a continentului.

Prin gura lui vorbeşte instinctiv sinteza din adâncul fiinţei noastre. Şi el nu e decât un simbol al unui popor, care a făcut din energia şi din credinţa lui funcţiune europeană.

 

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/7106/1/BCUCLUJ_FP_279479_1944_023_001.pdf

Publicat de mihailandrei blog

Prigonirea ortodoxiei și reducerea la tăcere prin toate mijloacele a slujitorilor altarelor de către haitele comuniste

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Episcopia Huşilor a fost întemeiată în anul 1598, funcţionând neîntrerupt până în vremea comunismului, când a fost desfiinţată. Episcopia si-a reluat activitatea în anul 1996.

În anul 1598, teritoriul nou înfiinţatei Episcopii se compunea din ţinutul Fălciului din dreapta şi stânga Prutului, ţinutul Lăpuşnei, partea ce rămăsese după luarea Tighinei cu cele 12 sate sub stăpânirea turcescă, ţinutul Orheiului şi al Sorocăi.

Mai târziu, cu ocazia morţii mitropolitului Gavriil Calimachi al Proilavei au fost alipite la Eparhia Huşilor toate teritoriile de sub stăpânirea turcescă şi tătărască de la Dunare şi Nistru ca: Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Bălţi până la Hotin.

În anul 1812, când Rusia a ocupat Basarabia, Eparhia Huşilor rămânea numai cu ţinutul Fălciului la care se adăuga ţinutul Vasluiului de la Eparhia Romanului.

În anul 1852, sub păstorirea episcopului Meletie Istrati se mai adaugă două ţinuturi, Tutova şi Covurlui, iar în anul 1864 formându-se noua episcopie a Dunării de Jos s-a dat acesteia de la Episcopia Huşilor ţinutul Covurlui şi o parte din locurile de peste Prut.

În timpul episcopului Iacov Antonovici (1924-1931) 12 parohii din stânga Prutului din cadrul Mitropoliei Basarabiei sunt alipite la Eparhia Huşilor. Dupa terminarea celui de al II-lea razboi mondial Episcopia Huşilor pierde toate teritoriile de peste Prut aflate în Basarabia.

La 5 februarie 1949 se dă decretul de desfiinţare a Episcopiei Huşilor care a fost unită cu Episcopia Romanului sub titulatura de Episcopia Romanului şi Huşilor.  

 

Un ierarh martir: Episcopul Grigorie Leu

Era la sfârşitul iernii lui 1949. Nu ştiu dacă a fost sau nu o iarnă viforoasă, dar sumbră cu siguranţă.

Credinţa se afla sub ameninţări mortale. Se urmărea cu obstinaţie dispariţia acesteia. Biserica, o solidă instituţie a trecutului, stătea în calea „vremurilor noi”.

Prigoana ţintea şi ortodoxia, confesiunea strămoşească a românilor. Noul regim ateu voia să reducă la tăcere pe slujitorii altarelor şi să-i aservească.

 

 

 

 

 

 

 

 

Împotriva acestui curent, ce părea de nebiruit, s-au ridicat preoţi şi ierarhi, dintre care unii au plătit pentru curajul lor cu viaţa. Printre aceştia, episcopul Grigorie Leu, care a stat în scaunul episcopal al Huşilor până la suprimarea acestuia de către comunişti în 1949.

Episcopia Huşilor avusese în cuprinsul ei şi câteva dintre judeţele de dincolo de Prut: Cahul, Cetatea Albă, Ismail. Ierarhul Grigorie, care păstorise şi în scaunul Episcopiei de Argeş, era organizatorul înţelept şi tenace al misionarismului ortodox românesc din afara fruntariilor ţării şi cunoscătorul desăvârşit al modului de organizare al acestuia.

Noii stăpâni şi puterea de ocupaţie doreau să intre în posesia acestei structuri organizatorice. Episcopul Grigorie a păstrat neatinsă taina, exasperându-i pe superiori şi înfuriind noua stăpânire a ţării.

 Dupa 6 martie 1945, odată cu instaurarea regimului comunist, Episcopia a avut multe de suferit, i s-a aplicat treptat un regim aspru şi I s-a prescris un tragic destin. În primul rând i s- au tăiat articolele bugetare producătoare de venit, i s-a luat samavolnic o parte din teren, moara, presa de ulei, tipogafia, fabrica de lumânări, muzeul.

Episcopul Grigore Leu nu se descurajează, ci din contra, întăreşte sprijinul bisericilor prin vizite canonice, conferinţe pastorale, cere preoţilor mai multă înţelegere şi îi sprijină cu broşuri ca “Cronica Huşilor” şi “Credinţa Strămoşească”.

Prin asa-zisa “lege a epurării” parte din personalul Episcopiei a fost îndepărtat, iar unii cum a fost cazul Pr. Anton Popescu, consilier referent, arestat şi condamnat la ani grei de închisoare.

În acest climat de teroare, Episcopului Grigore Leu i se aduce la cunoştinţă de către puterea comunistă că Episcopia se va desfiinţa şi că el va trebui să ia calea exilului la Mănăstirea Neamţ.

Mai multe drumuri la Bucureşti, care au avut ca obiect demersuri pentru salvarea Episcopiei, nu au avut nici un rezultat deoarece Episcopul Grigore Leu reprezenta pentru Petru Groza şi Securitatea comunistă un pericol, nu numai prin neconformismul său politic ci şi prin posibilul scandal internaţional pe care oricând îl putea provoca.

Ca urmare, Episcopul trebuia făcut inofensiv potrivit mentalităţii comuniste şi mijloacelor utilizate în acei ani. Se întoarce grav bolnav de la Bucureşti şi după doua luni moare ca un erou martirizat pe altarul credinţei străbune. Este înmormântat după dorinţa sa lângă biserica episcopală pe care a pastorit-o şi iubit-o timp de 10 ani.

La 5 februarie 1949 s-a dat decretul de desfiinţare a Episcopiei, care a fost unită cu Episcopia Romanului sub titulatura de “Episcopia Romanului şi Huşilor”. Asa se incheie după aproape 400 de ani (1598-1949) o bogată activitate istoric-cultural-religioasă desfăşurată de Episcopia Huşilor.

Aici a fost un puternic centru religios având Seminar Teologic, Şcoala de Cântăreţi, fabrica de lumânări, tipografie cu apariţie săptămânală, doua reviste – “Cronica Huşilor” şi “Credinţa Strămoşească”, calendare, “Anuarul Episcopiei” şi alte publicaţii.

 La o lună de la această întristătoare hotărâre, care ducea la dispariţia uneia dintre vestitele eparhii ale creştinătăţii româneşti, ilustrată de un şirag de străluciţi ierarhi, de la Dosoftei, Veniamin Costache la Antonovici, episcopul Grigorie Leu trecea, în împrejurări nici azi elucidate, la cele veşnice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Era 1 martie, 1949. Peste alţi trei ani serviciile secrete sovietice întindeau o cursă a morţii părintelui Vasile Leu, fiul episcopului, cel care devenise simbol al rezistenţei româneşti anticomuniste din străinătate.

Părintele Vasile Leu se afla la Viena, la parohia românească. Fusese chemat de enoriaşii români să se roage laolaltă cu ei pentru izbăvirea neamului românesc mult încercat. După slujbă a fost condus spre hotel, chipurile din greşeală, prin zona de ocupaţie sovietică.

Arestat, trimis în Siberia, a fost condamnat la moarte. A izbutit, împreună cu Pan Halipa, după îndelungi şi stăruitoare demersuri internaţionale, să fie transferat în România. Aici va suferi o lungă şi ucigătoare întemniţare.

În anul 1996  la data de 15 septembrie are loc un act de dreptate istorică prin reînfiinţarea Episcopiei Huşilor odată cu instalarea pe scaunul episcopal de la Huşi a Preasfinţitului Părinte Ioachim Mareş.

În urmă cu două decenii, Biserica Ortodoxă Română a hotărât să-i cinstească aşa cum se cuvine pe aceşti martiri ai săi.

La Huşi, la Catedrala voievodală a episcopiei, la mormântul episcopului Grigorie a avut loc o slujbă de pomenire, oficiată de un sobor de preoţi, avându-l în frunte pe PS Ioachim Vasluianul, pe atunci episcop-vicar al Episcopiei Romanului şi Huşilor, apoi cel dintâi ierarh al reîntemeiatei Episcopii a Huşilor, trecut între timp la cele veşnice.

Lângă biserica episcopală, ierarhul martir Grigorie Leu îşi doarme somnul de veci. E poate mai multă tihnă în duhul său din ceruri. Episcopia, pentru a cărei existenţă s-a jertfit, a devenit realitate.

Din păcate, mângâierea nu-i deplină, deoarece hotarele eparhiei rămân pe mai departe prescurtate, iar misionarismul, al cărui exponent strălucit a fost Grigorie Leu, nu prea dă semne de reuşită în aducerea acasă a oilor rătăcite.

Dar e important că rănile trecutului au început să se cicatrizeze. Reprezintă, poate, o expresie a speranţei şi aşteptatei vindecări pe de-a-ntregul.

 

 

 

 

Surse:

Grigore Ilisei –  Ziarul Lumina

https://episcopiahusilor.ro/episcopia

IMPERIUL RUS văzut de Sfântul Nicolae Kasatkin, Luminătorul Japoniei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

UN SFÂNT RUS DESPRE IMPERIUL RUS

 

Pe 16 februarie, Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul Nicolae, Luminătorul Japoniei.

Sfântul Nicolae Kasatkin Luminătorul Japoniei, Întocmai cu Apostolii, prietenul şi tovarăşul de apostolat al Cuviosului Anatolie Tihai, ne-a lăsat un Jurnal din care aflăm multe lucruri despre epoca în care şi-a făcut apostolatul, despre oameni şi situaţii, dar şi despre părerile sfântului asupra stării de lucruri din Imperiul rus.

Jurnalul, în cinci volume, a văzut lumina tiparului în Japonia, în 1994, la editura Sapporo a Universităţii din Hokkaido.

Sfântul Nicolae, fiind rus de neam, dar înfiat pe sol japonez, a binecuvântat în războiul ruso-nipon armata Japoniei să lupte contra armatei ruse, iar pe prizonierii ruşi de război i-a ajutat şi i-a mângâiat. Apropo, printre istorici există părerea că aproximativ fiecare al optulea soldat din armata imperială rusă căzut în acest război a fost român basarabean.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfântul Nicolae l-a ales dintre absolvenții Academiei Teologice din Kiev pe Cuviosul nostru părinte Anatolie Tihai, născut în Tărăsăuții Basarabiei, şi l-a invitat să fie misionar în Japonia şi pentru faptul că era român de neam şi vorbea fluent câteva limbi de origini diferite, deci avea înțelegerea alterităţii, deschiderea către alte culturi şi civilizații.

Rus fiind şi iubindu-şi Patria, Sfântul Nicolae Kasatkin, a avut viziuni antiimperiale, pe care, cu bună seamă, le împărtășea şi Cuviosul Anatolie Tihai.

Vă propun mai jos patru pasaje din Jurnalul Sfântului Nicolae al Japoniei din care se desprinde înțelegerea corectă a stării de fapt din Imperiul rus în timpul războiului ruso-japonez.

***

 

TOATE POPOARELE NE URĂSC. DAR CUM SĂ FIE ALTFEL? PENTRU CE SĂ FIM IUBIŢI ŞI JELIŢI?

 

”Japonezii ne bat, toate popoarele ne urăsc, se vede că Domnul Dumnezeu îşi revarsă Mânia Sa asupra noastră. Dar cum să fie altfel? Pentru ce să fim iubiţi şi jeliţi? Nobilimea noastră s-a pervertit sute de ani cu iobăgia şi a devenit perversă până în măduva oaselor. Poporul simplu a fost apăsat sute de ani de aceeaşi stare a iobăgiei şi s-a făcut ignorant şi grosolan până în ultimul hal; clasa slujbaşilor şi funcţionărimea trăia din luarea de mită şi prădarea banului public, încât astăzi avem pe un capăt şi pe toate treptele funcţionăreşti cea mai neruşinată prădare a banului public peste tot unde se poate fura.

Clasa de sus – o colecţie de moimițe – imitatori şi adoratori ba ai Franţei, ba ai Angliei, ba ai Germaniei şi a tot ceea ce este de peste hotare; preoţimea, apăsată de sărăcie abia de menţine cateheza, – îi mai arde ei de cultivarea idealurilor creştine şi de luminarea altora prin ea?…

Şi cu toate acestea noi avem cea mai bună părere despre noi înşine: doar noi suntem creştini adevăraţi, doar la noi există un învăţământ adevărat, iar alţii stau în întuneric şi putrezire; iar de puternici suntem într-atât încât ceilalţi ar încăpea într-o căciulă de-a noastră… Dar nu-i aşa, căci nu înzadar s-au prăbuşit peste Rusia nenorocirile de azi – ea însăşi şi le-a atras pe cap.

Doamne Dumnezeule, fă ca acestea să fie doar toiagul pedepsitor al Iubirii Tale! Nu lăsa, Doamne, ca până la urmă să se neorânduiască săracă Patria mea. Cruţ-o şi apăr-o, Doamne!”

 

DUMNEZEU NU A FOST CU NOI, PENTRU CĂ NOI AM CĂLCAT ADEVĂRUL…

 

”Dar nu este Rusia o putere maritimă. Dumnezeu i-a dat Pământ, i-a dat a şasea parte a lumii care se întinde neîntrerupt pe continent, fără niciun fel de insule. Şi ar trebui să-l stăpânim cu pace, să-i prelucrăm bogăţiile şi să ne îngrijim de bunăstarea materială şi sufletească a locuitorilor acestui pământ.

Dar guvernului rus totul îi pare puţin şi îşi lărgeşte stăpânirea tot mai mult şi mai mult, şi încă prin ce mijloace! Bun lucru este oare să te înstăpâneşti peste Manciuria, smulgându-i-o Chinei? ”Avem nevoie de un port în apele calde”.

Dar pentru ce? Pentru fala marinarilor?  Păi iată acum să se fălească cu nemaiauzita ruşine a înfrângerii lor.

Este evident că Dumnezeu nu a fost cu noi, pentru că noi am călcat adevărul… ”La ce vă trebuie Coreea?” – l-am întrebat odată pe amiralul Dubasov.

”Potrivit dreptului natural ea trebuie să fie a noastră”, – mi-a răspuns el, – ”când omul îşi întinde piciorul, ceea ce atinge cu piciorul îl stânjenește; noi creștem şi ni se lungesc picioarele, Coreea este la picioarele noastre, iar noi nu putem să nu ne întindem până la mare şi să facem Coreea să devină a noastră.” 

Şi iată că am făcut-o! Ne taie picioarele!  Şi Dumnezeu nu își apără poporul Său, pentru că acesta a făcut un lucru nedrept. Dumnezeul făcut om a plâns pentru Iudeea, însă nu a apărat-o de romani….  Până acum doar fraţii ţarului au stat în fruntea flotei, mai întâi Konstantin Nikolaevici, apoi şi acum Alexei Alexandrovici şi au cerut pentru flotă atât cât şi-au dorit şi îşi luau cât puteau lua cu mâna; au sărăcit Rusia, i-au secătuit mijloacele – şi pentru ce? Pentru a cumpăra rușine! Iată că acum japonezii sunt stăpânii cuirasatelor rusești de milioane. 

Nu nevoiea de a avea flotă a creat flota rusă, ci slava deșarta; neisprăviții nici nu au putut măcar să o doteze cum se cuvine cu arme, de aceea s-a şi ales praful şi pulberea… Chinuit e sufletul meu pentru Patria pe care clasa guvernantă o face să fie proastă şi lipsită de cinste.”

RUSIA PLĂTEŞTE PENTRU IGNORANŢA ŞI TRUFIA SA

 

”Rusia plătește acum pentru ignoranța sa şi pentru trufia sa: i-a considerat pe japonezi ca fiind un neam slab şi neînvățat; nici nu s-a pregătit cum se cuvine de război, însă pe japonezi chiar i-a împins până la război…”  

 

EU NU SUNT AICI SLUJITORUL RUSIEI, CI SLUJITORUL LUI HRISTOS

 

”În legătură cu faptul că flota rusă este distrusă de japonezi toţi blestemă şi ceartă Rusia, îi spun cuvinte de ocară  şi-i prevestesc tot felul de nenorociri. Însă pentru mine lucrurile nu mai pot merge astfel atâta timp. Trebuie să-mi găsesc un asemenea punct de vedere, încât situându-mă pe el să-mi pot restabili echilibrul sufletesc şi să-mi văd liniştit de lucrare. La o adică de ce îmi sfâşii sufletul, de vreme ce astfel nu-l pot ajuta nici câtuşi de puţin pe nimeni cu nimic, iar lucrării mele îi pot dăuna lipsind-o de tăria firii mele.

Eu nu sunt aici slujitorul Rusiei, ci slujitorul lui Hristos. Şi toţi trebuie să-l vadă în mine anume pe cel din urmă. Iar un slujitor al lui Hristos se cuvine a fi întotdeauna liniştit, plin de bucurie şi de viaţă, căci lucrarea pentru Hristos – nu ca lucrarea Rusiei – este dreaptă, cinstită, puternică, adevărată, nu este spre ocară şi va duce către sfârşitul cel bun, aşa cum doară însuşi Hristos o chiverniseşte şi o îndreaptă în chip nevăzut, de aceea şi eu trebuie să arunc o privire asupra mea şi să nu-mi îngădui căderea în tânguire şi în slăbirea firii.

Iar tu, sărmana mea Patrie, se vede că meriţi să fii bătută şi ocărâtă. Căci de ce eşti condusă atât de prost? De ce ai de sus până jos conducători atât de proşti? De ce ai tu atât de puţină cinste şi nobleţe?

De ce nu atragi asupra-ţi iubirea şi ocrotirea lui Dumnezeu, ci stârneşti înverşunarea mâniei dumnezeieşti? Aduce-te-ar în minţi măcar nenoricirea înfrângerii şi ocării de azi. Fie aceasta în mâinile Tatălui Ceresc cârjă îndreptării tale!”

 Vlad Cubreacov  imperialismul rus, Misionari români în Japonia