CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Armele psihologice”, controlul minţilor şi manipularea societății prin mesajele subliminale

 

Imagini pentru manipularea maselor photos

 

 

 

Acum mai bine de o jumătate de secol, un nou concept intra în atenţia societăţii: „mesajele subliminale”, ce pot influenţa acţiunile oamenilor, fără ca aceştia să fie conştienţi că sunt influenţaţi.

Această idee a dus la o reacţie vehementă din partea publicului, temerile continuând să persiste chiar şi la câteva decenii distanţă.

Astăzi, prin interpretarea eronată a informației în mass-media, prin distribuirea sistematică a mesajelor subliminale, fapt care duce la manipularea opiniei publice, comunicarea în masă a luat o formă denaturată.

În vremurile în care trăim, mass-media și-a atribuit un rol covârşitor în formarea opiniei publice, cu atât mai mult cu cât s-au consacrat ca fiind mijlocul prin intermediul căruia este asigurată interfaţa legăturilor, conexiunilor, raportului dintre diversele structuri sociale, de la instituţii publice, instituţii comerciale, corporaţii ş.a., până la individul particular.

Suntem supuşi unui continuu bombardament la nivelul percepției auditive și vizuale, unde, în locul bombelor și proiectilelor, se trage cu sugestii și comenzi manipulative subliminale de care nu te poți feri cu scuturi sau blindaje materiale.

Aceste arme sunt numite „arme psihologice”, pentru ca atacă natura noastră emotivă, iar emoțiile corespund câte unui organ care, din cauza excesului emoțional, își poate înceta funcționarea în mod spontan, producând moartea.

Putem afirma cu toată tăria că manipularea maselor este cel mai diabolic atac terorist.

Din pacate, când o armă secretă vine folosită gradual, nimeni nu realizează prezența acesteia, mai mult, ne adaptăm până la punctul de a tolera invazia acesteia în viața noastră.

Acest lucru s-a întâmplat și cu poporul nostru.

Nu realizăm pericolul până când presiunea psihologică, politică și economică nu a ajunge la extrem.

Dar unde este acest nivel extrem? Se pare că concetățenii noștri au o toleranță foarte mare.

De secole Biserica este unul din pilonii de bază a societății.

În anii ateismului militant Instituția bisericească a fost exclusă din toate sferele vieții sociale, marginalizată și prigonită.

Ideologia anti-creștină decenii de-a rândul a luptat cu înverșunare să scoată credința din conțtiința poporului nostru.

Consecințele acelor vremuri de tristă amintire le resimțim și astăzi. Copii de ieri au devenit părinți, bunici, iar din lipsă de educație moral-religoasă nu au fost în stare să-și educe urmașii în duhul creștin și moral, adecvat unei societăți sănătoase și prospere.

Societatea de astăzi culege „roadele” lipsei de educație moral-religioasă din ultimile decenii.

De aici și avem sporirea numărului de avorturi, sinucideri și crime odioase.

Niciodată, niciun fel de mesaj manipulatoriu cu conținut subliminal nu va putea afecta conștiința unui cetățean educat în dragoste față de Dumnezeu și semenii săi.

Manipulările și mesajele subliminale prind teren în conștiința acelor persoane, care nu îl au pe Dumnezeu în suflet.

Or, a-l avea pe Dumnezeu în suflet, înseamnă în primul rând a fi educat de mic în duhul unei moralități înalte și a evlaviei creștine.

Un credincios bun va fi cu siguranță și un cetățean exemplar al țării sale. Iar pentru realizarea unor astfel de deziderate este nevoie de o lucrare comună și în unison ale instituțiilor Statului și a Bisericii.

Speranța de mai bine încă mai există, iar situația precară în care a fost adusă societatea mai poate fi încă resuscitată, remediată.

Însă trebuie să construim pe curat, să lăsăm trecutul cu toate nenoricirile lui să se odihnească și să începem să muncim cu responsabilitate și seriozitate pentru viitor.

 

 

 

psywar1

 

 

 

 

Ce sunt mesajele subliminale ?

 

 

Când spunem „mesaje subliminale”, ne gândim la acele mesaje care sunt primite de receptor inconștient, urmând ca acesta să reacționeze la ele.

Termenul „subliminal” desemnează ceea ce se petrece „sub pragul conștiinței”, adică în subconștient. Un mesaj subliminal este un stimul care nu este perceput în mod conștient de către om.

Mesajele subliminale se bazează pe intensitate și viteză. O frază scurtă este redată la un nivel atât de scăzut și cu o viteză atât de mare, față de condițiile normale, încât creierul o înregistrează și o decodează abia în subconștient.

Pentru că nu sunt percepute de conștient, mesajele subliminale nu pot fi analizate, ele lucrând în mod liber și direct asupra subconștientului.

Exemple: o înregistrare audio la care nu iei aminte, un text căruia să nu îi acorzi atenție sau o imagine ascunsă.

Majoritatea legislațiilor actuale interzic acest gen de mesaje în publicitate, deoarece partea conștienta a creierului nu își dă seama de mesaje și, drept urmare, nu poate să le critice sau să le respingă.

Pentru că într-o secundă pot fi vizualizate zeci de imagini, într-un material video se poate înlocui oricând una dintre imagini cu o alta, adresată subconștientului.

Imagini ascunse, încorporate în imaginile reale, au fost folosite în filme artistice, pentru a spori efectul dorit de regizor.

La rândul său, mesajul subliminal audio este prezentat la un nivel inferior celui normal, spre a nu fi depistat, sau într-o frecvență situată la limita percepției umane a auzului.

Se dorește o programare conștientă a vieții, însă, pentru că acest lucru este mult mai greu de împlinit, se recurge la o programare subconștientă a acesteia. Mesajele subliminale acționează precum sugestiile hipnotice.

Când, prin hipnoză, este activată emisfera dreaptă a creierului nostru, care este alocata subconștientului, cea stângă este cumva „deconectată”.

Apoi, deoarece emisfera dreaptă este influențabilă, sugestiile care intră în aceasta devin comportamente. Deci, prin influențarea subconștientului, mesajele subliminale audio devin comportamente.

De-a lungul timpului, mai multe studii au fost efectuate în clinici. Prin mesaje subliminale s-au obținut rezultate vizibile în relaxarea nervoasă, în atenuarea durerii, în eliberarea tensiunilor sexuale, în dobândirea unei gândiri pozitive, în realizarea unor performanțe sportive, în creșterea încrederii în sine, în reducerea depresiei, în tratarea alcoolismului și dependenței de nicotină, în scăderea greutății corporale, în ameliorarea semnificativă a rezultatelor școlare etc.

Un „mesaj subliminal” este un semnal sau mesaj conceput să fie transmis sub limitele normale ale percepției.

Acesta se află dincolo de nivelul conștient, dar excită foarte bine simțurile.

Sugestiile subliminale acționează la fel ca și sugestiile hipnotice.

De fiecare dată când ne confruntăm cu o alegere, putem decide în mod conștient ce decizie să luăm, în funcție de voința și de dorințele noastre; totuși, spiritul nostru inconștient nu are aceeași capacitate de analiză a informației și el acționează în funcție de datele pe care le-a primit ca și cum ele ar fi adevărate.

Mesajele subliminale reprezintă stimuli de diverse forme (vizuali ori auditivi) care nu sunt percepuţi în mod conştient de către un individ.

Aceste mesaje, pentru a-şi merita numele, trebuie să dureze o perioadă scurtă ori să fie astfel transmise încât creierul să nu le poată înregistra conştient.

Altfel spus, este vorba de informaţie care ajunge la creier, dar individul nu devine conştient de ea.

Subliminalul vizual. Imaginile subliminale sunt invizibile la o viteză normală.

Ochiul nu le va putea vedea decât dacă știe că există o imagine subliminală pe care să o caute și asupra căreia să se concentreze.

Numai atunci va putea să o întrezărească și, chiar dacă nu a văzut-o înainte, acum, când știe unde este, va putea să o vizualizeze.

Subliminalul auditiv (sau sonor) nu se bazează pe durată, ca subliminalul vizual, ci pe intensitate; o frază difuzată la un nivel prea scăzut pentru a fi percepută în mod conștient este înregistrată și decodată de creier; de exemplu, atunci când ascultăm o melodie care conține mesaje subliminale, în general nu auzim decât melodia.

„Magie modernă” – manipularea societății prin mesajele subliminale şi publicitate

Aceste mesaje care se află sub limita de la care mintea este capabilă să le perceapă în mod conştient, dar care reuşesc să penetreze subconştientul, înscriindu-se în memorie, au primit numele de „mesaje subliminale”.

O adevărată magie modernă, metoda mesajelor subliminale oferă posibilitatea manipulării indivizilor, fără ca aceştia să realizeze măcar că gândurile, dorinţele sau intenţiile le-au fost înrâurite de o voinţă străină.

Forţa acestor mesaje stă în însuşi faptul că ele nu pot fi conştientizate şi, ca atare, omul nu poate lua nicio atitudine faţă de ele.

Mesajele subliminale, precum un infractor, pătrund pe furiş în minte. De acolo, din adâncul subconştientului, ele pot provoca orice stricăciune sau pot înrâuri voinţa prin stârnirea dorinţelor, fără ca stăpânul sau mintea conştientă să aibă ştire de acest război.

Când în subconştient pătrund anumite mesaje (gânduri, idei, stări de spirit), comenzi despre care nu avem cunoştinţă, neştiind că acelea ne-au fost inoculate şi, ca atare, nu ne aparţin, este foarte posibil să le urmăm crezând că ele ne reflectă propriile dorinţe, nevoi sau interese.

Cu tot ce este al nostru suntem mai îngăduitori, precum părinţii cu proprii copii, luând ca pe un dar, sau asumându-ne acel comportament ca pe unul care ne reprezintă originalitatea şi personalitatea.

Putem chiar crede că, dacă aşa simţim noi în mod subiectiv, atunci acel lucru chiar are un folos neştiut pentru sufletul şi trupul nostru.

Consecințele mesajelor subliminale în subconştientul tinerilor

Se simte nevoia să atragem atenţia asupra unor lucruri, care în ultima vreme au trecut oarecum neobservate în goana aceasta cu care curge viaţa noastră, şi anume despre influenţa negativă, deosebit de periculoasă a unor emisiuni de televiziune, ale unor anumite categorii de filme şi documentare, precum şi a jocurilor pe computer asupra copiilor şi tinerilor, în mod special.

De asemenea, însuşi tehnica actuală este capabilă să producă influenţe deosebit de distructive asupra sistemului nervos uman.

Să începem cu o argumentaţie tehnică deosebit de bine pusă la punct pe care ne-o pune la dispoziţie fizicianul Virgiliu Gheorghe, (care este în acelaşi timp şi un teolog ortodox de prestigiu) în cartea sa «Revrăjirea lumii».

Scriitorul vorbeşte despre o categorie de unde Alfa, pe care televizorul şi monitorul calculatorului le emit, unde Alfa care schimbă stările de activitate ale creierului, şi anume le inversează după cum urmează: atunci când privim la televizor, creierul nostru intră într-o stare de inactivitate cerebrală, o stare de latenţă similară hipnozei, iar când creierul trebuie să se odihnească, acesta este solicitat la maximum, intrând într-o stare de veghe şi de încordare, neputând beneficia de odihna firească atât de necesară.

Bineînţeles că efectele distructive apar în timp la adulţi, dar la copii efectele sunt devastatoare şi aproape imediate.

Cercetările au demonstrat că aceşti copii care utilizează în mod abuziv TV-ul şi internetul au creierul modificat morfologic, au o gândire mult mai înceată, nu au atenţie distributivă, sunt neputincioşi, sunt irascibili şi depresivi, au afinităţi nefireşti.

Ca să nu mai vorbim de realitatea virtuală în care este indusă mintea unui copil sau a unui tânăr, când acesta priveşte mult timp la televizor. Televizorul prezintă de cele mai multe ori o lume falsă, virtuală, care nu are nimic în comun cu viaţa de zi cu zi.

De exemplu, videoclipurile manelelor prezintă modele de viaţă trăită în lux, pierzând din vedere adevăratele valori, creştine şi culturale, cu adevărat autentice.

Or, viaţa de zi cu zi nu stă chiar aşa. Tânărului trebuie să i se cultive adevăratele valori ale muncii, cinstei, onoarei, jertfei de sine, ale dragostei de aproapele şi de Dumnezeu, a sentimentului patriotic şi nicidecum ale unei vieţi lipsite de moralitate în care banii şi luxul primează, şi acestea fiind obţinute prin cine ştie ce mijloace dubioase.

Trăim într-o societate în care interlopii au devenit modele pentru tineri şi este infiorător de grav. Apoi să nu uităm efectul hipnotic al videoclipurilor şi efectele subliminale pe care acestea le inoculează în subconştientul tinerilor noştri.

Deci aceste mesaje subliminale nu acţionează asupra conştientului, ci asupra subconştientului, şi ne mirăm de ce tinerii noştri sunt neputincioşi, depresivi, înclinaţi către rău, către cele trupeşti şi nu către cele duhovniceşti, iar cazurile de sinucidere s-au înmulţit exponenţial.

Nu milităm pentru a nu utiliza TV-ul sau internetul deloc. Milităm pentru corecta lor utilizare, pentru a fi extrem de precauţi cu copiii noştri, cu tinerii noştri.

Să acţionăm cu adânc discernământ spre educaţia lor sănătoasă şi spre utilizarea corectă a internetului şi TV-ului cu dreaptă socoteală şi cu atenta supraveghere fără să le îngrădim libertatea sau personalitatea.

Virgiliu Gheorghe nu recomandă utilizarea acestora mai mult de o oră zilnic.

Să alocăm atât timp cât este necesar pentru educaţia lor, pentru formarea lor sănătoasă, în spiritul dreptei credinţe ortodoxe şi a dragostei de Dumnezeu şi de semeni.

Să adâncim căutările noastre şi să ne informăm serios cu privire la aceste lucruri şi să contracarăm aceste influenţe malefice asupra tineretului nostru atât de fraged, plăpând şi uşor influenţabil.

Noi suntem cei responsabili pentru tinerii noştri, pentru formarea lor.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/11/arma-secreta-a-romanilor-si-tehnicile-de-manipulare-si-demoralizare-in-masa/

 

 

 

 

Surse:

 

http://anonimus.ro/2019/03/magie-moderna-manipularea-societatii-prin-mesajele-subliminale-si-publicitate/.

 

Arhimandrit Nicolae (Roșca), fragmente din lucrarea «Rolul mesajelor subliminale în manipularea opiniei publice a Republicii Moldova».

Reclame

21/03/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Situația bisericească a românilor din Ucraina şi înființarea unui vicariat al parohiilor românești din Ucraina

 

 

 

 

01_mitropolitul_epifaniei

 

Ștefan Cervenschi: “Prioritatea este rezolvarea autocefaliei noii Biserici a Ucrainei, nu un vicariat românesc”

Un Sinod (sau o sinaxă pan-ortodoxă) este cerut de Bisericile Ortodoxe, care au inclus problema ucraineană pe ordinea de zi.

La nici două săptămâni după comunicatul BOR din 21 februarie, privind schisma din Ucraina și situația bisericească a românilor din Ucraina, conducătorul Bisericii autocefale ucrainene a răspuns într-un mod atât de binevoitor și de clar încât parcă îți vine să mai citești o dată de bucurie.

În 4 martie Mitropolitul Epifanie (FOTO) a declarat pentru ziarul „Ukrainska Pravda” că este de acord cu înființarea unui vicariat al parohiilor românești din Ucraina, cerut de Sinodul BOR, adăugând:

„Va fi un pas în oglindă, pentru că pe teritoriul Bisericii Române a fost creat deja un vicariat pentru parohiile ucrainene, unde slujbele se țin în limba ucraineană”.

Apoi a declarat pentru BBC Ucraina că se pregătește trimiterea unei delegații care să discute cu Sinodul BOR.

Așadar, nu numai că este de acord cu propunerea BOR, ci o consideră și firească și echitabilă!

Unde sunt ierarhii autocefali de altădată – a se citi din ’90 până acum câteva luni –, care nu voiau să audă nici de limba română în cult, darămite de o structură autonomă românească, vicariat ortodox?!

Mai lipsea să propună o episcopie românească și tortul oferit de autocefalii ucraineni sinodului BOR ar fi fost de nerefuzat…

Dar în subtextul acestei declarații unse cu toate mirodeniile bunăvoinței stau două lucruri: realitatea de la fața locului și intenția cu care a fost făcută.

Aflați în impas pe plan extern și pe plan intern, creatorii noii Biserici caută să îi câștige pe românii din Ucraina nu doar pentru a spori cantitativ, ci și pentru a aduce un exemplu că actul lor constituie și pentru români o eliberare din robia bisericească a Moscovei.

 

Impasul major al Patriarhiei Ecumenice pe plan extern

 

În decembrie 2018-ianuarie 2019, Biserica autocefală din Ucraina părea că se îndreaptă spre un succes rapid pe plan extern, adică recunoașterea de către Bisericile Ortodoxe locale, și pe plan intern, unde preconizau o rapidă creștere a numărului de parohii.

Pe plan extern, speranțele erau alimentate de protecția Patriarhiei Ecumenice.

În primul rând, Patriarhia Ecumenică, cea care a acordat autocefalia, beneficiază de sprijinul declarat al SUA, superputerea de care depind multe state, inclusiv unele în care sunt biserici ortodoxe autocefale, precum România, Polonia, Bulgaria, Grecia, Cipru, Georgia, Cehia și Slovacia. Ar fi fost de așteptat ca bisericile din aceste state, la persuasiunea Departamentului de Stat, să recunoască rapid noua structură bisericească.

În al doilea rând, pe lângă autoritatea sa istorică, Patriarhia Ecumenică are o puternică legătură cu bisericile autocefale conduse de ierarhi greci: Grecia, Cipru, Albania, Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Alexandriei.

În al treilea rând, România și Georgia au disensiuni cu Biserica Rusă, BOR pe problema Mitropoliei Basarabiei.

Cu toate acestea, până în prezent nicio biserică autocefală nu a recunoscut noua biserică din Ucraina. Este o realitate care ustură și Patriarhia Ecumenică, și Biserica Ucraineană autocefală.

Mai mult, o Biserică grecofonă, Ciprul, nu numai că nu a recunoscut, dar a punctat în mod special problema validității hirotoniilor făcute de ucraineni în perioada de schismă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Albaniei nu a recunoscut noua structură ecleziastică din Ucraina, considerând hirotoniile drept lipsite de har, făcând apel la organizarea unei Sinaxe a primaților ortodocși. În plus, Patriarhia Ecumenică se confruntă cu o problemă în Europa Occidentală, generată de același tip de măsuri unilaterale și de forță.

Este vorba despre desființarea unilaterală a Exarhatului Patriarhal pentru Parohiile Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Vestică, adică a unei structuri autonome care ținea de Constantinopol.

Ierarhia și clerul acestei structuri au decis că nu vor pune în practică decizia de la Constantinopol.

Tot în Europa Occidentală, Patriarhia Ecumenică și Biserica Ucraineană autocefală se confruntă cu ignorarea de către clericii ucraineni a deciziei conform căreia, odată cu recunoașterea autocefaliei, ei ar trebui să se rupă din legătura cu Biserica Ucraineană autocefală și să intre automat în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Concluzionând, în afară de cei care au dat și de cei care au primit autocefalia, nimeni nu este de acord cu ce s-a întâmplat și mai ales cu modul în care s-a întâmplat.

Impasul major al Bisericii autocefale pe plan intern

Pe plan intern, Biserica autocefală nu și-a atins scopul de a deveni Biserica tuturor ortodocșilor din Ucraina, care a fost principala motivație oferită de Patriarhia Ecumenică pentru recunoașterea structurilor schismatice și unificarea lor.

Înainte de recunoașterea structurilor schismatice, unificarea lor și acordarea autocefaliei către noua structură, statistica arăta că schismaticii aveau împreună 6.000 de parohii, iar Biserica ortodoxă canonică avea 12.000 de parohii.

Speranța autocefalilor era că, după recunoașterea lor de către Patriarhia Ecumenică, se va produce o trecere în masă a ierarhilor și a parohiilor de la jurisdicția canonică, subordonată Moscovei, la ei.

După două luni, rezultatele sunt practic insignifiante. Au trecut doi episcopi din cei peste 90 ai jurisdicției canonice și în jur de 350 de parohii.

Procentul de 3% al parohiilor care și-au schimbat jurisdicția este nesemnificativ față de totalul de 12.000 de parohii canonice.

În plus, el este puternic contestat: Biserica subordonată Patriarhiei Ruse spune că doar 35 au trecut de bunăvoie, restul au fost răpite.

În același timp, în cazul unor parohii considerate trecute, sunt pe rol procese între enoriașii care au dorit trecerea și cei care nu au dorit-o.

Într-un reportaj al BBC Ucraina, oficialii Bisericii autocefale au recunoscut că nu dețin date sigure despre câte parohii au trecut în structura lor.

În această perioadă s-a mai petrecut un fenomen care contează mult pentru ce se va întâmpla în viitor. Implicarea statului, prin administrație și structurile de forță, și implicarea ultranaționaliștilor ucraineni (de exemplu, membri ai celebrului Sector de Dreapta) au acutizat separația.

Zilnic se raportează cazuri în care autocefalii forțează preluarea unor biserici, ajungându-se la bătăi și incendieri.

Culmea ridicolului este când aceste preluări sunt organizate de către membri ai administrației de stat care nu sunt ortodocși, ci aparțin altor culte. Evident, credibilitatea lor în materie de credință ortodoxă este nulă și este clar că ei nu fac altceva decât politica statului.

În epoca smartphone-urilor și a internetului, majoritatea preluărilor cu forța sunt filmate și apoi înregistrările sunt încărcate pe net, astfel încât ele devin imediat accesibile și oricine poate vedea ce se întâmplă.

Așa încât este greu să mai crezi retorica Bisericii autocefale despre translația pașnică și la cererea credincioșilor.

În aceste condiții, Biserica autocefală caută cu înfrigurare puncte de sprijin, care să o ajute să avanseze. Altfel,

va rămâne cu un statut în care este greu de spus cât a câștigat și cât a pierdut prin implicarea Patriarhiei Constantinopolului, care nu îi poate asigura recunoașterea și creșterea.

Pentru că, dacă înainte întâistătătorul ei se autointitula patriarh, acum Constantinopolul i-a acordat doar titlul de mitropolit. În plus, a cedat Constantinopolului diaspora și câteva biserici și mănăstiri în Kiev.

Scopul Mitropolitului Epifanie: vă oferim ceea ce nu avem dreptul să vă dăm și veți pierde ceea ce aveți dreptul să cereți!

Mai întâi Mitropolitul Daniil de Cernăuți al Bisericii autocefale și apoi Mitropolitul Epifanie, conducătorul Bisericii autocefale, au declarat că sunt de acord cu condițiile puse de BOR. Dar ambii au omis să spună că nu se referă la toate condițiile!

Comunicatul BOR din 21 februarie a arătat în primul rând amplitudinea pan-ortodoxă a problemei generate de conflictul bisericesc din Ucraina.

Soluția propusă a fost dialogul dintre Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei și, dacă acesta eșuează, convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe autocefale. Același lucru l-au cerut Sinodul cipriot și cel albanez, având în vedere că Fanarul nu a reușit să obțină unitatea în Ucraina.

Pe lângă păstrarea unității ortodoxiei, al doilea scop declarat în decizia Sinodului BOR a fost salvarea identității românilor din Ucraina.

Au fost menționate cele 127 de parohii românești și s-a înaintat propunerea constituirii lor într-un Vicariat Ortodox Român care să aibă legătură spirituală cu Patriarhia Română.

Dar acest al doilea scop se poate realiza doar după ce se realizează primul!

Aceasta este logica din comunicatul BOR, în care mai întâi se vorbește despre rezolvarea problemei unității ortodoxiei în Ucraina și apoi despre problema românilor din Ucraina.

Tocmai de aceea în comunicatul BOR nu este indicată structura cu care va negocia înființarea Vicariatului, pentru că așteaptă întâi ca problema unității și canonicității să fie rezolvată.

Pe plan ortodox internațional, orice rezolvare a problemei românilor fără rezolvarea problemei unității ortodoxiei va decredibiliza BOR în fața celorlalte Biserici Ortodoxe și BOR va pierde statutul de posibil mediator pe care îl are acum în problema ucraineană.

După cum pe Mitropolitul Epifanie nu îl preocupă unitatea ortodoxiei în Ucraina, nu îl preocupă nici identitatea românilor din Ucraina.

Dacă l-ar fi preocupat, ar fi consultat Bisericile Ortodoxe locale, respectiv Sinodul BOR, anterior înființării noii Biserici.

Și atunci, de ce a răspuns cu atâta larghețe Mitropolitul Epifanie la comunicatul BOR? Dacă ne amintim bine, o singură dată în istoria recentă un stat vecin a părut că dă pe tavă un drept românilor.

În 9 noiembrie 2017, ambasadorul Rusiei la București a declarat că Rusia este de acord să aibă loc un Referendum în Basarabia pe tema unirii Basarabiei cu România.

În spatele ambelor declarații stă o foarte bună cunoaștere a realității de la fața locului, iar intenția lor este să atragă autoritățile de la București, de stat sau bisericești, în capcana calului troian.

Rusia ar fi bucuroasă ca în Basarabia să aibă loc un referendum pentru că știe rezultatul: românii din Basarabia ar refuza, legal, unirea cu România. Rusia a lucrat temeinic la aceasta, nu doar în perioadele 1812–1918, 1940-1941, 1944-1991, când a stăpânit direct Basarabia, ci și din 1991 până în prezent.

Desigur, pe un fond de slabă acțiune a României în teritoriul moldovenesc preluat cu forța, datorat și directei influențe germane, care se opune foarte clar unei uniri între Basarabia și România.

Nici globaliștii din Departamentul de Stat american nu sunt favorabili unirii, după cum a transmis ambasadorul SUA din Chișinău.

De aceea Rusia propune un referendum, pentru că știe că România ar pierde.

Revenind, cei care fac strategia Bisericii autocefale ar fi bucuroși ca Sinodul BOR să negocieze cu Mitropolitul Epifanie crearea unui vicariat românesc, pentru că aceasta ar însemna antagonizarea românilor din Ucraina față de Patriarhia Română.

Autocefalii știu că parohiile românești nu au rămas în jurisdicția care ține de Moscova de dragul Moscovei, ci de teama filetismului ucrainean.

Cele trei decenii de la căderea comunismului au însemnat o creștere progresivă a ostilității împotriva românilor, care a culminat cu legea învățământului din toamna anului trecut, prin care numărul de școli românești a fost înjumătățit.

Ei știu că în 26 februarie 2019 încă un membru al administrației din Regiunea Cernăuți a fost demis pe motiv că avea și cetățenie română – aceasta în timp ce ministrul de Externe de la Kiev promite o dată pe lună că se va rezolva problema dublei cetățenii.

Este de remarcat că până acum nici o parohie românească nu a trecut la autocefali și că românii din Ucraina sunt conștienți că unitatea bisericească a rămas ultima redută a identității lingvistice și culturale și a unității lor.

Dacă Patriarhia Română ar negocia peste capul și împotriva voinței preoților români din Ucraina, aceștia și-ar pierde încrederea că Patriarhia Română cunoaște și apără interesele comunității românești din Ucraina.

Iar unitatea lor ar fi în mare pericol, pentru că Biserica autocefală ar presa parohiile nu doar cu instrumentele statului, ci și cu cele bisericești:

„Iată, Patriarhul român a negociat cu noi, voi de ce vă mai împotriviți să treceți la noi?”.

Scopul darului pe care Mitropolitul Epifanie îl face este: vă oferim ceea ce nu avem dreptul să vă dăm și veți pierde ceea ce aveți dreptul să cereți!

Morala e clară: să te ferești de greci și când îți fac daruri, de ruși când îți propun referendum pentru unirea cu Basarabia și de ucraineni când acceptă ușor vicariat românesc în Ucraina.

 

 

 

 

 

ActiveNews a oferit în exclusivitate acest articol, semnat de Ștefan Cervenschi  şi preluat de Romanian Global News.

21/03/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ortodoxia și Catolicismul. Concordatul României cu Vaticanul

 

 

 

 

 

Imagini pentru Concordatul Romaniei cu Vaticanul photos

 

 

 

 

 

 

 

Concordatele sunt acte diplomatice ale Statului Vatican încheiate cu diferite guverne ale ţărilor pe teritoriul cărora existau credincioşi catolici. La prima, vedere, acestea au scopul doar de ai proteja credincioşii catolici care vieţuiesc pe teritoriul ţărilor respective, în realitate, concordatele urmăresc influenţa culturală, politică, economică a cultului catolic şi a riturilor acestuia pe teritoriul acestor ţâri, având drept ţintă prozelitismul Bisericii Romano-catolice.

Concordatele au fost folosite de Biserica Romano-Catolică încă din Evul Mediu cu Franţa, Portugalia (1857, 1886), Prusia (1821), Bavaria (1871), Spania (1831, 1855, 1904), Elveţia (1828,1845,1888), Austria, Rusia, etc. Dintre toate acestea, cel cu Rusia nu a fost pus în aplicare, rămânând în vigoare legile ţării. După primul război mondial, cele mai importante Concordate au fost încheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933). Concordatul semnat cu Italia datează din 1929, când s-a creat şi noul stat al Cetăţii Vaticanului.

Acest act diplomatic este redactat de canonici romano-catolici desemnaţi de papă. Guvernele semnatare aduc eventuale obiecţii şi/sau propuneri. Chiar dacă în conţinutul concordatului apar modificări, ele sunt minore şi nu schimbă cu nimic fondul problemei. Se foloseşte un limbaj suplu. Capitolele necontroversate au o exprimare directă şi precisă, în timp ce capitolele care ar putea stârni reacţii şi nemulţumiri din partea guvernelor semnatare sunt constituite din ambiguităţi şi echivoc.

Astfel de articole, în aparenţă limpezi, clare şi favorabile guvernului respectiv sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice care, interpretate în funcţie de aceste trimiteri, exprimă tocmai contrariul.

Deoarece multe dintre guverne nu au studiat amănunţit aceste trimiteri condiţionale sau termeni conjugaţi echivoc înainte de a semna asemenea acte diplomatice, s-au dovedit ulterior a fi „păcălite”.

Văzându-se induse în eroare, unele guverne au denunţat concordatul, iar altele au cedat în faţa abilităţilor verbale ale reprezentanţilor desemnaţi de papă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Concordatului cu România.

Cine a câştigat din Concordatul cu România

 

Concordatul cu România a fost semnat la 10 mai 1927 de către Vasile Goldiş (Ministrul Cultelor şi Artelor,) şi Iuliu Maniu (prim-ministru), ambii greco-catolici, sub presiunile regelui Ferdinand al României, care nu dorea să strice relaţiile cu Occidentul şi, în mod special, cu Vaticanul.

Discuţiile despre Concordat au început în 1921, la propunerea Vaticanului, în timpul guvernării Averescu, tratativele fiind secrete. Opinia publică din România a aflat de acesta doar în 1928, prin denunţarea în paginile ziarului „Telegraful Român” din Sibiu.

Marea majoritate a intelectualilor români îşi dau seama că, în forma în care a fost semnat Concordatul, s-a produs o mare greşeală politico-diplomatică a reprezentanţilor Statului Român. Protestele, discuţiile tensionate, dezbaterile pe această temă etc. apar tot mai mult şi, în ciuda acestora şi a nemulţumirilor exprimate de ierarhia ortodoxă, în anul următor, 1929, Parlamentul României aprobă încheierea actului diplomatic, fără a face un studiu amănunţit asupra sa.

După demascarea Concordatului în paginile „Telegrafului Român”, Nicolae Titulescu, încercând să reducă din „pagube”, cere Vaticanului mai multe declaraţii interpretative,1 în special acolo unde formulările ambigue şi trimiterile la codexul romano-catolic păgubesc Statul Român şi nedreptăţesc celelalte culte existente la acea dată în ţară.

Într-o telegramă trimisă de N. Titulescu către Guvernul României, la 11 octombrie 1928, el spune că monseniorul Angelo Marie Dolci, demnitar al cancelariei papale, i-a comunicat confidenţial să renunţe la a mai cere explicaţii „căci este vorba de o rezistenţă personală a papei”. La propunerea regelui Ferdinand, lucrurile au rămas în umbra tăcerii.

În anii următori semnării Concordatului, mai multe organizaţii laice din România solicită anularea acestui act, însă fără nici un rezultat.

În 16 aprilie 1932, un grup de 27 de deputaţi cer denunţarea şi anularea Concordatului cu România. Atât Casa Regală din România, cât şi guvernul „se spală pe mâini” prin explicaţii penibile şi puerile, concluzionând că situaţia nu e de competenţa lor.

În cele din urmă, Concordatul este denunţat şi anulat de guvernul comunist al lui Petru Groza, care a întâmpinat o mare opoziţie din partea ierarhiei greco-catolice din Ardeal. Acesta este şi unul dintre principalele motive pentru care toţi ierarhii uniţi din Ardeal au fost arestaţi de către regimul comunist. Trist este că denunţarea Concordatului au făcut-o comuniştii şi nu marii noştri oameni politici care, în momente de grea încercare pentru ţară, s-au folosit de sentimentul naţional al cetăţenilor României pentru a-şi câştiga capital electoral.

Concordatul a influenţat mult întocmirea Legii Cultelor, avantajând Biserica Romei şi dezavantajând Biserica Ortodoxă. Printre altele, se pretindea ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului.

De asemenea, se cere ca Fondul de studii şi Fondul religie – administrate până atunci de Stat, să fie predat: Bisericii Romano-catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia.

Un articol cu totul special al noului proiect de Concordat este cel prin care se prevede ca episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului Român să poată comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formula extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni extra-bisericeşti.

Tot în Concordat este prevăzut dreptul persoanelor de altă naţionalitate şi neavând cetăţenie română să poată avea acces şi drept de a activa în cadrul instituţiilor Bisericii Romei de pe teritoriul României, fără ca Statul Român să aibă drept de control asupra lor. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.2

Legea generală a cultelor a fost dezbătută şi votată la un an după semnarea la Vatican a Concordatului, în martie 1928, ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a prezentat în faţa Senatului României proiectul de lege a cultelor, care a stârnit multe reacţii şi dispute, fiind redactat astfel încât să nu încalce articolele din Concordat.

În felul acesta, noua lege a cultelor favoriza foarte mult cultul catolic (greco şi romano) din România, în senat au luat cuvântul Nicolae Bălan, mitropolitul Sibiului, PS Roman Ciorogariu din Oradea şi PS Grigore Comşa de la Arad, combătând punctele controversate din Concordat, care influenţau negativ legea respectivă, în ciuda tuturor intervenţiilor ierarhilor ortodocşi, guvernul liberal a votat Legea Cultelor, fără a face nici cea mai mică modificare.

Legea Cultelor din 1928 acorda implicit dreptul Bisericii Romei, deşi era minoritară în România, de a avea autonomie, în felul acesta, Vaticanul devenea stat în stat. Catolicismul a avut întotdeauna un caracter militant şi ofensiv, combătând chiar şi libertatea conştiinţei şi principiul egalei îndreptăţiri, ambele fiind principii elementare în constituţia statelor moderne (a se vedea şi Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România întregită. 1931, pag. 21 ş.u.).

Unul din luptătorii împotriva felului în care a fost redactată Legea Cultelor a fost şi istoricul Ştefan Meteş care spunea:

„Împotriva uzanţelor internaţionale cele mai elementare, subordonând principiul menţinerii neştirbite a suveranităţii interne, unor consideraţiuni de oportunism lipsit de temeiul adevărat, guvernul român a crezut a fi în drepturile sale legitime încercând a adopta şi a pune în concordanţă dispoziţiunile cuprinse în legea cultelor cu textul convenţiunii încheiate anterior cu Vaticanul, impunând în felul acesta ţării întregi, respectarea voinţei şi intereselor unei organizaţii eclesiastice din afară de frontierele României…” (Şt. Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania între anii 1919-1939, Sibiu, 1940).

Legătura dintre catolicism si iredentism

 

Contextul istoric al iniţiativei Vaticanului de a semna un Concordat cu România arată necesitatea Romei papale de a crea front comun cu interesele iredentiste maghiare. După ce, prin Tratatul de la Trianon, Ardealul intră în posesia Statului Român, papa pierde din influenţa politică şi economică ce o avea în perioada ocupaţiei austro-ungare, în acest caz, catolicismul devine o minoritate, deoarece Bisericii Ortodoxe i se recunoaşte dreptul de Biserică dominantă şi naţională. Singura posibilitate de a recâştiga din influenţa avută în Ardeal era o înţelegere pe plan diplomatic.

O dată cu suveranitatea României asupra Ardealului, toate bunurile fostului Stat Ungar trec în proprietatea Statului Român, care urmează să le administreze după legi proprii.

Deoarece în perioada ocupaţiei austro-ungare papa nu avea drept de proprietate, ci doar de uzufruct (drept de folosinţă), aceste bunuri intră în posesia Statului Român.

În Ardeal, populaţia de naţionalitate română era majoritară, iar maghiarii rămân doar cei mai numeroşi dintre minorităţi. Astfel, Biserica Romano-catolică îşi vede ameninţată perspectiva dominaţiei şi a răspândirii catolicismului.

Elementele şovine din Ungaria, cât şi conaţionalii lor din Ardeal (care se simt loviţi în orgoliu deoarece sunt minoritari) susţin interesele catolicismului în România (în special în Ardeal) şi, astfel, ia naştere o conjugare a intereselor Bisericii Romano-catolice şi a celor maghiaro-şovine. Vrednică de amintit, în acest sens, este şi mărturia papei Pius XI în anul 1926 care, în faţa a câtorva mii de pelerini maghiari spunea:

„Am văzut totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii ţării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântului Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt… Binecuvântez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a redeşteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi fericită (Legea Românească, nr. 22. p, 193-194, anul 1935)”.

În acelaşi an, la Budapesta, baronul Dr. A. Vecsey, mâna dreaptă a episcopului catolic de Alba-Iulia sub „jurisdicţia” căruia funcţiona şi Statusul Catolic Ardelean, făcea următoarele afirmaţii: „România a răpit mult pământ unguresc. Statul Român se teme de Biserica Catolică… Averile bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimei”. (Ibidem)

Pentru ca aceste interese să fie întărite de elemente româneşti din Ardeal, papalitatea se foloseşte şi de încorporarea Bisericii Greco-catolice în sfera de interese a Bisericii Romano-catolice, cu atât mai mult cu cât credincioşii greco-catolici la acea data numărau aproape jumătate din catolicii din România. Aceasta s-a înfăptuit prin conlucrarea tacită a ierarhilor greco-catolici, fără a face cunoscute credincioşilor uniţi interesele ascunse. Ei ştiau doar de includerea lor în marea familie a Bisericii Romei, neştiind că sunt părtaşi la slăbirea suveranităţii naţionale a României.

Fostul deputat Ştefan Meteş, în 1924, când discuţiile pe tema Concordatului încă erau tăinuite, făcea publică afirmaţia unui lider catolic maghiar, care, adresându-se unor confraţi, spunea:

„Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem oameni cu experienţă şi diplomaţi… Norocul nostru e faptul că la Bucureşti nimeni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvântul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi opoziţie nu e nici o înţelegere, ci duşmănie feroce. Unii se ocupă cu întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată uni pe aceştia, şi e spre binele nostru…

Am intervenit la Papa, ca atunci când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul papal să înceapă tratativele cu Guvernul român pentru Concordat, şi făptul acesta, va uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai puneţi că «fraţii» români uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră să nu fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi micşorarea rostului lor în Stalul Român.

Rezervăm cel mai puternic argument, dacă împrejurările şi oamenii amintiţi nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim într-o ţară orientală, unde banul are puterea supremă.

„Noi vom jertfi dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului maghiar de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi deplină”. (Legea Românească, nr. 30, p. 7, anul 1924).

Succesul cel mai de seamă al coaliţiei dintre Biserica Romei şi Budapesta îl constituie actul diplomatic care poartă numele de Concordat. Prin acest act, Biserica Romei are mai multe drepturi şi facilităţi în România decât a avut în Ungaria. Dacă regii unguri îi ofereau papei doar dreptul de folosinţă asupra domeniilor, prin Concordatul cu România, Vaticanul devine proprietar peste mii de hectare de păduri, păşuni, clădiri, case parohiale, biserici etc.

În Ardeal, pe care astăzi le revendică, în plus, şcolile catolice sunt finanţate de Statul Român, majoritar ortodox. Aceste instituţii de învăţământ au fost un important factor de propagare a catolicismului în România. Asupra lor, Statul Român nu mai avea nici un drept.

Prin semnarea Concordatului cu Vaticanul, Biserica Catolică de orice rit din România devine proprietară a unor teritorii şi imobile din Transilvania şi Bucovina, fără ca Statul Român să aibă dreptul de a controla sau verifica acţiunile şi activităţile membrilor ei. Astfel, în perioada ce a urmat mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele religioase catolice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în defavoarea Statului Român (vezi Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934).3

Ameninţarea Vaticanului şi „bizantinismul” românesc

 

Şantajul şi falsul sunt instrumente des folosite de diplomaţii Vaticanului atunci când lucrurile nu merg conform planurilor lor. Aşa a fost şi în cazul Concordatului cu România.

Nichifor Crainic, care realizase traduceri din română în franceză între reprezentanţii celor două părţi semnatare, Regele Ferdinand al României (reprezentat de Vasile Goldiş în calitate de ministru de Externe) şi Vaticanul reprezentat de monseniorul Angelo M. Dolci, relatează momente care au avut loc tocmai în cabinetul ministrului.

„Tratativele pentru încheierea Concordatului durau de şapte ani. Guvernele noastre nu aveau curajul să pună piciorul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale Vaticanului. Proiectul de Concordat asigură papei în România o autoritate suprastatală şi, în anumite cazuri, dreptul de proprietate în ţară în mod absurd. Din aceasta pricină, guvernele noastre, cu o laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an.

Vasile Goldiş declarase public că mai bine îşi taie mâna decât să semneze asemenea Concordat.

La ultima audienţă imperioasă a monseniorului Dolci, nunţiul papal, eu am servit ca interpret. Goldiş nu ştia franţuzeşte. Monseniorul Dolci avea un defect caraghios: o incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi curgea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să mai folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana diplomatică, o elegie ciudată că papa nu intră mai repede în posesiunile româneşti. Goldiş era intimidat. Monseniorul cerea dictatorial, să îi fixeze data semnării. Ministrul, care nu voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre şiroaie, au izbucnit, groteşti, invectivele milenare împotriva ortodoxiei:

– Ipocriţilor, perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând veţi semna, în curând.

Eram în România intr-un cabinet ministerial!

Când nunţiul papal s-a ridicat în furii şi a luat-o spre ieşire s-a produs un tablou fantastic ai demnităţii de stat: ministrul alergând după monsenior trăgându-l de pulpana să nu plece: «Monseniore, monseniore!» Iar eu alergând după ministru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut opri. Dus a fost!

«Veţi semna curând»… monseniorul Dolci ştia ce spune.

Regele Ferdinand nu era încă în agonie, dar greu bolnav. Era catolic şi, botezându-şi copiii în legea ţării, papa îl oprise de la împărtăşanie. Catolicii cu acces în palat i-au terorizat suferinţa cu bestialitate sacră, ameninţându-l cu focul iadului dacă nu obţine graţia potirului. Iar graţia nu se poate căpăta decât printr-un târg: să încheie Concordatul!

Într-o zi Vasile Goldiş era profund deprimat. Venea de la rege. I-a mărturisit cum era terorizat de catolici. Era credincios şi îngrozit de moarte. Luându-i mâinile, l-a implorat plângând să meargă la Roma să semneze Concordatul, ca regele să poată primi împărtăşania şi să moară în pace.

 Toata luna mai 1927, Goldiş a stăruit la Vatican, neizbutind să, schimbe o iotă în plus din textul impus” (Fragment din memoriile lui Nichifor Crainic apărut în „Tribuna”, Cluj, 19 iulie 1990, pg. 6, preluat din Zile albe, Zile negre, vol 2).

Este clar, dar şi dureros în acelaşi timp: Concordatul cu România s-a semnat printr-un şantaj mizerabil, un şantaj care a afectat pe vecie viitorul cultelor în România, care a creat şi creează încă multe probleme legate de patrimoniu.

Astăzi, Concordatul este denunţat şi, teoretic, nu este pus în practică, dar multe dintre punctele urmărite sunt reactualizate prin legi şi ordonanţe date de guvernele de după 1989. Principalii susţinători ai acestor interese au fost aceleaşi partide, care au susţinut şi ratificarea Concordatului în perioada interbelică.

În mod special, legile cu referire la proprietăţi şi alte favoruri pe care Biserica Romei le-a obţinut în perioada interbelică, folosindu-se de Concordat şi Statusul Romano-catolic din Ardeal, au fost date de guvernele conduse de PNŢ şi PNL.

Partidele sus-menţionate fac parte din ICD (Internaţionala Creştin-democrată) condusă de oameni influenţi din jurul papei.

De aici apare şi extensia CD, „Creştin – Democrat” avută de PNŢ-CD şi PNL-CD. În primii ani după căderea comunismului în România, dar, pentru că tot mai mulţi au sesizat acest lucru, de la denumirea celor două partide s-a eliminat extensia CD, rămânând, forma simplă în care este şi astăzi. Un alt partid sub influenţa Vaticanului este PD (Partidul Democrat), care face parte din PPE (Partidul Popular European). ICD şi PPE au susţinut din umbră, şi uneori făţiş, propaganda catolică în România de după 1989, prin partidele aflate la guvernare.

Tot datorate influenţei ICD şi PPE în ţara noastră sunt şi vizitele în România a papilor Ioan Paul al II-lea şi a lui Benedict al XVI-lea (în aşteptare).

Nu întâmplător, alături de ICD şi PPE este de asemenea principalul partid al minorităţii maghiare din România, care susţine necontenit argumente juridice şi neglijează contextul istoric prin care, în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic, Biserica Romei a pus stăpânire în Ardeal pe multe dintre proprietăţile pe care astăzi le revendică. Iată, deci, de ce Biserica Greco-catolică şi unii „domni” politicieni catolici şi „necatolici” susţin varianta în care să se ţină semna doar de Cărţile Funciare.

Astfel, senatorul UDMR. Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”, în şedinţa din 27 septembrie 2004, spunea:

„Există şi a existat regim de carte funciară în Transilvania şi Bucovina, dar acest regim de carte funciară a funcţionat atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit să spun că acest normativ nu face altceva decât să reitereze practic un principiu constituţional care este supremaţia legii, pe de altă parte, să pună în concordanţă un act normativ din 1990 înainte ca noi să ratificăm Convenţia europeană, cu situaţia actuală, (revista „Flacăra”, nr. 40. 1 oct. 2004, pg. 3).

Dar, în. perioada ocupaţiei austro-ungare, foarte rare erau cazurile în care ortodocşii puteau să se înscrie ca proprietari în Cartea Funciară. În legea proprietăţii, cea care avantajează cultul catolic şi minoritatea maghiară din Ardeal, se specifică doar imobilele pe care cultul respectiv le-a pierdut în 1948, dar care au fost luate, în marea lor parte, prin abuz, şantaj, şi impunere silită, când Ardealul era sub ocupaţie străină.

Cu toate acestea imobilele donate de boierii şi domnitorii români din Moldova şi Bucovina mănăstirilor şi bisericilor ortodoxe încă nu au fost retrocedate. Pe baza acestui Concordat, se plâng catolicii şi maghiarii, victimizându-se şi strigând în gura mare că nu au drepturi şi că în România se simt discriminaţi. Concordatul le-a dat drepturi pe care azi le revendică atât în plan economic, cât şi în plan social, religios, cultural etc.

ieromonah Eftimie MITRA

(Preluat de pe internet http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/?p=2051)

ADDENDA

Pentru a se putea ajunge la un numitor comun s-au făcut concesii şi de o parte şi de alta.  Vaticanul a recunoscut dreptul Guvernului român să desemneze, în acord cu Sfântul Scaun, pentru episcopia din Gherla alt oraş ca sediu, nu Clujul şi să fixeze tot el sediul noii episcopii unite, a cărei înfiinţare se prevedea prin Concordat. I s-a mai recunoscut Guvernului român dreptul ca la înfiinţarea de noi parohii catolice, să-şi dea acordul numai pentru comunităţi cu peste 400 de familii de la oraş şi 200 de familii la sate.

În schimb primirea banilor sau ajutoarelor din străinătate pentru parohiile catolice trebuia să fie făcută cu aprobarea Guvernului român. Cardinalul Piedro Gasparri a refuzat categoric acest fapt. Totuşi, s-a căzut de acord să se suprime întreg punctul privitor la această problemă.

În acest fel s-a făcut posibilă ca dispoziţia din proiectul pentru Legea cultelor privitoare la subvenţionarea din afară să rămână în picioare.

O altă concesie făcută Vaticanului a fost intercalarea unui singur cuvânt – canonic – în două articole ale Concordatului (articolul al IX-lea şi articolul al XV-lea). În acest mod, articolele IX şi XV din Concordat primeau cu totul alt înţeles. Astfel, prin folosirea cuvântului canonic se sublinia faptul că, la recunoaşterea unei persoane juridice, precum şi la dispariţia ei, sunt hotărâtoare dispoziţiile Dreptului canonic şi nu legile statului.

  La 9 mai a fost fixat textul definitiv al Concordatului şi pregătit pentru semnare. A doua zi, 10 mai 1927, conform instrucţiunilor primite din ţară „luând în deosebită socotinţă şi dorinţă exprimată a M. S. Regelui”, Vasile Goldiş, Ministrul Cultelor şi Artelor, a semnat la orele 20, Concordatul. Actul a mai fost contrasemnat de reprezentantul Vaticanului, Piedro Gasparri.

Principalele prevederi ale Concordatului erau:

  • Religia Catolică Apostolică de orice rit, se va practica și exercita liber și în public, în tot Regatul României (art. 1) și recunoaște Bisericii Catolice din România personalitate juridică conform dreptului comun al țării, capabilă să dobândească și să administreze bunurile patrimoniale care sunt garantate de stat, conform Constituției Regatului (art. 9).

  • Se bucură de personalitate și capacitate juridică: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulele catedralelor, abațiile, episcopiile, mitropoliile și celelalte organizații canonic și legal constituite.

  • Mitropoliții, episcopii și coadiutorii cum iure successionistrebuie să fie cetățeni români. Sfântul Scaun, înainte de numirea lor, va notifica guvernului regal persoana ce urmează a fi numită, spre a se constata de comun acord dacă nu ar fi în contra ei motive de ordin politic (art. 5).

  • Ordinelor și congregațiilor religioase li se recunoaște personalitate juridică cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite de legile în vigoare, vor putea deschide noi case numai cu încuviințarea dată în înțelegere de către Sfântul Scaun și Guvernul Român (art. 17, alin. 2), iar noi ordine și congregații se vor putea stabili în România (art. 17, alin 4). Vor putea deschide școli și fixa limba de predare (art. 19, alin. 3).

  • Biserica are dreptul de a se îngriji de orice asistență religioasă pentru credincioșii ei în armată, spitale civile și militare, orfelinate, școli corecționale, penitenciare ținând cont de regulamentul instituțiilor respective (art. 18).

  • Biserica Catolică are dreptul de a înființa și întreține pe cheltuiala proprie: școli primare și secundare, care vor fi sub dependența episcopilor și sub supravegherea și controlul Ministerului Instrucțiunii Publice (art. 19, alin 1). Toate școlile vor avea dreptul de publicitate 

Reprezentanţii României au rămas convinşi că prin semnarea Concordatului, statul român nu acorda Bisericii romano – catolice nimic în plus faţă de ce avea deja, în afară de încă o episcopie pentru Biserica Română Unită şi de trecerea Bisericii latine din Vechiul Regat de sub jurisdicţia Congregaţiei de Propaganda Fide sub cea a dreptului comun, ceea ce constituia pentru ţară un mare câştig.

Vasile Goldiş declara: „Am ajuns la convingerea că Concordatul respectă toate interesele Statului român şi nu aduce nici o jignire Bisericii Ortodoxe Române scrie ”https://istoriablogdotcom.wordpress.com/2016/12/28/concordatul-sfantului-scaun-cu-romania/

Prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste din România[5], iar în august 1948, guvernul a preluat o parte din prerogativele papale. Noua Lege a Cultelor consfințea dreptul puterii laice de a interveni în organizarea bisericească. Articolul 22 prevedea că „pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze, superintendențe), se vor socoti în medie 750. 000 de credincioși pentru fiecare eparhie”. Astfel, statul, și nu Suveranul Pontif stabilea modul de organizare.

Abrogarea Concordatului în vara anului 1948 a fost motivată în presă prin garantarea libertății religioase în R.P.R., ceea ce anula, implicit, și motivele ce au stat la baza unirii din 1698.

Prin urmare, la 1 decembrie 1948, guvernul de la București a decretat „reunificarea cu Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act față de care Vaticanul a protestat; (https://ro.wikipedia.org/wiki/Concordatul_din_1927).

 

 

 

 

Bibliografie

 

– Dr. Iacob Lazăr, Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Oradea, Tipografia diecezană, 1933;

– I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Editura IBM-BOR, 1993;

– Silviu Dragomir, Nedreptăţirea elementului ortodox în Ardeal, Bucureşti, 1930;

– Av. Tudor Popescu, Concordatul cu papa, Bucureşti, 1927;

– IPS Nicolae Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1929.

 

Note

1 Este vorba de mai multe puncte din concordat. A se vedea şi adresa ministrului de externe nr. 48.524 din 20 iulie 1928 emisă de N. Titulescu monseniorului Dolci

2 Vezi tratatul pe această temă al jurnaliştilor Carol Hârşan şi Georgiana Arsene publicat în Absurdul interconfesional, editura Vicovia, 2009.

3 Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, vezi şi la O. Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940, şi Ordinul franciscanilor conventuriali «monoriţii» din Transilvania, vol. 1-11 Bucureşti 1937.

4  Conform Constituţiei României regele trebuia să îşi boteze copiii în Biserica Ortodoxă.

17/03/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: