SAVANTUL Dimitrie Cantemir spunea despre islam că este o „îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase”

 Foto: Dimitrie Cantemir, gravură, 1734

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”Iar Voltaire spunea despre Dimitrie Cantemir că „unea talentele vechilor greci, știința literelor și aceea a armelor”.

Deşi analfabet, ştiind numai să se iscălească, Constantin Cantemir a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena.

Încă în patrie, până la plecarea sa ca ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase o învățătură temeinică. În afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie creştin-ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.

    În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis ostatic la Istanbul (Constantinopol), pe lângă curtea sultanului unde, la alt nivel, superior, îşi va continua studiile , atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi la diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală.

Tinerețea și-a petrecut-o la Constantinopol, în timp ce tatăl său, Constantin Cantemir era domn al Țării Moldovei. În timpul şederii sale îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii.

Mai mult ca atât, unele din concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir a devenit cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei, Olandei ş.a. A fost apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului otoman.

Turcii l-au înscăunat pe tronul Moldovei pe Dimitrie la vârsta de 37 de ani, în 1710, având încredere în el, însă noul domnitor a încheiat imediat o alianță cu țarul rus Petru cel Mare și a declanșat o campanie militară de eliberare a Moldovei de sub suzeranitatea otomană. Războiul ruso-turc din 1711 s-a încheiat rapid prin înfrângerea armatei ruso-moldovene la Stălinești, iar domnitorului moldovean nu i-a rămas altă opțiune decât să fugă în Rusia, unde a devenit consilierul intim al lui Petru I și un mare proprietar de moșii. 

Dimitrie Cantemir este în schimb primul român ales membru al Academiei din Berlin. S-a întâmplat asta pe 1 august 1714. El a lăsat în urma sa lucrări vaste de filozofie, istorie, geografie și știință politică. Printre operele cele mai cunoscute sunt Istoria Ieroglifică, Descrierea Moldovei și Istoria Imperiului Otoman. Dimitrie Cantemir a scris prima lucrare dedicată muzicii orientale, concepută într-un stil savant. Datorită acestei lucrări, întitulată Kitab-i-musiki (Cartea muzicii), Dimitrie Cantemir a intrat în istoria Turciei ca fondator al muzicii laice turcești.

 Ce a scris Dimitrie Cantemir despre islam ?

”Dacă vreun credincios oricît de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie şi numele lui Muhammed, ce altceva, rogu-vă, va vedea în ele, decît pe înşelătorul cel scîrnav, prorocul cel mincinos, sfîntul cel făţarnic, legiuitorul cel prea rău şi pierzătorul de suflete?

Tot aşa, cînd va auzi sau va citi cartea vreunei eresiarh, chiar de va fi renumit şi slăvit autorul ei, îndată va spune fără teamă: „Este un mincinos, nu vorbeşte adevărul“, cunoscînd prea bine porunca sfîntului Pavel: „Chiar înger de se va pogorî din cer şi vă va învăţa altele, care nu se potrivesc cu învăţătura Evangheliei , nicidecum nu se cuvine să-l credeţi“.

Aşadar, cînd va lua în mînă cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decît că această carte este o îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase. Înţelegînd deci rînduielile şi legile ei, îndată va zice: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne“.

Judece, aşadar, cititorul nostru şiretenia cu adevărat perfidă, însă foarte grosolană şi proastă a legii muhammedane, adică a cărţii Curanului . Pentru că vrînd să ascundă împletiturile minciunilor sale de alte popoare, dar mai cu seamă de cele creştine, a pus asupra urmaşilor săi, ca din porunca lui Dumnezeu, o grea anatemă şi anume ca această carte a Curanului să nu fie rostită în altă limbă decît în cea arabă, nici scrisă cu alte caractere decît cu cele arabe.

Iar aceasta, pentru ca nu cumva popoarele învăţate din acea vreme, dar mai cu seamă grecii şi latinii cărora limba arabă le era necunoscută şi neobişnuită, să afle cuvintele lui deşarte şi frumuseţile lui putrede.

Însă fiecare veac îşi avea finicii săi şi n-au lipsit bărbaţii erudiţi, nici dintre creştini, nici dintre păgîni, care au învins dificultăţile cumplite şi tari ale limbii arabe şi au vădit pe şarpele ce se ascundea sub verdeaţa ei.

Voi trece sub tăcere pe Simokatta, Gheorghe Kedrenos şi alţi autori creştini, care au dezvăluit şiretenia muhammedană parţial şi superficial în scrierile lor istorice.

Voi trece sub tăcere şi pe împăratul Ioan Cantacuzino care într-o mare carte şi prin îndelungată vorbire ridiculizează şi combate cu bună evlavie şi cu înţelepciune împletiturile de minciuni şi cuvintele deşarte ale Curanului.

Voi oferi însă comentariul făcut de Porfirie, filosoful peripatetic, un elin, la Cartea lui Moise , la Sfînta Evanghelie , la Curan. Cînd păgînul mai sus amintit a citit din curiozitate cu cea mai mare atenţie aceste cărţi ale celor trei legislatori şi a cercetat stăruitor legile date de ei spre îndreptarea moravurilor omeneşti, a pronunţat pentru toate diferite sentinţe.

Mai întîi, deci, despre Legea lui Moise se povesteşte că a zis: „Legea iudaică este o lege copilărească“; despre legea creştină că este o „Lege a lucrurilor cu neputinţă“; iar despre legea muhammedană că este o „Lege porcească“.

Dar ca nu cumva cuvintele acestui filosof elin să vateme urechile cititorului evlavios, n-o să ne fie greu să tîlcuim puţin mai pe larg intenţia lui. Socotesc, deci, că rostind despre legea iudaică o sentinţă atît de inferioară, el s-a referit la anumite rînduieli şi ceremonii ale legii care, judecate numai din punct de vedere istoric, se văd lipsite de orice folos pentru îndreptarea moravurilor.

Aşa, de pildă, că mîncînd Paştile, adică mielul fript, azimile şi ierburile amare, să stea în picioare, încălţaţi, să aibă toiegele în mînă; să-l mănînce cu avînt şi grabnic, astfel încît să nu rămînă pe dimineaţă nimic din cele puse înainte; oasele care nu se pot mistui în stomac şi celelalte care se socotesc a fi necurate şi scîrboase să le ardă cu foc şi altele asemenea.

Fireşte, dacă ne vom referi la imaginea spirituală a Paştelui, ele nu înseamnă nimic altceva decît că trebuie să-şi aducă aminte că au fost cîndva înstrăinaţi în Egipt, că au fost reţinuţi în robia cumplită şi îndelungată a lui Faraon, că pînă la urmă au fost izbăviţi miraculos de braţul lui Dumnezeu conduşi fiind de Moise şi Aaron şi au sosit din această robie în pămîntul cel făgăduit, căci Pasha pe evreieşte înseamnă „trecere“ sau „strămutare“.

Deci cînd a văzut elinul multe ca acestea şi altele asemenea în Vechiul Testament şi n-a putut pricepe sensul lor cel tainic, a zis că legea lor este copilărească.

Iar cînd citea Evanghelia , dar mai cu seamă primul capitol al sfîntului Ioan: „La început era Cuvîntul“ şi celelalte, se spune că a zis: „Sublim grăieşte barbarul“.

Iar despre legea evanghelică acelaşi a spus că este a lucrurilor cu neputinţă pentru că a văzut, după cum socotesc, că unele porunci şi sfaturi par să depăşească puterile omeneşti, cum ar fi:

„De vrea cineva să-şi cîştige sufletul, trebuie să şi-l piardă; „De vorbeşte cineva de rău pe cel credincios, acela să-l binecuvînteze“; „De-i va lua haina, să-i dea şi cămaşa“; „De-l va lovi în obraz, să-l întoarcă şi pe celălalt“; „De va greşi fratele de şaptezeci de ori cîte şapte pe zi, de atîtea ori să i se ierte“, astfel ca „Soarele să nu apună întru mînia lui“; în sfîrşit, „De vrea să fie desăvîrşit, toate ale sale să le dea săracilor“, iar pentru sine să-şi lase numai crucea, adică suferinţa, răbdarea, ascultarea, dispreţul, batjocurile, clevetirile, prigonirile, şi pînă şi sufletul său să şi-l pună pentru prieten.

După cercetarea acestor porunci ale Mîntuitorului — aspre, însă impuse de sfatul Domnului —, judecînd necredinciosul greutatea lor şi făcînd o argumentare sofistică de la cele parţiale la cele generale, a încheiat cu un paralogism şi a spus că legea creştină este o lege a lucrurilor cu neputinţă.

Nici nu e de mirare că omul păgîn, la prima vedere, n-a putut pătrunde şi pricepe puterea şi sensul cuvîntului adevărului dumnezeiesc; Evangheliile îi arată chiar pe apostoli, mai înainte de a primi înţelepciunea turnată prin harul preasfîntului Duh ce se pogorîse asupra lor, încercînd o greutate egală cu îndoiala cu privire la bogatul ce avea să se mîntuiască sau la trecerea cămilei prin urechile acului.

Primind însă cele mari şi minunate în dar de la dumnezeiasca economie, ei au înţeles că cele ce li se par oamenilor a fi cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă. Dar nu voi mai zăbovi asupra acestora.

Cealaltă părere a unui atît de mare filosof, deşi idolatru necredincios, s-o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze ceva mai adînc de ce a dat el o sentinţă atît de batjocoritoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decît toate.

Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens ale legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atît de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie.

Cea dintîi cred că e faptul că în legea muhammedană sînt îngăduite foarte multe — chiar dacă nu toate — oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încît dacă animalele cele necuvîntătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un astfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mîrşavă şi vrednică de batjocură.

Căci cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om — afară de muhammedan — să-l lipseşti de agonisita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai bună faptă şi de mai mare merit este să ucizi? Totuşi, legea muhammedană nu numai că îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că porunceşte ci, dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte. Specificul justiţiei popoarelor şi al dreptăţii sociale este ca fiecăruia să i se dea ce e al lui.

Legea Curanului , dimpotrivă, proclamă că nimeni în lume n-are stăpînire asupra vreunui lucru, afară de cei ce urmează Curanului. Cu un cuvînt, toate şi le atribuie lor, nimic nu este îngăduit altora, nimic nu aparţine altora, nimic altceva nu socotesc a fi drept. Aceasta, deci, este partea din legea Curanului care, fiind lipsită de orice raţiune şi sens, ca o piatră ruptă din marginea prăpastiei se prăbuşeşte vertiginos în adîncul ignoranţei.

Cred că a doua pricină pentru care filosoful mai sus amintit s-a arătat atît de scîrbit de învăţătura Curanului este faptul că Muhammed pune binele suprem în simţul extern şi comun tuturor animalelor.

După ce le-a slăbit discipolilor săi (în lumea aceasta) toate frînele destrăbălării, îmbuibării, plăcerii pîntecelui şi a celor de sub pîntece, el le făgăduieşte şi în viaţa viitoare (unde oricine care s-a nevoit după lege nădăjduieşte să-şi ceară de la preadreptul judecător adevărata fericire şi cunună) plăcerile trupului cele fără de osteneală: lupte amoroase, fapte vitejeşti, victorii, domnia lui Bachus şi orice desfătare şi gîdilare a tuturor simţurilor ca pe un lucru prea dulce, precum porcilor celor buboşi noroiul şi mocirla prea împuţită.

Şi mai afirmă că le va da posibilitatea să scoată din plin din adîncul larg al relei cinstiri. Acestea pe scurt spuse, dar după cum socotesc destule, le-am adus spre pildă pentru ca cititorul nostru să-l poată cunoaşte lesne pe balaur după trompă. Iar celelalte numeroase capete de şarpe cu atîtea limbi de năpîrcă le va vedea pe urmă în această carte a noastră alcătuită pe scurt”.

PREOTUL misionar Ioannis Droggítis vorbește despre HOMOSEXUALITATE

Părintele Ioannis Droggítis (foto), un cunoscut preot misionar și mărturisor al Greciei, descrie în câteva cuvinte principalele cauze ale apariției și proliferării homosexualității în societatea noastră. Lumea este tot mai coruptă din lucrarea celui rău, mediile modelate de ideologiile moderne și mass-media sunt favorabile acestui comportament, dar noi Biserica avem datoria de a mărturisi, căci până la urmă Adevărul va birui. Dar nu puțini se vor pierde pe acest drum al degenerării ființei umane. Trebuie însă să avem speranță, ne îndeamnă Părintele Ioannis, în puterea lucrării Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos. (G.F.)

Ce este homosexualitatea?

Sfânta Scriptura ne oferă o antropologie primordială. Este o cunoaștere care s-a dat omului odată pentru totdeauna, ca să-și știe identitatea, începutul, ființa, devenirea și sfârșitul. O antropologie care are doi poli: „bărbat și femeie i-a făcut pe ei” ^{Facerea 5:2}, iar această bipolaritate este definitivă. Avem două genuri diferite, a căror diferență s-a imprimat în trup, în psihic, în moștenirea genetică, în fiecare celulă, în morfologia și funcționarea creierului, responsabil cu identitatea fiziologică și psihică a omului.

Astfel stând lucrurile, homosexualitatea ce este? Există? Este al treilea gen? Dacă nu a creat-o Dumnezeu – pentru că Dumnezeu a creat doar bărbatul și femeia – atunci, cine a creat-o? Dacă nu o vrea Dumnezeu, atunci cine o vrea? Cine s-a substituit lui Dumnezeu? Ce este disforia de gen? Dacă avem o identitate fizică, o identitate morfologică și psihică – bărbatul și femeia – atunci ce este disforia de gen? Homosexualitatea este o stare a minții, este o alegere a omului sau este și altceva?

Să spunem mai întâi că homosexualitatea nu este un fapt firesc, ci o stare potrivnică firii. În puține cazuri este o boală a trupului, în cele mai multe, o tulburare psihică. Este un fapt legat de psihismul omului, este de asemenea legat și de duhurile viclene, care sunt în spatele oricărei stări de pervertire a fiziologiei omului.

Care sunt cauzele homosexualității?

• Relația conflictuală a părinților

Principala cauză a homosexualității stă însă în relația de cuplu defectuoasă a părinților, mai ales în perioada de gestație a pruncului. Când se află în pântecele maicii sale, fătul participă deplin la starea ei psihică, emoțională și duhovnicească și, într-o mai mică măsură, și la a tatălui. Dacă deci există o relație conflictuală între cei doi, ea determină producerea anumitor hormoni. Tristețea, de pildă, produce anumiți hormoni. Acești hormoni influențează formarea creierului fătului, cu rezultate adesea necunoscute. Numai în Duhul Sfânt poate ști cineva cum și în ce anume a fost influențat un suflet. Știm însă că aceste sentimente, care determină o manifestare hormonală corespunzătoare, au impact asupra embrionului și îl alterează.

Din acest motiv, contează foarte mult cum i se vorbește și cum se poartă cineva cu femeia însărcinată, pentru că starea ei produce o reacție hormonală care se înregistrează înlăuntrul fătului. Și deja acesta își formează o bază de date, psihică și emoțională, care în continuu se îmbogățește mai ales din relația părinților săi. Dacă femeia este pusă în situații conflictuale, dificile din punct de vedere emoțional, este ce poate fi mai rău pentru copil.

• Lipsa modelului masculin sau feminin

Un aspect esențial este acela că copilul nu are material pentru a-și construi identitatea sa masculină sau feminină, pentru că modelul său este defectuos sau absent. Să zicem că lipsește tatăl. Lipsește din relație și lipsește și fizic. Absența fizică se suplinește cumva. Dacă lipsește ca relație, atunci apar problemele. Acest lucru creează la copil o căutare patologică a modelului, o căutare patologică a genului și conduce către o asemenea dispoziție și mișcare către sexul masculin.

• Relațiile trupești nefirești

O altă cauză foarte serioasă este relația sodomică a cuplului în timpul sarcinii. Sodomia nu are loc doar între persoane de același sex, ci și în cadrul cuplurilor heterosexuale. Dacă acest lucru se întâmplă când femeia este însărcinată, vă puteți închipui ce mare rană este pentru prunc. Dacă relațiile conjugale firești din timpul sarcinii vatămă fătul, cu atât mai mult cele sodomice. După rânduiala Bisericii, potrivit canoanelor, în perioada sarcinii nu sunt îngăduite relațiile trupești între soți. Trebuie să existe o nevoință, pentru că viața conjugală presupune o nevoință și în relația trupească. Posturile, perioada sarcinilor sunt tot atâtea prilejuri în care cei doi trebuie să se înfrâneze. Cu alte cuvinte, dorința erotică care conduce la relația procreatoare este și ea supusă nevoinței. Prin nevoință se luminează relația conjugală, și în felul acesta cei doi dobândesc deplinătate. Vedeți, anomalia, perversiunea, pofta neînfrânată apar acolo unde nu există dragoste. În societatea noastră însă oamenii sunt epuizați înainte de vreme și datorită multiplelor relații extraconjugale, care distrug dragostea, inclusiv capacitatea de a iubi erotic.

• Pornografia

Un alt factor foarte răspândit în zilele noastre este pornografia, care este o stare anormală. Pornografia nu-l învață pe om viața erotică, ci îi distruge viața erotică. Îl introduce într-o formă deformată de eros și pas cu pas îl inițiază în anormalitate, într-o dispoziție a poftei din care lipsește sentimentul de dragoste. Iar pofta nu are limite pentru a se opri undeva. Este posibil ca cineva să nu aibă nici o înclinație către homosexualitate, dar aflând despre homosexualitate, prin căderile și părăsirea harului pe care le trăiește, să fie condus și către astfel de stări, care îl vor înrobi în această lume sumbră.

De asemenea, avem industria muzicală și cinematografică care fabrică idoli, care din anii ̒60 a început să producă prima pervertire a masculinității în primul rând, dar și a feminității, prin muzica rock și pop a acelei epoci. Dacă urmăriți, modelele pervertite ale masculinității apar mai ales în muzica acelei perioade – bărbați care seamănă cu femei, care poartă haine femeiești, care au un comportament efeminat, despre care se spune că sunt homosexuali, sau chiar sunt homosexuali, și are loc această confuzie în mintea tinerilor, cum că acest lucru este posibil.

• Propaganda politicului

Mai există un factor contemporan – contribuția politicului la cultivarea homosexualității, care este ceva fără precedent. Este vorba de susținerea homosexualității de către lumea politică. Iar politicienii nu fac o simplă propagandă, ci o educație sistematică care este la limita violentării și manipulării conștiinței și dintr-o dată se dă atâta însemnătate subiectului, încât ai impresia că este cel mai important lucru din viața oamenilor.

Suntem martorii creării unei noi umanități, prin această lege care permite căsătoriile gay și adopția de copii de către aceste cupluri. Statul creează astfel o nouă umanitate, luând practic locul Creatorului. Acest lucru miroase a fascism într-o formă radicală. Și nu mă refer doar la Grecia; este un fenomen al lumii occidentale, care se îndreaptă către crearea unei noi umanități cu totul artificiale și pervertite. Este o situație stranie, pentru că vedem că statul are o politică prin care își distruge cetățenii, distruge suflete, distruge familii, societatea în întregul ei. O societate trebuie să caute să se consolideze, să se echilibreze, nu să se autodistrugă.

(fragment)

Traducere de Tatiana Petrache

---

[1] Selecția este preluată de pe: «Ἔμφυλη βιβλικὴ ἀνθρωπολογία ἢ ἔκ- φυλη ψυχικὴ διαταραχή;» https://www.youtube.com/watch?v=x-9-yLufXcA.

---

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 183 (aprilie 2024)

Patriarhul Teoctist al BORomâne către Patriarhul Alexei al Rusiei: ”Exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, a fost un act nedrept şi abuziv, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric”

În veci pomenirea lor! Foto: Preoți basarabeni martirizați de haitele bolșevice în primul an de ocupație sovietică (1940-1941)

Situația regretabilă în care se află până în ziua de azi Mitropolia legitimă a Basarabiei continuă să fie un subiect de dispută, ca urmare a atacurilor venite de la Moscova.

Deși sunt încălcate mai multe canoane și reguli bisericești, aproape 3.000.000 de români – moldoveni sunt “păstoriți” de KGB-istul în sutană Kirill, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii prin Mitropolia Chișinăului și ”a Toată Moldova”.

Însăși titulatura de „ Toată Moldova”, ascunde în sine intențiile expansioniste pan-rusești cu privire inclusiv la spațiul din dreapta Prutului…

Pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral, încălcându-se astfel canonul 8 al Sinodului III ecumenic și canonul 34 apostolic.

Cu Demnitate, Dreptate și Curaj,  Regretatul Patriarh Teoctist (foto stînga) i-a transmis în anul 1993, răposatului patriarh rus Alexei (foto dreapta) o scrisoare în care cuprins și denunțat toată nedreptatea și silnicia rusească asupra Basarabiei și neamului românesc în special prin impunerea jurisdicției necanonice a Bisericii Rusești.

Sanctitatea Voastră, Aleksei,Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frățească, Vă aducem la cunoștință că am primit scrisoarea Sanctității Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire și durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră considerați Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerință anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Moldova”.

Sanctitatea Voastră! În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.Viața creștină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocși afirmându-și neîntrerupt apartenența la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUȘAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului și credincioșilor români. La fel, s-a întâmplat și cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 și trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituționalizează” prin pacea nedreaptă de la București din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la imperiul țarist. Anexarea a fost fără valoare și nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova și Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral și neloial față de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică își întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocși din stânga Prutului, cu vechime și vrednicii în câmpul creștinătății, legat de neam, limbă și cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și al Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruși înscăunați în Basarabia fără a cere acordul clerului și credincioșilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toți chiriarhii așezați de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chișinău, numai unul a fost de același neam și de aceeași limbă cu clerul și credincioșii păstoriți. Aceștia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înființat un seminar teologic, dar și acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaționalizare a românilor și de îndepărtare a lor de frații din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcționării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chișinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de țarul NICOLAE I.

În același timp, mănăstirile moldovene au fost supuse și ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericești. Cărțile românești de slujbă au fost de asemenea distruse, așa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).

În această situație tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul țarist au putut să-și recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmația Sanctității Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chișinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu și că de acum înainte toți se pot bucura de libertate”. În duhul acestei libertăți și fără prezența armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană și independentă și s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci și nedreptatea săvârșită în 1808 pe plan bisericesc, clerul și credincioșii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situației bisericești n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 și apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă și-a impus, din nou, abuziv și necanonic, jurisdicția sa asupra credincioșilor ortodocși români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecințele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorității bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul și limba clerului și credincioșilor români moldoveni, desființarea Mitropoliei Basarabiei, înființată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinței de libertate și demnitate națională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-și dobândească suveranitatea și independența în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc și sfânt, reluarea legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristețe, este atitudinea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chișinău, față de clerul și credincioșii ce-și manifestă dorința legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoți și credincioși, în frunte cu Prea Sfințitul Episcop PETRU de Bălți, și-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuși unei prigoane barbare, Prea Sfinția Sa fiind chiar îndepărtat violent și samavolnic din reședința sa din orașul Bălți. Și din acest motiv, Prea Sfințitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctității Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect față de obligația canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeți de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declarația de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice și să se abțină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.

Situația bisericească din Republica Moldova a devenit și mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenței Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol și a intervenției adresată de Noi Sanctității Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuție problema Bisericii din Moldova”, „afirmație justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-ați adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum și al atitudinii antiromânești a Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR și persecuțiilor de tot felul la care au fost supuși cei care întrețineau legături cu frații și neamurile lor din România, Prea Sfințitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălți, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său.

Clerul și credincioșii, supuși acelorași persecuții din partea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locțiitor de mitropolit pe Prea Sfințitul PETRU și au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorința și hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum și păstrarea calendarului vechi și a tradițiilor bisericești locale.

În scrisoarea Sanctității Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susținerea opiniei cu privire la așa-zisa „ingerință anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicțională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii românești din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaște tocmai îndatorirea Bisericii unei națiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic și de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligația ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină și în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților, și nici sub cuvânt de lucrare sfințită, să se furișeze trufia stăpânirii lumești”.

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicțional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (țaristă și apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicției bisericești a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 și 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum și canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmați și Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-și întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric și dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părți a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăți se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicția ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci și posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduiește un lucru nedrept și necanonic. Nedreptatea și lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde și menține jurisdicția sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speță asupra românilor ortodocși din Basarabia.

Prevederile canonului 16 ale aceluiași Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viață, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoașterea Prea Sfințitului Episcop PETRU, ca Locțiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinția Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicția numai asupra credincioșilor ortodocși ruși din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicției Patriarhiei Moscovei.

 În lumina aceluiași canon 16 de la Constantinopol și ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristețe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viață. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menționat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-și părăsească scaunul mitropolitan de la Iași în 1808, și cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 și 1944, pe când era încă în viață. Înalt Prea Sfinția Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frățește pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic și 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiției canonice, să-și întindă jurisdicția asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinții Părinți ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală și necanonică această tendință și au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menținut în istorie și mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe și apoi otomane, teritoriile jurisdicționale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În același sens, se pot înțelege și prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabilește modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” și se statornicește principiul sinodalității în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendințelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, și el este valabil și azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracție de realitatea istorică a unui popor sau neam. Așa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăși titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conține numele etniei sau neamului pe care îl slujește Biserica respectivă. De aceea, pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât și Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumești, fără credință în Dumnezeu, care au prigonit pe toți cei credincioși și au impus ura și dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulțumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinței, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârșite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord de frații lor de același neam și limbă.

De aceea, ne exprimăm încredințarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră și la Biserica Ortodoxă Rusă înțelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înțelege în mod just, dar și cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului și credincioșilor din Republica Moldova de a avea legături duhovnicești cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorința și speranța că relațiile frățești dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuțiile pentru a lămuri problemele și neînțelegerile și a dovedi astfel că, în relațiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frățească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredințându-Ne rugăciunilor Sanctității Voastre, Vă îmbrățișăm frățește în Hristos Domnul nostru,

† TEOCTIST,

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

ADDENDA

Mitropolia Basarabiei a fost reactivată la Chișinău pe 14 septembrie 1992, de Înălțarea Sfintei Cruci, iar pe 19 decembrie 1992 a reintrat sub jurisdicţia Patriarhiei Române dar autoritățile ruso-comuniste de la Chișinău au refuzat să o recunoască.

După îndelungi bătălii juridice, la 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Republica Moldova pentru acest caz, iar la 27 martie 2002 CEDO s-a pronunţat asupra cererii guvernului de la Chişinău de reexaminare a Hotărârii sale din 13 decembrie 2001 şi a respins-o ca nefondată.

Astfel Hotărârea CEDO a intrat definitiv în vigoare în chiar ziua în care se aniversa actul de reunificare naţională din 27 martie 1918, obligând autorităţile comuniste să o înregistreze, ceea ce s-a întâmplat după alte cinci luni, în urmă cu 18 ani, pe 30 iulie 2002.

Ziua de 30 iulie avea să fie însă, peste numai cinci ani, și ziua săvârșirii din viață a Părintelui Patriarh Teoctist, după o operație controversată executată la Spitalului Fundeni. În amintirea sa și a acestei lupte pentru Basarabia prezentăm pentru cititorii Evenimentului Istoric Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către fostul patriarh rus Alexei, de după o „mustrare” a Moscovei, venită la Patriarhia Română, cinic, chiar în ajunul Nașterii Domnului 1992, scrisoare în care vrednicul de pomenire Patriarh al României dă o lecție de demnitate, diplomație și istorie conducerii Rusiei de ieri și de azi.

Vlad Cubreacov, care a reprezentat Mitropolia Basarabiei la CEDO împreună cu avocatul americano-britanic John Warwick Montgomery, a rememorat cazul pe vechiul său blog jurnalistic, acum șters de agresori ruși online:

„Republica Moldova a debutat în justiţia naţională în anul 1998 prin dosarul pe care i l-a intentat Mitropolia Basarabiei, discriminată, persecutată cinic şi brutal, aruncată înafara cadrului legal. Procesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg fusese anticipat de un lung periplu în faţa instanţelor naţionale, acoperind ca timp mandatul a trei şefi de stat (Snegur, Lucinschi, Voronin) şi a şapte guverne (Sangheli I, Sangheli ll, Ciubuc l, Ciubuc ll, Sturza, Braghiş, Tarlev), la fel de ostile Mitropoliei Basarabiei. Deceniul negru (1992-2002) al persecuţiilor de stat împotriva Mitropoliei Basarabiei a arătat esenţa ruso-imperială şi reflexele marxiste ale stăpânirilor criptocomuniste de la Chişinău.

Ura nestăvilită a acestor stăpâniri a avut în anumite momente accente atât de sălbatice, încât s-a transformat în anticreştinism şi mizantropie de cea mai joasă speţă. Regretul nostru a fost cu atât mai mare de-a lungul acestui deceniu negru, cu cât Patriarhia soră Rusă a fost o şi mai nesăbuită persecutoare a creştinilor din Mitropolia Basarabiei, insistând să nu ne mai fie soră, ci mamă cu de-a sila, călcând în picioare bun simţ, adevăr istoric, canoane bisericeşti şi legi omeneşti.

Cazul Mitropoliei Basarabiei a constituit un adevărat test pentru fiecare şi pentru toţi, dar mai cu seamă pentru clerul şi clasa politică basarabeană. În această problemă nimeni nu a fost şi nu este neutru, pentru simplul fapt că nu te poţi niciodată opri la jumătate de cale între Adevăr şi minciună.

Victoria Mitropoliei Basarabiei împotriva Republicii Moldova la CEDO a ruşinat partida românofobilor de la noi care s-a văzut nevoită acum să-şi tempereze elanul persecutor şi să-şi subtilizeze diabolicul arsenal al metodelor de prigoană. Rămâne ca Dumnezeu şi istoria să le judece pe toate.

Preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei nu au încetat niciodată să se roage pentru îmblânzirea şi luminarea prigonitorilor lor.

Valoarea hotărârii CEDO este, fără îndoială, una deosebită, întrucât ţine de noţiuni ca Dreptate, Adevărul şi Libertatea. Având pronunţate aspecte canonice, naţionale, (geo)politice chiar, problema Mitropoliei Basarabiei este, întâi de toate, una a drepturilor omului, concept biblic primar şi fundamental însuşit de sistemul juridic european modern.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului are, dincolo de valoarea sa intrinsecă de instrument juridic internaţional, valoarea unei inestimabile mărturii a calvarului şi umilinţelor suportate de românii basarabeni între 1992 şi 2002.

Completată de alte mărturii, acestea se constituie în probă elocventă în cadrul unui atât de aşteptată şi necesar Proces al Comunismului.”, conchide reputatul militant creștin unionist Vlad Cubreacov.