CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un monah roman a ctitorit prima mănăstire ortodoxă din Scoţia din ultimul mileniu

01_prima_manastire_ortodoxa_din_scotia

 

 

”Dumnezeu mi-a spus să încep un nou capitol în istoria ortodoxismului în Insulele Hebride”.

Aceasta e motivaţia călugărului Serafim Aldea, care a ajuns până în SUA, în speranţa că, prin donaţii, va aduna cele 65.000 de lire sterline care-i sunt necesare ca să cumpere circa 20.000 de metri pătraţi în Mull, o locaţie plină de istorie, la o margine de Atlantic.

”Vreau să ridic o mică mănăstire şi un centru misionar. Cu voinţa lui Dumnezeu, voi reuşi să adun banii necesari pentru a cumpăra terenul şi a ridica lăcaşul”, a declarat recent Serafim Aldea, citat de publicaţia The Scotsman.

 Planurile  fratelui Serafim au fost aspru criticate de localnici …

 

Iată că totuşi, duă câţiva ani, 

 

 

Prima mănăstire ortodoxă din Scoţia din ultimul mileniu este ctitorită de un monah roman

„Cred că era timpul ca o mănăstire ortodoxă să fie fondată din nou în acele insule, iar Dumnezeu nu a găsit altă persoană dispusă şi m-a păcălit pe mine”, a declarat părintele Serafim Aldea, cu o notă de umor, într-un interviu despre proiectul primei mănăstiri ortodoxe din ultimii 1000 ani de pe insula Mull, transmite www.basilica.ro, preluat de Romanian Global News.

Mănăstirea va fi închinată Tuturor Sfinților Celți.

Pe insula scoţiană a funcţionat o veche vatră monahală ctitorită probabil de Sfântul Columba sau de unul dintre călugării de pe insula Iona. Mănăstirea românească este organizată în jurul Bisericii „Sfinților Ninian și Cuthbert”, aflată la marginea localității Kilninian de pe insulă. Lăcaşul de cult a fost donat Bisericii Ortodoxe Române în anul 2009 pentru a fi înfiinţat un aşezământ monahal.

Cum a ajuns părintele Aldea să se ocupe de acest proiect? El a povestit într-un interviu că se afla la mormântul Părintelui Sofronie Saharov şi a primit un telefon de la preotul comunităţii din Glasgow care i-a spus despre această biserică.

„Mă aflam chiar în cripta în care părintele este înmormântat și mă rugam pentru o direcție. Și Dumnezeu mi-a trimis biserica asta, complet abandonată, cu acoperișul ruinat, care necesita multă muncă și mulți bani”.

Procesul restaurării lăcaşului de cult este unul anevoios din cauza legislaţiei în vigoare.

„Am descoperit că structura acoperişului, partea din lemn, este cea originală din 1755″, a spus părintele, fapt pentru care materialele utilizate pentru refacerea lui trebuiau să fie din aceeaşi perioadă.

„Pentru acoperiş a trebuit să căutăm şindrilă care datează din secolul 18, deoarece nu ne permit să folosim materiale actuale”.

„Practic, trebuie să mergi de la biserică la biserică (din acel secol) şi să strângi cât mai multe materiale pe care ei le-au păstrat şi să le foloseşti la clădirea ta”.

Biserica din Kilninian. Foto credit: Life.ro

Deşi în trecut insula a fost vie din punct de vedere al vieţii monahale, în prezent părintele Aldea este singurul monah ortodox din insulă.

Părintele a explicat că „în primul mileniu, când creștinismul era unul și nu exista niciun fel de ruptură între ortodocși și catolici, în aceste insule erau sute de mănăstiri, mii de călugări și de maici”.

Însă vremurile au făcut ca viaţa monahală să dispară din aceste locuri.

„De la sfârșitul primului mileniu și până acum nu a mai existat niciun fel de prezență monahală de acest gen în Hebride. Sunt singurul călugăr ortodox al acestor locuri”.

Insula Mull este a doua ca mărime din cadrul Arhipelagului Hebridelor şi are o populaţie de 1000-2000 de oameni. Capitala este Tobermory (‘Fantana Mariei’, in cinstea Bunei-Vestiri), un sat de aproximativ 700 de locuitori.

Părintele a vorbit şi despre greutatea locuirii pe insulă din cauza condiţiilor climatice. El a evidenţiat că iernile sunt lungi, umede şi întunecoase.

„Este foarte întuneric, umiditatea este crescută şi dacă ai cea mai mică tendinţă spre depresie te va ucide”.

Singurul monah ortodox de pe insula scoţiană a spus că iubeşte clima şi condiţiile de trai.

„Sunt precum o ciupercă, iubesc umiditatea şi întunericul. Este perfect pentru mine. Mă ajută şi fizic, deoarece am suferit de migrene încă de la vârsta de 16 ani. Astfel că soarele îmi este inamic, deoarece activează migrenele. Pentru că văd soarele o dată la şase luni este foarte bine pentru mine”.

Cum se ajunge la mănăstire?

„Ar trebui să zburați până în Edinburgh, de acolo să mergeți vreo 3-4 ore până în portul de unde se iau vapoarele către insulele din Arhipelagul Hebridelor. Faceți apoi o călătorie de încă o oră cu vaporul, apoi trebuie să traversați insula pe partea opusă, către ocean, unde se află mănăstirea”.

Părintele Serafim Aldea

Părintele Serafim Aldea a fost tuns în monahism în anul 2005 la Mănăstirea Râşca. În perioada 2004 a absolvit studiile masterale la Departamentul de Literatură Engleză şi Comparată la Universitatea din Warwick. Doctoratul l-a urmat la Universitatea Durham sub coordonarea părintelui profesor Andrew Louth. În anul 2010 a înfiinţat o parohie românească în Newcastle.

Din ianuarie 2014 lucrează la Departamentul de Teologie al Universitatii Oxford.

Reclame

06/07/2019 Posted by | CREDINTA | Lasă un comentariu

Cuza și confiscarea proprietăţilor greceşti din Principatele Unite

Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului.

Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor de guvernul Kogălniceanu , era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafața arabilă a țării aparținea mănăstirilor românești aflate sub influență preponderent greacă și  răspundea unor cerințe mult mai vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc.

Problema mănăstirilor închinate avea o istorie mult mai lungă. Se obișnuia ca domnii și boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurări activității de cult, în simple surse de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate.

Aceste proprietăți generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităților și fără să aducă un folos real românilor]. Măsura adoptată de către guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerințe mult mai vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor închinate avea o istorie mult mai lungă.

Se obișnuia ca domnii și boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurări activității de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate.

Obligațiile către administrația Țărilor Române erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidența legilor românești. Ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plății dărilor către stat în proporție de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului călugărilor greci de a se supune acestuia.

Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Imperiul Rus și Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.[3] Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstirești. În 1859, când Poarta a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuțiilor către stat, guvernul român și-a manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile.

În martie 1863, consiliul de miniștri a hotărât ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, în locul limbii slavone, respectiv limbii grecești. Presimțind inevitabilul, mulți călugări greci au încercat să părăsească țara, luând cu ei obiecte de preț de prin mănăstiri. Autoritățile au dispus atunci condiționarea eliberării de pașapoarte de îndeplinirea unor anumite condiții, printre care se afla și obligația de a nu scoate din țară bunurile de patrimoniu.

Astfel au fost salvate de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul național, multe dintre ele având să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului național de antichități, instituit de Cuza prin decret domnesc. Cuza a poruncit să fie controlată gestiunea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în evidența și gestionarea fondurilor.

 

 

 

 

Cuza și confiscarea proprietăţilor greceşti. Cum ajunseseră atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor?

 

Cuza și confiscarea proprietăţilor greceşti. Cum ajunseseră atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor?

Confiscarea doar a proprietăţilor greceşti din ţară ar fi aruncat asupra politicii cuziste o pată greu de şters: xenofobia, ura faţă de poporul grec.

Într-o astfel de cheie trebuie să înţelegem decizia grea a domnitorului de a etatiza toate proprietăţile bisericeşti, chiar dacă Biserica a suferit foarte mult din pricina nedreptăţii ce i se făcuse. Cu toate acestea, au existat şi consecinţe pozitive, deoarece din pământurile Bisericii, după un an, Cuza a început să-i împroprietărească pe ţărani, prin promulgarea Legii rurale.

Ziua de 24 ianuarie ne readuce în memorie luptele şi năzuinţele seculare ale înaintaşilor noştri din toate teritoriile românismului pentru înfăptuirea Unirii, precum şi evenimentele cruciale din 1859, căci prin Unirea Principatelor Române s-a pus baza temeluirii României Mari, desăvârşită la 1918.

Actul istoric de acum 160 de ani a avut consecinţe importante asupra societăţii româneşti, deoarece măsurile luate de Principele Alexandru Ioan Cuza au vizat modernizarea principalelor domenii ale vieţii social-economice, politice, ba chiar religioase.

De schimbările fundamentale nu a scăpat nici Biserica Ortodoxă, care se lupta din răsputeri ca să-şi dobândească autocefalia faţă de Patriarhia de Constantinopol, aspiraţie imposibil de realizat din pricină că, până la Cuza, dar mai ales în secolul fanariot, elementul grec ajunsese foarte influent în Ţările Române.

Hotărât să readucă acasă pământurile româneşti înstrăinate prin numeroasele danii făcute, cu voie sau de nevoie, de-a lungul timpului, Locurilor Sfinte din Răsărit, precum Sfântul Munte Athos, Mănăstirile de pe Meteore, patriarhiile de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria (chiar Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai avea proprietăţi româneşti închinate), Cuza a propus, iniţial, răscumpărarea lor, oferindu-se să plătească, în rate, o sumă colosală: aproximativ 30 milioane franci. Era, de fapt, o modalitate de înţelegere amiabilă cu grecii care, deşi tentaţi de suma impresionantă, au refuzat-o.

În plus, văzându-şi periclitate atât interesele prezente, cât şi pe cele viitoare, au trecut peste faptul că împărtăşeam aceeaşi credinţă cu ei şi au încercat o „alianţă” neortodoxă cu Înalta Poartă, gândind că poate, poate vor reuşi să-şi păstreze întinsele suprafeţe funciare şi forestiere româneşti. Turcii erau interesaţi ca grecii să nu-şi piardă daniile în Ţările Române, căci aşa aveau şi ei de unde să colecteze sumele imense de bani impuse acestora după cucerirea Constantinopolului şi a celorlalte patriarhii apostolice.

Actul a stârnit numeroase controverse până în zilele noastre

În astfel de condiţii, conducerea ţării s-a văzut nevoită a recurge la o lege prin care toate proprietăţile Bisericii să fie etatizate, trecute în proprietatea statului. Cu toate protestele vehemente ale marilor puteri învecinate şi îndeosebi ale Imperiului Otoman – devenit, tam-nisam, apărător al intereselor greceşti (sic!) -, Legea secularizării averilor mănăstireşti s-a adoptat pe 17/29 decembrie 1863.

Mulţi episcopi şi stareţi greci au trimis sultanului o sumedenie de jalbe, cerându-şi „drepturile cuvenite” în pământ românesc, punând, ca şi în trecut, puternice presiuni şi pe reprezentaţii Imperiului ţarist la Constantinopol, solicitându-le cu fermitate anularea legii care-i lăsa fără întinsele suprafeţe agricole şi forestiere din România.

La vremea respectivă, dar şi până astăzi, actul a stârnit numeroase controverse, căci nu toţi au înţeles de ce Cuza a hotărât să deposedeze şi proprietăţile bisericilor ori mănăstirilor neînchinate. O privire generală asupra situaţiei mănăstirilor de dinainte de 1863 ne va lămuri: în Muntenia fiinţau 69 de mănăstiri, 35 dintre ele fiind închinate; în Moldova existau 122 de aşezăminte monahale, dintre care 30 închinate.

Procentul averilor funciare bisericeşti raportat la suprafaţa agricolă şi forestieră totală a României, constituită prin Unirea de la 1859 – deci fără Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea -, se ridica, în Muntenia, la 16,55% pentru cele neînchinate şi la 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova la 12, 16% pentru cele neînchinate şi la 10,17% pentru cele închinate, însumând puţin peste un sfert din teritoriul de atunci al Principatelor, adică 25,4% din suprafaţa totală a ţării.

„Până când ţăranii nu vor fi cetăţeni, noi nu vom avea o naţiune”

Se pune întrebarea: cum au ajuns atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor?

 

 

https://romaniabreakingnews.ro/cuza-si-confiscarea-proprietatilor-grecesti-cum-ajunsese-atat-de-multe-manastiri-si-schituri-romanesti-in-stapanirea-strainilor/

08/06/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , | Lasă un comentariu

Agresiunea continuă a Vaticanului asupra bisericilor ortodoxe

 

 

 

 

Nori negri deasupra Vaticanului

Foto: Nori negri deasupra Vaticanului

 

 

 

 

 

Subiectul relațiilor mai mult decât spinoase dintre catolicism și ortodoxie este unul deosebit de important, și fiecare credincios ar trebui să-l cunoască, chiar dacă nu are o formație istorică sau de preot și ierarh ortodox.

La o scurtă parcurgere a tumultoaselor relații istorice dintre catolicism și ortodoxie, de evidențiază clar agresiunea continuă  a Vaticanului asupra tuturor bisericilor ortodoxe, fie că acestea erau ale românilor, sârbilor, grecilor sau rușilor.

Așa cum Dostoievski  punctează în romanul său „Idiotul”: „Romano-Catolicismul este mult mai periculos decât ateismul, odată ce el ne prezintă un altfel de Hristos, profan și desacralizat, care uzurpă tronul pământesc, papii au luat sabia și au adunat minciuni, intrigi, răutate, înșelătorii și fanatism.”, iată că și faptele și dovezile istorice ale relațiilor dintre Vatican și Biserica Ortodoxă a Rusiei, nu sunt deloc departe de prezentarea fără echivoc, ieșită de sub pana ilustrului scriitor rus.

                Începuturile urii dinspre pristolul de la Roma

Încă din fatidicul an 1054, Vaticanul a dus un război continuu contra Bisericii lui Hristos de care s-a rupt din mândrie, lăcomie și încăpățânare.

Iar una dintre cele mai dure lupte duse de Biserica Romano-Catolică  contra Ortodoxiei în ansamblu, a fost cea dusă cu creștinii ruși, fie și pentru faptul că aceștia reprezentau și încă reprezintă cel mai numeros grup etnic între ortodocși.

Mergând în jos pe firul istoriei, ajungem și la scrierile cronicarului Nestor, care relatează despre momentul în care solii cneazului Vladimir, astăzi sanctificat de Ortodoxia Rusă, au ales creștinismul în detrimentul celorlalte religii prezentate.

Mai apoi, se observă respingerea cu obstinație a romano-catolicismului de către toți rușii, indiferent de perioada istorică în care Vaticanul făcea încercări de pătrundere în spațiul spiritual pravoslavnic. Biserica de la Roma s-a îndepărtat de creștinismul original și autentic, păstrat în Ortodoxie, chiar înainte de anul 1054.

 Foarte interesant este de asemenea faptul că după mai bine de jumtate de secol de tăcere a Vaticanului cu privire la problema uniaților și uniatismului, hotărârea bruscă a lui Ioan Paul al II-lea de a reveni subit la epoca militantă întunecată a lui Pius al XI-lea, ar trebui să ne facă să ne amintim de cuvintele-lozincă, mult vehiculate, ale papei Urban al VIII-lea, rostite cu patru secole în urmă, în chiar primii ani de introducere forțată a uniatismului în conspirația îndreptată contra întregului Est Ortodox: „O, rutenii mei! Prin voi sper să cuceresc Răsăritul”.

Nimic nu exprimă mai bine și mai clar prezența uniatismului atât în Ardealul românesc, cât și mai departe , în spațiul rus. Scopul rămâne același, doar mijloacele pentru a-l atinge se schimbă. 

Țările Române, în Evul Mediu și imediat după acea epocă, au avut de luptat atât cu turcii și tătarii, cât și cu ungurii, polonezii sau austriecii. Peste toate, românii ortodocși au mai avut un dușman notabil: Papalitatea, al cărei vis era convertirea acestora la catolicism.

Astfel, prin forța armelor sau prin intrigi mizerabile, Papalitatea a încercat în repetate rânduri să pună stăpânire pe sufletul strămoșilor noștri. Iar pentru asta nu s-a dat în lături de la nimic!

Sunt notabile în acest sens cele cinci scrisori papale ale Papei Clement al VIII-lea către Mihai Viteazul, Voievodul Valahiei, prin care Papa încerca să îl convertească la Catolicism, condiționându-i ajutorul militar împotriva turcilor de această convertire.

Lăcomia și eforturile Vaticanului de a lovi Ortodoxia au ajuns la apogeu în momentul în care Scaunul de la Roma a decis să creeze uniatismul, un fel de catolicism cu față ortodoxă, cu scopul clar și unic de a-i convinge prin orice mijloc pe credincioșii ortodocși de se lepăda de biserica strămoșilor lor, pentru a deveni astfel catolici.

Merită amintite și condițiile și regulile prin care uniatismul  a fost impus.

Șase ierarhi apostați, conduși de Mihail Raguzanul, au inițiat o mișcare pur clericală, total separată de popor, fără a ține seama de tradiție, și prin urmare ilegală și ilegitimă.

De asemenea, să nu uităm încălcarea flagrantă a legii și persecuția la care au fost supuși mărturisitorii din popoare. Nici faptul că „credința greacă” adică Ortodoxia, existent pe teritoriul statului polonez, lituanian și austro-ungar, a fost scoasă în afara legilor statelor respective prin eforturile catolicilor.

Această stare de fapt a dat nobilimii locale poloneze, maghiare, lituaniene și germane puterea de a dispune ilegal de proprietățile ortodocșilor, de a da bisericile și catedralele lor uniaților, iar în unele cazuri chiar de ale închiria evreilor!

După legea cauză-efect, este limpede că dacă uniații suferă astăzi, este din vina lor de acum patru secole, legată de falsul sinod din 1595, precum și de „grupul de inițiativă” din 1946.

În trecut, autoritățile catolice și nobilimea polonă, austriacă, germană și ungară au persecutat cumplit pe ortodocșii care nu au acceptat uniația, iar mai recent, autoritățile sovietice i-au persecutat pe uniații care nu au vrut să se supună deciziilor Sinodului de la Lvov din 1946.

Să reținem și faptul că nu ortodocșii  i-au persecutat pe uniați, ci autoritățile comuniste atee.

Rămâne totuși întrebarea: Când vreunul dintre papii Vaticanului și-a cerut iertare cu privire la încălcarea drepturilor ortodocșilor, nu mai menționez toate crimele comise contra lor de către uniații din toată Europa de Est?

Istoria ne răspunde singură: niciunul dintre papi, nici măcar „multadoratul” Papă Ioan Paul al II-lea, care nu a pierdut ocazia de a-l lăuda pe monstruosul Iosafat Kuntsevici, considerat de Vatican un mucenic.

Însăși memoria acestei mari personalități a răului este scandaloasă. Chiar și menționarea numelui său este un „casus belli”. 

Chiar înainte de „sfârșitul său martiric”, care s-a petrecut în data de 12 noiembrie 1623 în Vitebsk, Kuntsevici ordonase deshumarea rămășițelor pământești ale credincioșilor ortodocși și aruncarea lor la câini…

În dioceza sa din Polotsky, ca și în Moghiliov și Orsha, același individ i-a jefuit și terorizat pe ortodocși și le-a închis și ars bisericile.

Numeroase plângeri împotriva sa au fost trimise autorităților polone, cea mai convingătoare găsindu-se  într-o scrisoare datată 12 martie 1622, cu un an jumătate înaintea morții sale.

Scrisoarea a fost scrisă de cancelarul lituanian Leo Sapiega, el însuși  romano-catolic și reprezentant chiar al regelui polon:

Prin violențe necugetate ai oprimat poporul rus și l-ai îndemnat la revolte. Ești conștient de blamarea oamenilor din popor, care preferă să se afle sub stăpânire turcească decât să îndure astfel de persecuții pentru credința și cuvioșia lor. Chiar tu ai scris de bunăvoie că i-ai înecat pe ortodocși, le-ai tăiat capetele și le-ai profanat bisericile. Le-ai sigilat bisericile, astfel ca oamenii au ajuns să-și îngroape morții ca niște păgâni. În locul bucuriei pe care trebuia să o aducă, uniatismul tău viclean ne-a adus nenorociri, neliniște și conflicte. Am fi preferat să ne lipsim de el. Acestea sunt roadele uniatismului tău.

Sfârșitul lui Kuntsevici a fost pe măsura faptelor sale. Sosind la Vitebsk în data de 12 noiembrie 1623, în fruntea trupelor sale, cardinalul groazei s-a apucat să dărâme corturile în care ortodocșii își țineau în secret slujbele bisericești.

Unul dintre diaconii din avangarda lui Kuntsevici a atacat pe unul dintre preoții ortodocși. În fața acestui gest, mulțimea nu și-a mai stăpânit furia și s-a repezit contra cardinalului care conducea acest pogrom, și l-a bătut cu bâtele și cu pietre până l-au ucis.

Furia răzbunătoare a oamenilor a continuat și după aceea, căci i-au băgat trupul schilodit într-un sac și l-au aruncat în râul Diva, zicând că nici pământul nu merită să fie spurcat cu hoitul unui asemenea păcătos.

Acesta a fost sfârșitul meritat alacestui așa zis „apostol al uniației”, așa cum nimeni altul decât Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit fără pic de rușine.

Înaintea lui Ioan Paul al II-lea, pe 29 iunie 1867, Pius al IX-lea îl glorificase deja pe Kuntsevici ca pe un sfânt.  În anul 1923, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la moartea lui Josaphat, Pius al XI-lea a publicat o enciclică în care Kuntsevici este numit „mucenic”, „o persoană dreaptă”, care a fost un „exemplu de viață sfântă” destinată unirii tuturor creștinilor…

Continuând cronologia misticii absurdului grotesc, în ziua de 25 noiembrie 1963, în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea, rămășițele lui Kuntsevici au fost aduse la Roma, mai precis la bazilica papală Sfântul Petru, unde „se odihnesc” și în prezent sub altarul Sfântului Vasile cel Mare, alături de moaște de sfinți autentici precum Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

Fără nicio mustrare de conștiință și maimuțărind adevărul istoric, lui Ioan Paul al II-lea nu i-a fost niciodată jenă să vorbească despre „personalitatea nobilă” a lui Kuntsevici al cărui sânge „vărsat pentru a întări pentru totdeauna marea lucrare a luptelor” este sângele unui sfânt…

De fapt, papei polonez nu i-a fost jenă niciodată de aceste adevăruri, iar în mesajul către credincioșii romano-catolici din Ucraina din 19 aprilie 1988, papa nu a adus nicio modificare falsei prezentări a uniatismului și a faptelor lui Kuntsevici.

Ce merită reținut, este că în același timp, comunitățile romano-catolice din țările est-europene, continuă să ceară ortodocșilor acte de pocăință, regret și „reparații morale istorice”, acestea din urmă traducându-se și prin cedarea de biserici și proprietăți care nu erau ale lor, ci le-au furat primii de la ortodocși de-a lungul zbuciumatei istorii dintre cele două culte religioase.

                          Conjurația catolico-bolșevică  

Chiar dacă Vaticanul s-a pregătit îndelung pentru asta, prăbușirea Imperiului Țarist, l-a surprins. Și-a revenit imediat.

Însă prăbușirea Rusiei Țariste nu a însemnat că Rusia ar trece la romano-catolicism.

Înțelegând că ar fi la fel de dificil pentru un polonez să facă prozelitism în Rusia, cum ar fi pentru un irlandez să facă același lucru în Turcia, Vaticanul a căutat metode mai eficiente pentru lupta sa contra Ortodoxiei.

Acest plan, cu adevărat machiavellic  a constat în denumirea așa-numitului „rit răsăritean”, pe care apologeții săi îl privesc ca pe un „pod pe care Roma va intra în Rusia”, cum ar zice K.N. Nikolaev.

Planul a avut un succes rapid în primii ani după ce sovieticii preluaseră puterea.

Acesta a avut loc atât în Rusia cea lovită, cât și în diaspora, unde au început activități febrile printre refugiați și imigranți, precum oferirea de locuri de muncă, asigurarea unui statut legal de imigrant sau înființarea de școli în limba rusă pentru copiii lor. Evident, au fost și cazuri de ajutor dezinteresat, dar în marea majoritate a cazurilor, munca caritabilă a Vaticanului a avut un scop confesional fin și atent deghizat.

În URSS, experimentul cu „ritul răsăritean” a durat mai mult de zece ani.

În Occident se mai pot întâlni și astăzi „Centre Răsăritene” romano-catolice.

Cel mai important rămâne Mănăstirea Benedictină Chevetogne din Belgia. Scopurile lor de acum nu mai sunt acelea de odinioară, ajungând un fel de muzee, iar influența lor din prezent se limitează doar la domeniul editării de cărți și materiale propagandistice catolice. Trecând peste acest aspect, mișcarea pare să întruchipeze azi planul de înghițire a Ortodoxiei ruse de acum 80 de ani.

 

Sufletul și creierul „politicii răsăritene papale” a fost episcopul francez iezuit D’Erbigny, însărcinat pe atunci de papă să conducă negocieri cu Kremlinul pentru o largă răspândire a romano-catolicismului în URSS, plan care s-a vrut o lovitură finală dată ortodocșilor ruși.

Cu acest plan, D’Erbigny a vizitat de trei ori Uniunea Sovietică, folosindu-se chiar de un pașaport diplomatic francez.

Acolo, în plin bolșevism, iezuitul a reușit să hirotonisească câțiva ierarhi catolici cu scopul final de a crea astfel un nucleu de clerici catolici ruși care să fie acceptați și chiar susținuți de autoritățile sovietice. Limitele amoralității de care au dat dovadă acești clerici sfidează chiar imaginația:

Bolșevismul lichidează preoți, profanează biserici și locurile sfinte și distruge mănăstirile. Așa ceva nu se întâmplă în misiunile religioase ale bolșevismului nereligios, spre distrugerea purtătorilor gândirii schismatice, așa cum o masă curată de oameni dă posibilitatea recreării spirituale.

Pentru cei care nu înțeleg la ce fel de recreare spirituală se referea călugărul benedictin Chrysostome Bayer, ideile acestuia sunt preluate și de oficiosul catolic vienez „Schonere Zukunff”: „Bolșevismul oferă posibilitatea convertirii Rusiei stagnante la catolicism.”.

Nici măcar exarhul catolicilor ruși, Leonid Feodorov, care a încercat în martie 1932, laolaltă cu alți 14 clerici să mărturisească în mod patetic, cu sinceritate, sentimentele sale cu privire la autoritățile sovietice, nu a înțeles corect ce putea să aștepte de la romano-catolicism:

Din clipa în care am trecut la Biserica Romano-Catolică, visul meu a fost să împac Rusia cu această Biserică, care, pentru mine, este singura adevărată. Doar că noi nu am fost înțeleși de autorități. Toți catolicii au suspinat cu ușurare când a avut loc Revoluția din Octombrie…Eu însumi am fost entuziasmat de decretul prin care statul s-a separat de biserică…Numai sub guvernarea sovietică, am putut respira liber. Ca și credincios, am văzut aici mâna lui Dumnezeu.

Orice comentariu este de prisos. Să nu se uite totuși că toate aceste declarații ale catolicilor, care aveau relații destul de prietenești cu bolșevicii, au fost date într-o perioadă de coșmar, în care sovieticii distrugeau activ Biserica Ortodoxă.

Dacă mai ținem cont și de diplomația Vaticanului conform căreia scopul scuză mijloacele, scop exemplificat de atâtea și atâtea ori de-a lungul secolelor, este ușor de înțeles jocul pe care Vaticanul l-a făcut cu Moscova.

Esența problemei este că atât Rusia, cât și restul țărilor ortodoxe, printre care și România, a devenit o victimă a două ideologii ostile, catolicismul și comunismul.

Cele două s-au alăturat printr-un curios și misterios concurs de interese comune.  Interesantă este și consecvența Romei ,   cu politica ei prietenoasă regimurilor comuniste, atât din URSS, cât și din afara ei. Și mai interesant a fost avantajul obținut astfel de Kremlin, anume acela că necesitățile religioase ale rușilor ar fi astfel înăbușite de acest dușman de secole al Ortodoxiei.

Și bomboana de pe tort este reprezentată de felul în care Vaticanul a ales să închidă ochii la toate atrocitățile bolșevismului, inclusiv la împușcarea episcopului romano-catolic Butkevici, în aprilie 1923 și întemnițarea episcopilor Tseplyak, Malyetsky și Feodorov.

Șase luni mai târziu, Vaticanul își exprima regretele față de asasinarea agentului sovietic Vorovsky în Lausanne.

Iar apogeul acestei relații a fost declarația comisarului popular al Afacerilor Externe, care i-a spus ambasadorului german de la acea dată că:

Pius al XI-lea a fost amabil cu mine în Genova, exprimându-și speranța că noi, bolșevicii, vom distruge monopolul Bisericii Ortodoxe în Rusia, și prin urmare vom elibera calea pentru el.” QED, cum ar zice și latinii de odinioară și subiectul nu este nici pe departe epuizat, ar zice orice cercetător în acest domeniu!

 

 

                                                                                                                    http://www.justitiarul.ro/nestiutul-razboi-al-vaticanului-cu-ortodoxia-rusa/  Canis Ursus

 

 

 

05/06/2019 Posted by | CREDINTA | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: