CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PATRIA, POPORUL ȘI IDENTITATEA NAȚIONALĂ

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal etc.

Patria este o noțiune sau un concept social și ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate, constată publicistul Victor Ravini în https://identitatea.ro.

Un dicționar de buzunar editat în 1886 la Bucuresci definește: „Patriă, (-tria), țarr’a nascerii.” Știm cu toții prea bine definița pe care o dă Tudor Vladimirescu patriei: ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”

DEX-Online dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez una: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție. Conform dicționarelor, există o sinonimie între patrienațiune și limbă.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare.

Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români dincolo de granița nordică și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică, uneori numiți vlahi. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia.

Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești, mai apropiate de vechile fotografii sau desene etnografice de la noi. La Praga, dacă le cereți cehilor brânză, vă vor da brânză. Cehii scriu brinze.

Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, dar și în Federația Rusă, până la Vladivostok. Numai ei știu cum au ajuns acolo.

Reținem definiția că poporul este „ o comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări, sau chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Un răspuns îl dă filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872): ”O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate”.

„Religia este cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.

El mai spune că: „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni este arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii”, și continuă:

„a doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, este religia.”

Iată așadar că Feuerbach, deși ateist, pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. El zice că religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.

 El afirmă că temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.

El spune de asemenea că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”

Feuerbach consideră de asemenea că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Filosoful german are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi românii știm un lucru, pe care îl știe orice om, numai că Feuerbach nu l-a spus: Cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația.

Limba română ne unește mai mult decât religia. Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach. A trecut pe planul doi.

Sunt români născuți din români pe alte meleaguri, dar care vorbesc românește și se simt români. Sau care le reproșează părinților că nu au vorbit cu ei românește, iar ei simt că nu au nicio identitate, nu sunt nici români cum ar fi fost normal să fie și nici nu sunt acceptați ca autohtoni în țara adoptivă. Sunt și alți români ai căror strămoși n-au fost niciodată români, dar acum ei sunt români din tot sufletul și cunosc numai limba română. Suntem cu toții frați de trai și frați de grai.

Acum, forța care ne unește este limba română. Uneori suntem nevoiți să vorbim cu rudele noastre apropiate, pe vreo limbă străină, singura pe care ei o cunosc. Noi nu pierdem nimic. Ei au pierdut.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de trai și de grai, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră, literatura noastră orală populară și chiar literatura cultă.

Ei atacă și vor să distrugă limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă. Sau imită ca proștii, ceea ce li se pare la modă, ba chiar le face plăcere să stâlcească limba.

Alții disprețuiesc limba română într-atâta, încât scriu cu fraze încâlcite, înțesate cu zeci de predicate verbale și zeci de verbe nepredicative, cu propoziții întretăiate de alte propoziții. Parcurgi rândurile și nu mai știi cum să faci schema subordonărilor din frază, care e propoziția principală și ce propoziție se leagă de care altă propoziție. Fraze interminabile, presărate cu cuvinte străine, încât nu se mai înțelege ce vor să spună, ca să ascundă că nu au nimic de spus.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița, cu toate variantele ei. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române.

Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Sau ca acum, ne întâlnim în acest articol. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii. Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi.”

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

DESPRE IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ

Identitatea sau, cum zice Dimitre Cantemir – primul român cu adevărat european –, „feldeinţa“ românească este o temă actuală, o temă europeană, o temă imperioasă în epoca globalismului şi a dominaţiei internetului… O discută, de altfel, toţi: la Nord şi la Sud, în Occidentul bogat şi postmodern şi în Orientul mai mult sau mai puţin bogat, mai mult sau deloc postmodern… Şi o discută altfel decât în trecut, căci noţiunea de identitate a depăşit, în limbajul tradiţional al antropologilor culturali, sfera „psihologiei“ specifice şi a „mintalităţilor“ – cum zicea, în 1907, Dumitru Drăghicescu, un român care a publicat un studiu (Psihologia poporului român), ce se citeşte, am observat, şi azi.

Noţiunea de identitate tinde să înlocuiască noţiunea de naţiune şi a defini, în zilele noastre, identitatea culturală a unei naţiuni înseamnă, automat, a introduce în ecuaţie concepte noi, cum ar fi: „pluralitatea identitară“, „l’identité de soi“ (identitatea sinelui), („ego identity“ – identitatea eului), „drepturile minorităţilor“, „psihologia morală“, „multiculturalitatea“ şi „multiculturalismul“, „semantica istorică“ etc.

Reproduc aceste noţiuni dintr-o carte recent apărută (Les embarras de l’identité – Inconforturile identităţii – de Vincent Descombres, Gallimard, 2013) şi din alta, deja celebră: (Présent, nation, mémoire de Pierre Nora, Gallimard, 2011).

Amintesc de ele pentru că vechiul tip de discurs (numit şi discursul despre specificul naţional), acela în care sunt puse pe două coloane virtuţile (calităţile) şi insuficienţele, inerţiile spiritului unui popor, este abandonat, scrie acad. Eugen Simion în revista https://magazinistoric.ro.

In prezent vedem cum identitatea naţională revine ca o problemă de maximă relevanţă în ţări integrate de decenii în toate structurile Uniunii Europene, fiind privită ca
proces fundamental al societăţii actuale europenizate.

Identităţile naţionale se redefinesc printr-un proces complex dereconsiderare a locului culturilor naţionale în cadrul identităţii globale.

Etnicitatea şi globalizarea nu se exclud, dimpotrivă, sunt procese complementare ale lumii
contemporane.

Specialiştii și elitele intelectuale își pun din ce în ce mai des întrebarea: ,,cine suntem?”, încercând formularea de răspunsuri la întrebările despre identitatea naţională. în contextul impactului societăților moderne cu globalizarea.
Deşi puternic europenizate şi implicate direct în politicile comunitare, elitele politice
sunt angajate în proiectele naţionale de susţinere a identităţii
însă principala responsabilitate în a conserva şi perpetua identitatea rămâne în
seama statului.

Conceptul de identitate cunoaşte o erodare şi degradarea ei ar trebui oprită.


Să amintim că o întrebare similară, ,,cine suntem?”, a pus-o Samuel
Huntington, într-o lucrare privind identitatea naţională a americanilor: ,,Toate
societăţile se confruntă cu ameninţări recurente la adresa existenţei lor, care le pot
nimici. Cu toate acestea, unele societăţi sunt capabile să-şi amâne sfârşitul, oprind
şi schimbând sensul proceselor de declin, înnoindu-şi vitalitatea şi identitatea.

Cred că America poate face acest lucru şi că americanii ar trebui să-şi asume din nou
cultura anglo-protestantă, tradiţiile şi valorile, care, timp de trei secole şi jumătate,
au fost îmbrăţişate de americani, indiferent de rasă, etnie şi religie, şi care au
constituit izvorul libertăţii, unităţii și puterii lor.

În privinţa laicităţii şi credinţei, românii nu-şi fac mari griji. Nu sunt necredincioşi, dar nici bigoţi.

Au o relaţie relaxată cu Divinitatea, iar cu Biserica şi mai relaxată: respectă sărbătorile importante, nu şi posturile (cu excepţia femeilor în vârstă), merg la slujbă la Crăciun şi la Paşte, eventual la Bobotează şi la Rusalii, îşi botează conştiincios copiii şi, când se însoară, trec obligatoriu prin biserică, iar în viaţa de toate zilele amestecă pe Dumnezeu în toate combinaţiile injurioase (şi mă întreb de ce?!); în fine, românii nu îndrăznesc să-l conteste pe Dumnezeu, dar nici nu fac caz, repet, de necredincioşenia lor (vorba lui Steinhardt).

La bătrâneţe, devin mai bisericoşi şi, fără mare anxietate (oricum, n-o manifestă), se pregătesc de Marea Trecere…

Religia este pentru ei, înainte de orice, o morală pe care o respectă, în genere, iar cei care n-o respectă sunt dispreţuiţi, sunt socotiţi „lepădaţi de Dumnezeu“. Există printre ei şi spirite autentic religioase, negreşit, dar aceştia se manifestă rar public.

„Pocăiţii“ (sunt numiţi astfel toţi cei care se abat de la dreapta credinţă ortodoxă) sunt priviţi cu suspiciune.

D. Drăghicescu se înşală când scrie că poporul român este cel mai ateu dintre toate popoarele europene, cel mai puţin credincios… Poporul român are doar o relaţie de toleranţă cu Divinitatea şi, cum am zis mai înainte, încearcă să împace plăcerile lumeşti cu rigorile Bisericii.

07/05/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | 10 comentarii

BISERICA, MARTIRII ȘI SFINȚII CATACOMBELOR DIN RUSIA BOLȘEVICĂ

 Un articol publicat de https://trenduri.blogspot.com, vorbește despre faptul că asaltul ticălos asupra valorilor noastre milenare se face la modul programatic, având ca unic scop distrugerea omului prin transplantarea unor false idei şi a unor valori golite de sens care, în final, duc la prăbuşirea psihică a individului şi transformarea sa într-un „automat uman”.

Pentru a putea răspunde la astfel de întrebări esențiale, ne este de mare folos să avem modele de rezistență.

Cartea de o valoare extraordinară Sfinţii catacombelor Rusiei a lui Ivan Andreev. este un fragment al unei istorii cvasi-necunoscute, dar, mai mult de cât atât, o cronică a unei spiritualităţi atât de profunde şi înalte încât te simţi copleşit.

Ea adună mărturii impresionante despre eroii credinței din Rusia secolului XX.

Majoritatea dintre ei au intrat în Sinaxare…

Te trezeşti brusc în faţa adevărului autentic, a profunzimii unor oameni despre care nu aveai habar că au existat, dar care i-au marcat profund atât pe contemporanii lor – indiferent că erau oameni simpli sau torţionari –  cât, mai ales, pe generaţiile care-au urmat, transformându-se pentru acestea în faruri călăuzitoare. 

Iar elementul cel mai sfâşietor, sentimentul pe care-l ai în fiecare pagină a cărţii, este faptul că scrierea, în ciuda faptului că e o cronică a ceea ce a fost, de fapt este despre ceea ce urmează să fie.

Şi nu-i vorba aici doar despre profeţia părintelui Ignatie din Harbin, care în anii 30 ai secolului trecut spunea că Ceea ce a început în Rusia se va încheia în America”, ci de semne ale vremurilor care devin din ce în ce mai evidente şi care ne fac să credem că ceea ce citim în carte e pe cale să se întâmple. 

În iulie 1927, Mitropolitul Serghie (foto), locţiitor al Patriarhului, a emis o declaraţie privind loialitatea Bisericii faţă de noua conducere sovietică.

Cunoscut fiind caracterul ateu al comunismului sovietic, declaraţia a stârnit nemulţumirea multor ierarhi care nu s-au sfiit să-l înfrunte direct pe Serghie.

Doar că, în timp ce Serghie avea de partea sa întregul aparat al statului comunist, contestatarii săi nu aveau altceva decât propria credinţă.

Puşi în faţa evidenţei, o mână de ierarhi iau decizia separării de biserica oficială, cea care se transformase într-un instrument al propagandei comuniste, înfiinţând ceea ce se va numi „Biserica rusă din catacombe”.

Imaginaţi-vă o mână de ierarhi credincioşi care, dincolo de faptul că-şi asumă separarea de bisericile în care slujiseră, rămân aproape singuri, într-o societate obtuză şi deplin controlată.

Astfel noile lor biserici sunt acolo unde se află, indiferent că e vorba de un lagăr de concentrare sau un loc uitat de lume.

Un luminiş sau un colţ au celulei se transformă într-o biserică inedită, în care slujba este şoptită şi cântările ajung doar la urechile ciulite ale celorlalţi deţinuţi.

Un fenomen unic, de o profunzime sfâşietoare, care nu are cum să nu te mişte adânc şi care, mai presus de orice, e însoţit de minuni inexplicabile.

E limpede de intuit că primii reprezentanţi ai noii Biserici au ajuns în lagăre pentru a fi exterminaţi rapid, însă ceea ce este surprinzător e că, în ciuda presiunilor şi a instituirii interdicţiei de a comunica, numărul adepţilor a crescut.

Cu toate că autorităţile comuniste, instigate de serghianişti, au încercat să ucidă din faşă fenomenul, de obţinut n-au obţinut decât efectul contrar.

Este uluitoare povestea primului Episcop secret, Maxim de Serpuhov.

M.A. Zizilenko era un medic strălucit care, în acelaşi timp, dădea dovadă de o credinţă profundă, ajungând astfel unul dintre prietenii apropiaţi ai ultimului Patriarh real al Rusiei, Tihon.

Patriarhul (foto), îngrijorat de cererile tot mai insistente ale puterii sovietice, a decis ca înainte de moarte să-l tundă în taină în monahism pe M.A. Zizilenko şi, în cazul în care Biserica se va îndepărta de „credincioşia faţă de Hristos”, acesta să devină episcop secret.

După declaraţia lui Serghie, doctorul M.A. Zizilenko s-a transformat în primul episcop secret, Maxim de Serpuhov, îndeplinind astfel voinţa Patriarhului Tihon. 

De-aici începe o aventură extraordinară în timpul căreia, în ciuda persecuţiilor, Biserica subterană devine din ce în ce mai mare, beneficiind de sprijinul oamenilor simpli.

Iată câteva fragmente relevante:

Când m-am întors din exil (în Leningrad), am găsit Biserica din catacombe. Eu personal ştiam aproximativ două sute de locuri în care se săvârşeau slujbe. Douăzeci de preoţi itineranţi şi doi episcopi slujeau aici. Aceste locuri erau destul de diverse: de la bordeie de ţărani până la instituţii sovietice, în care erai admis doar prin permis. Dar pe atunci Biserica din catacombe nu avea nicio organizare generală de interconectare.(…)

După informaţiile mele(aprox. anul 1980[n.n]), Biserica din catacombe acum nu doar că a devenit mai puternică, dar a ajuns şi la anumite forme de organizare. După unul din episcopi, deşi sunt comparativ puţini membri activi ai Bisericii din catacombe, marea majoritate a oamenilor simpatizează cu ei şi îi ajută. Fără această susţinere, în condiţiile sovietice, Biserica din catacombe nu ar putea să existe deloc.

Partea interesantă este Biserica rusă din catacombe s-a extins şi în afara Rusiei, prin intermediul preoţilor şi a episcopilor secreţi care au reuşit să evadeze din coşmarul sovietic. În ciuda faptului că acolo puteau să revină în cadrul Bisericii ruse din exil, structură sinodală şi neinfectată de serghianism, aceştia şi-au păstrat caracterul secret, continuând să evolueze în paralel, fenomen care autorului i s-a părut cel puţin ciudat.

După mărturisirile sale din carte, norii îndoielii i-au fost spulberaţi de epistola unui episcop secret din afara Rusiei care i-a mărturisit motivul pentru care preferă să rămână în subterane:

Precursorii lui Antihrist au apărut deja şi nimeni nu ştie când va veni timpul ca fiecare credincios, fără a intra în casă, va trebui să fugă în munţi, adică să meargă în catacombe”.

Reţineţi, e vorba de anii 80, ani în care nimeni nu-şi imagina nici măcar căderea regimului sovietic. Ca să nu mai vorbim de faptul că, din cenuşa acelui regim, a renăscut o jivină mult mai înfiorătoare şi perversă care deja cuprinde întreaga lume. 

Sentimentul pe care-l remarci la personalităţile descrise este acela acela al unui sfârşit de lume. Ei sunt conştienţi că trăiesc un sfârşit al lumii lor şi că bătălia pe care-o duc este mult mai înaltă decât puterile lor.

Culmea, tocmai inegalitatea evidentă dintre ei şi sistem este motivul pentru care acceptă lupta. Iată cum arată un fenomen spiritual autentic în care verticala transcendenţei le dă celor de-acolo puterea de care au nevoie pentru a lupta cu hidra!

Revenind la profeţia părintelui Ignatie din Harbin, putem vedea limpede că ceea ce se petrece acum nu-i doar o copie la indigo a ceea ce s-a petrecut în trecut, dar şi calea către o lume total închisă în care nu mai poţi spera că pe acest pământ mai există vreo oază de libertate.

ADDENDA

Apariția Bisericii Catacombe este direct legată de lovitura de stat din 1917, începutul execuțiilor și torturii episcopilor și preoților, profanarea și distrugerea locașurilor de cult.

Constituirea Bisericii din Catacombe a fost un proces gradual, constând din trei etape, ale căror cauze au fost:

  1. Un nou val de teroare roșie în 1922-23, confiscarea proprietăților bisericești și formarea așa-numitei „Biserici Vie”, inspirată de guvernul sovietic.
  2. Începutul politicii de cadre a guvernului sovietic în raport cu Biserica Ortodoxă Rusă în 1927, amestecul autorităților în treburile sale interne, i.e. privare de libertate.
  3. O altă creștere a represiunii în anii 1930.

Când, odată cu sechestrarea samavolnică a clădirilor bisericii, oportunitatea de a sluji a dispărut în mod deschis, aceștia și-au mutat activitățile în subteran – unele mai devreme, altele mai târziu.

Principalele principii de viziune asupra lumii care au dus la intrarea creștinilor adevărați în catacombe, în contrast cu „Biserica vie” așa zis ”renovaționistă” (care propovăduia recunoașterea lui Hristos ca prim comunist) și sergieni (numit după Patriarhul Serghie, care semnase o declarație de cooperare cu Sovietele), au fost acelea de a nu permite înrobirea internă a Bisericii și, în general, orice fel de control al autorităților fără Dumnezeu asupra păstorilor și turmei, care le constrângea conștiința religioasă.

„La 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, atunci locţiitorul scaunului patriarhal al Moscovei, a emis infama lui Declaraţie despre loialitatea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic şi solidaritatea faţă de „bucuriile” şi „tristeţile” lui.

Acest document a fost publicat în ziarul sovietic oficial Izvestia la 6/19 august, în acelaşi an, şi a fost cauza publică a diviziunii fundamentale care s-a petrecut atunci în Biserica rusă şi care durează până în prezent.

În cuvintele unui istoric al Bisericii despre această perioadă (el însuşi „serghianist”), anul Declaraţiei a fost „un punct de cotitură. Până acum, întreaga viaţă bisericească continuă sub semnul acestui an” (A. Krasnov-Levitin, Memoirs,YMCA Press, 1977, p. 91, în limba rusă).
Această diviziune nu a fost pur şi simplu între două organizaţii bisericeşti diferite.
Apologeţii serghianismului – atât în Rusia, cât şi în afara ei – subliniază permanent că politica Mitropolitului Serghie „a menţinut” ierarhia, organizaţia bisericească, slujbele Bisericii, posibilitatea primirii Sfintelor Taine, şi că aceasta este activitatea principală a Bisericii sau chiar
singura ei raţiune de a exista.

Păstrarea succesiunii canonice în Biserica Catacombe a fost una dintre cele mai importante condiții pentru conservare Adevărata Ortodoxie în Rusia.

Conform mărturiei prietenului apropiat al Patriarhului Tihon, profesorul şi doctorul în medicină M.A. Zizilenko (fostul medic şef al închisorii Taganka din Moscova), patriarhul, nu mult înainte de moartea sa, devenind convins, cu mare teamă, de faptul că graniţa cererilor «politice» ale regimului sovietic va merge dincolo de graniţele credinței faţă de Biserică şi faţă de Hristos, a exprimat ideea că, probabil, singura modalitate pentru Biserica Ortodoxă Rusă de a-şi păstra credincioşia faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să intre în catacombe.

Prin urmare, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe profesorul Zizilenko să accepte tunderea în taină şi apoi, în viitorul apropiat, în cazul în care ierarhii conducători ai Bisericii Îl vor trăda pe Hristos şi vor preda regimului sovietic libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.
În 1927, când Mitropolitul Serghie a emis Declaraţia sa, după care s-a petrecut schisma bisericească, profesorul Zizilenko a împlinit voia
Patriarhului Tihon şi a devenit primul episcop secret – Maxim de Serpuhov.

Preafericitul Patriarh Tihon,îl preţuia profund pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. 

Astfel, de exemplu, într‑una din conversaţiile lor, Preafericirea Sa şi‑a exprimat către acesta îndoielile sale dureroase cu privire la beneficiile viitoarelor concesii faţă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi‑a exprimat gândul că în aparenţă singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să‑şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe. 

Patriarhul Tihon l‑a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în secret şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să‑L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.

Campania anti-religioasă a URSS

Ținta principală a campaniei antireligioase din anii 1920 și 1930 a fost Biserica Ortodoxă Rusă care avea cel mai mare număr de credincioși. Aproape tot clerul acesteia și mulți dintre credincioșii săi, au fost împușcați sau trimiși la lagăre de muncă. Școlile teologice au fost închise, la fel și publicațiile bisericești. 

 Până în 1941, doar unul din doisprezece preoți ai Bisericii Ortodoxe Ruse mai rămăseseră să slujească în parohii, iar numărul lăcașelor Ortodoxe din Rusia scăzuse de la 29.584,la mai puțin de 500.

Persoanele religioase erau prezentate în propaganda oficială ca fiind dominate de tulburări psihice și chiar de comportamente criminale. Manualele pentru școlari promovau disprețul față de credincioși; clericii erau avizi de bani, pelerinii erau niște idioti, alcoolici cu aspect respingător și sifilitici. 

Credincioșii au fost tratați ca paraziți dăunători care răspândesc ignoranța, murdăria și bolile și care trebuiau lichidați.

Presa difuza sloganuri de genul „ să dăm o lovitură zdrobitoare religiei!” sau „trebuie să lichidăm Biserica și superstițiile religioase!”

Credința religioasă a fost prezentată ca superstițioasă și înapoiată. Adesea bisericile au fost demolate sau au primit alte distinații (depozite,cluburi , sanatirii tbc etc).

Presa oficială îi îndemna pe oameni să-și sacrifice familiile de dragul ateismului și să nu facă compromisuri cu tradiția religioasă de dragul unității familiale sau din dragoste pentru rudele lor.

Propaganda anti-religioasă a încercat să arate o legătură directă între credința religioasă și comportamentul imoral sau criminal.

Aceasta a inclus o revizuire a istoriei Rusiei, în care personalitățile religioase au fost condamnate sub diverse pretexte care includeau spionajul sau activitățile antistatale sau trădarea nobileor idealuri ale comunismului.

Foametea masivă de la începutul anilor 1930 (organizată de statul comunist) a fost pusă pe seama credincioșilor despre care care se spunea că se infiltrau în fermele colective și le distrugeau din interior.

Tot credincioșii au fost învinuiți în moduri similare pentru eșecurile economiei sovietice din anii 1930. Sărbătorile religioase erau de asemenea, acuzate că afectau economia prin promovarea absenteismului și a beției.

Campania antireligioasă s-a încheiat brusc după începerea Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania nazistă).

30/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Evanghelia după Iuda –  Scriere gnostică sau creștină?

Iuda într-un manuscris controversat

Sunt cunoscute 34 de evanghelii, dar doar 4 au fost canonizate (Marcu, Matei, Luca si Ioan) celelalte fiind considerate apocrife, nefiind recunoscute de Biserica.

Pe data de 9 aprilie 2006, Societatea National Geographic a difuzat un documentar referitor la descoperirea unui manuscris al Evangheliei lui Iuda.

Concomitent, au fost lansate două carti de catre aceeasi Societate: o traducere in limba engleza a textului si o prezentare a intregii povesti legate de descoperirea si promovarea manuscrisului.

Presupozitia de la care pornesc autorii documentarului este aceea ca textul prezentat, aparent la fel de vechi precum cele patru Sfinte Evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca si Ioan) furnizeaza informatii indispensabile despre inceputurile crestinismului.

Si astfel s-a declansat o nevroza mediatica ce ne determina sa ne intrebam: este justificata o astfel de viziune asupra unui text fara rasunet in istoria crestinismului? Este firesc ca acest text sa fie echivalat cu Evangheliile nou-testamentare asa cum nu s-a facut cu alte evanghelii apocrife? Si nu in ultimul rand: este o intamplare lansarea acestui subiect , în perioada Sfintelor Pasti?     
Această „Evanghelie dupa Iuda”, un manuscris de acum 1.200 de ani, scris in limba copta, descoperit in Egipt, prezinta viata si moartea lui Iisus Hristos intr-un mod foarte diferit de cel in care descrie Biblia aceste evenimente, acesta fiind unul dintre argumentele pentru care este considerată apocrifă.

O evanghelie semnata de Iuda! Iuda Iscarioteanul, cel care l-a tradat pe Iisus in Gradina Maslinilor pentru 30 de arginti.
Este o povestire scrisă sub forma unei marturii asa-zis directe a unui apostol despre faptele lui Iisus.
În secolul al II-lea, episcopul din Lyon (Irénée), i-a denuntat caracterul eretic, contestând faptul ca Iuda ar fi cunoscut Adevarul indeplinind „misterul” trădării și prin acest act, ar fi bulversat ordinea Pamântului si a Cerului.
Cei care au scris aceasta evanghelie au relatat o istorie imaginată.
Este semnata cu numele Iuda dar identitatea autorilor nu e si nu va fi niciodata probabil cunoscuta.

Principala problema la care trebuie sa raspundem dupa descoperirea si editarea Evangheliei lui Iuda, este daca aceasta scriere este una creștina sau gnostica. Care sunt elementele compozitionale care o pot asocia cu alte scrieri gnostice sau nou-testamentare? Ce le caracterizeaza pe personajele acestei scrieri? De ce Iisus si Iuda apar atat de diferit prezentati aici fata de Sfintele Evanghelii canonice?

Care este mesajul acestei scrieri si cat de relevant este el pentru spiritualitatea crestina a secolului al XXI-lea?

Acestea sunt doar cateva intrebari ce isi asteapta raspunsul in studiul de fata. Numai analizand aceasta scriere putem intelege, prin antiteza, maretia si frumusetea Evangheliei lui Hristos si putem continua cercetarea noastra in directia deosebirii crestinismului de gnosticism.
„Evanghelia dupa Iuda” apartine unei traditii literare egiptene din epoca romană, calificata drept „gnostica”.
Gnosticismul (în greacă însemnând cunoaștere spirituală) era cultivat de cercuri initiatice mai mult sau mai putin confidentiale, pagâne sau crestine, ce considerau lumea, opera lui Malin.
Gnosticismul disprețuia evreii si dumnezeul lor Yahve, „Demiurgul” sau „Creatorul”, evreii fiind, in conceptia lor, responsabili de toate imperfecțiunile si blestemele care apăsau lumea.
O atitudine pe care Biserica a infierat-o incepând cu secolul IV. Ideile gnosticilor au supravietuit sub diverse forme, precum maniheismul, ocultismul etc.
Acreditând gândirea episcopului Irénée din Lyon, „Evanghelia dupa Iuda” ar fi opera principala a unei secte gnostice, cea a cainiților.
Instalati in Egipt si in Levant, acestia se considerau urmasii lui Cain.Nu se stie mai mult despre aceasta sectă și în general informatiile despre numeroase alte secte si grupuri gnostice din acea epoca sunt extrem de rare.




Textul antic, scris in copta, limba folosita de primii creștini din Egipt, vorbește despre viata si crucificarea lui Iisus, insa foarte diferit de perspectiva crestină.
Manuscrisul vine cu o ipoteza surprinzatoare prinvind relatia dintre Pilat si Iisus si capacitatile deosebite ale lui Iisus, scrie Live Science.
Potrivit textului, Iuda l-a sarutat pe Iisus pentru a putea fi mai usor identificat de catre romani, deoarece acesta “obisnuia sa-si schimba forma”.

De asemenea, arestarea lui Iisus a avut loc intr-o zi de marti, nu joi, cum este considerat in traditia crestină.


Cel mai surprinzator lucru este însă povestea relației dintre Iisus si Pilat din Pont, guvernatorul roman, cel care l-a condamnat la moarte.
In acest document, PIlat il invita pe Iisus la masa, iar in final spune ca este gata sa-si sacrifice propriul fiu ca sa-i salveze viata lui Iisus:

“Iata, a venit noaptea, ridica-te si pleaca, iar dimineata cand voi fi acuzat din cauza ta, le voi da pe unicul meu fiu, ca sa-l omoare in locul tau”, scrie documentul.
Iisus i-a raspuns: “O, Pilat, esti demn de o mare slava, pentru ca te-ai oferit sa ma ajuti”, iar apoi ii arata ca, daca vrea sa scape, poate face acest lucru foarte usor, schimbandu-si forma sau disparand.

“Pilat s-a uitat la Iisus si, iata, el a disparut. Nu l-a putut vedea mult timp”.
Pilat si sotia lui, Claudia Procula, sunt considerati sfinti si sunt venerati si acum de Biserica crestina Copta.

“Pilat si familia lui apar în unele texte copte, care apoi au fost traduse in arabă si etiopiana. Pilat e sfânt în Biserica Coptă, iar Biserica Etiopiana, care a fost condusa de la Alexandria, a adoptat acest sfânt sub influenta Bisericii Copte.

Avem multe texte copte în care Pilat e absolvit de vina condamnarii lui Iisus. Intr-un text intitulat „Martiriul lui Pilat” se vorbeste despre moartea lui Pilat si a familiei sale ca martiri crestini. Acest textul a fost cu siguranta scris in copta, dar se pastreaza doar in traduceri arabe si etiopiene”.
Evenimentele prezentate in manuscris au circulat probabil incepand cu secolul V, până în secolul X, crede istoricul Alin Suciu.
El precizeaza ca exista si alte texte in care Iisus apare polimorf (isi poate schimba forma):

“In Apocriful lui Ioan, de exemplu, Iisus ii apare lui Ioan sub forma de copil, de adult si apoi de batran. Si in Evanghelia lui Iuda si in Evanghelia Mantuitorului, Iisus se arata apostolilor sub forma de copil”, declara Alin Suciu.
Manuscrisul a fost tradus de profesorul Roelof van der Broek de la Universitatea Utrecht din Olanda si publicat in cartea „Pseudo-Cyril of Jerusalem on the Life and the Passion of Christ”(Brill, 2013).
Este prima traducere a acestui text coptic, care a fost descoperit in anul 1910. Exista doua copii ale manuscrisului, una se afla la Muzeul Morgan din New York si alta la Muzeul Universitatii din Pennsylvania.
Textul este scris in numele Sfantului Cyril din Ierusalim, care a trait in secolul al IV-lea d.Hr. Acesta (sau persoana care scrie in numele sau) precizeaza ca a gasit in Ierusalim o carte care scrie despre aceste momente ale vieții lui Iisus.
Van den Broek, cel care a tradus documentul, crede ca in realitate nu a existat o asemenea carte, ci informatiile au fost preluate pe cale orala, cartea fiind mentionata numai pentru a oferi credibilitate textului.
Manuscrisul coptic a fost descoperit in 1910 in manastirea Sfantul Mihail, langa oaza Fayum, in desertul egiptean si a fost cumparat de americanul J.P. Morgan si donat ulterior muzeului care ii poarta numele.


O evanghelie semnată de Iuda! Iuda Iscarioteanul, cel care l-a tradat pe Iisus in Gradina Maslinilor pentru 30 de arginti.Acest codex va fi publicat in engleza, germana si franceza intr-o carte ilustrata destinata specialistilor.
Pâna acum au fost descifrate doar câteva fragmente, in mare parte de profesorul american Charles W. Hedrick.
„In ultima parte a manuscrisului, remarca acesta, Iuda pare sa asculte glasul lui Dumnezeu care-i spune sa-l tradeze pe Iisus. E o noua versiune din care nu stim cine era Iuda in realitate ci doar cum il vedeau cei care au scris aceasta evanghelie in care Iuda apare ca un erou”.Informatiile despre acest codex sunt puține.
El se afla in Elvetia, la indemâna unor universitari care il studiaza fara a face comunicari, conform cerintelor Fundatiei Maecenas care detine manuscrisul.
„Evanghelia dupa Iuda” e o povestire scrisa sub forma unei marturii asa-zis directe a unui apostol despre faptele lui Iisus.

Un episcop din Lyon (Irénée) din secolul al II-lea, i-a denuntat caracterul eretic, contestând faptul ca Iuda ar fi cunoscut Adevarul indeplinind „misterul” trădarii si, prin acest act, ar fi bulversat ordinea Pamântului si a Cerului. Cei care au scris aceasta evanghelie au relatat o istorie imaginata, nicidecum reala. Este semnata cu numele Iuda dar identitatea autorilor nu e si nu va fi niciodata probabil cunoscuta.

Iuda apare in aceasta scriere ca un ero al mântuirii neamului omenesc. Caracteristicile sale sunt importante în identificarea rolului său în această carte  gnostica.                                 


„Evanghelia dupa Iuda” apartine unei traditii literare egiptene din epoca romana, calificata drept „gnostica”. Gnosticismul (in greaca insemnând cunoastere spirituala) era cultivat de cercuri initiatice mai mult sau mai putin confidentiale, pagâne sau crestine, ce considerau lumea, opera lui Malin.
Gnosticismul dispretuia evreii si dumnezeul lor Yahve, „Demiurgul” sau „Creatorul”, evreii fiind, in conceptia lor, responsabili de toate imperfectiunile si blestemele care apasau lumea. O atitudine pe care Biserica a infierat-o incepând cu secolul IV. Ideile gnosticilor au supravietuit sub diverse forme, precum maniheismul, ocultismul etc.
Acreditând gândirea episcopului Irénée din Lyon, „Evanghelia dupa Iuda” ar fi opera principala a unei secte gnostice, cea a cainitilor. Instalati in Egipt si in Levant, acestia se considerau urmasii lui Cain.

Nu se stie mai mult despre aceasta secta. In general informatiile despre numeroase alte secte si grupuri gnostice din acea epoca sunt extrem de rare.
Aceasta evanghelie ofera date stupefiante. Iuda Iscarioteanul este considerat un initiat, singurul dintre cei 12 apostoli care detine o informatie capitala. Pentru cainiti, Iuda constituie un personaj esential in indeplinirea sacrificiului lui Iisus si in rascumpararea pacatelor umanitatii.
In timp ce evanghelisti precum Ioan sau Matei considera ca motivele tradarii lui Iuda sunt posesia diabolica si avaritia acestuia. In „Evanghelia dupa Matei”, Iuda, cuprins de remușcări, se spânzura inainte de a incerca sa inapoieze marelui preot cei 30 de arginti. Acest personaj este fara indoiala un indiciu important in contextul originilor crestinismului.

Asadar, vorbim despre doctrine diferite: pe de o parte, cea a Bisericii crestine reflectata in Noul Testament, iar pe de alta parte, cea a diferitelor grupari gnostice reflectata in scrierea de fata.

Dezinteresul evangheliei gnostice pentru adevaratul deznodamant al vanzarii lui Iuda si anume Patimile, Rastignirea, invierea si inaltarea la ceruri a Mantuitorului Hristos se vede si din finalul abrupt, scrierea terminandu-se cu cuvintele: „(scribii evrei) se apropiara de Iuda si ii zisera: „Ce faci aici? Tu esti ucenicul lui Iisus”.

Iuda le raspunse dupa cum voira. Si primi niste bani si li-l preda lor”. Nu exista nici un fel de concluzii si nici o prezentare a consecintelor gestului lui Iuda, iar acest lucru nu face decat sa ne confirme faptul ca subiectul scrierii nu a fost decat un pretext pentru gnosticii din secolul al II-lea de a-si expune cosmologia lor.  

Prin faptul ca nu avem prezentate cele ce se intampla dupa tradarea lui Iuda si care au devenit elemente de baza ale crestinismului,  Evanghelia lui Iuda este nelegitima. Toate

in format liniar a propovaduirii lui Hristos, de la Botez, trecand prin Rastignire si inviere pana la inaltare. Orice alta scriere precum Evanghelia lui Iuda, a lui Toma, a Mariei Magdalena, a lui Filip nu a fost considerata Scriptura de catre Biserica Apostolica, cu atat mai mult cu cat contine elemente specifice cu caracter gnostic evident.

Pe langa criteriile canonicitatii: inspiratie, apostolicitate, ortodoxie, hristocentrism si consensul bisericilor, Evangheliile nou-testamentare marturisesc acelasi adevar al Patimirii si mortii pe Cruce a lui Hristos, lucru care se afla in legatura profunda cu centrul Liturghiei crestine si anume savarsirea Sfintei Euharistii.

Si in mod evident, desi scrise fiecare pentru un alt public (Sfantul Matei a scris pentru comunitatea crestina provenita din evrei, iar Sfantul Luca pentru cea a „neamurilor”, respectiv a grecilor) ele au un mesaj universal care nu este din nici un punct de vedere gnostic.

Personajele acestei scrieri, Iisus, Iuda si ucenicii, sunt – pentru cel care astazi creste duhovniceste la umbra Bisericii, care traieste in Hristos celebrandu-L pe Acesta in fiecare zi si Duminica in serviciul liturgic – cat se poate de reale, iar Evanghelia lui Iuda reprezinta pentru el nu o scriere veche conservata de nisipul egiptean, ci o permanenta ofensa la adresa Mantuitorului Hristos si a Bisericii Sale.

SURSE:

https://www.crestinortodox.ro/editoriale/evanghelia-iuda-scriere-gnostica-evanghelie-crestin.

http://www.magazin.ro

25/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: