CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Declinul demografic şi viitorul populaţiei României. Cine a legalizat avortul în Europa ?

 

În 285 de localităţi din România şi Republica Moldova, se va desfăşura în data de 25 martie, în ziua sarbătorii Buna Vestire, sub genericul „Ajuta Mama si Copilul! Ei depind de tine!”, Marşul pentru viaţă, prin care se cere oprirea avorturilor şi susţinerea femeii şi a familiei.

Patriarhia Română îi îndeamnă pe oameni să participe în număr cât mai mare la acest marş, care reprezintă una dintre cele mai importante iniţiative civice în lupta impotriva avortului.

„Potrivit învățăturii creștine, viața este darul lui Dumnezeu față de oameni care trebuie prețuit și protejat, în timp ce avortul este o crimă comisă împotriva unei ființe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra”, se arată în comunicatul Patriarhiei.

Statisticile arată că din 1958 până în 2014 au fost înregistrate, doar în spitalele de stat din România, 22.638.755 de avorturi.

Dacă acestea nu s-ar fi produs, numărul românilor ar fi fost mai mult decât dublu !

In prezent, se fac peste 200 de avorturi pe zi doar în spitalele de stat. De altfel, România se afla pe locul doi în lume, dupa Rusia, în ceea ce priveşte numarul de avorturi raportat la populatia existentă (116,5%), iar Republica Moldova ocupă locul 10 în lume în statistica numărului de avorturi raportat la populația actuală.

„Nu ştiu să se mai fi petrecut un asemenea fenomen, într-o altă ţară europeană. Poate doar în Rusia numărul avorturilor să fie mai mare”, a declarat Vasile Gheţău, profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”, din cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române. La noi revin, în medie, trei avorturi în viaţa unei femei, pe când în Occident o femeie a făcut, tot în medie, cel mult un avort.

Specialiştii de la Centrul de Statistică al Ministerului Sănătăţii ne-au spus despre contabilizarea avorturilor din România că operaţiunea a început în 1958. Nu există date mai vechi. An de an se consemna numărul lor – fie că erau la cerere, fie din cauze medicale. Făcute în spitalele sau maternităţile de stat. Anul 1958 are o semnificaţie anume. Pentru că în 1957 s-a emis Decretul 463, prin care a fost legalizat avortul la cerere.

Propaganda din anii ’50, pentru avort, desfăşurată în România după tipare sovietice, ne-a fost confirmată de profesorul Gheţău. Rusia sovietică militase, încă de pe vremea lui Lenin, pentru această idee. „Era un ciudat mod de a vedea emanciparea femeii”, remarca Bogdan Stanciu, preşedintele Asociaţiei „Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” – filiala Bucureşti.

E la noi o legendă, nefondată, cum că anul de vârf al avorturilor din România a fost 1990, primul an de după căderea comunismului românesc. Atunci s-au făcut 992.265 de întreruperi de sarcină. Dar recordul este în cu totul altă perioadă, tocmai în plin comunism. Mai precis în 1965, când s-au făcut 1.115.000 de avorturi. Legale.

Acela a fost anul cu cele mai multe avorturi din România, din totalul statisticii realizate la noi, între 1958 şi 2008. Fuseseră încă două „vârfuri”, mai mici, în 1964 – 1.100.000 de avorturi, şi în 1963 – 1.037.000 de cazuri.

Decretul 463 a „produs” 7.521.100 de avorturi, în numai nouă ani, din 1958 până în 1966. Sunt cei mai „prolifici” nouă ani, din acest punct de vedere, ai României!

A urmat o perioadă confuză şi în acelaşi timp tragică pentru românce. Anul 1966 aduce Decretul 770, de care mulţi îşi amintesc ca fiind momentul interzicerii avorturilor. Mai nimerit ar fi să spunem că s-a redus numărul lor.

O femeie era obligată să dea naştere copilului, dacă a rămas însărcinată înainte de 40 de ani. Putea să avorteze numai dacă avea deja patru copii sau din motive strict medicale. Numărul avorturilor a scăzut semnificativ, după 1966.

Dacă urmărim statistica oficială din intervalul 1967 – 1989, vedem că numărul lor a fost, în fiecare an, de cel puţin 200.000, dar nu mai mare de 430.000 de cazuri. O mare necunoscută este legată de avorturile clandestine. Din datele strânse de Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală rezultă că cel puţin 15.000 de femei si-au pierdut viaţa, până în 1989, din această cauză.

În 1981 au fost 427.081 întreruperi de sarcină. Oficiale! Ne uităm apoi la numărul de născuţi vii din acelaşi an – 381.101 copilaşi. Se vede clar ca lumina zilei că în 1981 au fost mai multe avorturi, decât naşteri. Aceeaşi situaţie şi în 1983.

Atunci au fost 421.306 avorturi şi numai 321.498 de născuţi vii. E clar că propaganda anti-avort şi „ţării cât mai mulţi copii” nu dădea roadele scontate.

O altă etapă în istoria avorturilor a început în 1990, cu Decretul din 26 decembrie 1989, al noii puteri revoluţionare.

A patra hotărâre luată de noul regim, după căderea lui Ceauşescu, s-a referit la liberalizarea avorturilor. Aproape un milion de întreruperi de sarcină au fost înregistrate în 1990, în clinicile de stat.

Numărul lor a început să scadă, pe parcursul timpului, ajungând la mai puţin de 500.000 – în 1996, sub 200.000 – din 2004, pentru ca în 2008 să fie înregistrate 127.907 cazuri. Cifra totală a întreruperilor de sarcină, din perioada 1990 – 2008, aşadar în 19 ani, se ridică la 7.259.596.

O istorie a legalizării avortului în Europa

 

 

 

Imagini pentru copii si lenin photos

 

 

 

Prima ţară care a legalizat întreruperea de sarcină a fost Uniunea Sovietică, pe data de 18 noiembrie 1920. Lenin, în urma revoluţiei bolșevice, a realizat directivele sale anterioare: „cererea necondiţionată a anulării oricărei legislaţii care interzice avortul.”

 Este important a se aduce la cunoștinţă faptul ca în acea perioadă legile protejau viaţa în întreaga Europă.

 

 

 

avort-europa-bun

 

 

Al doilea lider european care a legalizat avortul în ţara sa a fost Adolf Hitler. Străduindu-se să creeze o “rasă superioră” nepoluată și puternică biologic, el a aprobat și legalizat în 1933, uciderea copiilor nenăscuţi germani, care au avut, sau ar fi avut, defecte congenitale.

Trebuie adăugat faptul ca parlamentarii naziști au impus sancţiuni juridice severe pentru a proteja copiii germani sănătoși, urmărind astfel creșterea demografică a „rasei superioare”.

Pe o scară de masă, primii în rândul victimelor lui Hitler nu erau comuniștii germani, evreii, polonezii sau ţiganii, ci copiii nenăscuti germani presupuși a fi cu dizabilități.

Dupa cucerirea naţiunilor slave, germanii au elaborat așa numitul “Plan Est” un plan de exterminare a popoarelor cucerite, în care au recomandat naţiunilor ocupate să folosească metode contraceptive și să legalizeze avortul.

Planurile naziștilor sunt exemplificate cel mai bine printr-o declaraţie dată de Martin Bormann, secretarul particular al lui Hitler și șeful cancelariei NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – partidul nazist):

Datoria slavilor este de a munci pentru noi. Când nu mai avem nevoie de ei, nu au decât să moară. (…) Fertilitatea slavilor este nedorită.Când fetele şi femeile din Estul ocupat fac avort, nu putem decât să le favorizăm asta, în nici un caz să ne opunem. Führerul crede că ar trebuiautorizată dezvoltarea unui comerţ prosper cu contraceptive. Nu ne interesează să vedem populaţia non-germană înmulţindu-se.

 
Sursa: McGovern, James (1968). Martin Bormann. New York: William Morrow & Company; NCA II. Office of the United States Chief of Counsel for Prosecution of Axis Criminality. Nazi Conspiracy and Agression, Volume II. 1946; Harvest of Hate, 1954, pp. 273-4.

Pe teritoriul polonez, avortul a devenit pe deplin permisibil din punct de vedere juridic, pe 19 octombrie 1941. Acea perioadă a fost denumită una de „achiziţie a avortului“. Aceeaşi ordonanţă a autorităţilor germane (de ocupaţie) care le permitea femeilor poloneze să-și omoare copiii nenăscuţi fără nicio restricţie, creştea pedeapsa pentru uciderea unui copil nenăscut german, prin avort chiar până la pedeapsa capitală.Adolf Hitler şi-a dezvăluit poziţia favorabilă faţă de avort ca o metodă utilă de control al naţiunilor cucerite:

Având în vedere familiile numeroase ale populaţiei indigene, ar fi cât se poate de potrivit pentru noi ca fetele şi femeile lor să facă cât de multe avorturi se poate.

De asemenea, Hitler a ameninţat că va „împuşca cu propria mână” pe „idiotul care ar fi pus în practică un ordin” prin care avortul şi anticoncepţionalele să devină ilegale în teritoriile estice ocupate de Germania.

 

 

Alexander Dallin, German Rule in Russia,1941-1945 (London, 1957),141f. Clarissa Henry and Marc Hillel, _Of Pure Blood_, Trans. Eric Mossbacher (New York, 1976), 148. Ihor Kamenetsky, „German Lebensraum Policy in Eastern Europe During World War II” (Ph.D. dissertation, Univ.  of Ill., 1957) (Ann Arbor, MI: University Microfilm, # 25,236), 172-73, Ihor Kamenetsky, _Secret Nazi Plans for Eastern Europe_ (New York, 1961), 143, Joachim C. Fest, _Hitler_ (New York, 1975), 683-84.

 

Previziunile făcute de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare arată că populaţia României ar putea ajunge, în anul 2050, la vreo 14 milioane de locuitori. La rândul ei, Organizaţia Naţiunilor Unite pare ceva mai optimistă – 15, 9 milioane.

În 2007, profesorul Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, a publicat un studiu în care trata această problemă dureroasă – „Declinul demografic şi viitorul populaţiei României”.

Expertul recomanda atunci autorităţilor o serie de măsuri, pentru a se evita un viitor sumbru.

„România are nevoie de o politică familială elaborată cu multă grijă şi responsabilitate, clară, stabilă, orientată spre perspectivă, care să nu urmarească efecte imediate şi care să aibă consensul clasei politice, al societăţii civile, al opiniei publice şi al specialiştilor.

Alocaţia de stat pentru copii, diferenţiată ca nivel şi orientată prioritar spre familia cu doi şi trei copii, ca şi alte forme de stimulare financiară, ar trebui să constituie componente ale unei astfel de politici „, arăta expertul în lucrarea sa.

Practic, pe măsură ce trece timpul, lucrurile vor fi tot mai greu de schimbat.

 

În 2010 s-au născut 209.000 copii, cel mai mic număr din 1955…

 

Surse: FamilyNews.ro;  revista22online.ro/ mars-pentru-viata; romanialibera.ro/special/reportaje

20/03/2017 Posted by | CREDINTA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Ziua Femeii – o sărbătoare comunistă fără legătură cu tradiţiile poporului român

 

Imagini pentru photos idealul femeii în rsr

„Tovarăşa”, sau cum arăta idealul feminin in Republica Socialistă România (foto:urbology.ro)

 

 

Ziua femeii se serbează în zilele noastre în principal în ţările care au făcut parte din fosta U.R.S.S. şi în cele ale fostului „lagăr” socialist

Celebrarea sa la nivel internaţional, a fost propusă în 1910 de militanta marxistă Clara Zetkin, la Conferinţa femeilor socialiste de la Copenhaga, iar prima sa sărbătorire a avut loc în anul următor.

De ce în foarte multe ţări nu se serbează această zi „internaţională”? Răspunsul este  contradictoriu: potrivit sensului originar al acestei zile – 8 Martie n-a fost concepută drept zi a femeilor, a frumoaselor doamne sau ca o sărbătoare „a mamelor şi bunicilor”.

8 Martie nu era ziua femeii, ci a unui anumit  tip de femeie – a femeii-revoluţionar. 

Iată de ce, în aproape toate ţările unde mişcarea comunistă nu a prins rădăcini, această „sărbătoare” nu există.

 

 

De ce 8 martie ?

Unul dintre motivele cele mai des invocate privitoare la alegerea acestei zile a fost acela că în această zi avuseseră loc mai multe manifestaţii cu caracter revendicativ ale „femeilor muncitoare”, începând cu o demonstraţie a femeilor new-yorkeze în anul 1857.

În fapt, istoria acestei „sărbători” este legată, aşa cum am arătat, de revoluţionara evreică-nemţoaică Clara Zetkin, care a avut ideea să folosească energia femeilor în lupta cu exploatatorii, înfiinţând un detaşament revoluţionar femeiesc.

Françoise Picq, specialistă în istoria feminismului, explică faptul că propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, dar și contracararea aşa zisei „influențe a feministelor burgheze” asupra muncitoarelor.

„Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq

 

 

 

 

 

Foto: Clara Zetkin (dr.) și buna ei prietenă, Rosa Luxemburg, „moaşele” comuniste ale Zilei Femeii

 

 

 

Născută în 1857, Clara Zetkin (Eissner pe numele de fată), a fost  o militantă evreica nemțoaică marxistă, învățătoare și jurnalistă.

La vârsta de 18 ani fusese declarată în afara bisericii, pentru desfrânare…

Exilată, după ce Bismarck a interzis mișcarea socialistă în Germania, ajunge în Elveția, un adapost al  bolșevicilor, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie l-a adoptat, deși nu s-a măritat cu el.

Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale „Ligii Spartacus” (Spartakusbund), aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat German, care în 1918 s-a rupt din acesta și a  format Partidul Comunist German.

Exilată din nou din Germania, Clara Zetkin s-a refugiat în URSS, unde a şi murit în 1933.

Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele altor corifei ai comunismului: Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev, Andropov etc.

Un cunoscut teolog ortodox rus, Andrei Kuraev, pornind de la originea etnică a Clarei Zetkin, spune că aceasta ar fi ales ziua de 8 martie pentru că s-a gândit la sărbătoarea evreiască Purim, care comemorează masacru săvârşit de iudeii aflaţi în exil asupra persanilor.

Potrivit tradiţiei ar fi fost ucişi atunci 75.000 de persani.

Personajul cheie al sărbătorii de Purim, este Estera, devenită întruchiparea biblică a eroismului feminin evreiesc.

Deşi nu are o dată fixă, se pare că în anul în care s-a serbat pentru prima dată Ziua Femeii, aceasta a coincis cu Purimul evreiesc.

Întemeietorii Statului Sovietic erau atei şi de aceea au conceput un sistem propriu de ritualuri care să se contrapună Ortodoxiei şi Tainelor Bisericii. „Tradiţiile” comuniste sovietice au fost o parodie grotescă a vieţii religioase.

Astfel, în locul Bisericii, a fost aşezat Partidul Comunist, locul icoanelor a fost luat de portretele conducătorilor bolşevici, congresele partidului ţineau locul Sinoadelor bisericeşti, iar demonstraţiile la care erau aduşi „oamenii muncii” înlocuiau procesiunile creştine.

În locul Maicii Domnului, gloatelor muncitoreşti-ţărăneşti li s-a propus printre altele şi „Ziua femeii”, care a fost înscrisă cu succes în calendarul ateist sovietic pe 8 martie 1921, iar din 1965 – zi de odihnă.

În URSS această sărbătoare a venit după cum e lesne de înțeles pe filiera revoluționar-bolșevică. Astfel după preluarea abuzivă a puterii de către bolșevici aceștia au văzut un mare pericol în familia tradițională și în Biserica Ortodoxă (exact ca doctrina liberală de astăzi) și au început combaterea ideologică a acestora.

Activista comunistă Alexandra Kolontay, autoarea mai multor teze printre care și «Отдаваться первому встречному мужчине надо так же легко, как выпить стакан воды», care înseamna: „o femeie trebuie să se dea unui bărbat la fel de ușor precum ar bea un pahar de apă”, a reușit foarte multe în aplicarea teoriei sale în practică, atât pe ea însăși, cât și pe alte femei.

 

 

 

 

 

 

 

Ziua Internaţională a Femeii a fost instituită în Rusia bolşevică pe data de 8 martie, la sugestia uneia dintre cele mai influente personaje din Partidul Bolşevic, Alexandra Kollontai,  o „mâncătoare de bărbaţi”, scriitoare şi prima femeie-ambasador, care promova amorul liber şi sexul fără limite, pentru a distruge bazele familiei, considerate o odioasă instituţie burgheză.

Începuse un val de desfrânare extraordinar și au apărut în acele vremuri foarte mulți copii abandonați din cauza acestei politici agresive.

Însuși Stalin a înțeles că o asemenea politică e un pericol, dar nu putea să o lichideze, ea fiind una din fruntașii revoluției, așa că a găsit soluția de a o trimite drept ambasador al URSS în Norvegia și Suedia.

După 1945, această sărbătoare s-a generalizat şi  în noile ţări ale „lagărului socialismului victorios”, in Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Coreea şi Cuba.

În 1977, chiar şi ONU a votat o rezoluţie cerând ţărilor lumii să adopte ziua de 8 martie ca zi de celebrare a drepturilor femeilor şi a păcii. În 1982, Yvette Roudy, ministrul socialist francez pentru drepturile femeilor a oficializat sărbătorirea zilei de 8 martie şi în ţara sa.

„Am vrut să-i explicăm mistificarea lui Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra lupta femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește o cercetătoare franceză, ea însăși o adeptă a Mişcării Feministe.

După destrămarea U.R.S.S. această zi a rămas în rândul sărbătorilor de stat ale Federaţiei Ruse şi  s-a păstrat  ca „Zi Internaţională a Femeii” iar în unele ţări din spaţiul post-sovietic în Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenia, Ucraina şi Belarusi; în Uzbekistan – ca „Ziua Mamei”; în Armenia această zi este sărbătorită la 7 aprilie – „Ziua maternităţii (a ocrotirii mamei şi copilului) şi a frumuseții”.

Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purim-ul.

 

Dar să vedem ce evenimente se mai leagă de această dată de-a lungul istoriei

 

Pe 8 martie 1774, la Paris a fost creată prima lojă masonică a femeilor, în care revoluţionarele de atunci luau primele lecţii despre felul cum trebuie distrusă familia tradiţională, în care  femeia era considerată prizonieră.

Istoria a mers mai departe, iar la început de martie, în 1857, prostituatele au ieşit la New York într-un marş al lor, așa numit „Marșul cratițelor și tigăilor fără sens”şi trecând prin Manhattan, au cerut să fie plătite salariile marinarilor și lucrătorilor portuari, pentru care ele prestau şi care acumulaseră datorii faţa de acestea.

Marşurile de protest au continuat, aşa că la Paris, pe 8 martie 1894 femeile din această categorie au cerut să li se recunoască drepturile, printre care acela de a avea sindicate profesionale.

 Exact la un an pe 8 martie 1895 în Chicago au avut loc marșuri și demonstrații ale femeilor „de moravuri ușoare” în care cereau să fie plătite salariile pentru lucrătorii portuari. Același marș a avut loc deja în New York în 1896 pentru a cere drepturi și plăți salariale.

Vremurile erau complicate, cu tensiuni crescute între state, se prefigurau viitoarele războaie și revoluții, iar autoritatile  nu prea aveau când să se mai gândească la astfel de lucruri minore.

În acest context, la  Conferinţa femeilor socialiste de la Copenhaga, din 1910, sub conducerea Clarei Zetkin a fost instituită de 8 martie, Ziua Venerei, ziua internaţională a solidarităţii femeilor.

Potrivit unei versiuni mai „comode”, originea acestei „sărbători” ar fi  fost atribuită zilei de 8 martie 1857, când în oraşul New-York s-au adunat la o manifestaţie de protest muncitoarele de la fabricile de confecţii şi de încălţăminte, cerând reducerea zilei de muncă şi acordarea dreptului la vot, după care s-a înfiinţat, primul în istorie, un sindicat al femeilor.

Atâta doar că este fals!

Un fals grosolan plămădit la Paris, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin, publicația comunistă L’Humanité, finanțată de Moscova.

Un fals care avea să cucerească lumea şi care, dupa cum am văzut, nu avea legatură cu adevaratul motiv al „protestului”femeilor de atunci.

Mistificatoarele de la L’Humanité au reușit mai mult decât își propuseseră si anume transformarea lui 8 martie într-o zi de luptă pentru eliberarea și emanciparea femeii, care a găsit  un teren fertil în mișcările stângiste din Occident.

Faptul că mitul a fost legat de acțiunea femeilor din America, simbolul Capitalismului opresor, nu a făcut decât să-i crească atractivitatea. Feministele din Statele Unite, încântate că își descoperă o legitimitate istorică, au importat aproape imediat serbarea de 8 martie dincolo de ocean, iar feministele din Europa occidentală le-a imitat grabnic.

În România, Ziua Femeii a păstrat acea tentă familială specifică fostului lagăr comunist: flori, pupături, mici cadouri, petreceri.

În Occident, însă, 8 martie este o zi de proteste, de manifestații, de afirmare a Identității Femeii Emancipate. O Zi a Femeii-Bărbat. A anti-Femeii.

 

 

 

 

FOTO: Afișul marșului de 8 martie 2015 de la Nancy,in Franța

 

 

În Franţa la 8 martie 2015 a avut  loc al Patrulea Marș Mondial al Femeilor, organizat o dată la cinci ani.

În aceeași Franță unde s-a născut mistificarea istorică a manifestatiei femeilor de la New York din 1857.

„Câtă vreme toate femeile din lume nu vor fi libere, vom rămâne în marș”, se arată pe site-ul organizatoarelor.

„Marșul Mondial al Femeilor vrea să termine cu Patriarhatul, cu Capitalismul și cu Rasismul, cele trei sisteme de represiune care ne controlează viețile în lumea întreagă”, își mai spuneau organizatoarele.

De notat că astfel de acțiuni se bucură de sprijinul oficial al Guvernului Francez, care le pune militantelor la dispoziţie propriul site (www. gouvernement.fr), pentru a se exprima.

O simplă căutare pe google va oferă un tablou al mișcărilor de protest programate în Occident de 8 martie: Sexismul, Drepturile Reproducerii, Opresiunea, Avortul, Biserica, Austeritatea, Egalitatea, Progresul, toate acestea și multe altele sunt motive pentru ca mii și mii de femei să iasă în stradă și să lupte.

Nu rareori aceste proteste se lasă cu violențe.

Rostul acestor rânduri nu este acela ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Zetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce respectul faţă de tradiţiile noastre româneşti şi  ortodoxe.

Motivele Clarei Zetkin ne sunt  clare, numai că nu se  înţelege, de ce noi ar trebui să serbăm Purim-ul evreilor?!

N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile „roşii”, ostile Creştinismului şi de „sărbătoarea”8 Martie în special, o zi care nu are nimic comun cu femeia creştină ?

Contemporanii noştri nu sunt preocupaţi de istoria şi originea zilei de 8 martie şi consideră această zi numai ca pe un pretext / prilej de a dărui flori şi cadouri femeilor dragi. 

Noi putem şi trebuie să ne omagiem soţiile şi mamele noastre, surorile şi colegele la timpul cuvenit, cu adevărata lor sărbătoare, data  când Biserica preaslăveşte grija şi credinţa, fidelitatea şi răbdarea Femeilor-Mironosiţe, numite astfel pentru că erau purtătoare de mir, cele care L-au insoţit deseori pe Hristos in timpul misiunii Sale pământeşti şi care au participat la evenimentele ultime din viaţa Mântuitorului. 

Şi pentru că zilele vieţii de familie să fie pline de bucurie, sunt necesare gesturile de atenţie. De aceea – dăruiţi întotdeauna flori şi cadouri femeilor iubite ! …

 

Surse: http://ro.blastingnews.com/societate; www.crestinortodox.ro; http://www.timpul.md/articol/ziua-femeii; http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro; adevarul.ro

08/03/2017 Posted by | CREDINTA, ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

1 martie – Românii serbează Mărţişorul

 

 

 Imagini pentru fete cu mărţişor photos

 

 

 

 

 

1 martie – În  România  se serbeaza Mărţişorul

 

Astazi, in România este Marţişorul, o sărbătoare în care femeile si fetele primesc şi poartă mărţişoare, ca semn al sosirii primaverii.

Mărţişorul este un mic obiect de podoabă, legat cu un şnur impletit dintr-un fir alb si unul roşu, un calendar simbolic care adună zilele, săptămânile şi lunile anului în două anotimpuri, iarnă şi vară, dăruit la 1 martie, de ziua Dochiei, străvechiul început de an agrar.

După unele tradiţii, firul Mărţişorului, este tors de Baba Dochia în timp ce urcă cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul primăvara, la naşterea anului agrar.

Întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, se poate afirma cu certitudine că acesta este un obicei străvechi românesc, atestat în toate zonele locuite de români şi aromâni, preluat apoi şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei.

Deşi nu se ştie cu exactitate de când datează acest obicei, putem spune că este o moștenire românească, chiar dacă numele său provine din limba latină, cele mai vechi dovezi ale acestei tradiții datând de acum 8000 de ani, fiind vorba despre pietricele amuletă găsite de arheologi la Schela Cladovei, în Mehedinți, vopsite în alb și roșu, culori a căror împletire simbolizează geneza și regenerarea vieții

Romanii serbau începutul anului în prima zi a primăverii, în luna lui Marte (zeul războiului, ocrotitorul turmelor, al câmpului şi al al fertilităţii, considerat tatăl gemenilor Romulus și Remus, fondatorii tradiționali ai Romei).

Se mai spune că mărţişoarele sunt purtătoare de noroc şi fericire şi că roşul semnifică  iarna, iar albul – primăvara.

Lor li se adaugă şi alte simboluri, cum ar fi trifoiul cu patru foi, potcoava, coşarul sau inimiora. Mărţişorul este purtat pe haină, la vedere, timp de câteva zile, începând cu 1 martie.

Pe vremea dacilor, simbolurile primăverii erau confecţionate în timpul iernii şi se purtau doar după 1 martie. Mărţişoarele erau atunci pietricele albe şi roşii înşirate pe o aţă şi se purtau la gât. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, simboliza viaţa, deci femeia, iar culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, era specifică înţelepciunii bărbatului. Şnurul mărţişorului reprezintă, prin urmare, împletirea armonioasă a celor două.

Alte surse, spun că  mărţişoarele constau în monede care erau atârnate de fire subţiri de lână, negru cu alb. Alegerea monedei, din aur, argint sau bronz, indica statutul social. Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumuseţe şi previn arsurile din cauza soarelui. Erau purtate până când înfloreau copacii, apoi erau atârnate de crengile acestora.

Obiceiul s-a păstrat până în timpurile noastre.

Documentar, mărţişorul a fost atestat pentru prima dată într-o lucrare a lui Iordache Golescu, boier cărturar şi om de stat român (1768- 1848). 

Se crede ca aceasta va aduce belşug in casele oamenilor. Se zice ca dacă cineva îşi pune o dorinţa în timp ce atârna martisorul de un pom, aceasta se va implini. In unele judeţe ale României, marţişorul este purtat doar primele două saptamâni.

In localitaţile transilvanene marţisoarele sunt atârnate de uşi, ferestre, sau chiar de coarnele animalelor din gospodărie, pentru a speria duhurile rele.

In Dobrogea marţisoarele sunt purtate pana la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea sa fie mare si înaripată.

In zona Moldovei, pe 1 martie fetele sunt acelea care oferă mărtişoare baieţilor , aceştia oferind la rândul lor fetelor marţisoare în ziua de 8 martie.

Obiceiuri asemănătoare se pot întâlni în zona Balcanilor la fraţii noştri aromâni, în Bulgaria vecină (unde poartă numele de Marteniţa), în Macedonia şi Albania.

În continuarea acestei sărbători, românii numesc primele nouă zile ale lunii martie „babe”, considerându-le zilele Babei Dochia. Este vremea în care fiecare femeie își alege o babă pentru a afla cum îi va fi sufletul și norocul pâna la sosirea babelor din anul următor. Astfel, zilele luminoase, însorite sunt aducătoare de fericire, noroc și belsug, în timp ce vremea rece, cu ploi și ninsori înseamna lacrimi, necazuri, sărăcie, neîmpliniri:  „dacă timpul nu e bun, baba e rea”.

În funcţie de vreme, va afla cum va fi pentru ele anul respectiv.

Zilele babelor se încheie pe 9 martie, când vine la rând la finalul acestui ciclu, ziua denumită popular Moşi, Mucenici, a Sfinţilor 40 de mucenici din Sevastia.

 

 

 

 

01/03/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: