CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Hristos s-a Înălţat! Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român. VIDEO

 

 

 

 

Inaltarea Domnului

 

Inălţarea Domnului – Ziua Eroilor

 

In fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa şi poporul credincios sărbătoreste praznicul Inaltarii Domnului. Cea mai veche mentiune despre aceasta sarbatoare o gasim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea „Despre sarbatoarea Pastilor”, compusa in anul 332.

In aceasta opera se menţioneaza ca Inălţarea Domnului era sarbatorita in Orient (sec.IV), in a 50-a dupa Pasti, deci, odata cu Rusaliile. Incepand cu secolul al V lea, sarbatoarea Inaltarii lui Hristos s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile).

Toţi creştinii ortodocşi şi catolici cinstesc joi Înălţarea Domnului. Începând din secolul al IV-lea, Înălţarea este celebrată atât în Răsărit, cât şi în Apus la 40 de zile după Paşte, întotdeauna într-o zi de joi. Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era prăznuit de Rusalii.

Oamenii se salută în această zi spunându-şi „Hristos s-a Înălţat!” şi „Adevărat s-a Înălţat!”.

In secolul al VI lea, Sfantul Roman Melodul compunea Condacul si Icosul sarbatorii, iar imnografii din secolele urmatoare (Sf. Ioan Damaschinul si Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba Inaltarii.

Potrivit tradiţiei, locul de pe care Mântuitorul Hristos s-a înălţat la cer este situat la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor.

Micuţa capelă rotundă de acolo păstrează încă o piatră imprimată cu urma piciorului lui Hristos.

Capela Înălţării Domnului este un loc de închinăciune, atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte şi Ispas, după numele ciobanului care a stat ascuns după pietre, a urmărit uimit şi apoi a povestit înălţarea domnului.

In Biserica Ortodoxa Romana, sarbatoarea Inaltarii Domnului este si ziua dedicata pomenirii eroilor neamului.

Pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920 şi a continuat până la instaurarea regimului comunist în 30 decembrie 1947.

După căderea regimului comunist, această tradiție  a fost consfinţită prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, când sarbătoarea Inălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor si Sarbatoare Nationala Bisericească.

Astfel, in toate bisericile, manastirile si catedralele ortodoxe din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

 Ei au crezut în fiinţa neamului, pe altarul căruia au adus cea mai sublimă jertfă: Viaţa! Graiul pământului românesc din adâncuri şi pe o arie tot mai întinsă dă mărturii sfinte despre adevăraţii lui stăpâni, care l-au lucrat cu sudoarea frunţii lor şi au pecetluit dreptul asupra lui şi Libertăţii cu sângele de eroi şi martiri.

Din jertfa lor, în ceasurile noastre de îndoială, ne vin îndemnuri, mustrări şi sfaturi, ca să pricepem ce este viaţa şi scopul unui sublim ideal. Ei s-au jertfit pentru idealuri atât de înălţătoare cum sunt acelea pe care le reprezintă Sf. Cruce şi tricolorul naţional. Pilda lor de slujire necondiţionată şi jertfa neprecupeţită pe altarul pământului strămoşesc, ne dau în aceste momente statornicia şi viitorul ţării şi ne asigură biruinţa pe care o dorim.

        E lung, nesfârşit de lung pomelnicul de eroi şi martiri ai neamului românesc. Ei îşi dorm somnul în nădejdea învierii alături de strămoşii şi părinţii noştri şi lasă ca pe osemintele lor de jertfă să se ridice măreţul edificiu: România! Pentru aceasta ziua eroilor, care se sărbătoreşte în această zi sfântă, simbolizează culmea jertfei, a bucuriei şi gloriei la care s-au ridicat peste veacuri, aleşii neamului, ca să ne aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat!

Dintre atâtea zile de reculegere “Ziua Eroilor” este şi una din cele mai sfinte sărbători care ne poate da prilej de aducere aminte, căci prin jertfa lor au devenit pentru noi toţi un adânc legământ sufletesc şi înălţare.

        Astăzi, ca nişte trimişi ai neamului ei vin la noi, cu rol hotărâtor în viaţa de zi cu zi şi ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, duşmănia, ura, nedreptatea şi tot ce ne desparte şi ne îndepărtează.

        Eroii reprezintă jertfa de veacuri a unui neam! Dar nu-i de ajuns numai să ne aducem aminte de ei cu respect şi recunoştinţă! În această sfântă zi, ei cer de la noi să ne schimbăm firea prin înnoirea minţii, schimbarea mentalităţii, şi o recâştigare a gândirii sfinte care să ne ducă spre o renaştere, o reînnoire a sufletelor noastre în a deveni mai buni, mai cinstiţi, mai muncitori, plini de înţelegere şi dăruire.

Se vorbeşte de o lume nouă! Duhul eroilor vrea de la această lume, o slujire nouă, un ideal nou de viaţă plin de demnitate, de muncă cinstită, iubire, de jertfă şi istorie. Să căutăm a ne ridica cu viaţa şi faptele noastre la înălţimea Virtuţilor lor.

        Ei nu se jelesc, ei cer să fie urmaţi pe calea muncii, a faptelor şi a idealului de lumină din care să răsară pentru noi toţi o viaţă mai bună, liberă, cinstită, plină de pace, dragoste şi demnitate naţională. Cinstirea faptelor lor eroice le-o vom arăta şi dovedi nu prin simple discursuri şi confesiuni retorice, ci prin înălţarea noastră la măreţia şi strălucirea jertfei lor!

Făclie de lumină şi de înălţare, eroii neamului ne cer astăzi un stil de viaţă nouă şi devotament cu dăruire pe altarul neamului. Să plecăm genunchii şi inimile noastre pentru pioasa reculegere în faţa eroilor noştri, ctitori ai veşniciei româneşti şi să lăsăm să cadă o lacrimă de recunoştinţă,în rugăciunea noastră pentru veşnica lor odihnă!

ÎNCHINARE:

Celor căzuţi pe front trimişi „fără întoarcere”;
Celor prizonieri surghiuniţi prin Siberia roşie;
Celor căzuţi luptând, cu arma în mână;
Celor ce au albit prin închisori sub oblăduirea democraţiilor „parlamentare, dictaturii militare şi tiraniei comuniste”;
Tinerilor de azi care s-au sacrificat cântând ca să spele ruşinea şi laşitatea părinţilor;
Celor ce vor veni, val după val, să lupte şi să moară (de va mai fi nevoie) pentru dărâmarea zidului de ură şi de mişelie ce ne înconjoară şi pentru apropierea neamului românesc de Dumnezeu.

Prin legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, sărbătoarea Înălţării Domnului Iisus Hristos a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

 

http://basilica.ro/inaltarea-domnului-ziua-eroilor-sarbatoare-nationala-a-poporului-roman-10/

https://www.crestinortodox.ro/predici/predici-sarbatori/inaltarea-domnului-ziua-eroilor-91074.html

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/astazi-este-inaltarea-dar-si-ziua-eroilor-in-biserici-au-loc-slujbe-de-pomenire-730896

http://www.ascorsuceava.ro/Comunicate-de-presa/inlarea-domnului-cinste-i-onoare-pentru-eroii-neamului.html

 

 

Reclame

17/05/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1 mai 1359 – Patriarhia din Constantinopol a recunoscut Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş

 

Înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti

 

În urmă cu  659 de ani, pe data de 1 mai 1359, Patriarhia din Constantinopol  recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş.

O anumită ierarhie bisericească a existat încă înaintea întemeierii statelor medievale româneşti, dar o ierarhie recunoscută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, autoritatea supremă în cadrul Ortodoxiei, a apărut abia în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Dincolo de planul religios, evenimentul marchează independenţa faţă de statele catolice vecine.

Momentele recunoaşterii mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei nu sunt identice cu începuturile organizării vieţii bisericeşti în ţările române, care trebuie căutate mult mai devreme, căci nu puteau exista ţări ortodoxe fără ierarhi.

Cnezatele şi voievodatele, ce au premers întemeierea statelor feudale româneşti, au avut pe lângă cneji sau voievozi şi ierarhi, în schema lor de funcţii.

Este suficient să amintim, în acest sens, Scrisoarea papei Grigorie al IX-lea, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui de coroană Bela, fiul şi coregentul regelui Andrei al II-lea al Ungariei – viitorul rege Bela al IV-lea-, în care sunt amintiţi pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor, prezenţi la Curbura Carpaţilor.

Dupa ce voievodul Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul reuşise să  unifice ţara, a obţinut şi independenţa faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Basarab I rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.

A domnit pînă în 1364, la tron urmându-i pe tron fiul său, Vladislav Vlaicu.Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.

Pictura a fost refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea. În această biserică se găseşte şi piatra sa de mormânt.

 

 

 

Voievodul Nicolae Alexandru - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Domnitorii Mircea cel Bătrân  şi  Nicolae Alexandru

Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) este cel dintâi domnitor care a bătut monedă proprie, ceea ce dovedeşte că voievodatul său a cunoscut o perioadă de înflorire economică. Avea nevoie şi de o recunoaştere externă, căci recunoaşterea mitropolitului şi a Mitropoliei din voievodatul său, era implicit o recunoaştere a statului.

Se impune să precizăm faptul Ţara Românească se întindea, încă din timpul lui Basarab I, peste ambele maluri ale Dunării maritime şi asupra Dobrogei.

Chiar dacă nu cunoaştem nici un ierarh muntean sau în Muntenia, până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, faptul că mitropolia de la Vicina înfiinţată probabil în secolul al XI-lea, situată în Dobrogea, lângă Isaccea făcea parte din corpul ţării încă din 1321 sau 1337, dovedeşte că Basarab şi fiul său Nicoae Alexandru, aveau deja un ierarh ortodox în hotarele voievodatului lor.

Iachint este atestat documentar, pentru prima dată, ca mitropolit de Vicina, în anul 1348 şi nu este exclus ca, odată urcat pe tron, Nicolae Alexandru Basarab să-l fi adus la Câmpulung sau Argeş, după care să fi încercat legiferarea acestui transfer.

În acest sens, actul patriarhal, ce marchează transferul lui Iachint, de la Vicina la Argeş, trebuie privit numai ca o recunoaştere a unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii, aşa cum a fost considerat, mult timp, de unii istorici.

Decizia sinodală din mai 1359, în care istoricii au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă aşadar altceva decât acceptarea şi recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică a unei realităţi existente de facto.

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta şi apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Ţării Româneşti urma să facă parte din Sfîntul sinod al Bisericii Ortodoxe şi să fie hirotonisit la Constantinopol.

Primul mitropolit al ţării, preasfinţitul “chir Iachint” de la Vicina, se mutase de fapt de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era “foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru.

 

 

Sfântul Iachint, primul mitropolit al Ţării Româneşti

 Potrivit ultimelor cercetări, cam în aceeaşi perioadă, înainte de septembrie 1386 a luat fiinţă Mitropolia Moldovei , cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, ea fiind atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă.

Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)”. 

Independenţa acestor state româneşti şi organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei şi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, şi Patriarhia de la Constantinopol.

Ne vom opri asupra Ţării Româneşti, nu înainte de a aminti situaţia care a precedat momentul independenţei.

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor româneşti acest spaţiu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aşa zise „ţări” ale populaţiei autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceştia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoşat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formaţiuni politice dinspre Carpaţi.

Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Ştefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spaţiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpaţi. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaţie cu papa, ea încearcă să se extindă şi de cealaltă parte a Carpaţilor, înfiinţându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a Carpaţilor.

Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericeşti mult mai vechi a românilor ortodocşi (menţionaţi în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”.

Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteşte lui Bela:

„tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru aceşti valahi „schismatici”.

Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenţei unei ierarhii bisericeşti a românilor ortodocşi, arătând totodată vitalitatea credinţei lor şi capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la 1247 vorbeşte despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre (Ţara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire şi despre „bisericile clădite” de ei. Ţara românească sau Ungrovlahia se naşte prin unificarea acestor formaţiuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părţile Argeşului.

II. Întemeierea Ţării Româneşti şi înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providenţial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit şi om înţelept, el reuşeşte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre Carpaţi şi Dunăre.

El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi.

La început Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364).

El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.

Între timp, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol, până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor. 

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372, dată  la care va fi numit în locul lui ieromonahul Hariton, care fusese egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul (mai marele) mănăstirilor din Muntele Athos.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Iachint pe 8 iulie 2008.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/01/o-istorie-a-zilei-de-1-mai-video-3/

 

 

Surse:

 

 

Bibliografie:

 

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 2006

Şerban Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIII-lea, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001

01/05/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. Necredinţa: primul pas către Gulag

 

Imagine similară

Aleksandr Isaievici Soljeniţîn  (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, RSFS Rusă  – d. 3 august 2008, Moscova, Rusia)

 

 

Marele gânditor Aleksandr Soljenițîn,  laureat  al premiului Nobel pentru Literatură, activist şi dizident anticomunist supraviețuitor al Gulagului, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria lagărelor din Uniunea Sovietică, unde ajunsese  pentru că îl criticase pe dictatorul Stalin, spunea în 1983:

„Acum jumătate de secol, pe când eram copil, îmi amintesc cum bătrânii ofereau următoarea explicație pentru marile dezastre care au răvășit Rusia: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu; de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

De atunci am petrecut peste 50 de ani studiind istoria revoluției noastre; am citit sute de cărți, am colectat sute de mărturii personale și am contribuit cu opt volume la efortul de a înțelege ce s-a întâmplat.

Dar dacă aș fi rugat astăzi să formulez cât mai concis principala cauză a revoluției dezastroase care a înghițit 60 de milioane de suflete dintre noi, nu aș putea spune ceva mai precis decât să repet: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu; de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

Într-o cuvântare intitulată „Necredinţa: primul pas către Gulag”, rostită cu ocazia primirii,  în 10 mai 1983 la Londra, a premiului Templeton Prize for Progress in Religion, marele gânditor rus spunea cum au fost facilitate revoluţia bolşevică şi preluarea puterii de către comunişti de mentalitatea ateistă şi de un lung proces de secularizare, care a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi de morala şi credinţele creştine tradiţionale.

Astăzi, la numai 35 de ani de la acel discurs, este îndreptăţită opinia că din păcate, nu avem nicio speranţă că ceva ar putea opri acest proces înainte ca să-şi epuizeze toate rezervele de energie pornite, după cum spune autorul, dintr-o imensă şi iraţională ură.

„Vestul trebuie să treacă prin experienţa invaziei comuniste; religia a rămas aici liberă, dar evoluţia istorică a Vestului a fost astfel încât astăzi şi el trece prin experienţa secătuirii conştiinţei religioase.

Şi el a fost martorul sfâşietoarelor schisme, războaielor religioase sângeroase şi răutăţii, ca să nu mai vorbim de valul secularismului care, dinspre sfârşitul Evului Mediu încoace, a inundat progresiv Vestul.

Această epuizare a puterii dinspre interior este o ameninţare a credinţei, care este, poate, chiar mai periculoasă decât orice încercare de atac reigios violent din afară.

Imperceptibil, de-a lungul a multor zeci de ani de eroziune, înţelesul vieţii în Vest a încetat de a fi văzut ca ceva mai măreţ decât „căutarea fericirii”, un ideal care a fost garantat solemn prin intermediul constituţiilor.

Conceptele de bine şi rău au fost ridiculizate timp de cîteva secole; interzise utilizării zilnice, ele au fost înlocuite prin judecăţi politice sau de clasă cu perioadă de folosinţă scurtă.

A devenit stînjenitor să afirmi că răul îşi află locaş în inima fiinţei omeneşti înainte ca aceasta să intre într-un sistem politic.

În acelaşi timp, nu este considerat ruşinos să faci concesii zilnice unui rău deplin. Judecând după continua avalanşă a concesiilor făcute chiar numai în faţa propriei noastre generaţii, Vestul alunecă ineluctabil înspre abis. Societăţile vestice îşi pierd tot mai mult esenţa religioasă pe măsură ce, în mod nechibzuit, îşi lasă pradă ateismului generaţia mai tânără.

Dacă un film balsfemiator despre Iisus este prezentat peste tot în Statele Unite, considerate una dintre cele mai religioase ţări din lume, sau dacă un ziar de mare tiraj publică o caricatură neruşinată a Fecioarei Maria, de ce altă dovadă de necredinţă mai este nevoie?

 Sau, de ce ar mai trebui cineva să se reţină de la ura arzătoare, indiferent dacă baza acesteia este rasa, clasa sau ideologia? O astfel de ură dezintegrează multe inimi astăzi.

Profesorii atei din Vest ridică o tînără generaţie în spiritul urii propriei lor societăţi.

Prinşi în vîltoarea condamnării,  uităm că defectele capitalismului reprezintă defectele de bază ale naturii umane, permiţând o libertate neîngrădită împreună cu diverse drepturi ale omului; uităm că sub comunism (iar comunismul stă ascuns în orice formă de socialism moderat, care este instabil) aceleaşi defecte se dezlănţuie în orice persoană posedând cel mai mic grad de autoritate; în timp ce toţi ceilalţi din acel sistem obţin cu adevărat „egalitatea” – egalitatea sclavilor în mizerie.

Această exuberantă dezlănţuire a urii devine semnul lumii libere a zilelor noastre.

Cu adevărat, în mod paradoxal, cu cât libertăţile personale sunt mai mari, cu cât mai ridicat este nivelul de prosperitate sau chiar de abundenţă – cu atât mai vehementă devine această ură oarbă.

Vestul dezvoltat contemporan demonstrează astfel, prin propriul exemplu, că salvarea omului nu poate fi găsită nici în mulţimea bunurilor materiale, nici numai în a face bani.

 Această ură alimentată deliberat se împrăştie peste tot ceea ce este viu, în viaţa însăşi, în lumea cu culorile, sunetele şi formele sale, în corpul omenesc.

Posaca artă a secolului 20 moare ca rezultat al acestei uri monstruoase, căci arta fără iubire este stearpă.

În Est, arta s-a prăbuşit din cauza faptului că a fost pusă jos şi călcată în picioare, dar în Vest căderea fost voluntară, o prăbuşire într-o căutare nenaturală şi pretenţioasă, în care artistul, în loc să încerce să releve planul divin, încearcă să se pună pe sine în locul lui Dumnezeu.

Întâlnim deci din nou acelaşi produs al unui proces la scara întregii omeniri, Estul şi Vestul ajungând la aceleaşi rezultate, din, o spun din nou, aceeaşi cauză: Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu!”

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/30/ziua-de-30-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/o-istorie-a-zilei-de-30-aprilie-video-3/

 

Surse:

 

http://www.theimaginativeconservative.org/2012/12/men-have-forgotten-god.html

http://orthodoxnet.com/blog/2011/07/men-have-forgotten-god-alexander-solzhenitsyn/#more-436

30/04/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: