CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce ştim despre inchiziția romano-catolică? Documentar (RO)

 

Printre evenimentele care nu fac cinste bisericii romano-catolice de-a lungul istoriei, trebuie remarcate vânătoarea de vrăjitoare, Inchizitia, exterminarea cavalerilor templieri, sau arderea pe rug a Ioanei d’Arc sau a lui Jan Hus.

Aceasta nu ete nicidecum o listă care denunţă romano-catolicismul, care dateaza din perioada lui Hristos…

Biserica de astăzi este o instituţie extrem de onorabila. dar exista câteva momente din istoria sa, când aceasta nu s-a ridicat la inaltele sale standarde morale, scrie publicaţia  Listverse.

Va prezentăm mai jos o listă a acestor momente negre din istoria bisericii romano-catolice.

Vanatoarea de vrajitoare

Asa numitele „vrajitoare” au fost adunate si sacrificate de-a lungul secolelor, in intreaga Europa. Numarul acestora variaza pentru ca inregistrarile nu au fost exacte, se vorbeste despre pana la 100.000 de victime, doar in perioada 1480 – 1750.

Vânătoarea a fost efectuata din doua motive: frica si animozitati personale. Daca o persoana supăra pe cineva, acesta din urma o putea acuza de vrăjitorie iar Biserica Catolica punea în practica pedeapsa.

 

 

O alta greşeală foarte grava a Bisericii Catolice a fost urmărirea si sacrificarea unor oameni, în urma celor mai mici bănuieli de erezie.

ORORILE INCHIZIȚIEI ROMANO-CATOLICE 

 

Inchiziția romano-catolică este una dintre cele mai îngrozitoare episoade din istoria omenirii. În numele lui Iisus Hristos, preoții catolici au depus un efort uriaș pentru a-i omorî pe toți ereticii din Europa și Britania.

Iar „eretic” însemna orice voia Roma să însemne – de la oameni care nu erau de acord cu politica oficială, la practicanți ai magiei negre, evrei, protestanți sau așa-zisele vrăjitoare.

Evident, a-ți omorî dușmanul nu este un act spiritual. Însuși Iisus, în numele căruia Biserica Catolică a comis atrocitățile, a spus:

„Fiul Domnului nu a venit aici ca să distrugă viețile oamenilor, ci ca să-i mântuie de pedeapsa morții eterne” (Luca 9:55-56).

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că Iisus ar fi omorât pe cineva care nu fusese de acord cu el, și nici nu și-a îndemnat discipolii să facă acest lucru. Iar mai târziu, în Noul Testament, niciun apostol, sub niciun motiv, nu a dat această poruncă Bisericii.

 

 

 

 

Imagine similară

Creatorul Inchiziției a fost Papa Inocenţiu al III-lea (secolul al XIII-lea). Au urmat Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea… patru papi care au desăvârşit-o, transformând-o într-o instituție infamă.

Pentru a-și crea o legitimitate, Inchiziția s-a folosit la început de interpretări mai vechi ale Bibliei, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii nu pot fi aduși pe calea cea bună, spre biserică, decât cu forța.

Un alt pretext de condamnare era chiar o frază a lui Iisus:

„Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard”. (Ioan: 15, 6).

Inchiziția a aplicat ad litteram aceste cuvinte din Biblie, ucigându-și fără milă oponenții, de cele mai multe ori imaginari. Dar simpla ucidere nu le era de-ajuns: înainte de a-și da sufletul, păcătosul trebuia să sufere chinurile și durerile cele mai groaznice.

Astfel, călăii profesioniști ai Inchiziției aduceau victima aproape de moarte de mai multe ori, oprind tortura la timp, pentru a o aplica din nou. Monstruozitatea Inchiziției este dovada supremă a satanismului care a existat timp de 6 secole în sânul Bisericii Catolice, făcând milioane de victime.

Femeile erau cu deosebire îngrozite de Inchiziție, deoarece erau ținta predilectă a clerului abstinent, care depusese jurământul de celibat.

Erau frecvent acuzate de vrăjitorie, fiind supuse unor forme speciale de tortură de către acești preoți cu un comportament sexual deviant.

Și, cum pe atunci a fi acuzată era egal cu a fi vinovată, o femeie se considera norocoasă dacă doar era aruncată în gol de pe un pod înalt.

Voltaire, scriitor și filozof iluminist francez (1694-1778), scria despre Inchiziţie:

„Procedurile acestui tribunal sunt cunoscute: eşti arestat pe baza unui simplu denunţ din partea unei persoane, oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul. Apoi, niciodată nu eşti confruntat cu acuzatorul; bunurile îți sunt confiscate în profitul judecătorilor. În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre, în toată lumea creștină.

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu au fost luate din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora li s-au adăugat noi și noi orori. Au fost scoase la lumină toate aceste legi groaznice, care au înspăimântat oamenii, la gândul că li s-ar putea aplica. Germania şi Anglia au protestat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu. Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi dacă Sfântul Oficiu ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea oribilă, pe care Spania o găsește atât de reuşită, clericii ar fi exterminat și mai mulți eretici şi necredincioşi.

Cel care a instituit Inchiziţia în Franţa a fost Sfântul Ludovic. La cererea inchizitorilor, au fost condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi o mulţime de oameni. Persecuţiile din timpul lui Francisc I şi al urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască drept operă a sa”.

Cine n-a auzit de Inchiziţie spaniolă? Această instituție odioasă a fost consolidată în secolul al XV-lea, de către regele Ferdinand şi regina Isabela de Castillia.

O bulă papală din 2 august 1483 stabilea în Spania un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii. Această funcţie a primit-o Tomás de Torquemada (1420-1498) un cleric fanatic, de o cumplită sălbăticie, capabil mai mult decât oricare altul de a duce la îndeplinire dorințele lui Ferdinand şi ale Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

Sub acest monstru, care a deținut funcția de Mare Inchizitor timp de 15 ani, Inchiziţia a condamnat mai bine de 10.000 de victime anual! Torquemada era atât de detestat de populație, încât nu ieşea afară decât escortat de o ceată de funcţionari ai Inchiziţiei.

Ținea pe masă în permanenţă un dinte de licorn, căruia îi atribuia puterea de a depista şi anihila acţiunea otrăvurilor. Cruzimea lui i-a atras atât de multe plângeri, încât însuşi Papa a fost îngrozit, şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa lui.

 

 

 

DOUĂ CRIME CELEBRE ALE BISERICII CATOLICE

 

Casimir Liszinski (1634-1689) a fost un nobil, militar și filozof polonez. A intrat în istorie pentru faptul că a fost arestat, torturat și executat acum 327 de ani pentru concepțiile sale ateiste, pe care le-a expus în celebrul său tratat De non existentia Dei (Despre inexistența lui Dumnezeu).

Procesul juridic al lui Liszinski a stârnit numeroase controverse, moartea sa fiind considerată un caz de crimă religioasă. Episcopul Józef Andrzej Załuski (1702-1774) povestea astfel execuția lui Liszinski:

„Acuzatul a fost condus la eșafod. Aici, călăul i-a smuls cu un fier înroșit limba și gura cu care a vorbit împotriva lui Dumnezeu. Apoi, mâinile – instrumentele abominabilei scrieri – i-au fost arse la foc domol, iar cartea sa – sacrilegiul înfăptuit– a fost aruncată în flăcări. În final, acest monstru al epocii sale, acest deicid a fost aruncat în flăcările care aveau să-l ispășească de păcat, dacă o astfel de crimă poate fi ispășită”.

În vremea aceea, cei ce mărturiseau și se căiau înainte de execuție erau spânzurați și apoi trupul le era ars, iar cei care refuzau să se dezică erau arși în chinuri groaznice, la foc mic.

Cavalerul François-Jean Lefebvre de La Barre s-a născut pe 12 septembrie 1745 la castelul Férolles-en-Brie și a murit pe 1 iulie 1766 la Abbeville. A fost condamnat să fie torturat și apoi decapitat și ars de către tribunalul din Abbeville și apoi de către Parlamentul din Paris, pentru blasfemie și sacrilegiu. Motivul îndoielnic al arestării, procesele suspecte de părtinire și atrocitatea execuției sale au fost denunțate de către Voltaire.

Cazul cavalerului de La Barre este o ilustrare a intoleranței religioase și una dintre primele lupte pentru laicitate în Franța. Procesul său s-a derulat în februarie 1766, la Abbeville.

În rechizitoriu s-a consemnat: „Cavalerul de La Barre a trecut la 25 de pași de o procesiune religioasă fără să-și ridice pălăria pe care o avea pe cap și fără să îngenuncheze; a comis o impietate cântând un cântec; a acordat respect unor cărți infame, printre care „Dicționarul filozofic” al domnului Voltaire… Tribunalul ordonă ca înainte de execuție La Barre să fie torturat”.

 

 

 

Abbeville – Basorelief pe monumentul Cavalerului de La Barre,

reprezentând supliciul acestuia

Pe data de 1 iulie 1766, în cursul dimineții, cavalerul de La Barre a fost supus supliciului la Abbeville. În cadrul torturii ordinare, picioarele i-au fost strânse între două scânduri și au fost introduse fiare între scânduri și genunchi, pentru a-i rupe oasele (supliciu rezervat celor condamnați pentru otrăvire și paricid). La Barre și-a pierdut cunoștința. A fost reanimat și a declarat că nu a avut complici. Pentru a avea suficientă forță ca să urce pe eșafod, nu a mai fost supus torturii extraordinare. A fost condus prin Piața Mare din Abbeville în cămașă, cu funia de gât. Pe spate i-a fost atașată o pancartă pe care scria «Acuzat de impietate, blasfemie și sacrilegiu execrabil». Curajul condamnatului a fost atât de mare, încât s-a renunțat la smulgerea limbii. A fost decapitat cu securea (privilegiu rezervat nobilimii). Corpul i-a fost apoi ars, împreună cu un exemplar din „Dicționarul filozofic” al lui Voltaire, bătut în cuie pe pieptul său. Avea 21 de ani. Emoția asistenței a fost atât de mare, încât teama de tulburări a făcut să se renunțe la execuția celorlalți acuzați din acea zi. Cavalerul de La Barre a fost reabilitat prin Convenția din 15 noiembrie 1793.

TREI FORME DE TORTURĂ APLICATE DE INCHIZIȚIE

Tortura funiei: Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator, era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat. Această tortură, care de obicei frângea brațele și picioarele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.

Tortura apei: Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. Acuzatului i se dădea să înghită o cantitate imensă de apă caldă. Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată la mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, atunci când inchizitorul poruncea, acuzatului i se frângea coloana vertebrală.

Tortura focului: Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice altă substanță absorbantă şi combustibilă. Era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau până când mărturisea tot ce voia Inchiziţia. Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate coridoare ocolite, pentru ca strigătele sfâșietoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite de afară. Subteranul era luminat doar de câteva făclii, a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi şi pe inchizitorii care interogau. Călăii erau îmbrăcaţi în robă neagră și aveau obrazul acoperit cu o pânză din aceeaşi stofă, tăiată în dreptul ochilor, nasului şi gurii.

Nota bene: Toate proprietățile și bunurile „ereticilor” condamnați erau confiscate, intrând în proprietatea Bisericii.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

http://www.cuttingedge.org/news/n1676.cfm

http://www.cuttingedge.org/news/N1676b.cfm

https://en.wikipedia.org/wiki/Kazimierz_%C5%81yszczy%C5%84ski

https://fr.vikidia.org/wiki/Affaire_du_chevalier_de_La_Barre

 

 

 

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

Anunțuri

21/08/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Numărul fiarei nu este 666 ci 616. VIDEO

 

Imagini pentru 666 photos

 

 

Ignoranţă: De fapt, numărul fiarei nu este 666, ci 616

 

Deobşte nu am aptitudini de contrazicere cu opiniile şi interpretarea religioasa care nu sunt academice, nici măcar nu cele complet dezaxate.

Fac o excepţie astăzi.

Nu o fac pentru că mă deranjează atitudinea unor membri ai clerului românesc şi nici a unor credincioşi derutaţi, ci pentru că prezentarea faptică nu este corectă.

Interpretativ o voi face într-o recenzie viitoare   a Cărţii Apocalipsei din Noul Testament.

Numărul menţionat în originalul carţii a fost 616 si nu 666.

Sf. Irineu a avertizat şi a elaborat despre acest număr, a atenţionat şi despre conţinutul interpretativ şi posibilele drumuri greşite pe care o pot lua credinciosi neiniţiaţi, vezi „Impotriva Ereziilor” (Against Heresies, Irenæus, Book 5, chapter 30, paragraph 3)

In general, majoritatea cercetătorilor sunt de părere că numarul este o reprezentare numerologoica a imparatului Roman Nero.

Cei care deţin părerea că numărul în carte a fost 616, susţin o reprezentare numerologică a Imparatului Caligula, ambii suficient de nebuni pentru a fi caracterizaţi drept „bestii”.

In 2005, savanţii universităţii din Oxford au reuşit să analizeze utilizând tehnica de ultimă generaţie un fragment din Cărţii Apocalipsei (Book of Revelation) din situl egiptean Oxyrhynchus (papirusuri 115 si 115 b), şi SURPRIZA (pentru mine, nu prea), Sf. Irineu a avut dreptate, nu este vorba de 666 (chi, xi, stigma) ci de 616 (chi, iota, stigma, adica, hexakosiai deka hex).

Fragmentele au fost datate în cel de al doilea secol d.Hr, adica cel mai vechi fragment existent din Noul Testament.

 

 

 

In poza acestui fragment, pe care eu o public mai sus se vede clar în chenarul galben, cele afirmate de mine anterior.

Ruşine politicienilor inculţi şi oportunişti şi mila pentru păstorii şi pentru turma manipulaţilor.

P.S. BOR este printre bisericile Creştine care nu dau citire Cărţii Apocalipsei în timpul slujbelor religioase (pe dreptate), şi putem fi mândri pentru poziţia clara şi fără dubiu pe care au avut-o în această chestiune.

PPS. Sunt absolut împotriva paşapoartelor Biometrice bazate pe cip compuertizat, din cu totul alte motive, dar care nu au nici o legatură cu religia şi teologia Creştina.

Sursa: 

http://theo-phyl.blogspot.ro/search/label/666

 

CITIŢI ŞI : 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Num%C4%83rul_fiarei

 

04/08/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , | 7 comentarii

CĂRŢILE DE ETICĂ ISLAMICĂ NE ÎNVAŢĂ CUM SĂ BATEM CORECT FEMEIA. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CUM SĂ-ȚI BAȚI CORECT FEMEIA – RECOMANDĂRI DE ETICĂ ISLAMICĂ 

 

 

 

O problemă importantă a comunitatilor musulmane este modul în care trebuie sa fie pedepsite soţiile, în aşa fel încât corecţia aplicata sa fie eficientă şi corectă.

Autorii cărților de etică islamică explică ce soție merită să fie bătută, cu ce anume trebuie să fie bătută, unde anume trebuie lovită și ce trebuie să i se spună acesteia  în timp ce este bătută.

 

 

 

 

 

Image result for „Femeia în Islam photos

 

 

 

 

 

Iată aici câteva sfaturi, a căror aplicare practică poate constitui cheia succesului unei căsnicii, ceea ce ar putea reduce semnificativ rata alarmantă a scandalurilor domestice și a divorțurilor din țara noastră.

Mohamed Kamal Mustafa, autorul cărții „Femeia în Islam”:

„Femeia nu trebuie lovită peste părțile sensibile ale corpului precum este fața, capul, abdomenul sau sânii. Loviturile trebuie să fie îndreptate spre picioare sau mâini. Trebuie să se folosească un băț subțire și ușor, care să nu lase zgârieturi sau hematoame. Loviturile nu trebuie să fie puternice, pentru că scopul pedepsei este cauzarea suferințelor sufletești, și nu a celor fizice”.

Ghazi Al-Shimari, expert în relații familiale, Arabia Saudită:

„Soțul trebuie să-și anunțe soția despre numărul de lovituri ce urmează a-i fi aplicate”.

  1. H. Bousquet, autorul cărții „Eticheta sexului în Islam”: 

„Femeia trebuie bătută și pentru aceasta există un număr vast de metode: dacă femeia este slabă, ea trebuie bătută cu un băț; femeile mai voluptoase pot fi lovite cu pumnul, în timp ce cele grăsuțe, cu palma. Astfel, cel care o lovește nu-și provoacă sieși leziuni”.  

Emisiunea săptămânală Sharia și viața, canalul Al Jazeera:

„Bătaia nu este la fel de potrivită pentru orice soție. Unele femei interpretează pedepsele fizice ca pe o formă de umilire, în timp ce altele nu sunt împotriva bătăii. Astfel, acestea din urmă pot fi influențate pozitiv prin lovituri, în cazul în care se răzvrătesc împotriva soților”.

Abdul-latif Mushtahiri, autorul cărții „Tu întrebi și Islamul îți răspunde”:

„Dacă separarea soției de dormitor nu dă rezultate și aceasta continuă să fie neascultătoare, atunci ea intră în categoria femeilor reci și încăpățânate și trebuie reeducată prin pedepsire. Ea trebuie bătută, dar în așa fel, încât să nu-i fie rupte oasele sau să-i fie provocate sângerări”.

Ghassan Ascha, autorul cărții „Despre supunerea femeii în Islam”:

„Soțul are dreptul să-și pedepsească fizic soția dacă ea:

– Refuză să facă totul pentru a arăta cât mai atrăgătoare pentru soț;

– Refuză să-i satisfacă preferințele sexuale;

– Pleacă de acasă fără să ceară voie;

– Își neglijează îndatoririle religioase.

 Instrumentul de pedeapsa (parul) trebuie ținut la vedere, pentru ca soția să-l vadă mereu”.

Muhammad Al’Arifi, autorul instrucțiunilor pentru tinerii musulmani, în timpul unei emisiuni despre viața de familie de la postul LBC TV: 

„Există trei tipuri de femei cu care este imposibil să vorbești fără a pregăti parul pentru bătaie.

 – Primul tip: femeia care a fost astfel educată. Părinții îi spuneau „Mănâncă!”, iar ea răspundea „Nu vreau!” și ei o băteau pentru asta.

– Al doilea tip: femeia care-și ignoră soțul și-și dă aere de superioritate. În relația cu aceasta, doar bățul ajută. 

– Al treilea tip: femeia perversă, care nu-și ascultă soțul până când acesta nu folosește forța. Atunci când o bate, bărbatul trebuie să-i dea de înțeles femeii că a mers prea departe cu comportamentul său. Dar loviturile la față sunt interzise, deoarece vânătăile o pot urâți”.

Televiziunea  egipteană Al-Nas a avut chiar şi o emisiune pe aceasta temă… 

 Vă vine să credeţi, spunea moderatorul, femeile europene caută în bărbaţii lor elementul protectiv, care să le apere.

 Da,a răspuns clericul, “nu contează, ce trebuie să ştiţi este că Allah a binecuvântat femeile cu bătaia”. 

“Cu bătaia? Le-a onorat cu bătaia? Cum e posibil aşa ceva?”, întreabă moderatorul.

Da, zice clericul, profetul Muhammad a spus “bate-o, dar nu-i lăsa semne şi n-o face urâtă. Iată cum o onorează, spune profetul. De exemplu, dacă o baţi, nu-i da în faţă, o strici. Dacă o baţi, n-o înjura. O baţi s-o disciplinezi, nu s-o faci de ruşine. N-ai voie s-o răneşti, să-i rupi oasele, să-i scoţi dinţii sau să-i răneşti ochii. Există o etichetă în a-ţi bate nevasta. N-o poţi face, aşa, oricum. Un bărbat niciodată să nu-şi ridice mână sus când îşi bate nevasta, întotdeauna de la piept. Toate lucrurile astea onorează femeia. Are nevoie de disciplină. Cum s-o disciplinezi dacă nu prin bataie?”

“Cu ce s-o bată?”, întreabă moderatorul, “poate să folosească şi un obiect, o rangă?”. “Ştiţi, atunci când o bate, bărbatul nu trebuie să-i lase semne.

Dar poate folosi şi un obiect, nu-i problemă. Doar să n-o lovească prea tare.

Dar să ştiţi, bătaia nu este privită decât că ultima alternativă şi este permisă numai într-un singur context. Atunci când nevasta refuză să se culce cu el. Trebuie să înceapă cu ameninţări şi mici corecţii fizice. Însă bărbatul nu are voie să-şi bată nevasta pentru băutură sau mâncare”, şi-a încheiat predica  imamul (preot musulman) .

 

 

 

 

 

24/07/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: