Prof.universitar dr.Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române : „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară”

 

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru straini, măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.

Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, spune Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune profesorul Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane.

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav.

Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol).

Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul.

După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante.

Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor.

Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane.

Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. 

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni

Catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie.

Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu.

Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.
Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului.

Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

 

 

 

 

Sursa: Un interviu acordat de dl. academician Ioan Aurel Pop ziarului Lumina – http://ziarullumina.ro/catedrala-nationala-este-simbolul-unitatii-noastre-istorice-138709.html

 

 

 

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/08/ziua-de-8-noiembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

Reclame

Un cult religios bizar, promovat de Biserica Maradoniană. VIDEO

Foto: „Sfântul” Maradona

Culte religioase ciudate – Biserica maradoniană.

 

 

Creată şi numită după celebrul fotbalist Maradona din Argentina, Biserica Maradoniană îl venerează pe Diego Armando Maradona.

Adepții acestei credințe religioase ciudate cred că Maradona a fost cel mai mare jucător de fotbal din istorie, de aceea toate rugăciunile îl au drept subiect central pe renumitul fotbalist.

Diego Armando Maradona este considerat unul dintre cei mai buni fotbaliști din toate timpurile, iar pentru mulți oameni el este un zeu. Nu un profet sau reîncarnarea unei zeități antice din fotbal, ci „D10S” (un joc de litere și cifre pentru cuvântul spaniol „dios” care încorporează numărul de pe tricoul lui Maradona.)

Cel mai fascinant lucru despre Maradona, chestia care-l diferențiază de orice alt fotbalist, este pasiunea împărtășită de fani. Dedicația emoțională este un lucru frumos, pe cât este de absurd.

 

În cadrul bisericii există și o serie de porunci, care îi îndeamnă pe credincioși să-și schimbe unul dintre prenume în Diego, să-și boteze fiii Diego și să propovăduiască „miracolele” înfăptuite de fotbalistul Maradona.

Deși este absurdă şi penibilă, această credință are 80.000 de adepți, în peste 60 de țări…

Fondată de Alejandro Veron și Hernna Amez, doi jurnaliști care găzduiesc un show la radio despre fotbal, Biserica lui Maradona operează în principal pe internet și se folosește de limbajul religios pentru a exprima un devotament profund pentru sportivul argentinian.

Pe pagina de Facebook a bisericii, membrii distribuie citate memorabile ale fotbalistului, fotografii, amintiri și videoclipuri cu cele mai bune pase și goluri.

În viața reală, Veron și Amez organizează întâlniri în diverse sedii din Rosario, Argentina, unde apostolii se adună pentru „slujbă”.

Cultul  lor are  propria biblie inclusiv Cele Zece Porunci, şi învăţături ca „Răspândește veștile despre miracolele lui Diego în tot universul” și „Dragostea față de fotbal e mai presus de toate”.

https://www.totb.ro/in-ce-mai-crede-lumea-biserica-lui-maradona-sfanta-minge-sfantul-hent/

 

 

DECLARAŢIA REGIZORULUI DAN PURIC, DUPĂ REFERENDUMUL PENTRU FAMILIE

„Astăzi nu ni s-au mai luat teritorii, ci ultima redută care ne-a apărat mii de ani: sufletul creștin!

Ce am avut mai bun ne-a murit în pușcărie, nu avem dreptul să-i jignim cu „libertatea” noastră născută din ocultarea jertfei lor și din apostazia credinței!

Iar daca ei au murit pentru Hristos și pentru demnitatea noastră, noi nu avem dreptul să „trăim” mințind, uitându-i, pentru penibilul confort din lumea asta si din viața asta fără de Dumnezeu!

Să-i urmăm cu capul plecat, și să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea în timpurile astea noi, puterea veche a jertfei lor!”

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/23/o-istorie-a-zilei-de-23-octombrie-video/