CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SE ÎNDREAPTĂ AMERICA SPRE NEOMARXISM ?

Michael Farris (ADF): Ne îndreptăm spre marxism?

Michael Farris, președinte și CEO al organizației Alliance Defending Freedom (ADF), avocat specializat pe drepturile constituționale și libertate religioasă din Statele Unite ale Americii, se întreabă într-un articol publicat de ziarul românilor americani din Chicago, https://tribuna.us :

Ne îndreptăm spre marxism?

Este greu să scriu despre acest subiect fără să par alarmist. Dar este greu și să privesc realitatea fără să se declanșeze o alarmă interioară.

Mulți oameni nu sunt suficient de conștienți de natura, atributele și încredințările marxismului pentru a face în mod credibil comparații cu calea pe care mergem. Și chiar mai puțini înțeleg că libertatea și tipul de drepturi prevăzute în Constituția noastră sunt pur și simplu imposibil de menținut în cadrul unui sistem marxist.

Când eram copil, exista o mare frică că o tentativă de cucerire militară de către URSS ne va transforma într-un stat marxist. Dar, pe când am ajuns la facultate, era clar că riscul mult mai mare îl constituia migrația internă de la credința în principiile fondatoare americane către acceptarea pe scară largă a principiilor marxiste în sectoare cheie ale culturii și societății noastre.

Haideți să examinăm premisele centrale ale marxismului în opoziție cu principiile care au pus bazele Americii și apoi să luăm în considerare șase idei cheie. Apoi ne vom întreba în ce direcție ne îndreptăm.

Marxismul (incluzând toate variantele sale de socialism și comunism) se bazează pe principiul că scopul guvernării este de a împlini nevoile oamenilor. America a fost fondată pe un cu totul alt ideal.

În Declarația de Independență, ni se spune în primul rând că toți oamenii sunt creați egali și că suntem înzestrați de Creatorul nostru cu drepturi inalienabile. Următoarea frază arată clar că scopul guvernului nostru este păstrarea acestor drepturi date de Dumnezeu.

Puneți-vă întrebarea: câți politicieni fac campanie pe principiul că doresc să vă satisfacă nevoile față de numărul celor care susțin că scopul lor este să vă mențină drepturile?

Adevărul este că practic toți democrații și o parte considerabilă a republicanilor fac campanie ca socialiști funcționali – promit să vă satisfacă nevoile.

Cele șase principii cheie

1. Marxismul consideră că un guvern centralizat ar trebui să dețină și să controleze mijloacele de producție.

America a fost fondată pe ideea unui guvern descentralizat. Intensificarea controlului guvernului federal asupra mijloacelor de producție este un factor cheie și ar trebui să ne îngrijoreze pe toți.

Și având experiența perioadei COVID, orice îndoială a fost înlăturată – guvernul se simte împuternicit să exercite un control complet în a decide ce afaceri își desfășoară activitatea și sub ce formă.

Puțini se îndoiesc că asta reprezintă cel puțin o acțiune progresivă, dar permanentă, către un mai mare control guvernamental asupra mijloacelor de producție.

2. Marxismul este categoric lipsit de Dumnezeu. Orice națiune care afirmă că sursa drepturilor noastre este Dumnezeu și că scopul guvernării este de a proteja drepturile date de Dumnezeu este definită în mod adecvat de deviza noastră: În Dumnezeu ne încredem.

Dar uitați-vă în jurul vostru. Definiția lui Dumnezeu cu privire la căsătorie a fost eradicată. Definiția lui Dumnezeu legată de ceea ce înseamnă a fi bărbat sau femeie a fost eradicată.

Studenții care vorbesc despre Dumnezeu în campusuri sunt frecvent hărțuiți, reduși la tăcere și ocazional, chiar arestați.

URSS era lipsită de Dumnezeu, dar permitea bisericile. Am participat la serviciile uneia. Erau permise cu mari restricții și prețul plătit pentru identificarea publică cu Dumnezeu era enorm.

Cultura anulării vizează același scop. Marile corporații își concentrează toate resursele în umbra ateului Southern Poverty Law Center și încearcă să-i hărțuiască, să-i înlăture de pe platformele publice și să-i distrugă pe cei care au o părere centrată pe Dumnezeu privind căsătoria și sexualitatea.

Și uitați-vă doar la modul în care bisericile au fost tratate ca având statut de clasa a doua în timpul pandemiei COVID. Acest lucru nu s-a bazat pe comparații științifice. S-a bazat pe un raționament subiectiv care a favorizat magazinele Walmart, cazinourile și clinicile de avort înaintea religiei.

3. În teoria marxistă, educația este controlată de stat.

Elizabeth Bartholet, de la Harvard, Martha Albertson Finneman, de la Emory, și mulți alți profesori de drept au cerut abolirea sau limitarea severă a învățământului privat – în special școala la domiciliu. Finneman a cerut interzicerea totală a învățământului privat.

4. Serviciile medicale sunt controlate de statul central.

Tot ce trebuie să știți sunt aceste trei fraze:

  • Medicare
  • Obamacare
  • Plătitor unic

5. Drepturile pozitive sunt promovate. Drepturile negative intră în declin.

Tratatele privind drepturile omului promovează cinci categorii generale de drepturi: drepturile civile, drepturile politice, drepturile economice, drepturile sociale și drepturile culturale.

Primele două sunt considerate drepturi negative. Ce NU vă poate face guvernul.

Ultimele trei sunt considerate drepturi pozitive. Ce TREBUIE să facă guvernul pentru voi.

Statele Unite au ratificat Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. URSS a ratificat Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale. Și fiecare a refuzat să ratifice celălalt tratat.

De ce? Pentru că libertatea înseamnă opusul satisfacerii nevoilor de către guvern. Și ambele țări știau asta.

Democrații și mulți republicani au susținut ratificarea multor tratate privind drepturile pozitive, inclusiv Convenția ONU privind drepturile copilului. Premisa sa centrală este că guvernul, nu familia, asigură împlinirea nevoilor (drepturilor pozitive ale) copilului.

Din nou, puneți-vă întrebarea… câți politicieni afirmă că asistența medicală este un drept, facultatea gratuită este un drept. Drepturile pozitive nu sunt incluse numai în tratate, ci și în multe proiecte de lege obișnuite.

6. Marxismul consideră că și constrângerea este necesară, iar scopurile scuză mijloacele.

Dacă îl respingi pe Dumnezeu și cauți să rezolvi problema sărăciei și a războiului, mintea te conduce spre marxism. Începi cu intenții bune, dar inevitabil, marxismul presupune constrângere, iar constrângerea implică violență.

Uitați-vă la violența din vara trecută și la paralizia, și sprijinul slab cel puțin, al politicienilor cu înclinații de stânga. Scopurile scuză mijloacele.

Iar constrângerea culturii de anulare este actul de deschidere al filozofiei marxiste. Fiecare student redus la tăcere, fiecare afacere creștină închisă de atacuri filozofice – acestea sunt formele blânde, dar eficiente, de constrângere a gândirii și funcționării.

Aceasta nu înseamnă că nu pot exista alte surse de violență – atacul nejustificat din 6 ianuarie asupra Capitoliului nostru fiind o amintire proaspătă și dureroasă.

Dar reacția mass-mediei și a FBI la acel eveniment de mai puțin de o oră este deosebit de diferită de reacția la violențele comise vara trecută. De ce? Simpatie. Și faptul că scopurile scuză mijloacele.

Ajunși în acest punct, sper că vă întrebați „Ce pot face eu?“

Am o primă sugestie majoră. Distribuiți acest articol.

Facebook nu-mi face mie niciun favor. Pentru ca acest mesaj să circule, apăsați câteva butoane și faceți-l să circule.

În al doilea rând, nu mai ascultați de negativiștii care predică o doctrină de renunțare.

Aș putea scrie încă câteva paragrafe pentru a demonstra de ce se întâmplă asta, dar ceea ce am spus până acum este deja mai mult decât vor citi mulți oameni. Așa că spun un singur lucru.

Zidul Berlinului a căzut.

Marxismul a fost descris mai demult ca zeul care a eșuat. Este intrinsec lipsit de putere, deoarece e construit pe minciuni.

Noi avem acces la o ideologie mai bună. Trebuie să mergem mai departe cu îndrăzneală.

NOTĂ:

Michael Farris este președinte și CEO al organizației Alliance Defending Freedom (ADF), avocat specializat pe drepturile constituționale și libertate religioasă, cunoscut pentru numeroase litigii de apărare a acestora inclusiv la Curtea Supremă a SUA.

01/04/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , | 5 comentarii

ERA NECREDINȚEI ȘI UNIVERSUL GOLIT DE DUMNEZEU

Post Apocalyptic Background - 1600x900 - Download HD Wallpaper -  WallpaperTip

Profesorul Ilie Bădescu: Era necredinței. „Scrisori din continentul Paranoia”

De 200 de ani omenirea a pășit într-o „eră a necredinței”, cum o definește Eagleton, însă examinarea profilului fenomenologic al unei asemenea epoci este destul de timidă scrie https://www.activenews.ro , reluat de FLUX ON-LINE.

Pe fondul acestei timorări se accentuiază latura agresivă a apostolilor necredinței. În această dizabilitate a spiritului modern putem diagnostica o slăbiciune nu a „credincioșilor”, câți au mai rămas într-o lume necredincioasă, ci a „științificilor”.

Într-o asemenea lume, științificul este cel chemat să se confrunte cu universul gol, vidat de sens și deci de Dumnezeu (cu lumea fără de credință).

Științificul ar trebui să dovedească, prin vocația lui, ne spune Max Weber, ”curajul să–și ațintească privirea în vid” (*1)

O face el astăzi? Mult prea puțin, fiindcă epoca l-a dezputernicit pe el însuși, i-a slăbit puterile sufletești. Dacă ar fi să ne asumăm chemarea de-a  arunca o privire în vidul lumii fără de sens (căci este fără de Dumnezeu), ce-am putea descoperi? Cum arată, la o atare privire epoca necredinței și ce efecte psihospirituale poate să genereze ea?

Epoca necredinței este cea în care, pe de o parte, existența întreagă este vidată de sens, căci Dumnezeu nu este în miezul ei, și, pe de altă parte, lucrurile toate și toate entitățile sociale ajung să fie vidate de sens.

Pentru abundența de necredincioși, odată cu „moartea lui Dumnezeu” în inimile și sufletul lor, moare și sensul lucrurilor, în frunte cu sensul vieții. Rațiunea, arta, cultura, spiritul, națiunea, umanitatea sunt acolo pentru ei, dar fără de vlagă, fiindcă sensul nu mai palpită în miezul lucrurilor. Sunt lucruri moarte.

Credința în aceste entități și arderea pentru ele nu se constituie într-un surogat al Ființei Supreme decât dacă acestea sunt ridicate mai presus de Dumnezeu, ca în idolatriile de orice fel. Epocile credincioase au fost epoci în care lumea și lucrurile, universul și entitățile erau pline de sens, ca într-o copleșitoare explozie florală. Epoca credincioasă este epoca florală a tuturor acelor entități denumite popoare, națiuni, rațiune, umanitate, artă, cultură, limbile pământului, satul și burgul, capitala și ținutul etc.

Toate sunt copleșite de abundență florală, universul și lumea strălucesc într-o varietate florală de sensuri și credințe. Epoca modernă, ca eră a necredinței, este una în care toate aceste entități intră într-un ciclu de ofilire, sensurile se ofilesc, petalele florale ale fiecărui lucru cad, se descompun, apar apostolii viziunii infectate, care aruncă asupra entităților ieri înfloritoare grămezi de epitete fetide, preschimbând peisajul lumii, care, din luminos și înmiresmat devine dezgustător și grețos.

În locul bucuriei și al iubirii, apostolii vidului propun scârba, greața, disprețul. Prețuirea entuziasmată lasă locul disprețuirii plictisite și agasate. Peste lumea cu entitățile ei se așterne pâcla unui plictis dens, sufocant, care face locul acela de sub petecul de cer sub care te afli un loc al pustiului, un hotel de fugitivi. Cine se mai arată mândru de locul lui, de clasa lui, de familia lui, de neamul lui?

Totul capătă caracter tranzitoriu și anonim, adresele devin interimare, identitățile se schimbă mai ușor decât o  haină. Lumea toată devine anonimă și insul nu mai poate „străbate de-atâta străinătate”: legile și instituțiile îi par mult prea abstracte și cu totul rupte de sufletul lui, de înțelegerea lui, de nevoile lui cele de toate zilele. Pierderea credinței în Dumnezeu aduce după sine retragerea sensurilor din lucruri, din lume și din alcătuirile ei, iar vidarea de sens aduce după sine, la rândul ei, nesimțirea cea împietrită și uitarea de Dumnezeu.

Dumnezeirea existenței și sensurile din textura lumii sunt ca vasele comunicate. Este Dumnezeu în sufletele noastre, este sens în lume și în lucruri. L-am alungat pe Dumnezeu din sufletele noastre s-au ofilit și sensurile din țesătura existenței.

În lumea fără de Dumnezeu se instaurează nu tragedia ci ceva mai grav decât tragedia, absurdul însuși. Lumea devine absurdă, fără de sens și atunci, la pragul maximei absurdități se petrece ceva neașteptat: ne amintim de Dumnezeu, dar nu cu frică, nici cu regret, nici cu rușine, nici cu pocăință, ci cu dușmănie.

Faza a doua a necredinței este amintirea cu dușmănie de Dumnezeu. Îl învinuim pe Dumnezeu de toată neputința noastră, de toată anarhia din viețile noastre, de toată nevolnicia lumii, de toată boala și necazul, de toate nenorocirile care ne lovesc, uitând că Dumnezeu n-a mai fost de mult în lumea noastră, în viețile noastre, în sufletele noastre, în trupurile noastre, din care am făcut casa spurcăciunilor, a pornografiei, a viciilor celor cu multă patimă.

Uităm că noi am stricat pragurile de avertizare pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a pus în tot și în toate, că am ridicat toate stăvilarele, ba chiar le-am distrus, căci ni s-a părut nedrept să fim noi, noimea noastră cea fără de Dumnezeu!, opriți de la ceva, de la orice.

Am uitat că de 200 de ani am folosit libertatea, darul cel mai mare de la Dumnezeu, atât împotriva firii cât și împotriva lui Dumnezeu. Că am stricat, am stricat, am stricat!

Și-n fața celor stricate, în fața lumii devastate, în loc să ne cuprindă spaima și părerea de rău, ne lăsăm copleșiți de o altă răbufnire drăcească, de furia împotriva lui Dumnezeu, de dușmănirea lui Dumnezeu.

În starea noastră de adâncă imbecilitate și idioțenie sufletească strigăm: „de ce Doamne? De ce ai făcut asta Doamne?!” uitând că noi am săvârșit nemernicia, că a noastră este pustiirea și dezastrul, fiindcă pe Dumnezeu l-am alungat din sufletul nostru, din trupurile noastre, din familiile noastre, din lucrurile noastre, sălbăticindu-ne pe noi și lumea noastră, dezdumnezeind existența și toată alcătuirea ei.

Eul nostru s-a gonflat cu tot vidul dinlăuntrul lui, pe care psihologii îl denumesc trufie, mândire de sine. Toată închipuirea aceasta se preschimbă într-o penibilă egolatrie, forma cea mai de jos, absolut mediocră a idolatrizării. Iar când cineva ori ceva ne amintește totuși că suntem ai lui Dumnezeu, ni se face rușine și-n loc să recunoaștem cu teamă și nădejde că suntem creștini respingem cu fățărnicie din documentele pe care voim să le punem la temelia Europei, adevărul simplu și salvator: că suntem creștini.

Așa s-a conceput ineficientulul Tratat de la Lisabona, un petic de hârtie pe care elitele Europei au refuzat să scrie: „creștini”. Să nu-i supărăm pe frații noștri musulmani și pe frații noștri atei, au șoptit mințile incendiate ale Europei dezbisericite. Câtă fățărnicie!

Atunci s-a schițat planul unei case fără temelie, fără de profunzime, zidită pe nisip.

Căci, precum spune Eagleton: „Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”. „Nu poți afecta fundațiile și apoi să te aștepți ca clădirea să reziste. … Concepțiile noastre despre adevăr, virtute, identitate, autonomie, sensul istoriei ca fiind armonioasă și coerentă, toate au rădăcini teologice profunde. Este fără temei să-ți imaginezi că ele pot fi rupte de aceste rădăcini și să rămână intacte” (T Eagleton, în op. cit.).

Omul acesta nou, fără de Dumnezeu, este un om plat ca și societatea lui, căci, suprafața n-are profunzime, cum credea Nietzsche. Vidul lumii rămâne vid căci nu-l poate umple „profunzimea suprafeței”, ne spune același filosof și bioetician creștin.

Weber are dreptate să pună concluzia că lumea fără Dumnezeu și deci fără de sensuri este moartă, dar ratează să adauge că este moartă și este fără de sensuri doar lumea celor pentru care „Dumnezeu este mort”. Pentru aceștia lumea este vidă, moartă, și moartea însăși este fără de sens.

Pentru creștini, însă, lumea e plină de sens și moartea este cea mai încărcată de sens, cum remarcă același teoretician britanic. Filosoful lumii în care „Dumnezeu a murit” este Nietzsche dar el, nefericitul, a fost victima unei teribile iluzii, autoînșelări. El a confundat lumea însăși și mersul istoriei universale cu civilizația obosită și nihilistă a modernității, care este doar un fragment de lume și numai un ciclu din marea istorie a omenirii de mâine.

„El a sesizat că civilizația este în proces de alungare a divinității în timp ce încă se agăța de valorile religioase” (ibidem) lăsând să răzbată unei minți lucide concluzia unei „rele credințe”, a unei fariseice credințe, și atunci a pus înfricoșătoarea sa concluzie pentru tot destinul omenesc: „Dumnezeu a murit”!.

Sentința aceasta era accesibilă și cumva potrivită pentru peisajul unei civilizații istorice care l-a alungat pe Dumnezeu din miezul ei, dar cine să aibă îndreptățire să se considere pe sine așezat pe scaunul de la marginea lumii însăși, de la capătul ei, ca să poată formula asemenea sentințe? Numai un om nebun, un mare paranoic.

Nietzsche se mutase ori fusese transmutat de dinamismele secrete ale civilizației moderne pe simbolicul continent Paranoia și o parte a  scrierilor lui sunt aidoma unor „Scrisori din Continentul Paranoia” (Paul Anghel), mărturiile unei stranii și absurde maladii sufletești care a și devenit epidemia lumii moderne și postmoderne.

Lumea omului modern și posmodern este una vidată de sens, cu toate ale ei coborâte în ruină, fiindcă cerul ei este unul gol, vidat de Dumnezeu.

Peste lumea aceasta s-a așternut un ger sufletesc pe care nu-l va putea alunga decât căldura binefăcătoare a unei lumi reîmbisericite, care l-a rechemat pe Dumnezeu în sufletul locuitorilor ei, pe toate căile, cu toată pocăința și nădejdea.

Dar căile spre limanul acesta restaurat trebuie încă cercetate iar fioroșii gardieni ai porților de scăpare din lumea și din anotimpul gerului sufletesc trebuie încă studiați ca să știm cum sunt și să putem deosebi chipul lor repetat în numărul uriaș de replicații pe toată întinderea vieții și a planetei noastre.

1) Cf Terry Eagleton, Un Unbelieving Age, in:https://www.commonwealmagazine.org/ unbelieving-age, Martie, 10, 2014 (”As long as there appears to be some immanent sense to things, one can always inquire after the source from which it springs.

Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”).

30/03/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , | Un comentariu

PENTRU A NU PUTEA SPUNE CĂ NU VĂ PUTEȚI ÎNCHIPUI CUM AR ARĂTA ÎN VIITOR O ROMÂNIE DE COȘMAR

Dacă nu vreți să fiți arestați mâine pentru că vă opuneți „schimbării de sex” a copilului Dvs citiți acest material. Uitați-vă la Canada ca să vedeți posibila Românie de coșmar. Cel puțin nu puteți spune că nu ați știut. STUDIU-AVERTISMENT

Foto: „Căsătorie religioasă” în Canada

Motto:

Nu dărâma niciodată un gard până când nu știi motivul pentru care a fost pus.

G. K. Chesterton

Zilele trecute s-a închis la Ministerul Muncii și Protecției Sociale o pseudo-dezbatere cu privire la o lege prin care inspectoratele și școlile vor avea „experți de gen”  pentru „a veghea asupra copiilor și profesorilor la egalitatea de șanse”, scrie un articol publicat de https://www.activenews.ro pe marginea unui studiu al președintelui organizației ProVita București, Bogdan Stanciu, privitor la ceea ce se poate întâmpla în viitorul apropiat la noi în țară, dacă nu se iau măsuri de apărare a copiilor.

Acesta este doar unul dintre pașii pe care îi fac pe repede înainte activiștii ideologiei gender și transgender, ai homosexualismului și transexualismului.

Să luăm aminte la modul în care „revoluția sexuală” a transformat, poate ireversibil, Canada. Poate părea surprinzător că vorbim de aparent liniștita Canadă și nu de Statele Unite sau vreo țară a Europei; însă am apreciat, cunoscând destul de bine realitățile sociale și juridice din țările occidentale, că evoluția războiului contra familiei în Canada poate înfățișa în mod optim tendința manifestă în întregul Occident și, prin reflexie, poate descrie întocmai scenariul care ni se pregătește și nouă. Între timp, situația a devenit încă și mai delirantă.

Cea mai recentă victimă a „progresului” este un tată din provincia canadiană Columbia Britanică. Acesta a fost arestat și riscă pedeapsă cu închisoarea pentru că refuză să i se adreseze fiicei sale cu pronumele specific masculine https://www.breitbart.com/ tech/2021/03/18/canadian-man- jailed-after-misgendering-his- daughter/.

La o vârstă critică (14 ani), fata se află sub influența funcționarilor școlii și a materialelor de propagandă transgender și urmează un tratament pentru „tranziția”sa la „băiat”.

Tatăl se opune și deci primește o lecție din partea guvernului.

Biserică vandalizată în parcul IOR din Capitală cu mesaje pro LGBT, scrise cu spray roz / VIDEO

Dacă recenta vandalizare a bisericii din București de către „minoritățile sexuale” nu v-a convins, poate acum veți deveni receptivi la pericolul „toleranței” înțeleasă ca permisivitate tâmpă față de terorismul ideologic.

Uitați-vă la Canada ca să vedeți România de mâine. Nu în ce privește nivelul de trai, nu vă faceți iluzii.

Acela va rămâne mereu al unei țări aflate la periferie. Veți „beneficia”, în schimb, de progresul nețărmurit adus de războiul cultural.

Asta, desigur, dacă nu vă opuneți. Cel puțin nu puteți spune că nu ați știut.

Canada – un avertisment de peste Ocean.

Canada este unul din primele state din lume care a înlăturat fundamentul biologic și procreativ din centrul legislației familiei și căsătoriei, înlocuindu-l cu definiție goală de conținut, ignorantă față de biologie, de tradiție și de orice preocupare primordială pentru procreare și pentru bunăstarea copiilor.

Liderii politici și instanțele judecătorești canadiene au adoptat calea cea mai ușoară, aceea a cedării în fața presiunii politico-ideologice mereu în creștere, declarând că homosexualitatea, „căsătoriile” unisex și ideologia „transgender” sunt practici care ar trebui incluse în cadrul juridic al „protecției egale”.

În 1999, Curtea Supremă a Canadei a decis că cuplurile de homosexuali și lesbiene se bucură de aceleași drepturi cu cele heterosexuale în ce privește pensiile, taxele, moștenirile și alte subiecte uzuale de drept civil.

Guvernul federal a aplicat hotărârea Curții prin reglementarea de jure a parteneriatului civil în anul 2000.

Evenimentul a dat naștere unei avalanșe de modificări legislative, jurisprudențiale și culturale, accelerată prin legalizarea „căsătoriei” între persoane de același sex în anul 2005. Ca urmare a tuturor acestor modificări (din care am ales cele două „jaloane” amintite întrucât măsuri similare fac obiectul unor dezbateri de actualitate în România) societatea canadiană s-a schimbat profund.

Iată câteva dintre schimbările produse în acești 20 de ani:

  • redefinirea statutului de părinte și uzurparea drepturilor parentale: dreptul canadian desființează termenul de „părinte natural” și îl înlocuiește cu cel de „părinte legal”, iar relația biologică de familie cu relația contractuală (juridică);
  • decretarea unui „drept la a avea copii” al cuplurilor homosexuale prin accesul la adopție și la procreație asistată (cu terț donator/mamă surogat), în aceleași condiții ca și cuplurile heterosexuale; pe cale de consecință, ignorarea dreptului cel mai important al copilului: acela de a-și cunoaște și de a fi crescut de părinții săi naturali;
  • intruziunea statului în viața privată și de familie a cetățenilor, inclusiv în creșterea, îngrijirea și educația copiilor; dacă credința, valorile sau opiniile politice ale cetățenilor canadieni sunt diferite de cele ale statului, aceștia riscă să își piardă, după caz, licențierea, dreptul de liberă practică, slujba, afacerea sau chiar copiii: statul are acces în locuințe pentru a-i superviza pe părinți și a evalua dacă au un comportament corespunzător; părintele nu poate împiedica medicul să-i administreze copilului minor hormoni pentru „tranziția” de gen;
  • restrângerea dreptului la libertatea de conștiință și la libertatea religioasă, restrângerea libertății de gândire și de expresie, a libertății presei, a dreptului de întrunire pașnică și a dreptului de asociere;
  • înființarea unor Tribunale speciale pentru drepturile omului, care sancționează orice formă de expresie considerată a fi în opoziție cu un comportament sexual particular sau cu grupuri identitare protejate, identificabile după „orientarea sexuală” sau „identitatea de gen”;
  • obligativitatea de a utiliza în public limbajul gender-neutru, conform căruia este discriminatoriu să presupui că o ființă umană este femeie sau bărbat. În școlile canadiene este utilizată terminologia gender, inclusiv pronume și forme derivate special create pentru acest scop, în timp ce termenii de „soț”, „soție”, „tată” și „mamă” sunt treptat eliminați;
  • creșterea explozivă a numărului copiilor care suferă de confuzie de gen sau care „tranziționează” la un alt gen, pe cale hormonală sau chirurgicală;
  • excluderea de la eligibilitatea pentru programe finanțate de stat a organizațiilor care dezaprobă poziția guvernamentală cu privire la avort, homosexualitate ori subiecte similare de controversă;
  • obligarea instituțiilor de învățământ și de asistență socială religioase (private) la renunțarea la învățătura tradițională în privința comportamentului sexual.

Canada este astăzi, de facto, un stat liberticid, cu autorități care reglementează excesiv și restrictiv discursul și comportamentul public, libertatea de asociere și dreptul de a acționa în acord cu propria conștiință, amenințând importante libertăți cetățenești.

Cronologie selectivă

  • 1977 – provincia Quebec devine prima regiune din Canada care include „orientarea sexuală” în legislația privind drepturile omului.
  • 1978 – guvernul federal alterează legislația privind imigrația, eliminând interdicția la imigrație a persoanelor homosexuale.
  • 1982 – Constituția federală este amendată pentru includerea Cartei Drepturilor și Libertăților. După mai multe cauze succesive în diferite curți de judecată, Curtea Supremă decretează în 1995 că această Cartă trebuie interpretată în așa fel încât să interzică discriminarea pe baza „orientării sexuale”.
  • 1992 – guvernul federal ridică interdicția serviciului militar pentru persoanele homosexuale.
  • 1999 – Curtea Supremă statuează că cuplurile de homosexuali și lesbiene se bucură de aceleași drepturi cu cele heterosexuale în ce privește pensiile, taxele, moștenirile și alte subiecte uzuale de drept civil.
  • 2005 – „căsătoria” între persoane de același sex este reglementată la nivel federal, cu toate drepturile căsătoriei bărbat-femeie.

Din analiza realităților juridice și sociale canadiene rezultă că scopul final al mișcării pentru „egalitatea în drepturi a persoanelor LGBT” nu vizează obiectivul declarat, ci instituirea unui regim juridic al familiei cu totul nou, regim care poate exista numai dacă unitatea familială naturală, originară, este distrusă.

Atingerea scopului presupune o putere statală centralizată și sfârșitul unor libertăți considerate până de curând esențiale într-o societate democratică.

ARTICOLE RELAȚIONATE

  •  Agerpres și Radio România Cultural promovează o aplicație smartphone pentru „educație sexuală” și homosexuală, sex oral și masturbare în rândul copiilor
  •  Senatori, nu impuneți „Educația Sexuală” în școlile din România! SCRISOAREA UNUI SENATOR către colegii săi și opinia publică. Majoritatea neomarxistă încearcă ilegal impunerea propagandei homosexuale în școli
  •  Sfântul Sinod avertizează indirect asupra problematicilor „educației sexuale” și a parteneriatelor civile homosexuale și cere românilor să apere copiii și familia creștină de „modelele” străine de valorile noastre naționale. Pastorala Sfântului Sinod BOR
  • 22/03/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , | Lasă un comentariu

    %d blogeri au apreciat: