CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Evoluţia miscării pentru „drepturile civile” ale homosexualilor.VIDEO

 

 

Asasinii viitorului 

Imediat după capitularea Germaniei și încheierea marii conflagrații mondiale, mici grupuri de homosexuali au început să se organizeze pe tot cuprinsul Statelor Unite, cu precădere în nord, ca și în vestul Europei, cu precădere în Germania, Franța, Olanda, Marea Britanie și în țările scandinave.

Mișcarea a debutat spre sfârșitul anilor ’40 în Danemarca și Olanda, imediat ce legile contra sodomiei au fost abolite, fenomen ce se va repeta identic pe tot cuprinsul Europei de vest.

Alt aspect caracteristic al acestei perioade este că promotorii mișcării au fost homosexualii, de altfel, grupul cu cea mai mare pondere numerică și cel mai radical din cadrul acestei categorii de persoane ce azi se auto-intitulează LGBTQ.

Demn de remarcat este și faptul că această mișcare s-a autointitulat la început homofilă și nu homosexuală cum era de fapt, încercând să mascheze preferințele preponderent sexuale prin cele sentimentale.(https://prezi.com/haa1pxdmptue/primele-miscari-de-protest/).

  

În seara de 27 iunie, poliţia a efectuat un raid asupra clubului gay Stonewall Inn, din Greenwich Village, poliţiştii arestând şi agresând diverşi clienţi al barului.

Acest raid a produs o revoltă din partea clienţilor, care pentru prima dată au rezistat arestul.

În cursul nopţii de 27-28 iunie, peste 2000 de persoane LGBT (lesbiene, gay, bisexuale şi transgen) şi suporterii lor s-au revoltat în stradă împotriva aproximativ 400 de poliţişti.

În următorile nopţi, răscoala a continuat, cu sute de persoane gay, lesbiene, bisexuale şi transgen revoltându-se împotriva discriminării din partea poliţiei şi incriminarea homosexualităţii.

La o săptămână mai tarziu, Răscoala Stonewall a cauzat la un marş de protest al comunităţilor homosexuale de pe teritoriul Americii.

A fost primul marş al comunităţii gay americane în care aceştia au cerut dezincriminarea homosexualităţii şi acordarea de drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni.

În acelaşi timp, zeci de mii de homosexuali au îmbrăţişat afirmarea identităţii gay – coming out of the closet – în faţa prietenilor, familiei şi a lumii întregi ca pe o strategie politică şi privată de emancipare.

Perioada aceasta reprezintă atât începutul ideologiei liberale a drepturilor egale pentru minoritatea LGBT, adoptată de majoritatea organizaţiilor gay înfiinţate în anii ’70 şi ’80 (Lambda Legal, Human Rights Campaign, Lesbian and Gay Task Force, GLAD, GLAAD, etc.)

Revolta de la Stonewall (în engleză: Stonewall riots) se referă aşadar la începuturile  miscarii pentru „drepturile civile” ale homosexualilor, şi aici putem include toate cele patru categorii de persoane cu comportament sexual deviant, respectiv lesbiene, gay, bisexuali si transsexuali (LGBT).

Se impun acum câteva precizări privind aceste comportamente sexuale anormale. Sexualitatea fiind o componentă esentială a comportamentului uman, este de presupus că astfel de manifestări deviante să fi existat de când lumea.

De-a lungul întregii istorii a civilizatiei, aceste perversiuni sexuale au avut o răspândire mai mult sau mai putin redusă, în functie de pozitia autoritătilor civile sau religioase faţă de acestea, mergând de la încurajare oficială, până la condamnare drastică. Vom discuta mai pe larg toate aceste aspecte în capitolele următoare.

Pe moment, facem precizarea că pe întreg teritoriul SUA, până în 1962, sodomia, respectiv contactul sexual între persoane de acelasi sex, era considerată un act de o gravitate exceptională, o felonie (felony = serious crime). Abia în anul 2003, Curtea Supremă a SUA a declarat ca fiind neconstitutionale legile privind sodomia în ultimele 14 state americane ce nu aboliseră aceste legi.

Este vorba despre pachete de legi ce incriminau nu numai sodomia, dar si altfel de comportamente sexuale deviante, inclusiv între persoane de sex diferit.

Nu întâmplător aceste 14 state erau exact statele confederate din sud, din timpul războiului de secesiune. Legi similare existau în majoritatea statelor europene, ele fiind abolite în unele tări mai devreme (Danemarca – 1933, Elveţia – 1942, Suedia – 1944) sau mai târziu (România – 1996), existând si tări în care aceste perversiuni sexuale nu au fost niciodată incriminate, precum Polonia.

Asta nu este o dovadă de liberalism, asa cum sustin azi anumiti activisti homosexuali, ci pur si simplu că în tările respective, aceste manifestări fiind extrem de rare, s-a considerat că nu este necesar să facă obiectul unei legi restrictive.

Desigur că este si o dovadă de liberalism în ceea ce priveste legislatia, dar asta vine mai apoi, să nu uităm că Polonia este o ţară catolică, cu un popor extrem de credincios si de fidel valorilor si moralei traditionale crestine, biserica fiind extrem de influentă, astfel de exotisme de ordin sexual fiind respinse în mod categoric.

Ceea ce este însă cert, este că vechiul continent în totalitate, a întâmpinat noul secol si mileniu cu toate legile ce condamnau sodomia abolite, pe întreg teritoriul său, inclusiv Rusia. Dacă a fost bine sau a fost rău, vom vedea mai apoi, atunci când vom discuta mai în amănunt această adevărată ofensivă homosexuală asupra culturii si moralei traditionale. Pe moment, vom discuta despre SUA, în contextul miscării pentru drepturile civile ale homosexualilor în perioada 1945- 1967.Imediat după capitularea Germaniei si încheierea marii conflagratii mondiale, pe când ambele tabere, atât învingători cât si învinsi, îsi lingeau rănile, mici grupuri de homosexuali au început să se organizeze pe tot cuprinsul Statelor Unite, cu precădere în nord, ca si pe teritoriul bătrânului continent, cu precădere în Germania, Franta, Olanda, Marea Britanie si tările scandinave.

Miscarea a debutat spre sfârsitul anilor ’40 în Danemarca si Olanda, imediat ce legile contra sodomiei au fost abolite, fenomen ce se va repeta identic pe tot cuprinsul Europei de vest. Alt aspect caracteristic al acestei perioade este că promotorii miscării au fost homosexualii, de altfel, grupul cu cea mai mare pondere numerică si cel mai radical din cadrul acestei categorii de persoane ce azi se auto-intitulează LGBT.

Vom vedea mai târziu că nici aceste abrevieri nu sunt chiar asa de nevinovate pe cât ar părea la prima vedere. În aceeasi ordine de idei, demn de remarcat este si faptul că această miscare s-a auto-intitulat homofilă si nu homosexuală cum era de fapt, încercând să mascheze prin redenumire preferintele preponderent sexuale cu cele sentimentale, procedeu tipic pentru modul dânsilor de a actiona, una din armele principale din arsenalul corectitudinii politice.

Pentru că toate studiile serioase arată că în marea lor majoritate, homosexualii consideră sexul un scop în sine, complet detasat de componenta afectivă, care cel mai adesea este nulă sau pe aproape, dacă nu chiar nedorită. Termenul exact ce caracterizează acest comportament este cel de promiscuitate, oricât ar dori dânsii să ne convingă de contrariul.

Practic, această miscare a constat în diverse forme de organizare în cluburi, asociatii si alte asemenea, editarea de reviste si alte mijloace propagandistice, înfiintarea de localuri specifice, în paralel cu comunicate, conferinte, marsuri si demonstratii pentru a iesi la suprafată si pentru a-si cere drepturile.

Toate acestea evident, doar în tările în care homosexualitatea era dezincriminată deja. În rest, tinând cont că doar actul sexual în sine între persoane de acelasi sex era aspru condamnat, fiind totodată extrem de greu de probat, pe principiul că homosexualitatea există dar nu poate fi dovedită, activistii miscării s-au rezumat doar la organizare si editarea de reviste. Astfel că, pe la începutul anilor ’50 a apărut si prima organizaţie homosexuală înregistrată legal în Statele Unite, ONE, Inc., finantată de către un bogat om de afaceri transsexual, Reed Erickson.

Organizatia era cu precădere orientată spre obtinerea de recunoaştere publică a transsexualilor si travestitilor care, asa cum vom vedea mai apoi, sunt categorii cu totul aparte, spre deosebire de homosexuali, lesbiene si bisexuali. De altfel, activistii homosexuali radicali de mai târziu vor acuza aceste miscări de asimilationism.

Scopul tuturor rămânea însă acelasi : recunoastere oficială drept minoritate sexuală si exercitarea de presiuni asupra factorilor de decizie politică pentru obtinerea de drepturi civile. Un alt aspect demn de remarcat este că toate marsurile, demonstratiile, mitingurile din această perioadă (1945-1965) au fost pasnice, desfăsurându-se fără incidente.

Din punct de vedere istoric, un mars gay prin faţa Independence Hall în Philadelphia, este considerat ca debutul oficial al miscării pentru drepturile civile ale homosexualilor. Nu am găsit alte informatii despre acest mars si nici imagini, aşa că mentionez acest eveniment cu rezerve, dat fiindcă azi asistăm la crearea unei adevărate mitologii în domeniu.

Un alt eveniment semnificativ, cert de această dată, a avut loc în 1966, când la Universitatea Columbia, un adevărat centru spiritual al acestor miscări revolutionare, dacă e să ne amintim cum aceasta a acordat sprijin neconditionat gânditorilor Scolii de la Frankfurt atunci când au transplantat Institutul de Studii Sociale pe pământ american, un anume Robert A. Martin, activist bisexual, a înfiintat Liga Homofilă (sic !) a studentilor de la Universitatea Columbia, ligă recunoscută oficial de către conducerea institutiei. Această ligă este mentionată peste tot în lucrările hagiografice homosexuale drept prima organizatie a studentilor gay.

Să facem acum observatia că totul s-a petrecut în mod gradat, printr-o politică a pasilor mărunti (mărunti si desi), exact cum procedează si azi – la început au fost băgati la înaintare transsexualii si travestitii, care cel mult puteau fi condamnati pentru scandal public, apoi bisexualii, să pregătească terenul ca să zic asa, să fezandeze opinia publică care va să zică, pentru ca mai apoi, asa cum vom vedea în continuare, să cedeze stafeta activistilor radicali homosexuali.

Dacă miscările homofile din perioada 1945-1965 au fost pasnice, fiind considerate de către activistii homosexuali drept conservatoare si urmărind acceptarea de către societate a modului lor de viată, marea majoritate a opiniei publice americane a considerat cererile lor drept inacceptabile, dovadă că relatiile homosexuale au fost legalizate pe tot teritoriul SUA abia în 2003, la aproape un deceniu de ultimele tări din Europa ce au acceptat să dezincrimineze relatiile sexuale între persoane de acelasi sex, astfel că în perioada următoare protestele vor fi însotite sistematic de violente.

Bine-înteles că nici căile legale nu au fost abandonate, exact ca în cazul luptei pentru drepturile civile ale populatiei de culoare, avocatii organizatiilor de homosexuali ducând o luptă crâncenă cu autoritătile. Este clar că acestea, dat fiindcă erau înarmate cu legi aspre privind contactele sexuale homosexuale, îi persecutau si îi hărtuiau în toate modurile posibile, adesea ilegal sau la limita legii, pe toti cei bănuiti sau afisati ca homosexuali.

Nu numai politia, dar si autoritătile civile, de multe ori din exces de zel sau din bigotism, de data aceasta real, prin dispozitii aberante, nu au făcut decât să dea apă la moară activistilor homosexuali. Bunăoară, în NY era în vigoare o dispozitie, emanată de la New York State Liquor Authority, care interzicea barurilor să servească homosexuali.

Întrebarea pe care o pun este cum anume îi identificau? aveau homosexualii cumva o legitimatie, un ecuson? Nu vorbesc de cei travestiti, îmbrăcati si machiati ca femeile, care orisicât, provocau scandal public, ca atare puteau fi poftiti afară din local – ci de restul. În consecintă, majoritatea homosexualilor, reali sau bănuiti, pentru a bea ceva, erau nevoiti să apeleze la barurile clandestine ale Mafiei sau să se ia la trântă cu autoritătile.

Miscările de protest, timide la început, vor deveni tot mai violente spre sfârsitul anilor ’60, pe măsură ce conducătorii miscării vor întelege că este mai avantajos să se integreze în miscarea pentru drepturile civile ale negrilor, pentru a câstiga în fortă si credibilitate.

Nu este de mirare deci, că acesta a fost încă un motiv ca evreii americani să le acorde sprijinul total dezinteresat, asa cum am văzut deja. În ciuda persecutiilor politiei, miscarea a continuat să se dezvolte, dezvoltând o adevărată sub-cultură homosexuală, concretizată în publicatii, cărti, dar si un centru (cultural?) comunitar.

Exemplul si succesele obtinute de homosexualii din NY s-a extins încet-încet înspre coasta de vest, astfel că în noaptea de Anul Nou 1967, orasul Los Angeles va asista la prima miscare gay mai serioasă. În acea noapte, mai multi politisti în civil au descins în taverna Pisica Neagră (sic !), local frecventat de homosexuali. Pe la miezul noptii, în momentul în care mai multi clienti se îmbrătisau pentru a sărbători sosirea noului an, politistii au început să bată clientii din local si pe cei trei barmani, arestând apoi 16 din ei.

Toate acestea au cauzat o revoltă ce a antrenat si alte persoane ce sărbătoreau revelionul la localuri din imediata vecinătate, în final strângându-se cca. 200 de protestatari. Pentru ca protestul acestora să nu degenereze în alte acte de violentă, a fost adusă o echipă suplimentară de politisti înarmati, care au calmat spiritele prea încinse.

În urma acestui incident, a apărut pentru prima dată publicatia The Advocate, care va deveni principala tribună a homosexualilor din America. În anul 1969, altă revoltă serioasă va izbucni în NY, în cartierul Greenwich Village, spre sfârsitul lunii iunie 1969, revoltă ce se va numi mai apoi Revolta din Stonewall (Stonewall Riot). Scenariul a fost identic cu cel din LA, raiduri repetate ale politiei, urmate de revolte si confruntări violente cu fortele de ordine.

Pentru prima dată a apărut sloganul „Gay power”. Demn de mentionat este că la protestele homosexualilor s-au raliat si alte miscări de stânga ce militau pentru drepturile negrilor si contra războiului din Vietnam. Activistii homosexuali de azi, dorind să creeze o mitologie si o istorie a luptei pentru drepturile homosexualilor, care să justifice cumva prin continuitate actiunile lor actuale, afirmă că toate aceste miscări de protest ar avea drept cauză abuzurile poliţiei.

Astăzi, la peste patru zeci de ani de la acele evenimente, istorici seriosi ce au cercetat arhivele politiei, au demonstrat că acele localuri patronate de Mafie nu aveau licentă, în plus patronii erau proxeneti ce furnizau pederastilor copii care se prostituau si care făceau în plus si trafic de droguri.

Imaginile din epocă surprind printre protestatari, drogati, travestiti, prostituate si boschetari, un mare număr de copii si adolescenti cu figura efeminată,„carne proaspătă” ce se vindea în barurile din zonă.

Un anume Robin Lloyd afirmă că numărul „băietior” care se prostituau pe atunci în Times Square era de cinci ori mai mare decât numărul prostituatelor, acestia erau cei vizati în primul rând de raidurile politiei, nu homosexualii si nici consumul ilegal de băuturi alcoolice din barurile Mafiei. (vezi ROBIN LLOYD, For Money or Love: Boy Prostitution in America – 1976)Astăzi, cum spuneam, asistăm la crearea unei adevărate mitologii în domeniu, prin cărti si filme ce edulcorează acele evenimente, pe care activistii homosexuali le consideră o adevărată piatră de hotar în istoria miscării pentru drepturile civile ale homosexualilor.

Imagine similară

S-a ridicat chiar şi un monument în amintirea aşa-zisei Revolte din Stonewall.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2014/08/page/2/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolta_de_la_Stonewall

Reclame

08/08/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Un comentariu

CREŞTINISMUL ŞI IDENTITATEA NAŢIONALĂ SUB ASALTUL NEOMARXISMULUI CULTURAL. VIDEO

 

george soros

 

 

George Soros (născut Schwartz György în data de 12 august 1930) este un evreu maghiar-american, magnat în afaceri, cunoscut şi ca „Omul care a spart Banca Angliei”.

A fost în spatele provocării multor crize economice, războaie și războaie civile, fiind unul dintre agenţii de seamă al New World Order, cu vederi neomarxiste şi finanţator a sute de organizaţii aşa zis civice, globaliste şi anticreştine.

În prezent asistăm la bătălia momentului, dusă de un grup mic dar cu interese uriașe, format din marii potentaţi implicați în finanța mondială din spatele corporațiilor, adepți ai neomarxismului cultural, cu popoarele lumii cu identitatea și tradițiile lor specifice.

Frământați de visul unui imperiu planetar, globaliștii neomarxiști de astăzi, strănepoți ai conspiraționiștilor de ieri, se luptă să îndoctrineze noile generații în spiritul unui multiculturalism nivelator, al unei libertăți transformate în libertinaj, pentru a-și forma o armată de ocupație din chiar copiii noștri.

Fenomenul este oarecum asemănător ca finalitate cu practica Imperiului Otoman care lua cu forța copiii națiunilor ocupate pentru a-i transforma în soldați fanatizați, instruiți să-și renege ulterior chiar proprii părinți.

În această lume în conflict, Uniunea Europeană a devenit un cap de pod al  globalizării nivelatoare. De aproape trei decenii  birocrații din UE, slujitori ai globalismului neomarxist, încearcă să ne anuleze în plan identitar.

Nu doar pe noi, ci  toate popoarele din țările membre.

 

 

Socialismul

 

 

„Socialismul este religia care trebuie sa distrugă creștinismul, religie în sensul că tot o credință cu martiri și credincioși este; și e religie pentru că a înlocuit pe Dumnezeul transcedental al catolicilor cu credința în om și energiile lui ca singură realitate spirituală.” – Antonio Gramsci (sursa)

Omul eliberat de creștinism trebuie să îmbrățișeze socialismul, iar „partidul comunist e singura instituție care poate fi comparată în mod serios cu comunitățile religioase ale creștinismului primitiv”.

Aşadar, în concepţia lui Gramsci, comunismul este o religie primitivă.

Politologul italian Luciano Pellicani scrie în cartea sa „Gramsci, La questione comunista” (1976) referindu-se la Noua Stîngă, curent al marxismului din care fac parte cel puțin cîteva dintre ONG-urile din țara noastră, care au reușit să capteze atenția întregii țări aceste zile că: 

“trebuie să imite pe primii creștini. Trebuie să erodeze ordinea existentă din interior, prin cuceriri discrete, metodice, infiltrînd suprastructurile ideologice pînă cînd au capturat sprijinul claselor subordonate din mîinile clasei dominante. Lenin teoretiza cucerirea societății prin cucerirea violentă a statului, Gramsci a propus procedura inversă: cucerirea statului prin ocuparea culturală a societății. ”

Încrederea în instituțiile de bază ale societății Occidentale, familie, armată, biserică, economia liberă, trebuie slăbită. Cultura trebuie infiltrată de agenții schimbării, „hegemonia culturală” trebuie cîștigată de intelectualii organici, elementele conștiente care, scrie Luciano Pellicani, „prin asimilarea metodei dialectice și a teoremelor fundamentale ale așa numitului socialism științific – trebuie să ducă la îndeplinire misiunea care le-a fost dată de proletariat.”.

Masele nu se pot elibera singure pentru că, orbite fiind de „conștiința falsă” (instituțiile și valorile tradiționale), „nu pot percepe cauzele structurale ale propriei alienări, cu atît mai puțin mijloacele de a le eradica.”

Intelectualii organici vor prelua acest rol, devenind „doctori ai corpului social”, cum i-a numit Troțki.

 

 

 

 

 

Mircea Toma, presedinte Active Watch-Agentia de Monitorizare a Presei, asculta discursul lui Razvan Martin (nu este prezent in imagine), coordonator al departamentului anti-discriminare al ActiveWatch-Agentia de Monitorizare a Presei, cu ocazia lansarii raportului FreeEx "Libertatea Presei in Romania-2008", la Bucuresti, joi, 30 aprilie 2009. Razvan CHIRITA / MEDIAFAX FOTO

 

Mircea Toma: “O soluție imediată pentru a inviora publicul, este să înlocuim cu curaj sloganul <Jos Băsescu!> cu <Jos Dumnezeu!> Mircea Toma a aflat că încrederea mare în Biserică este principalul vinovat pentru o foarte scăzută „cultura a protestului” printre tinerii din România, iar calea firească de urmat, dacă vrea să-și lărgească bazinul de potențiali recruți, este, în primul rând, atacarea Bisericii.

Dintr-o scriere a lui Luciano Pellicani despre Gramsci, aflăm o ilustrare pefectă pentru situația de față:

„Legitimarea ideologică a pretenției intelighenției alienate de a exercita dictatura pedagogică asupra maselor de muncitori, în numele unei viitoare eliberări de opresiune și exploatare […] nu este doar profund înstrăinată de clasa muncitoare, dar de fapt a fost și continuă să fie o ideologie care are ca scop “colonizarea” muncitorilor și așezarea lor sub controlul paternalistic al intelectualilor mic-burghezi.“

 

 


 

 

Alfred-Bulai

Alfred Bulai (profesor SNSPA):“…luați de exemplu niște manuale de religie și vedeți ce scrie p-acolo.. deci, Evul Mediu timpuriu[…] Când ai încredere în Romania, și la nivel de întreaga populație, și la tineri, în armată, instituția protestului, nu?… în Biserică, e cam greu. E foarte greu! Asta ne spune, ce? Că avem o societate cu un model cultural în care s-a inoculat obediența la nivele profunde, repet, nu la nivel public, unde toata lumea poa’ să vorbească, la nivel profund al angajării.”

ALFRED BULAI – CONF. UNIV. DR. / PRODECAN / FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE
CURSURI: CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN SOCIOLOGIE, ANALIZĂ ELECTORALĂ, POLITICI PUBLICE, METODE CALITATIVE DE CERCETARE, CULUTRA IMAGINII, SOCIOLOGIA GUVERNĂRII. DOMENII DE INTERES: METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE,EPISTEMOLOGIE, FUNDAMENTELE CUNOAȘTERII, COMUNICARE SOCIALĂ, AUDIT POLITIC ȘI GUVERNAMENTAL, SOCIOLOGIE VIZUALĂ ȘI MARKETINGUL IMAGINII.

 


 

dan-trifu

Dan Trifu (Eco Civica): “De ce Biserica şi armata sunt pe primele locuri?! Asta este prostia românească!”

 

 

 


 

 

petru dandea

 

Petru Dandea (președinte Cartel Alfa): 

“Anomalia, pentru că este o anomalie, încredere, armata, Biserica, e România! Original. Ai încredere în egală măsura, sau foarte aproape, între cel care trage cu tunul și ucide oameni și în cel ce propovăduiește credința în Dumnezeu, altruismul, bunătatea. E o tâmpenie!”

 


 

 

„Binefacerile” politicii socialiste în Europa:

  • În Croația a fost impusă, în ianuarie 2013, introducerea în programele școlare a unui modul de educație sexuală, care se aplică și astăzi, deși s-a demonstrat că inițiatorii acestui program sunt niște pedofili declarați. Deasemenea, în spatele acestor pedofili stă chiar George Soros, care le sprijiină financiar „congresele”.

  • Judith Reisman, un om de știință de 78 de ani de originie evreiească, fostă consilieră a FBI-ului, a Parlamentului și a mai multor ministere medicale americane a ajuns în Croația, unde a demonstrat că manualele folosite în acest modul sunt scrise de pedofili și a denunțat legăturile acestei inițiative „educaționale” cu bogata fundație Soros, scoțând în evidență faptul că educația sexuală și drepturile homosexualilor ascund un program de distrugere a familiei și de apărare a pedofililor.  (pe larg)

 

 

ck

Claude Karnoouh: „Cred ca intr-o anumita măsura implementarea “bisericii lui Lenin” a reuşit. Numai ca seful lor a propavaduit raiul pe pamant, iar asta nu le-a reuşit şi, prin urmare, oamenii au fost foarte dezamagiţi”.  

 

 

 

 

 

 

 

„Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii” (Efes. 6:14)

 

 

 

 

 

 

SURSE: 

https://rezistentacrestinablog.wordpress.com/despre/socialismul/

http://inliniedreapta.net/colonizarea-culturii-de-intelectualii-marginali-antonio-gramsci-si-falsa-societate-civila/

https://www.activenews.ro/prima-pagina/PEDOFILIA-in-fruntea-MINISTERELOR-europene-Programa-de-EDUCATIE-SEXUALA-din-Croatia-este-CONCEPUTA-de-colaboratori-ai-revistei-%E2%80%9EJURNALUL-PEDOFILILOR-.-SOROS-ii-sustine-din-UMBRA-Care-este-LEGATURA-dintre-pedofilie-si-HOMOSEXUALITATE-39285

24/03/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Nu cuvinte, ci vorbe, nu vorbe, ci palavre, nu palavre, ci lozinci …

 

Numai comunist nu sunt, dar când citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzând că situaţia e pierdută – l9 mai 1871 – îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot să nu încerc un fior şi să nu iau – măcar mintal! – poziţia de „onor la erou” ca şi în faţa Sfântului Ioan Nepomuk, care, decât să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei, mai bine primeşte a fi azvârlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sângeroaselor ciocniri din iunie 1848, tot pe o baricadă.

Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lângă turma sa” – cuvintele săpate pe mormântul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame – , de când el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii, denumită „dătătoare de viaţă” nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi, ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sângele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă, dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămâne fără urmaşi.

Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat? 

Toate-s bune şi frumoase până la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, atunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii.

Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.

  

(Fragment din JURNALUL FERICIRII de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991)

 

 

 

 

Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) a fost doctor în drept constituțional, scriitor, publicist și critic literar, originar din comuna Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la creștinism în închisoarea de la Jilava, și se va  călugări după punerea sa în libertate.

Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la scoală „Clemența”) și ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numărau Constantin Noica, Mircea Eliade, Aşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Nicu Steinhardt, Primejdia mărturisirii, pp. 171-172). Își ia bacalaureatul în 1929.

După 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.

Începe să publice în  1934, sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalités juives.

Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de „purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la „Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literarLibertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”.

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire”   și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Este supus rigorilor detenției din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Darvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.

Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară.

Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș.

Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile.

Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.

La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.

Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară.

Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

https://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Steinhardt

 

16/03/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: