CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Colaborarea serviciilor secrete ruso-bulgare în acţiunile de spionaj şi subminare a tânărului stat independent român

 

 

Foto: Vizita Regelui Carol I al României în Rusia (iulie 1898) prin care se semnala disponibilitatea ameliorării relațiilor româno-ruse.

 

Statul român modern în vizorul serviciilor secrete ale Rusiei imperiale.

România, independentă şi aflată într-un puternic proces de modernizare spre sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezenta un impediment major atât în asigurarea unui coridor terestru de legătură între Imperiul rus şi „fraţii slavi” din Balcani, cât şi în atingerea, aşa cum am amintit deja, a principalului obiectiv de politică externă imperială – ocuparea şi controlul Strâmtorilor.

Deoarece nu mai putea fi vorba de un conflict militar deschis împotriva ţării noastre, s-a încercat, printr-o multitudine de mijloace, marea majoritate provenind din arsenalul serviciilor de spionaj, crearea de probleme guvernelor ţării.

Mai ales că imperiul rus dispunea de capabilităţi şi resurse superioare, aflându-se, contrar opiniei larg vehiculate în epocă, într-un amplu proces de modernizare şi dezvoltare.

Încă de la înfiinţarea sa la începutul anilor’80 ai secolului al XIX-lea, poliţia secretă rusă (binecunoscuta Ohrana) a acordat o atenţie evidentă activităţilor de spionaj desfăşurate în statele de interes pentru imperiul rus.

Însă, din diverse motive, rezultatele nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor, edificatoare fiind informările eronate din perioada războiului ruso-japonez (1904-1905).

În schimb, structurile informative şi contrainformative ale armatei imperiale ruse obţin rezultate remarcabile în primul deceniu al secolului al XX-lea în spaţiul european, în special împotriva viitorului adversar austro-ungar, în particular (cunoscând, din cauza multiplelor trădări, tot ceea ce era nevoie despre capabilităţile militare ale Imperiului condus de Franz Joseph) şi ale Puterilor Centrale, în general.

Deşi subiectul nu este pe deplin elucidat, se poate vorbi de o anumită implicare externă şi în ceea ce priveşte declanşarea şi răspândirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907, eveniment cu reverberaţii majore în opinia publică naţională a epocii.

Fără a intra în detalii, amintim rapoartele întocmite de prefectul judeţului Botoşani, Jules Văsescu, adresate conducerii statului chiar din momentul începutului mişcării ţărăneşti.

Acesta solicita imperios, la 10 şi 11 martie 1907, ca trupele ce vor fi trimise ca întăriri să fie de cavalerie, deoarece instigatorii nu provin din satele răsculate, ci se deplasează rapid, din sat în sat:

„sunt emisari care cutreieră satele şi promit în numele MS Împăratul Rusiei de a împărţi tot pământul la ţărani şi îi îndeamnă de a se revolta pentru a veni Rusia să domnească pe această ţară, căci numai ei vor putea distribui pământul…. Faza revoluţiei s-a schimbat, locuitorii, graţie instigatorilor – se crede ruşi de naţionalitate – ce cutreieră satele, văzând că au putut să-şi îndeplinească pretenţiunile lor către arendaşi şi proprietari, cer mai mult: împărţirea pământurilor între ei….E necesitate absolută de cavalerie pentru a putea urmări cu folos bandele care cutreieră satele spre a răzvrăti locuitorii. Infanteria nu poate îndeplini această sarcină.” 

Oglindirea instigării calificate la răscoală, a fost surprinsă și în observațiile lui Titu Maiorescu din însemnările politice :
„[…] mulți agenți ai poliției rusești, ascunși sub înfățișarea de iconari […] caută să se încuibeze și în România”  

Avem și mărturii, în urma analizelor documentare contemporane :

 
„Mișcarea iconarilor a fost identificată de timpuriu ca acțiune de propagandă panslavistă”  
Avem la îndemână și o mărturie din vremea dinainte de răzmeriță:„Iconarii sunt agenți de propagandă care merg din casă în casă […]”  

Să urmărim pasajele epice care cuprind, în termenii artei literare, această situație:
„- Crezi că eu de bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare?
[…] Că pe la noi oamenii trag nădejdea că în curând Vodă are să înceapă să împartă moșiile, cum se și aude mereu de mulți ani…
[…] Se aude pe la noi că la muscali a început împăratul lor să împartă pământurile boierești” (Liviu Rebreanu, op.cit., pag. 195).

Atenție! Iconarul se dădea de loc de prin părțile Moldovei, de pe lângă Focșani, dar era agent rus, fără dubii, căci continuă cu provocarea la răscoală prin analogie:
”Se aude pe la noi că la muscali a început împăratul lor să împartă pământurile boierești. Dar muscalii s-au răsculat mai an, cu mic cu mare, și-au pus mâna pe topoare și-au făcut o vâlvătaie de a mers vestea în toată lumea (Idem, p. 196)”.

Deşi în deceniile următoare s-a negat existenţa acestor instigatori ruşi, sau plătiţi de serviciile secrete ţariste (de altfel, pentru a nu se deteriora şi mai mult relaţiile cu marele vecin, nici nu s-a mediatizat acest aspect), este evident că Petersburgul încerca să profite din plin de orice problemă internă a României, Bucureştiul ştiind foarte bine acest lucru.

De aceea, din momentul în care răscoala ia amploare, autorităţile române ordonă închiderea frontierei „începând de la Suceava până la Mihăileni” pentru a împiedica infiltrarea de agenţi travestiţi în ţărani bucovineni şi a nu oferi niciun pretext de intervenţie militară din partea Rusiei ţariste şi Austro-Ungariei.

Un aspect foarte interesant,reliefat de structurile informative naţionale în informările către forurile de conducere, este acela al colaborării ruso-bulgare în domeniul culegerii de informaţii cu caracter militar pe teritoriul României.

În urma unei simple întâmplări sunt aduse la lumină, în anul 1907, aspecte de maximă importanţă pentru securitatea naţională.

Datorită numelui destinatarului şi masivităţii pachetului, Oficiul poştal din Odobeşti trimite Direcţiei Generale a Telegrafelor şi Poştelor un colect considerat suspect; aceasta, la rândul său, îl trimite, spre a fi verificat, Siguranţei Generale a Statului.

Aici este deschis şi examinat cu atenţie, ajungându-se la concluzia că este vorba de un caz ce putea afecta serios securitatea României.

Pachetul era destinat unui ofiţer de artilerie bulgar care locuia la Sofia, locotenentul G. Hesapcieff, şi conţinea hărţi şi planuri militare detaliate ale unei părţi din Moldova.

Într-un raport secret redactat la 12 noiembrie 1907 şi prezentat atât ministrului de Interne, cât şi celui de Război, directorul Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG) Ion (Iancu) Panaitescu atrage atenţia asupra acestui periculos caz de spionaj în care era implicată Bulgaria şi, foarte probabil, Rusia ţaristă.

Directorul Panaitescu evidenţiază, printre altele, cooperarea existentă între instituţiile militare bulgare şi ruse, având ca obiectiv comun spionarea ţării noastre.

Aceasta era vitală pentru armata şi serviciul de spionaj ţarist deoarece orice intrare în ţară a unui „supus” rus, indiferent că era civil sau militar, era riguros înregistrată şi urmărită atât de poliţie, cât şi de Siguranţă sau Jandarmerie.

„Concluzia logică ar fi că spionajul acesta s-a făcut pentru interesul armatei bulgare.Dat fiind, însă, că regiunea reprezentată de hărţile în cestiune este situată dincolo de linia fortificată Focşani-Nămoloasa, (Putna-Bacău), regiune care cade în afară de zona intereselor bulgăreşti, nu este exclusă posibilitatea ca acest spionagiu să fie făcut de bulgari pe contul ruşilor.

E posibil ca ruşii să se folosească de ofiţerii bulgari, acestora fiindu-le mult mai uşor de a se strecura neobservaţi în ţară, amestecându-se travestiţi între muncitorii şi zarzavagii bulgari, precum şi între covrigarii şi bragagii cari staţionează la porţile tuturor cazărmilor şi stabilimentelor noastre militare.

Nu se pune o trupă în marş, fără ca covrigarii şi bragagii bulgari să n-o urmărească pas cu pas şi D-zeu ştie câţi din ei n-or fi ofiţeri travestiţi.

Ofiţerilor ruşi le-ar fi foarte greu să se introducă în ţară peste tot locul, căci ar fi repede descoperiţi, ei neputându-se travesti decât ca iconari sau jugănari, cari ştiu însă că sunt suspectaţi în tot dauna de autorităţi şi apoi chiar dacă n-ar fi descoperiţi totuşi mare treabă n-ar putea face neavând posibilitatea de a se introduce pe lângă stabilimentele militare şi de a însoţi trupele în marşuri, exerciţii şi manevre.”, se arată în unul din documentele păstrate în Dosarul nr. 94/1907 (file 19-20, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale) la Arhivele Naționale ale României.

În final, raportul directorului general al Direcției de Poliție și Siguranță atrage atenţia asupra necesităţii ca „Marele Stat Major al Armatei să înfiinţeze un serviciu de contra spionagiu, care să fie bine organizat spre a putea demasca cu înlesnire pe spionii cari mişună în ţară”.

Răscoala de la 1907 nu a avut un caracter spontan (specific răzmerițelor țărănești), ci a fost minuțios pregătită, adevărat, pe fundalul unor nemulțumiri în legătură cu învoirile agricole între țărani și trusturile arendășești colosale (Fischer, Guttman, Ztalei, Ghațel ș.a.).

”din punct de vedere oficial, Marea Răscoală din 1907 a fost clasificată, până la instalarea regimului comunist în România, drept un atentat la securitatea națională a țării inițiat de o putere străină”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/03/rascoala-din-1907-minciuna-dintr-un-tablou-celebru-si-falsurile-din-cartile-comuniste-de-istorie/

 

 

Surse:

 

http://intelligence.sri.ro/statul-roman-modern-vizorul-serviciilor-secrete-ale-rusiei-imperiale/

Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 2, Editura RAO, București, 2001, p.134-135.

Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 2, subcap. „Spionajul pe teritoriul României”, editura RAO, 2002, București, pag. 57-75).

 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994, pag. 45.

Reclame

26/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Românii, dreptul istoric, bătăliile internetului și cutremurele geopolitice

 

 

Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului

 

 

 O adevărată bătălie din umbră, prea puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă, care se desfășoară zi de zi, ceas de ceas, 24 de ore pe zi și șapte zile pe săptâmână, chiar și în acest moment, este în plină desfășurare ca urmare a  evoluției spectaculoase a mijloacelor de comunicare și informare în masă. 

Principalul câmp de luptă, dar nu singurul, este internetul, iar ținta luptei este mintea și creierul oamenilor din lumea întreagă.

Vă amintiți momentul 22 martie 1990? Luptele de stradă dintre români și maghiari din Târgu Mureș? Inițiativa media a fost atunci de partea maghiarilor, principalele ziare și televiziuni de pe mapamond prezentând imaginile cu Mihăilă Cofariu bătut cu cruzime de către unguri, ca și cum ar fi fost vorba de un maghiar bătut de români.

Așa s-a difuzat știrea şi chiar dacă ulterior într-un colț de pagină a apărut vreo erată, era prea târziu, pentru că majoritatea cititorilor sau spectatorilor din lumea întreagă a rămas ideea conform căreia românii îi bat pe unguri cu bestialitate.

Războiul pshihologic a fost dintotdeauna parte a războiului clasic, deși doar de curând a primit această denumire.

Scopul este același dintotdeauna, iar parte a acestuia este și cel propagandistic.

Câmpul de luptă principal a devenit spațiul virtual, internetul, însă   în 1990 acesta nu exista și nici sumedenia de rețele de socializare, forumuri de discuții, site-uri specializate, filmulețe pe youtube, o avalanșă de informații de toate tipurile și categoriile.

Informațiile circulă liber, oricine poate spune ce vrea, chiar și neadevăruri sau propagandă negativă la adresa României și românilor. Sunt atâția care ne vor răul, mă refer numai la vecinii noștri cu extraordinarul lor potențial propagandistic.

La ora actuală, un astfel de război se duce pentru influențarea opiniei publice, pentru câștigarea ei, pentru mintea fiecărui om de pe planetă cu acces la internet.

Toate evenimentele ultimilor ani de pe mapamond au fost influențate de opinia publică, fie că vorbim de războiul din Vietnam sau de retragerea din Somalia din 1993.

Aici apare rolul pe care opinia publică îl are în ziua de astăzi.

Liderii politici iau decizii în funcție de opinia publică, își cântăresc cu grijă fiecare cuvânt pentru a nu o întoarce această opinie publică împotriva lor, o opinie publică ostilă înseamnă automat pierderea alegerilor și a puterii.

Prin extensie, în țările arabe din nordul Africii, tot opinia publică sub forma manifestanților au răsturnat recent regimurile dictatoriale.

De aceea, de fiecare dată, înaintea declanșării unui război sau eveniment major, mai întâi este pregătită opinia publică prin ceea ce se numesc operațiuni psihologice (amintiți-vă de campania intensă înaintea declanșării invaziei Irakului din 2003).

Iar aceste operațiuni psihologice sunt cu atât mai ușor de declanșat cu cât sunt deja pregătite printr-o propagandă continuă, doar-doar va veni odată timpul.

Dacă nu va veni, nu face nimic, cu cât mai mulți din opinia publică mondială vor fi împotriva românilor, cu cât îi vor denigra mai mulți, cu atât mai bine.

Și această propagandă are efect, chiar și în rândul românilor, mulți fiind convinși de adevărul multor neadevăruri din rațiuni complexe, care nu țin numai cu efectele îndoctrinării comuniste.

Dar care poate fi scopul acestui război psihologic?

Nu doresc să intru sau să induc vreo temă ce ar ține mai mult de vreo teorie a conspirației, dar aș vrea să amintesc că nu numai noi, românii, suntem ținte, sunt și alții, și cei ce duc astfel de atacuri, majoritatea, o fac pur și simplu din ură, fără a avea un scop ascuns.

Dar servesc foarte bine acestui trend antiromânesc manifestat cu furie, căruia am să încerc să-i explic motivațiile profunde.

 

Dreptul istoric și starea de fapt

 

Dreptul unei națiuni la stăpânirea unui teritoriu este dat, practic, de două aspecte: dreptul istoric asupra acestuia și starea de fapt a momentului.

Așa gândesc organizațiile internaționale și opinia publică.

De cele mai multe ori, situația de fapt este mai importantă decât dreptul istoric, dar acesta din urmă este esențial pentru a justifica schimbarea unei stări de fapt, atunci când este posibil.

Pentru a înțelege mai bine, sunt necesare câteva exemple.

Există unguri care contestă dreptul istoric românesc asupra Ardealului, dar starea de fapt este că Transilvania aparține României, deci nimic de făcut pe moment pentru ei.

Cu toate acestea,ei continuă să sape la temelia dreptului nostru istoric prin fel de fel de teorii difuzate în cea mai mare măsură pe internet, pentru a convinge cât mai mult din opinia publică internațională că România nu are vreun drept istoric asupra Ardealului, astfel încât, dacă în curând va interveni vreo mutație geopolitică, sau un cutremur geopolitic, lumea să fie  pregătită pentru ca România să piardă Ardealul.

Aceasta este cel puțin ideea lor, iar pentru această idee sau utopie, niciun efort nu este îndeajuns de mare.

Alt exemplu, România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar situația de fapt este că acum aparține Ucrainei, iar nimeni nu pune în discuție asta.

Nici opinia publică internațională nu este pregătită și conștientizată asupra dreptului nostru istoric, pentru ca atunci când Ucraina se va rupe, România să poată reprimi nordul Bucovinei.

Dar ucrainenii sunt conștienți de asta, de aceea încearcă să-i deznaționalizeze prin toate mijloacele pe românii de pe teritoriul lor, îi numesc moldoveni,negându-le apartenenţa la poporul român și mai departe, trec la contraofensivă, mistificând istoria noastră, falsificând-o cu nerușinare ,după cunoscuta rețetă bolșevică ale cărei efecte sunt persistentă până astăzi.

Uneori dreptul istoric nu mai contează atât de mult în fața situației de fapt, mai ales când în teritoriul disputat s-au petrecut modificări.  

După cum spuneam dreptul istoric este perfect pentru a justifica o modificare a stării de fapt, dar abia după producerea acesteia.

Iar cel mai adesea, modificările stării de fapt se petrec în urma unor cutremure geopolitice, care pot fi majore sau mai mici, regionale.

 

Cutremurele geopolitice

 

Cutremurele geopolitice se referă la schimbarea bruscă a situației geopolitice dintr-o regiune dată, iar un cutremur geopolitic major implică schimbarea situației geopolitice aproape pe întreg mapamondul. Această schimbare bruscă se referă la o reașezare majoră într-un timp limitat, redus, cu impact major asupra realităților geopolitice ale momentului.

 Ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională în funcţie de forțele principale implicate.  

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca și în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale.

La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului.

La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică, tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare.

Legile naturii sunt universale, fie că vorbim de fizica Pământului sau de geopolitică.     

Secolul trecut, al XX-lea, cel mai violent din istoria omenirii, a avut parte doar de trei cutremure geopolitice majore și de o serie de altele minore, regionale.

Primul a fost anul 1918, cel mai mare cutremur geopolitic al secolului, când patru imperii s-au prăbușit. Imperiul rus, german, austro-ungar și turc au dispărut peste noapte ca urmare a războiului mondial.

În locul lor au apărut state independente, războaiele care au urmat au fost doar războaie de reașezare (replici) a noii realități geopolitice, iar aici includ și războiul româno-ungar de la 1919, războiul greco-turc sau războiul sovieto-polonez..

Impactul acestui cutremur geopolitic a fost imens, s-a resimțit pe toate meridianele, inclusiv în coloniile marilor puteri.

Al doilea cutremur geopolitic major a fost anul 1945. 

De la 1945 lumea a fost împărțită în două blocuri antagoniste, relevate ulterior prin NATO și Pactul de la Varșovia.

Ceea ce a urmat, respectiv blocada Berlinului din 1948 sau războiul civil din Grecia (1946-1949) au fost doar replicile acestui cutremur geopolitic major.

Revoluția iraniană din 1979 a fost doar un exemplu de cutremur geopolitic minor, cu influență regională, la fel ca și cazul războaielor din Vietnam, Afghanistan, sau din Orientul Mijlociu.

Al treilea cutremur geopolitic major a fost în anii 1989-1991, dar l-aș plasa mai degrabă în 1989, dizolvarea URSS din 1991 fiind o consecință, o replică a anului 1989, anul revoluțiilor esteuropene.

Chiar și aici au fost replici, separarea Cehoslovaciei sau dizolvarea sângeroasă a Iugoslaviei. Apariția Transnistriei se înscrie în același cadru, al replicilor cutremurului geopolitic de la 1989 – 1991.

Întreaga lume s-a schimbat, transformându-se dintr-una bipolară în alta unipolară, cu un hegemon încă de necontestat.

De atunci nu au mai fost cutremure geopolitice majore. Chiar seria de revoluții arabe, care încă nu știm încotro se vor îndrepta, ar putea fi incluse în categoria cutremurelor geopolitice minore, cu impact regional.

Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens.

De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit.

Să luăm exemplul apariției statului palestinian. Problema s-a lungit și se va mai lungi suficient de mult încât procesul de tranziție să fie lent, previzibil, prin tratative îndelungate, foi de parcurs și altele, astfel încât această mutație geopolitică necesară până la urmă, cu care toate părțile sunt de acord, să se petreacă încet, mai ales într-o regiune deosebit de sensibilă cum este cea a Orientului Mijlociu.

Deci, un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918?

Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939?

Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe.

Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem.

Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva, întrebați-i pe japonezi.

Care ar fi legătura între dreptul istoric, starea de fapt și cutremurele geopolitice ?

Pentru asta va trebui să revenim la ziua de azi, la conflictul și bătălia permanentă ce se duce 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână.

Chiar și acum când citiți aceste rânduri, o bătălie este în toi și sunt români care luptă în primele linii.

Singuri, uitați, necunoscuți, sunt eroii de astăzi care duc această luptă, de cele mai multe ori inegală.

 

 

Bătălia internetului

 

 

Un exemplu la îndemână, în general se știe că România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar nimeni nu va risca o forțare cerându-i Ucrainei acest teritoriu, de teamă de a nu declanșa un cutremur geopolitic ale cărui urmări ar putea deveni imprevizibile.

Dar asta nu înseamnă că o luptă subversivă, tenace și continuă nu se duce și pe acest front.

Pe lângă acțiunile fizice, de deznaționalizare a românilor, ucrainenii duc o luptă underground, de justificare a ocupației lor, încercând prin toate mijloacele, mai ales prin intermediul internetului, să submineze şi să nege dreptul istoric al României asupra Bucovinei de Nord.

Un alt front, este cel al Transilvaniei, iar ungurii  încearcă să submineze dreptul istoric al României asupra Transilvaniei.

Forumuri de istorie, discuții pe marginea oricărui articol de ziar cu tente revizioniste, reșaparea îmbunătățită a teoriilor discontinuității românilor în Ardeal, contestarea dovezilor acestei continuități și multe altele.

Mai există și fronturile secundare, dar nu mai puțin importante, în care sârbii și bulgarii încearcă dezrădăcinarea şi asimilarea românilor, minoritari în țările lor.

Dar frontul principal, datorită evenimentelor politice, a ajuns cel basarabean.  

„Teoria moldovenistă”, care susţine existenţa unui „popor moldovenesc” şi a unei „limbi moldoveneşti” diferite de poporul şi limba română, a luat o mare amploare, şi a ajuns să fie susținută chiar de către unii  români moldoveni interesați sau pur și simplu ignoranţi ori naivi.

Aici bătălia este mai mult decât inegală, luptătorii români pe frontul internetului trebuind să facă față inclusiv puternicului aparat de propagandă rusesc, care s-a aruncat pur și simplu în ajutorul slugilor lor „moldoveniste” în această bătălie disperată pentru ei, fiindcă încep să simtă că s-ar putea să piardă.

 

 

 

Imagini pentru poporul roman photos

 

 

Să piardă ce, ați putea întreba ?

 

Răspunsul e simplu, să piardă controlul asupra Republicii Moldova, iar rezultatele sunt din ce în ce mai vizibile, trecerea timpului arătând că sunt în defensivă, în retragere.

De aceea niciun efort nu este prea mic pentru bătălia care se duce pentru conștiința de sine a românilor moldoveni basarabeni.

Dar obiectivul acestui război al internetului nu este numai conștiința cetățenilor români sau moldoveni, dar în primul rând părerea cetățeanului străin, iar prin fiecare cetățean străin care citește forumurile sau urmărește filmulețele de pe youtube și este convins de o parte sau alta, o fărâmă din opinia publică internațională se poziționează de partea uneia dintre părți.

Pare a fi greutatea unui fir de nisip, dar fir cu fir, grăunte cu grăunte, se poate ajunge la o cantitate care la un moment dat ar putea înclina balanța de o parte sau alta.

Vă puteți întreba pe bună dreptate pentru ce acest efort, din moment ce dreptul istoric cumulat cu starea de fapt ne dă situația actuală, pe care nimeni nu are interesul să o schimbe de teama situațiilor imprevizibile cu care ar putea să fie confruntat în viitorul imediat acestei schimbări.

Așa este, dar am vorbit  tot aici despre  cutremurele geopolitice care se produc, fie că le dorim sau nu, fie că ne plac sau nu, la fel ca și cutremurele clasice, geologice.

Dacă mâine se va petrece un astfel de cutremur geopolitic, întregul eșichier geopolitic ar putea fi zdruncinat.

Alianțe bine stabilite în trecut ar putea fi răsturnate, lideri ajunși la putere prin forța evenimentelor ar putea decide un curs sau altul de acțiune, conflicte armate ar putea apărea peste noapte.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, într-un astfel de caz nu am fi în cea mai fericită situație, ținând cont de animozitățile istorice care ne-au marcat relațiile cu toți vecinii noștri.

Și atunci am avea nevoie de aportul direct al celor pe care astăzi îi considerăm aliați de nădejde, dar să nu uităm că și ei ar putea fi prinși în evenimentele în cascadă ce le presupune un cutremur geopolitic major.

Iar atunci, decizia lor va fi neapărat condiționată de ceea ce se cheamă la ei opinia publică.

Aceeași opinie publică care a decis retragerea americanilor din Vietnam sau din Somalia.  

Cum credeți că această opinie publică și-ar da acordul pentru o intervenția într-o țară de care majoritatea nici nu au auzit?

Nu trebuie uitat că în ultima vreme deciziile președinților americani sunt legate direct de rezultatele sondajelor de opinie.

Și dacă această opinie publică, în urma acestui război al internetului care se desfășoară inclusiv acum, este convinsă de adversarii noștri că noi nu avem dreptul istoric, sau acesta este cu semnul întrebării?

Pentru a exemplifica acest aspect aș propune doar ca și exercițiu de imaginație un posibil conflict care ar duce la un cutremur geopolitic major.

Repet, nu zic că acesta se va întâmpla, dar este posibil să se întâmple. Exercițiul este infinit mai complex, dar mă voi referi strict la situația noastră geopolitică regională, la fel cum am făcut în romanele mele.

 

Studiu de caz :

 

 În cazul unui cutremur geopolitic, credeți că ne vom putea baza pe vreunul dintre vecinii noștri?

O recapitulare istorică ar fi benefică și relevantă…

La primul cutremur geopolitic major al secolului XX, am fost singuri împotriva tuturor.

Ruși, bulgari, ucraineni, unguri, toți erau împotriva noastră. Până și sârbii, considerați aliați, au profitat și ne-au luat o parte din Banat. Ne-am bătut cu arma în mână, am luptat împotriva rușilor, împotriva ucrainenilor, împotriva ungurilor, și am realizat România Mare.

Un aspect uitat în timp, România Mare nu au făcut-o doar diplomații, ci mai ales militarii, respectiv soldații care au ocupat teritoriul cu arma în mână, impunând o stare de fapt în concordanță cu dreptul istoric. 

Credeți că dacă Transilvania ar fi fost sub unguri la 1919, data Conferinței de Pace de la Versailles, această conferință ne-ar fi dat-o nouă?

Sau dacă ar fi dat vreo rezoluție, și Ardealul ar fi fost sub unguri, ar fi mișcat vreun deget pentru a ne da nouă ceea ce ni se cuvenea, respectiv Ardealul?

România Mare a fost realizată cu sabia și baioneta ostașului român, Ardealul a fost câştigat mai întâi prin forța armelor, la fel și Basarabia sau Bucovina.

 

 

Imagini pentru primul război mondial în romania foto

Foto: Soldaţi ai Armatei Române în drum spre front

De la Paris putea oricine să zică că o regiune aparține unuia sau altuia, atâta timp cât acela nu-și impunea stăpânirea, și impunerea însemna ocuparea militară și stabilirea ordinii.

Cea ce este important, am fost singuri împotriva tuturor vecinilor.

Și ne-am impus dreptul prin forța baionetelor soldaților români, iar apoi acest drept a fost recunoscut și la Paris.

Dar mai întâi l-am câștigat cu arma, apoi ne-a fost recunoscut ca o stare de fapt, bazată pe dreptul istoric.

Al doilea cutremur geopolitic a consființit stăpânirea noastră asupra Transilvaniei, numai deoarece a fost ocupată militar și de către armatele noastre.

Rușii ne-au luat Basarabia și Bucovina de Nord, le ocupaseră deja militar.

Ocupaseră și România, impunându-ne regimul comunist de tristă amintire.

La Conferința de Pace nu am fost admiși în calitate de cobeligeranți, deoarece s-au opus rușii, deși contribuția noastră în Vest fusese mai mare decât cea a Franței, fiind ca pondere militară în conflict a patra ţară aliată.

La al treilea cutremur geopolitic, cel din 1989, am fost prea fericiți că am scăpat de comunism ca să ne gândim la altceva.

În concluzie, nu am obținut nimic ce nu am luat înainte prin puterea noastră, dar garanția rămânerii în posesie a fost puterea militară, nu bunăvoința vecinilor noștri.

Orice război modern nu poate fi declanșat fără o pregătire pshihologică a opiniei publice, iar bătălia pentru opinia publică se desfășoară în spațiul virtual în fiecare moment, fără întrerupere.

Trebuie spus că pe site-urile și forumurile internaționale, această dispută se poartă mai ales în engleză și este deosebit de complexă.

De exemplu, pe un site de istorie, comentatorii  de diferite națiuni vorbeau despre regii Ungariei și s-a ajuns și la Carol Robert de Anjou.

Când unul dintre cei ce postau, un român, desigur, a menționat înfrângerea lui la Posada de către Basarab I, ceilalți au contestat veridicitatea informației, spunând că doar a fost atacat și nu învins de către Basarab.

După câteva minute,forumistul nostru a revenit și a postat tradusă în engleză, întreaga porțiune din Cronica Pictată de la Viena care se referea la mărimea dezastrului oștirii lui Carol Robert, în faţa armatei lui Basarab I, fapt care a închis gura tuturor.

A mai adaugat și părți din Analele lui Duglosz, lucru care i-a cam luat ceva timp numai pentru traducere. Administratorul siteului i-a șters a doua zi comentariul, dar amicul nostru a revenit cu un nou cont și l-a repostat.

Uterior, a fost șters din nou, dar a revenit din nou și tot așa câteva zile la rând,arătând adevărul tuturor care au intrat pe acel site.

Acest forumist este unul din eroii anonimi neștiuți ai acestul război al internetului. Unul care ar merita să fie decorat.

La fel ca și toți cei care postează zi și noapte adevărul, răspund provocărilor și insinuărilor, realizează filmulețe pe youtube despre istoria noastră adevărată și realizările românești, acești eroi minunați, numeroși, discreți și anonimi, neștiuți, merită tot respectul și considerația noastră, deoarece ei sunt în prima linie de apărare a onoarei și integrității României, sunt prima linie în bătălia pentru conștiința opiniei publice internaționale.

În încheiere, tuturor acestor eroi neștiuți eu le aduc un omagiu călduros, mulțumindu-le pentru tot ceea ce fac ei pentru România, pentru noi toți.

 

 

http://cristiannegrea.blogspot.ro/2011/09/dreptul-istoric-starea-de-fapt-si.html

 

25/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A fost asasinat filosoful Nae Ionescu ?

 

Imagine similară

 

Nicolae C. Ionescu, născut la Brăila în ziua de 16 iunie 1890, a fost un filosof, logician, pedagog şi jurnalist român, orientarea sa filosofică fiind denumită „trăirism”.

Pe parcursul vieţii, a adunat în jurul său o serie de membri marcanţi ai perioadei interbelice, precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu sau George Murnu.

Este cunoscut, de asemenea, pentru legăturile sale romantice cu câteva din femeile celebre ale vremii, printre care Măruca Cantacuzino-Enescu, soţia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa sau pianista Cella Delavrancea, fiica marelui scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea.

 

 

 

nae ionescu cella

Foto:  Măruca Cantacuzino, Nae Ionescu şi Cella Delavrancea

 

 

Nae Ionescu se apropiase în timpul liceului de cercul socialist şi cu această ocazie l-a cunoscut pe Panait Istrati. În ultimul an de liceu a fost exmatriculat de la Liceul Bălcescu din Brăila, din câte se pare pentru republicanism.

Şi-a terminat studiile la alt liceu, iar apoi a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvind specializarea filosofie în 1912. Apoi a fost numit profesor la Liceul Matei Basarab din Capitală.

După o vreme în care colaborează la publicaţiile „Studii filosofice” sau la „Noua Revistă Română” pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârşirii studiilor.

Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino.

În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo.

Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naşte în luna iunie a anului 1918.

În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii).

 Iar în 1919 a revenit în România, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice.

În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susţinându-l iniţial pe Regele Carol al II-lea şi apoi Mişcarea legionară.

A fost arestat şi închis de mai multe ori din cauza convingerilor sale politice şi a decedat oficial din cauza unei boli de inimă pe 15 martie 1940, în prezenţa Cellei Delavrancea.

Cariera sa jurnalistică este legată de publicaţiile Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, şi Cuvântul, la care a colaborat cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian şi Emil Cioran.

 

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu?

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci şi mai târziu, efectul unui asasinat.

Unul care nu putea porni decât din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea. Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi.

Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea.

(Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Petre Ţuţea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capăt vieţii lui Nae Ionescu. Încă un element socratic în biografia sa.

Iată cum se reflecta vestea morţii lui Nae Ionescu în jurnalul Regelui Carol al II-lea:

“Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu.

Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala.

Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic.

Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor.

Moartea lui a fost subita, căci inima nu l-a mai ţinut, suferea de multa vreme, având leziuni de cord, încât pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriză”.

“Ralierea” de care pomeneşte regele în jurnal ar fi fost una în jurul său a legionarilor internaţi în lagărele infiinţate pentru ei in 1938.

Trecuse şi Nae Ionescu, dar şi Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc.

In 1930, anul în care urcase pe tron, Carol al II-lea îi oferise lui Nae Ionescu postul de director al Siguranţei Statului, prilej cu care acesta ar fi exclamat de faţă cu câţiva apropiaţi: “Siguranţa!… Ca si cum ar exista ceva sigur pe lumea asta!”.

Oferta regelui arăta însă încrederea sa în Nae Ionescu, care, naivitate proprie intelectualului – Argetoianu îl numea “eternul iluzionist” -, îşi închipuia că regele nu se va dispensa niciodată de el.

Cumpăna

Dar dupa constituirea unei noi camarile, seria a doua, regelui i s-a cerut sa renunte la Nae Ionescu, la Puiu Dumitrescu, secretarul particular din vremea exilului, şi la Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei.

Regele l-a pastrat alaturi numai pe ultimul. Unul dintre vajnicii inamici ai lui Nae Ionescu era Nicolae Titulescu. Grigore Gafencu spune in jurnalul sau ca cei selectaţi de Elena Lupescu au ramas in anturajul regelui, decartatii indreptandu-se indeosebi spre legionari.

Momentul de cumpana pentru Nae Ionescu a fost anul 1933, cand, la sfarsitul lui decembrie, I.G. Duca este asasinat de catre o echipa de legionari. S-a considerat atunci că şi ziarul “Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, a incitat la asasinat.

In consecinţă, Nae Ionescu a fost arestat pe 2 ianuarie 1934 la Sinaia, dat in judecata si tinut inchis pana la 7 februarie, când e pus in libertate, si rearestat in seara aceleiasi zile, ţinut apoi la Consiliul de Razboi până pe 15 martie, când este slobozit. Eliberarea s-a datorat interventiei lui N. Iorga la rege.

Aliat cu legionarii ca sa-l debarce pe Carol al II-lea

Ziarul “Cuvantul” fusese suspendat din 1 ianuarie 1934 si nu va mai aparea decat pentru cateva luni, in 1938, sub directia lui G. Gongopol, administratorul foii.

Industriaşul Nicolae Malaxa este unul dintre puţinii puternici ai vremii care işi continua prietenia cu Nae Ionescu.

Malaxa îi va construi vila de la Băneasa – de pe actualul Bulevard Ion Ionescu de la Brad – confiscată dupa moartea filosofului de catre generalul Ion Antonescu, care a transformat-o în resedinţă de protocol.

Mircea Vulcanescu, secretar de stat la Ministerul de Finanţe in anii razboiului, îşi aminteşte de unele sedinte ale Guvernului desfăşurate acolo, prezidate de Ion Antonescu.

Spre sfarsitul anului 1939 se incheie tribulatiile carcerale ale lui Nae Ionescu, internat o vreme si in Spitalul Militar din Brasov. Profesorul locuieste de-acum in casa de la Baneasa, vizitat aproape zilnic de Cella Delavrancea. (Nae Ionescu trăia de aproape un deceniu desparţit de soţia legitimă, fără să fie însă divorţat).

Pe 15 martie 1940, Cella Delavrancea ar fi trebuit sa susţină la Cluj un concert. Ii telegrafiaza însă Veturiei Ghibu, cerându-i sa decomandeze.

Moartea lui Nae Ionescu a surprins si chiar a consternat atunci cand s-a produs, dupa cum reiese atat din medalionul lui Vasile Bancila, devenit ulterior prefata la prima editie din “Istoria logicei”, cat si din jurnalul lui Arsavir Acterian:

“Nu-mi piere din ochi figura aceea vânată, aproape neagră a lui Nae Ionescu în sicriu. Unii care-l văzuseră de aproape, în casa de la Băneasa, vorbesc de expresia de dezgust ce se putea citi pe buzele celui mort, de mana lui dreapta, alba, cu aratătorul indreptat în jos, parcă indicând sensul dezgustului spre mizeria fără seaman a vieţii terestre”.

Inmormântare cu poliţie

Mircea Vulcanescu nu a putut afla nimic de la una dintre surorile defunctului: era suspectă sau nu moartea profesorului?

 

Fotografie exclusivă din colecţia arhitect Mădălin Ghigeanu / Jurnalul.ro

Inmormantarea insăşi, unde sicriul cu trupul lui Nae Ionescu a fost dus pe umeri de ucenicii săi cei mai fideli, între care Mircea Eliade, a avut loc la cimitirul Bellu intr-o atmosfera poliţienească.

Sunt elocvente în acest sens amintirile scriitorului Pericle Martinescu:

“Când a ajuns la groapă, sicriul a fost aşezat pe margine pentru a fi sigilat. Unul din baieţii defunctului, care se pierduse de familie, încerca să-şi facă loc mai aproape şi striga, chiar lângă mine, cu un accent de revoltă şi deznadejde, către poliţistul care-i tăia calea:

“Dă-mi voie, domnule, ce, nici aici nu mă laşi să-l vad pe tata?”…

Acest strigat al fiului rezuma intreaga semnificatie a evenimentului mortii lui Nae Ionescu, insotit pana la groapa de politie si supravegheat cu severitate din teama de a nu se intampla ceva.

Acest om a murit intr-un moment foarte nepotrivit, creand chiar si prin moartea lui dificultati celor din capul tarii, asa cum a facut si in viata.

Ce stranie mi s-a parut existenta omeneasca in clipa cand am zarit prin geamul de sticla al sicriului fata palida, pentru totdeauna tacuta, a lui Nae Ionescu si grija celor din jurul trupului sau neinsufletit care erau atenti la fiecare miscare, ca si cum mortul ar fi fost viu si ar mai fi putut influenta in vreun fel multimea”.

Petre Tutea a povestit cat de mult l-a impresionat zgomotul bulgarilor de pământ prăvăliţi peste sicriul lui Nae Ionescu coborât în groapa din Cimitirul Bellu. Si tot Ţuţea obisnuia sa evoce coroana de flori “înaltă cât o sondă” adusă sau trimisă de Nicolae Malaxa cu acel prilej.

Dupa ce îi confiscase casa de la Baneasa, Antonescu i-a trimis matematicianului Octav Onicescu, presedinte al comitetului de editare a operei lui Nae Ionescu, un mesaj oral, printr-un intermediar, cerându-i sa intrerupa tipărirea cursurilor de filosofie ale defunctului profesor, din care apăruseră deja patru volume, imprimate de Mircea Vulcanescu, Constantin Noica si C. Floru, până în primavara anului 1944.

Petre Pandrea era convins si el ca Nae Ionescu nu murise de moarte buna. Relatandu-i propria versiune lui Arsavir Acterian, acesta a consemnat-o:

“Se zice ca avand gripa, Nae Ionescu a chemat pe doctorul sau curant. In schimb s-a pomenit cu alt doctor, chipurile trimis de doctorul care fusese chemat.

Doctorul in cauza l-a pipait, l-a cercetat pe bolnav cu mare atentie si i-a facut o injectie care i-a fost fatala marelui filosof. Din ordinul cui? Nu e greu de presupus”.

Dan Ciachir

(text recuperat din arhiva stearsa a fostului ziar Ziua)

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/25/ziua-de-25-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/25/o-istorie-a-zilei-de-25-mai-video-4/

 

 

 

25/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: