ZIUA DE 1 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 1 aprilie în istoria noastră

1784:  Horea este primit in audiență  la împăratul austriac Iosif al II-lea, căruia i-a prezentat situația grea a țărănimii din Transilvania.

Între anii 1747–1779 au fost înregistrate peste 15 petiții și numeroase deplasări ale delegaților satelor din munți la autoritățile imperiale. Au fost consemnate 4 călătorii ale lui Horea la Viena, în 1779, 1780, 1782 și 1784.

Prima dată Horea a fost în audiență la împărăteasa Maria Tereza și trei ori la împăratul Iosif al II-lea.

Foto: Crăișorul Horea, erou al luptei pentru libertate a românilor transilvăneni

În cea de-a patra călătorie, Horea a fost însoțit de o numeroasă delegație, Horea depunând o petiție în numele comunelor Râu Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Musca, Baia de Arieș Bucium, Abrud și Cărpiniș. În petiție se preciza că, desi s-au plâns în mai multe rânduri la Curtea imperială, n-au obținut nici o ușurare a soartei lor, ba mai mult, asuprirea funcționarilor domeniului și comitatului au fost tot mai mari.

Unii oameni au fost bătuți și închiși, iar altii au murit în închisoare.

Vasile Ursu Nicola, Horea, s-a  născut în Ţara Moţilor, în satul Albac, pe Dealul Fericetului (azi comuna Horea, judeţul Alba). Numele de „Horea” era o poreclă care i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, ştia să „horească”. 

A fost alături de Ion Oargă (Cloșca) și Marcu Giurgiu (Crișan), conducătorul  marii răscoale țărănești de la 1784 din Transilvania.

Armata austriacă a înăbușit revolta, iar capii răscoalei au fost arestați, in urma unei trădări.

Crișan s-a sinucis,  în închisoarea de la Alba Iulia, spânzurandu-se cu nojitele de la opinci, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, prin frângere cu roata, la 28 februarie 1785.

 Aceasta a fost ultima execuţie prin tragere pe roată din Europa, după acest eveniment pedeapsa a fost abolită din codul penal austriac.

Pentru rebeliune, motiv pentru care au fost acuzaţi Horea şi Cloşca, codul penal austriac prevedea ca pedeapsă maximă decapitarea cu sabia, nu tragerea pe roată.

S-a vrut însă să se înspăimânte cât mai mult iobagii români, astfel încât s-a apelat la această condamnare extrem de dură, rezervată în mod normal doar tâlharilor şi ucigaşilor.

Martiriul lui Horea şi Cloşca 

Primul a fost executat Cloşca, al doilea Horea. Dacă Cloşca a fost torturat cu cruzime extremă, primind multiple lovituri cu roata până când i s-a dat lovitura de graţie, Horea a primit doar o lovitură care i-a fracturat unul dintre picioare, apoi a fost ucis imediat cu o lovitură în piept.

Corpurile lor au fost mai apoi despicate în mai multe bucăţi şi au fost expuse în diferite sate şi oraşe din Ardeal unde s-a manifestat răscoala iobagilor români, cu scopul de a-i teroriza pe aceştia şi a-i descuraja de la viitoare acţiuni de acest gen.

Fără a putea fi confirmat dintr-o sursă sigură, se spune că mâna dreaptă a lui Horea ar fi fost expusă pe Gorunul lui Horea de la Ţebea, acesta fiind unul dintre locurile unde Horea ar fi ţinut sfat cu răsculaţii. Mâna sa ar fi fost ulterior îngropată la rădăcina gorunului.

1790: Prima gazetă tiparită in Principatele Române, „Courrier de Moldavie”, își incetează apariția.

Foto: Dacoromanica.ro

Courrier de Moldavie era o publicaţie bilingvă, tipărită în limbile franceză şi româna cu caracter de informare militară, editată de generalul rus  Potemkin, stabilit în acea vreme la Iași, în timpul razboiului ruso-turc dintre anii 1787-1792, care, din nevoia de a fi informat despre mersul războiului dintre armatele ruse cu cele turceşti, a comandat publicarea unei foi cu ultimele evenimente.

De redactarea în limba română se ocupa Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Moruzzi.

După Courrier de Moldavie, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească este primul ziar în limba română din Moldova, care alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de Gazeta de Transilvania a lui G. Barițiu de la Brașov, pune bazele presei periodice românești.

1816: S-a născut la Mărgineni, comitatul Făgăraș, nobilul David Urs, Baron de Margina, ofițer român de grad înalt în armata imperială austriacă, comandant al Regimentului 1 Orlat nr. 16 Grăniceri Român, decorat cu Ordinului Militar „Maria Terezia”; d.10 septembrie 1897, Sibiu.

 A urmat cursurile primare la școlile centrale grănicerești ale Regimentului I Român de Graniță, cu sediul în comuna Orlat, iar studiile medii le-a absolvit la școala superioară secundară a Regimentului II Român de Graniță, de la Năsăud.

Anul revoluționar 1848 l-a găsit la comanda companiei a VII-a de la Racovița, a participat la luptele împotriva regimentelor secuiești de graniță care au trecut de partea revoluționarilor lui Lajos Kossuth în zona localității Odorhei. A fost distins cu Ordinul Merit Militar cu decorație de război (KD), și din partea rușilor aliați cu Ordinul Imperial Rusesc „Sfânta Ana” de clasa a 3-a. A sprijinit financiar școlile grănicerești de la Năsăud.

Anul revoluționar 1848 l-a găsit la comanda companiei a VII-a de la Racovița, a participat la luptele împotriva regimentelor secuiești de graniță care au trecut de partea revoluționarilor lui Lajos Kossuth în zona localității Odorhei. A fost distins cu Ordinul Merit Militar cu decorație de război (KD), și din partea rușilor aliați cu Ordinul Imperial Rusesc „Sfânta Ana” de clasa a 3-a. A sprijinit financiar școlile grănicerești de la Orlat și Năsăud. Întreaga sa avere a lăsat-o moștenire Bisericii Române Unite cu Roma.

1819: S-a născut la Iași, editorul și prozatorul român Theodor Codrescu.; (d.23.03.1894, la Iași).

A înfiinţat în colaborare cu Gh. Săulescu, Teodor Stamati, P. Casimir și D. Gusti, în 1850 tipografia „Buciumul român”, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea, prin publicarea a numeroase materiale prounioniste, precum și ziare, inclusiv Steaua Dunării.

A publicat pentru prima oară în ziarul „Buciumul român”, epopeea „Ţiganiada” de Ion Budai-Deleanu (d.23.03.1894, la Iași).

A fost membru corespondent (din 1886) al Academiei Române, profesor de istorie la Academie, cenzor al publicațiilor din Moldova și apoi director al Arhivelor Statului de la Iași (1856).

Pasionat al istoriei, a reușit să culeagă un impresionant număr de documente referitoare la trecutul românilor, pe care le-a tipărit în 25 de volume, sub titlul Uricariul sau Colecțiune de diferite acte.

A fost redactorul mai multor ziare: Zimbrul, Foiletonul Zimbrului, Buciumul român, , în cel din urmă tipărind, pentru prima oară, epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu.

Ca scriitor, a început cu prelucrări și a continuat, în linia Daciei literare, cu povestiri destul de izbutite despre Pepelea, snoave extrase din folclor. În 1844, i-a apărut volumul O călătorie la Constantinopoli, iar în 1846 a oferit Teatrului Național din Iași vodevilul propriu Soldatul prujitor și a scris drama istorică Plăieșul Logofăt mare.

 1824: Domnitorul muntean Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald, de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită.

Sistemul podirii străzilor cu bârne a fost abandonat, în favoarea pavării cu piatră de râu. Străzile au luat o formă concavă, cu un canal de scurgere a apei pe mijloc.Pavarea străzilor Bucureștiului a continuat susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822–1828).

Aceasta actiune va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).

1834: Generalul rus Pavel Dmitrievici Kiseleff, comandant al trupelor ruse în Principatele Române în timpul războiului ruso-turc, încetează a mai fi preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov , portret de Franz Krüger, 1851

Această funcţie fusese deţinută de Kiseliov (Kiseleff), din data de 19 noiembrie 1829, stil nou.

  Generalul conte Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Dmitrievici Kiseleff, n.8 ianuarie 1788, Moscova — d. 14 noiembrie 1872, Paris),  a contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor Organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria Moldovei și Valahiei.

Regulamentul Organic a fost elaborat de un grup de boieri munteni si moldoveni sub autoritatea lui Pavel Kiseleff.

Între anii 1856 – 1862 a fost ambasador al Rusiei în Franța, la Paris  si a sprijinit unirea Principatelor Române.

  Șoseaua Kiseleff din București îi poartă azi numele.

1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei și Moldovei a fost recunoscută de Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinței reprezentanților puterilor garante de la Paris.

Foto: Domnul Unirii – Principele Al.Ioan Cuza

1865:  S-a născut  la Sigău, Cluj, Ștefan Cicio Pop, om politic politic român transilvănean, fost ministru de Externe și președinte al Camerei Deputaților din România  (d. 16 februarie 1934).

Ștefan Cicio Pop  a fost jurist, membru al Partidului National Roman din Ardeal și mai apoi al Partidului National Taranesc din Romania, dupa infaptuirea Unirii.

A fost  deputat român în Parlamentul de la Budapesta si a participat activ la Marea Unire din 1918, fiind vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia si membru al Consiliului Dirigent, deținând portofoliul apărării.

A fost minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 – 12 martie 1920) precum și  ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern.

În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de Președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

1866: Este înfiinţată Societatea Literară Română, actuala Academie de Ştiinţe a României. Societatea Literară Română devine în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română.Proiectul de statut a fost elaborat în 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească din 1 aprilie 1866 a aprobat regulamentul pentru formarea Societății Literare Române.

Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur.

Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor.

Proiectul de statut a fost elaborat în 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații.

La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească din 1 aprilie 1866 a aprobat regulamentul pentru formarea Societății Literare Române.

Scopul său principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur.

Foto: Inaugurarea Societăţii Literare Române, 1/13 August 1867
(litografie, H. Trenk)

Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor.

Academia Română a rămas până în prezent cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România.

Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice.

Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicţionarul limbii române, Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul general al literaturii române, Micul dicţionar academic şi Tratatul de istoria românilor.

Academia Română are 181 de membri activi aleşi pe viaţă.

1873: S-a născut Serghei Rahmaninov, compozitor, pianist şi dirijor rus de a carui familie avea o straveche origine moldoveană, reprezentant al curentului romantic târziu în muzică; (d.1943)

Rahmaninovii sunt o dinastie aristocratică rusa, care işi duc neamul din dinastia domnitorilor moldoveni Dragoşeşti (Muşatini ).

CITIŢI MAI MULT ACCESÂND :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/08/un-urmas-al-marelui-stefan-serghei-rahmaninov-video/.

1876 : S-a născut la Răzeni, Lăpușna, Imperiul Rus/azi în raionul Ialoveni, R. Moldova, omul politic și publicistul, român basarabean Ion Pelivan, un apărător și promotor al limbii române, militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia (n. 25 ianuarie 1954, închisoarea Sighet).

A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Facultatea de Drept de la Universitatea din Dorpat (1903). A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în R.D. Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei.

A dus o activitate neobosită împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș.

Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care, în 1918, s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România.

A fost deținut politic în închisoarea Sighet, unde s-a stins din viață în urma regimului inuman de detenție la care a fost supus de slugile comuniste la ordinul cotropitorilor sovietici.

1878: Ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, înaintează consulului general al Rusiei la București, D.F. Stuart, o notă de protest în legătură cu ocuparea de către trupele țariste care participaseră la războiul ruso-româno-turc, a unor localități din România.

Ca represalii la protestul statului român la Tratatul de pace ruso-turc încheiat de Rusia fără aliatul său România, trupele țariste au ocupat orașului Giurgiu și o serie de poziții amenințătoare între Giurgiu și București,inclusiv o tabără militară la Băneasa.

Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, a adresat de mai multe ori (1/13 aprilie, 12/24 aprilie, 24 aprilie/6mai, 16/28 mai) note de protest agentului diplomatic al Rusiei la București, baronul Dimitri Stuart, exprimând îngrijorarea României în legătură cu desfășurarea trupelor țariste pe teritoriul României.

1878: Ion Creangă publică în „Convorbiri literare”, povestea „Ivan Turbincă”.

Un rol important în începerea activității literare a lui Ion Creangă l-a avut prietenia cu poetul Mihai Eminescu care l-a introdus în cenaclul Junimea și l-a îndemnat să scrie. Ion Creangă a fost bine primit la Junimea, fiind proclamat „scriitor poporal”, iar criticul Titu Maiorescu (în acea perioadă, ministru al cultelor și instrucțiunii publice) a afirmat că scrierile lui „sunt o adevărată îmbogățire a literaturei noastre”. Ivan Turbincă este o poveste satirică, ilustrând una din temele principale ale operei lui Ion Creangă: istețimea contra prostiei și a fost publicată la 1 aprilie 1878 în revista Convorbiri literare din Iași.

1881: În satul Răşinari, Sibiu, Transilvania, se naşte Octavian Goga, poet român ardelean de origine aromână, politician de dreapta şi prim-ministr al României, din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938.

A fost membru al Academiei Române din anul 1920.

 In 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi.

Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei:

„Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”.

După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice.

Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga„înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii”.

Octavian Goga şi-a axat publicistica pe problemle„românismului”. Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al „Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român”. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci.

Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situaţie penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

 După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetăţean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea.

La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti cutarile Puterilor Centrale, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa.

În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

La 21 martie 1906 i se acorda  premiul „Năsturel Herescu” al  Academiei Române pentru volumul de debut , iar in 1920, Goga a fost ales membru al Academiei .

În anul 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Octavian Goga a prezidat numai 44 de zile un guvern de coalitie format de  Partidul Naţional Creştin, rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Partidului Naţional Agrar (condus de el), cu  Liga Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza).

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia.

 Ca dramaturg, a scris: Domnul notar, Meșterul Manole, Sonata lunei și Lupul, Fruntașul. Este autorul volumelor Poezii (1905), Din umbra zidurilor (1913), Ne cheamă pământul (1909), Cântece fără țară (1916), Din larg (postum, 1939).

Ascultă Vocea lui Octavian Goga la Radio România Cultural.

1881: A luat fiinţă „Asociația română pentru grădini de copii”, care a amenajat prima grădiniță din România, în strada Sfânta Ecaterina din București.

1888: S-a născut în Bucuresti, Mircea Florian, filosof român, membru titular post-mortem al Academiei Române („Metafizică şi artă”, „Cunoaştere şi existenţă”, „Recesivitatea ca structură a lumii”); (d.31.10.1960, Bucuresti).

În 1914 si-a  susținut  doctoratul în filosofie în Germania, cu teza Der Begriff der Zeit bei Henri Bergson (Conceptul de timp la Henri Bergson).

A fost profesor la Universitate și a condus sectorul de istorie a filosofiei al Institutului de Filosofie de pe lângă Academie.

Gîndirea logică a lui Titu Maiorescu, căruia i-a fost student, l-a marcat pentru toată viața. 

Mircea Florian a militat pentru o ontologie realistă, cerând filosofiei să pornească de la obiect, de la „dat”, ca și știința, și nu de la subiect.

A considerat lumea externă ca reală și independentă de conștiință si a elaborat studii erudite de istoria filosofiei universale.

1894: In România se înfiinţează Banca Agricolă cu capital românesc (8 000 000 lei), având sucursale în toate judeţele ţării. Banca Agricolă din România acorda împrumuturi de cel mult 1 000 lei, pe 3, 6 şi 9 luni, cu o dobîndă de 10% anual.

1899: S-a născut în comuna Drăgușeni, județul Baia, istoricul literar român Gheorghe Cardaş; (d. 1984).

A lucrat ca funcționar superior la Biblioteca Academiei Române (1921-1933), profesor secundar în București (1932-1943), referent științific la Institutul de Istorie din București (1950-1953).

A fost redactor la gazeta „Albina” (1921-1941), „Mișcarea literară”(1924-1925) și la  Revista Liceului Internat din Buftea (1934-1939).

În anul 1953 a participat, alături de alte personalități, la omagierea centenarului nașterii compozitorului Ciprian Porumbescu.

Între anii 1958 și 1964 a fost deținut la Jilava și Gherla.

1900: S-a născut la Iași, Alexandru Philippide, poet, eseist român, fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu), laureat al Premiului Herder în anul 1965; (d.08.02.1979, București).

Poet, scriitor, traducător, membru titular (din 1963) al Academiei Române,era fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu). 

A urmat Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fiind licențiat în 1921. Între anii 1922–1928 a studiat în Franța și Germania. A fost președintele Secției Literare a Academiei.

A publicat volume de proză și versuri: Aur sterp, Stânci fulgerate, Visuri în vuietul vremii, Monolog în Babilon, Floarea din prăpastie, Studii și portrete literare, Studii de literatură universală.

A tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.

1900: S-a născut George Baiculescu, bibliograf, istoric literar român („Drama istorică în teatrul lui Vasile Alecsandri”, „Nicolae Filimon, iniţiatorul romanului românesc”); (d.06.09.1972).

1904: România aderă la Convenția internațională cu privire la unitatea tehnică a drumurilor de fier, încheiată la Berna, la 3 mai 1866.

1904 : S-a născut la București, pictorul George Năsturel; d.26 decembrie, 2000.

Pictor stabilit în SUA. A urmat din 1917 Școala de Arte Frumoase de la lași Academia de Arte Frumoase din București, apoi Academia Liberă de Arte din București fondată de Horia Igiroșanu. A fost Inspector al Artelor și Monumentelor Istorice pe regiunea Oltenia și profesor la Academia de Arte Frumoase. După cel de al doilea război mondial, a plecat în Brazilia unde a fost angajat profesor la Școala Muzeului de Artă Modernă din Sao Paolo (1952–1958) și a participat la organizarea Bienalei din Sao Paolo.

A fost profesor la Fundația Universitară „Armando Alvarez Penteado” din Sao Paolo. In 1974 a părăsit Brazilia și s-a stabilit în Statele Unite, la New York și apoi la Los Angeles. A avut nenumărate expoziții personale între care cea din 1938 la Galerie Contemporaine din Paris, a participat la numeroase Saloane si Expoziții colective în România, Franța, Brazilia, Statele Unite. Operele sale se găsesc în muzee si colecții particulare în România, Franța, Suedia, Brazilia, Statele Unite, etc. În portretele sale, ca cel al Mamei Marița, sau cel al pictorului Petre lorgulescu-Yor, sau cel al Bătrânului cu pipe îl preocupă mai ales expresia psihologică, fără a neglija o solidă construcție a formelor și volumelor. 

1908: S-a înfiinţat Observatorul Astronomic de pe Dealul Filaret din Bucureşti.

La 1 aprilie 1908 ministrul cultelor și instrucțiunii publice, Spiru Haret, a semnat decretul de înființare a Observatorului Meteorologic și Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Astronomia se va separa de meteorologie abia în anul 1920.

1909: A încetat din viață la Bichiș, Arad, omul politic român Alexandru Mocioni (4 noiembrie 1841, Budapesta).

Deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, a fost un lider incontestabil al mișcării naționale a românilor bănățeni.

1910: Se constituie, la București, Comisia istorică a României, menită să asigure publicarea, în ediții critice, a cronicilor românești și a altor izvoare, inclusiv străine, referitoare la români.

 1910: A  fost înfiinţată  de savantul Spiru Haret, Comisia Istorică a României avand ca scop  publicarea în ediţii critice a cronicilor româneşti şi a altor izvoare (documente interne şi inscripţii din secolele XIV-XVIII, cronici străine care se ocupă de ţările române, monumente vechi literare, etc.).

Comisia Istorică a României a funcţionat până în 1938 şi a editat „Buletinul Comisiei Istorice a României”.

 1912: In Romania  se înfiinţează la Cotroceni, în Bucureşti , Şcoala militară de pilotaj condusă de maiorul Ion Maori.

Şcoala a contribuit la pregătirea a numeroşi piloţi, mulţi dintre ei luând parte la luptele din timpul Primului Război Mondial.

O a doua „Şcoala de Piloţi Militari şi Civili”, a fost înfiinţată la 1 august 1912, pe aerodromul Băneasa, de Valentin Bibescu.

Ambele şcoli militare au avut o activitate fructuoasă, reuşind să pregătească şi să breveteze circa 100 de piloţi militari, numai în perioada 1912 – 1918.

1913: Parlamentul României a votat „Legea de Organizare a Aeronauticii Militare”, actul constitutiv al Forţelor Aeriene Române, sancţionată prin Înaltul Decret Regal nr. 3199 din 18/30 aprilie 1913 de regele Carol I al României.

Prin această lege se înfiinţa structura tehnico-organizatorică şi de instruire a aviaţiei, sub forma „Serviciului de Aeronautică Militară”, în subordinea Inspectoratului General al Geniului ce devenea astfel „Inspectoratul General al Geniului şi al Aeronauticii”.

Totodată s-a înfiinţat Corpul Aeronauţilor Permanenţi compus din piloţi de avioane, observatori de baloane şi mecanici, precizându-se diferitele categorii de personal militar şi condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească ofiţerii activi şi gradele inferioare care urmau să facă parte din Corpul Aeronauţilor Permanenţi.

Prin stabilirea statutului personalului din aeronautică se recunoştea pentru prima dată calitatea de personal navigant, cu drepturile aferente.

Prin textul legii se reglementa modul de acordare a brevetelor de piloţi şi observatori aerieni, condiţiile de admitere în şcolile de zbor, drepturile absolvenţilor, înfiinţarea şi acordarea primelor de zbor.

1913: Are loc Conferința internațională de la Petersburg.

Între 20 martie/1 aprilie –13/26 aprilie 1913 a avut loc la Petersburg, în Imperiul Rus, o conferință internațională pentru medierea problemelor teritoriale româno–bulgare. Au participat delegații din Imperiul Rus, Germania, Anglia, Austro-Ungaria, Italia și Franța.

1918: Este desfiinţată vama de la Ungheni, graniţa de la Prut fiind mutată pe Nistru, eveniment petrecut în urma votări unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu patria mamă România, la 27 martie 1918 .

1919: Romania trece  la Calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919.România a fost una dintre ultimele țări europene care au adoptat calendarul gregorian.

După înfăptuirea Marii Uniri, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau și ele diferite. Transilvania și Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României și Basarabia foloseau stilul vechi.

Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern și extern, de consolidare și modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiție a progresului și modernizării, în contextul în care, pe plan internațional, se căutau soluții pentru unificarea diferitelor unități de măsură.

Așadar, prin aplicarea Decretului-lege nr. 1053/1919, s-a făcut trecerea la stilul nou, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie – anul având doar 352 de zile.

  Privind în trecutul istoric, trebuie să știm că la 24.II.1582 Grigore al XIII-lea (Ugo Buoncompagni), papă între anii 1572 şi 1585, anunţă că a introdus, printr-o bulă papală, acest nou calendar, care îi va purta numele şi care pune de acord anul ecleziastic cu anul astronomic.
Calendarul gregorian (de stil nou) a înlocuit calendarul iulian (numit şi de stil vechi). Pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar.
Conform noului sistem de calcul, ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582. Doar câteva ţări au adoptat imediat noul calendar pe 15 octombrie 1582.
Este vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia (1/14).

 1920: La Chişinău, în  România, N.Dunăreanu şi L.Marian scot primul număr al revistei „Renaşterea Moldovei„, sub al cărei titlu era scris „Revistă literară şi de propagandă naţională„.

1921: Se inființează Opera Româna din București.

Deși existența unei trupe artistice românești de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă din 1885, instituționalizarea și deci înființarea Operei Române ca instituție finanțată de la buget, s-a realizat abia în 1921.

Premiera absolută s-a făcut cu opera Lohengrin, sub bagheta lui George Enescu.

1921: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” (în prezent Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie „Cantacuzino”).

1922: S-a născut Vlaicu Ionescu, autoritate recunoscută pe plan mondial în materie de traducere, decriptare şi interpretare a catrenelor lui Nostradamus (m. 2002, la New York).

1924: S-a născut Ion Brăduț Covaliu, pictor român reprezentant de frunte al “realismului socialist”.

În 1962, a reprezentat România la Bienala de la Veneția. În 1963, este ales secretar al Uniunii Artiștilor Plastici, iar în 1968, este ales Președinte al aceluiași for.

Din 1969, a desfășurat  o  activitate didactică la Institutul pedagogic din București, apoi la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucuresti; (d. 1991).

1928: A apărut revista avangardistă „UNU”, sub conducerea lui Saşa Pană, pseudonimul literar al lui Alexandru Binder, scriitor evreu român (colaboratori: Geo Bogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, Aurel Baranga etc.).

 

Tipărită la Dorohoi (primele 10 numere) și apoi la București, între aprilie 1928–decembrie 1932, împletea elemente de dadaism și suprarealism.

Inițial, publicația urma să fie numită doi la al doilea număr, trei la al treilea număr etc., dar numele său a rămas până în 1932 unu. De-a lungul timpului, revista a cuprins texte și desene de autori precum Sașa Pană, Moldov, Madda Holda, Geo Bogza, Urmuz, Victor Brauner, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Vasile Dobrian, Benjamin Fondane, Aurel Zaremba, Jean David, André Breton, Robert Desnos, Paul Éluard, Man Ray, dar și Ion Călugăru, Ilarie Voronca, Claude Sernet, Jules Perahim, M. H. Maxy, Marcel Iancu, Man Ray, Theo van Doesburg, Louis Aragon, Gomez de la Serna, Moussinac, Vitrac, Vicente Huidobro, René Daumal, Maiakovski, Gherasim Luca, etc. A fost condusă de Sașa Pană.

1933 : A luat ființă Divizia de Gardă a Armatei Române.

S-a creat Brigada de Artilerie de Gardă cu reședința în București, formată din Regimentul 1 Artilerie de Gardă cu garnizoana la Roman, provenit din transformarea Regimentului 4 Artilerie și din Regimentul Centrului de Instrucție al Artileriei.

1937 : Prima etapă a reorganizării marilor unități ale Armatei Române.

În urma remilitarizării Renaniei de către Germania, pericolul unui nou război mondial devenea evident. În această conjunctură internațională, în anul 1936, conducerea statului român a luat hotărârea reorganizării generale a armatei în două faze. În prima fază, prin Înaltul Decret nr. 1688/din 1 aprilie 1937 a început reorganizarea marilor unități și a unităților aparținând trupelor de munte și cavaleriei. Faza a 2-a, peste un an, viza reorganizarea marilor unități ale corpurilor de armată.

1940 : S -a înființat Batalionul român de Infanterie Marină.

În timpul stării de criză de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 aprilie 1940, prin Înaltul Decret Regal nr. 635, pentru apărarea litoralului, pe lângă Regimentul de Geniu Marină și Divizionul de Artilerie de Coastă, s-a constituit Batalionul de Infanterie Marină, prima unitate de acest fel din Armata României.

Cu un efectiv de 48 de ofițeri, 55 subofițeri și 2250 de gradați și soldați, acesta avea atât misiuni de observare, supraveghere, apărare la litoral precum, cât și misiuni specifice acestui gen de armă, debarcarea sau apărarea porturilor, prin companiile de debarcare.

1940: S-a născut la Săliște de Beiuș, poetul  și prozatorul român Gheorghe Pituţ ; (d.6 iunie 1991, Bucuresti).

 A scris printre altele Călătorie în Uriaș.

1941:  Între 2 şi 3000 de ţărani români bucovineni, bărbaţi, femei şi copii, sunt asasinaţi de sovietici în timpul Masacrului de la Fântîna Albă,în Bucovina de nord anexată de URSS, în timp ce încercau să se  refugieze în România.La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947).

Masacrul de la 1 aprilie 1941, supranumit Katyn-ul românesc, este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria românilor. Măcelul a fost declanșat în momentul în care mii de  români, încurajați de administrația sovietică, au încercat să treacă granița sovieto-română, trasată ca urmare a ultimatumului din iunie 1940 prin care România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu de peste 3 milioane de locuitori.

Refuzând să devină cetățeni sovietici, aceștia au pornit, în coloane organizate, spre frontiera de pe râul Siret, spre a se repatria în țara-mamă, acolo unde își lăsaseră rudele, casele și agoniseala de-o viață.

Oamenii purtau steaguri albe și tricolore cu însemne religioase – icoane, prapuri și cruci din cetină.. La doar doi kilometri de granița română, în poiana de la Varnița, aproape de punctul numit Fântâna Albă, grănicerii Armatei Roșii, urmând un scenariu macabru, au deschis focul continuu al mitralierelor asupra coloanei de români, omorând pe capete copii, femei, bătrâni.

La 1 aprilie 1941 peste 15.000 de români din mai multe sate bucovinene  de pe valea Siretului,   care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate de  U.R.S.S., au fost atacaţi cu focuri de mitraliera de trupele de graniceri si cele ale securitatii sovietice.

Românii se îndreptau spre graniţa românească în frunte cu preoţii din satele lor, cu odoarele bisericeşti în mâini, dupa ce anterior sovieticii răspândisera zvonul  că vor putea trece liber în România.

Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv  de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200  în groapă).

Martorii spuneau ca pamantul s-a mişcat peste  ei două zile pană au murit cu toţii.

 Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/01/1-aprilie-1941-un-katyn-al-romanilor-in-bucovina-de-nord-masacrul-de-la-fantana-alba-tatarca-video/

În România, 1 aprilie a fost desemnată prin lege   „Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”.

1944: S-a născut la București, Cornel Patrichi, coregraf, balerin şi fost actor, prim balerin al Teatrului bucureștean „Constantin Tănase; (d. 5 aprilie 2016, București).

A absolvit Liceul de Coregrafie în 1962, fiind apoi angajat ca prim-balerin la Teatrul „Constantin Tănase” de unchiul său, Nicolae Patrichi, care era directorul muzical al teatrului. În 1972, directorul Teatrului Fantasio din Constanța i-a propus lui Patrichi sa fie prim-balerin.

Timp de zece ani a făcut naveta București–Constanța după care în 1987 s-a mutat cu soția sa în Italia, fondând în Toscana propria școală de balet, Dance Studio Patrichi.

În 1999 s-a întors în România și a devenit coregraf pentru emisiunea Vineri seara ne distrăm cu Florin Călinescu, la invitația actorului. A realizat optzeci și opt de spectacole de balet în unsprezece luni, „cât face un coregraf toată viața”.

A fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler de către președintele României, la 23 februarie 2004 ( A jucat în producțiile cinematografice „Veronica”, „Pădurea pierdută”, „Alexandra și infernul”).

1945: Este promulgată legea privind impunerea excepţională a beneficiilor de război (pe anii 1941-1944) ale întreprinderilor industriale şi comerciale şi a averilor particulare obţinute în aceeaşi perioadă.

1948: Încep lucrările pe şantierele naţionale de „muncă patriotică socialista” Bumbeşti-Livezeni, Salva -Vişeu şi Lunca Prutului.

România, sărăcită de război și ocupată de ruși, a găsit formula magică a reconstrucției: munca neplătită. Detașamentele de voluntari se hrăneau cu ideologie injectată de mitul comunismului. Celebre ctitorii realizate în tinerețea comunismului instituționalizat în România, liniile Bumbești-Livezeni, Salva-Vișeu și Lunca Prutului, au intrat în conștiința publică drept șantiere al brigadierilor.

  

Primul s-a înființat Șantierul Național Gheorghe Gheorghiu-Dej Filiași–Bumbești–Livezeni, deschis la 1 aprilie 1948. Au fost construite 39 de tunele (7,8 km), 27 de viaducte (circa 1 km lungime), 8 poduri (730 m), 5 stații CFR. Inaugurarea a avut loc la 1 noiembrie 1948, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Evenimentul a generat și un film propagandistic.

Șantierul Vasile Luca a fost deschis între localitățile Salva–Vișeu de Jos. Ziarul Universul anunța la 22 aprilie 1948: „În afară de tineretul UTM-ist (în luna mai se așteaptă prezența pe șantier a vreo 13.000 de brigadieri), vor mai lucra la construcția liniei ferate Salva-Vișeu militari încadrați în companii de căi ferate și 1.000 de minieri (la tunele). Toți lucrătorii din afara cadrelor UTM vor fi antrenați de tinerii brigadieri, care vor constitui motorul întregului șantier.” S-au construit 63 de kilometri de cale ferata, cu nouă stații de tren. Pe lângă numeroase viaducte care au fost construite cu o tehnică rudimentară, au fost săpate și cinci tunele, dintre care cel mai lung are 2.400 de metri lungime. La 7 noiembrie 1949, traseul a fost inaugurat oficial.

1949: A fost înfiinţată Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” pe lângă Institutul de Folclor din Bucureşti.

Din 1953, a funcţionat pe lângă Filarmonica de Stat „George Enescu”.

1952: S-a născut  Laszlo Tökes, preşedinte de onoare al UDMR (1990-2003), episcop al Eparhiei Reformate de Piatra Craiului.

Este autorul volumelor: „Unde e Dumnezeu, acolo este şi libertatea” – selecţiune din predicile sale, „Alocuţiuni”.

1954: S-a născut Radu Săplăcan, critic literar şi poet (poezie: „Livada Roëntgen”, „Uşor, deasupra lumii”, „Factorul şarpe”); (d.15 aprilie 2002).

1957: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Muzeul Literaturii Române. A fost fondat de către criticul şi istoricul literar Perpessicius, care a fost şi primul director al instituţiei.

1959: S-a născut renumitul  fotbalist  Helmuth Duckadam, o legendă a fotbalului românesc.

1962: A decedat  pictorul  român Camil Ressu, una din personalitățile marcante ale artei românești; (n. 28 ianuarie 1880).

Camil Ressu – autoportret

A fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941.

Din 1950 a fost președinte de onoare al “Uniunii Artiștilor Plastici”, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte “Nicolae Grigorescu”. În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu  a devenit membru al Academiei Române.

1973: A murit Liviu Stan, profesor de teologie, unul dintre cei mai de seamă canoniști ai Ortodoxiei (n. 11.07.1910).

1978: A murit Mihail Straje, autorul lucrării „Dicţionar de pseudonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români”; (n.1901).

1988:  A murit Augustin Z. N. Pop, folclorist, istoric literar român; (n. 1910)

1996: România a fost invitată să participe la Prima Competiție Mondială de Speologie.

2003: Orașul Constanța a devenit port liber.

  Un port liber (sau porto franco) este un port aflat într-o zonă economică liberă, cu o jurisdicție mai relaxată comparativ cu țara în care este localizat. Aceasta înseamnă, în mod normal, să fie scutit de taxe vamale sau să aibă un regim vamal special cu reglementări vamale favorabile.

2003: La invitația președintelui Ion Iliescu, are loc vizita de stat în România a regelui Juan Carlos al Spaniei și a reginei Sofia.

2003: S–a constituit, la Sfântu Gheorghe, Mișcarea Civică Maghiară, o organizație înființată la inițiativa unor membri ai aripii  nationaliste din cadrul UDMR Covasna.

2003: S-a stins în urma unui stop cardiac Mihai Mereuță, actor român de teatru și film („Iancu Jianu Zapciul”, „Pasărea măiastră”,„Nastratin Hogea”); (n.29 noiembrie 1924, Sânta Mare, jud. Botoșani).

“Eu sunt țăran. Oleacă școlit, dar țăran. Când am venit la liceu la Iași, m-am descălțat de opinci la bariera Iașului, m-am încălțat cu o pereche de bocanci și am dat examen la liceu”.

Dupa terminarea liceului, se inscrie la Facultatea de Litere și Filozofie din Iași, unde urmeaza cursurile de limbă română și filozofie. In paralel insa urmeaza si cursurile Conservatorului George Enescu din Iași .

Prestatiile “studentului Mereuţă “ nu erau tocmai mediocre deoarece profesoara lui, d-na Gina Sandri,  cumnata d-nei Lucia Sturdza Bulandra şi sora actorului Tony Bulandra , i-au dat posibilitatea să absolve doi ani într-unul singur !..

Dupa terminarea studiilor atat a Facultatii de Filozofie cat si a Conservatorului , in 1948 este angajat ca actor la Teatrul National din Iasi .

 În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureșteană. 

Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice și de peste cincizeci de roluri ca actor de film. Mai semnificativă este implicarea lui Mereuța ca actor în peliculele: “Unde fugi, maestre?” , “Doi haiduci și-o crâșmăriță” (1992), “Liceenii rock ‘n’ roll” (1992),” Liceenii” (1987), Masca de argint (1984), Misterele Bucureștilor (1983), Trandafirul galben (1982).

În ultimii ani de viață, a prezentat la postul de televiziune TVR2 emisiunea Ferma, dedicată agriculturii. In 1967 il gasim la IATC ca profesor la clasa de actorie impreuna cu Constantin Morozan fiind profesorul artistei Corina Chiriac.

Intr-un interviu maestrul da o definiţie căutarilor umane : “Totdeauna a existat tendința oamenilor de a evada.

Depinde cum și în ce situație. Brâncuși, Enescu, nu au evadat?

Și mai e acel moldovean, Palade, care dacă rămânea aici, ar fi fost un simplu profesor de biologie la Urziceni, pe când așa, a luat Premiul Nobel.

Oamenii au încercat întotdeauna să evadeze din ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual și spiritual. Au încercat să ajungă într-o altă lume, o altă sferă de înțelegere. Omul simte nevoia să fugă de banal “ .

2008: A decedat pictorul român Sabin Bălașa; (n. 17 iunie  1932, la Dobriceni, in Oltenia ).

Studii:

• 1955, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, București, România
• 1965, cursuri Academia de Limbă și Cultură Italiană Siena
• 1966, cursuri Academia de Pictură din Perugia

La Iași  a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I. Cuza. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iași și pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălașa.

Mari colecționari din România, dar și din Europa și SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotația acestora la valori amețitoare pentru artiști cu mai puțin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat și i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică

S-a stins din viață  la Spitalul Sfânta Maria din București în urma unui cancer pulmonar.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași în data de 5 aprilie 2008.

2015: A decedat părintele arhidiacon Sebastian Barbu-Bucur, muzicolog, compozitor de muzică bizantină şi profesor.

A iniţiat şi coordonat, din anul 1989, Formaţia de Muzică Bizantină „Psalmodia” a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

De asemenea, a întemeiat secţia de muzică psaltică la UNMB; (n. 1930).

1 APRILIE – ESTE  ZIUA PĂCĂLELILOR

Supranumita si Ziua Pacalelilor, 1 Aprilie este ziua in care fiecare dintre noi încercă să păcălească pe fiecare…

Ziua farselor  este  cunoscută, în cele mai multe țări europene, încă din secolul XVI.

Una din numeroasele explicații a acestei tradiții este aceea că în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței a mutat serbarea Anului Nou de la data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie.

Întrucât de vechiul An Nou (1 aprilie) oamenii  obișnuiau să se împartă cadouri, s-a continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma de farse și glume nevinovate.

 Ziua de 1 Aprilie este un prilej foarte bun de distractie.  

Dupa cum spunea Mark Twain, “ziua de 1 aprilie este ziua in care ne amintim ce suntem in celelalte 364 de zile ale anului”. 

 Dupa altii, la originea acestei idei, a acestei zile de 1 Aprilie ar fi …

 Pacaleala lui Noe, care se pare ca si-a trimis porumbelul sa caute in mod gresit pamantul, dupa ce inundatia provocata de Potopul biblic  a inceput sa se retraga de pe uscat pe 1 aprilie. 

Cea mai veche referire la Ziua Pacalelilor pare a fi, potrivit Museum of Hoaxes, un fragment dintr-un poem flamand din 1539, in care un barbat si-ar fi pacalit servitorul, chiar intr-o zi de 1 aprilie.

Trecerea la calendarul gregorian

Francezii  sustin insa sus si tare ca ziua de 1 Aprilie s-a nascut la ei. Unii sunt de parere ca totul a pornit de la faptul ca multe popoare sarbatoreau venirea primaverii la aceasta data.

Mai exact, in Franţa pana in 1582 anul nou se sarbatorea timp de 8 zile incepand cu 25 martie si se termina pe 1 aprilie, dar tocmai in acel an s-a facut trecerea la calendarul gregorian si anul nou a fost mutat pe 1 ianuarie.

Datorita faptului ca informatia circula mult mai greu, unii oameni nu au aflat la timp despre aceasta schimbare a calendarului, iar altii au refuzat acest lucru si au continuat sa celebreze pe 1 aprilie noul an. Cei care sarbatoreau anul nou pe 1 aprilie, au fost numiti “poisson d’Avril” (peste de aprilie). 

Se pare ca toti cei care s-au aflat in aceasta situatie au fost socotiti drept fraieri de catre cei deschisi schimbarii, devenind in foarte scurt timp subiectul glumelor si al farselor.

 In timp, intreaga lume a trecut la noul calendar, dar nu s-a renuntat la ideea de farse facute celor apropiati, astfel incat in fiecare an, de 1 aprilie, au continuat cu aceste glume pe seama altora.

Ziua de 1 aprilie este recunoscuta ca fiind Ziua Pacalelilor in Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia,  Norvegia, Germania si Franta.Traditia spune ca pacalelile trebuie facute pana la ora pranzului.

Pacalelile facute dupa ora pranzului, deci dupa ora 12, se spune ca aduc ghinion celui care pacaleste. De asemenea, casatoria nu este recomandata de 1 aprilie: se spune ca barbatul care se insoara de 1 aprilie va fi sub papuc toata viata.

Ziua Pacalelilor este astazi sarbatorita in Franta prin cadouri constand fie in felicitari cu pesti, fie in bomboane de ciocolata in forma de peste. Exista in Franta si o traditie de a prinde pe spatele celui pacalit un peste de hartie cu un ac cu gamalie. 

Almanahul de previziuni

In opinia altor  autori, istoria zilei de 1 Aprilie si a pacalelilor ar incepe in primii ani ai secolului XVII, cand niste astrologi au prevazut intr-un “Almanah de previziuni” decesul unor personalitati politice care le erau antipatice.

1 Aprilie la englezi

In ciuda datelor istorice, despre Ziua Pacalelilor se spune ca ar fi originara din Anglia. Aceasta zi a evoluat si a crescut in popularitate foarte rapid, deoarece pacalelile au reprezentat intotdeauna o reteta sigura de distractie.

Englezii au inceput sa sărbătoreasca “Ziua Păcălelilor” – “April Fools Day” de prin secolul al XVII-lea. Prima atestare istorica a fost făcuta de John Aubrey in 1686.

La noi, românii, farsele de 1 aprilie au devenit un obicei incepand cu secolul al XIX-lea, odata cu strangerea legaturilor cu tarile Europei apusene si in special cu Franta.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTA CUVIOASA MARIA EGIPTEANCA

Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La vârsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers în Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viață desfrânată. La vârsta de 29 de ani, părăsește Alexandria și ajunge la Ierusalim.

Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.

Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas.

Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului.

Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/04/01/o-istorie-a-zilei-de-1-aprilie-video-4/

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;
3. Articole Vlada Afteni;
4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
5. http://ro.wikipedia.org;
6. mediafax.ro;
7. Istoria md.;
8. worldwideromania.com;
9. Enciclopedia Romaniei.ro;
10. Calendar Crestin Ortodox.ro;
11. http://www.rador.ro/2019/04/01/calendarul-evenimentelor-1-aprilie;
12. Cinemagia.ro.

Principalele realizări ale României interbelice, care s-au răsfrânt benefic asupra basarabenilor după Marea Unire

Pe hartă: Teritoriile românești care s-au unit după 1918

Basarabenii în cadrul României întregite

S-a scurs un secol de la marile evenimente istorice, desfășurate în Basarabia. Până la proclamarea independenței de stat (24 ianuarie 1918), Basarabia (Republica Democratică Moldovenească) formal mai făcea parte din imperiul țarist, transformat de Revoluția din februarie 1917 în Federația Republicilor Rusiei.

Istoricul prof.universitar dr.Anatol PETRENCU, subliniază în revista https://limbaromana.md., că Primul Război Mondial, în care se implicase plenar Rusia țaristă, dar și cea democratică, condusă de Alexandr Kerenski, a scos în evidență gravele probleme cu care se confrunta acest imperiu de zeci de ani: cea națională, agrară, economică etc.

Eșecurile armatei ruse pe fronturile războiului au determinat nu numai abdicarea țarului și criza Guvernului provizoriu, ci și revolte generalizate, animate de Partidul Social-Democrat (bolșevic), condus de V. I. Lenin, extinderea anarhiei, soldate nu doar cu asasinate, maltratări ale civililor de către militari, dar și cu luarea cu forța a proprietății oamenilor înstăriți, în primul rând a pământului. În Basarabia, problema agrară și cea națională erau legate strâns una de alta.

Evenimentele din Basarabia au condus la crearea Sfatului Țării – organul legislativ superior (parlamentul) al provinciei. La scurt timp de la proclamarea independenței de Rusia, devenită bolșevică (după lovitura de stat din octombrie 1917), la 27 martie 1918, cu majoritatea de voturi, membrii Sfatului Țării au decis Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România.

„Actul Unirii, – a scris Pantelimon Halippa, – a fost capătul unui drum lung, greu și bătătorit de cei mai mari patrioți ai Basarabiei, actul Unirii a fost flacăra românismului, purtată din generație în generație, începând cu familia lui Alexandru Hâjdeu, Constantin Stamati, frații Vasile, Mihai și Alexandru Stroescu… Prin actul Unirii s-au realizat idealurile noastre din moși-strămoși.

Actul Unirii a deschis larg ferestrele, prin care cu abundență au pătruns lumina și cultura, la care s-a adăpat în mod obligatoriu poporul românesc dintre Prut și Nistru. Unirea provinciei noastre cu Patria Veche, România, a fost un act de o importanță deosebită, fiindcă efectele binefăcătoare ale Unirii se manifestă și astăzi. În provincia noastră se vorbește o limbă frumoasă românească, așa ca la București¹.

După Unirea Bucovinei (15 noiembrie 1918), la 1 decembrie 1918, prin Unirea Transilvaniei s-a încheiat procesul de reîntregire națională a României.

Scopul acestui articol este de a evidenția principalele realizări ale României interbelice, care s-au răsfrânt benefic asupra basarabenilor.

E bine să știm de unde am pornit. În pofida unor realizări incontestabile ale imperiului țarist, demonstrate până la implicarea acestuia în Marele Război (așa s-a numit Primul Război Mondial), Rusia era un stat înapoiat, polițienesc, cu o sumedenie de probleme nerezolvate, Basarabia fiind o gubernie agrară, săracă, cvasi-analfabetă, supusă unei rusificări acerbe. Din cauza mizeriei și sărăciei, a nedreptăților privind repartizarea (stăpânirea) pământului, mulți basarabeni au fost nevoiți să plece peste Nistru în căutarea unei vieți mai bune.

După Unirea Basarabiei cu Regatul Român, pe acest teritoriu au demarat procese de modernizare a economiei, a vieții politice, a societății în ansamblu.

Astfel, în domeniul economiei, atenția principală a conducerii statului a fost acordată sectorului agrar. Deloc întâmplător acest lucru: la sate trăiau 87% din locuitori, la orașe – 13%. În timpul descompunerii imperiului țarist, țăranii basarabeni au însușit cu de la sine putere terenuri agricole, proprietăți ce trebuiau legalizate. La 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării a adoptat Legea agrară, promulgată la 22 decembrie 1918, dar aplicată începând cu 11 martie 1920². Până în 1924 Instituția de Stat „Casa Noastră” a aplicat Legea agrară, expropriind și împroprietărind terenurile agricole. A fost expropriat pământul moșierilor, care depășea 100 de hectare; terenurile ce aparțineau statului (rus), mănăstirilor, aflate în străinătate, cetățenilor străini, zemstvelor etc.;  mănăstirile au rămas cu 50 de hectare.

Pământurile expropriate au fost oferite agricultorilor care nu posedau pământ și locuiau pe moșii, precum și țăranilor ce aveau mai puțin pământ decât prevedea norma legală (6-8 ha). Împroprietărirea cu pământ s-a făcut pe bază de răscumpărare, prețul pământului fiind stabilit pe baza prețului mediu de arendă. Altfel spus, țăranii au devenit proprietari ai terenurilor agricole; ei au beneficiat de credite cu o dobândă mică și de lungă durată, de semințe selecționate de bună calitate etc. Conform statisticii oficiale, la 1 ianuarie 1931, în Basarabia au fost împroprietăriți 335 621 de țărani³, având actele în regulă. Pământul a devenit marfă, ceea ce însemna deschiderea de noi perspective de dezvoltare economică și socială.

Basarabia, ca parte componentă a României, a trecut prin aceleași greutăți și realizări ca și țara în întregime. România a avut de suferit în urma implicării în Primul Război Mondial și a făcut un efort considerabil în vederea depășirii urmărilor războiului. Crearea României mari a dus la modificarea modului de producție și la schimbarea piețelor de desfacere a mărfurilor. Dacă în trecut producția agricolă basarabeană era trimisă pe piața Imperiului Rus, după Unire producătorul basarabean a fost nevoit să caute noi piețe de desfacere, atât în interiorul țării, cât și în exterior. Totul a evoluat în timp, spre binele țăranului basarabean.

În Basarabia se producea grâu, porumb, floarea soarelui, tutun, sfeclă de zahăr, vin. Multe din produsele agrare erau vândute pe piețele din interiorul României, iar unele din ele (floarea soarelui și produsele acesteia) – pe piețele din Europa. Mulți țărani basarabeni își crease gospodării-model, demne de luat exemplu pentru toți consătenii lor.

Elocvent este și cazul lui Alexandru Fedeleș din Căușeni. El a participat la Primul Război Mondial, în cadrul armatei ruse. A făcut studii liceale, cunoștea limbile română, rusă, germană și franceză. În 1932, împreună cu un consătean, Sava Vrabie, a făcut studii de agronomie în Franța. Revenind la Căușeni, a lucrat agronom, s-a ocupat de creșterea viței de vie și a pomilor fructiferi. S-a căsătorit cu Olga Bordeian din Ursoaia. Fiul lui Alexandru, Eremia Fedeleș, își amintește: „Familia noastră a avut șase deseatine de pământ, dintre care o deseatină și jumătate de pământ era viță de vie altoită. Noi aveam casă bună, poiată, în care puteam ține o pereche de boi, o pereche de cai, câteva oi. Nu departe de gospodărie, bunelul și tata au sădit o pădure. Din pădure luam haragi și mlajă pentru legatul viței de vie. În fiecare toamnă, cu o căruță specială, trasă de un cal, tata ducea strugurii de vânzare comercianților evrei din Căușeni”⁴.

Regretatul Boris Vasiliev a scris în cartea sa de memorii cum sătenii din Molovata l-au ales pe tatăl lui primar: avea o gospodărie exemplară⁵. Dar invazia sovietică din 1940, apoi revenirea sovieticilor în 1944, va lichida această pătură de oameni gospodari, etichetându-i „chiaburi” și deportându-i în Siberia (în 1941 și 1949).

Caracterul agrar al economiei Basarabiei s-a păstrat și în perioada interbelică.

Industria s-a dezvoltat lent și a avut o legătură strânsă cu agricultura. În Basarabia au fost construite mori: în 1940, în ținutul Nistru erau 25 de mori sistematice comerciale și 351 de mori țărănești, iar în total, în Basarabia, funcționau circa 1 000 de mori țărănești, din 1930 fiind organizate în Asociația generală a micilor morari și proprietari de oloinițe⁶. Progresul lent al industriei basarabene are câteva explicații: provincia este lipsită de zăcăminte naturale, adică de materia primă necesară.

Un rol determinant în politica investițională l-a jucat factorul extern: din octombrie 1924, prin crearea așa-numitei „Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești”, a cărei frontieră de vest era marcată pe hărțile sovietice pe râul Prut, URSS a decis să cucerească Basarabia. Această stare de lucruri a temperat conducerea României în crearea unei industrii moderne în Basarabia.

În schimb, infrastructura Basarabiei a cunoscut o modernizare spectaculoasă. În doar trei ani (1918-1921) a fost schimbat ecartamentul căilor ferate (de la cel rusesc, mai larg, la cel european). Datorită eforturilor depuse de conducerea României, în Basarabia au fost întărite, reconstruite sau construite noi căi ferate, cum ar fi, de pildă, traseul Chișinău-Bălți cu o lungime de 85 de km, cel dintre stația Revaca (Chișinău) și Căinari, care scurta drumul spre Galați cu 61 de km. Exemplele ar putea continua. România interbelică a construit locomotive și diverse feluri de vagoane (pentru transportul de pasageri și mărfuri), care circulau nu doar pe teritoriul țării, inclusiv Basarabia, ci erau exportate în străinătate (inclusiv în URSS)⁷. Între Chișinău și București circulau trenuri rapide și accelerate, care aveau vagoane directe spre Cluj și alte orașe.

O dezvoltare împetuoasă a cunoscut și rețeaua de șosele moderne. În 1918, în Basarabia erau în total 254 km de șosele (Chișinău-Criuleni – 40,6 km, Chișinău-Orhei – 33,7 km etc.). La fiecare sută de kilometri pătrați de suprafață reveneau circa 575 metri de șosea, ceea ce „era de o sută de ori mai puțin decât se cerea”⁸.

După Unire, Ministerul Lucrărilor Publice de la București a elaborat un plan amplu de construire a șoselelor în Basarabia. Din diverse motive acest plan a fost realizat doar parțial: a fost construită șoseaua Hotin-Cernăuți, Otaci-Colincăuți, Soroca-Florești și altele. În Basarabia au fost reparate sau construite din nou numeroase poduri și podețe: dacă în 1919 existau 620 de poduri, cu o lungime de 4 261 m, către anul 1940 s-au mai construit 4 105 poduri cu o lungime de 17 989 metri. Prutul era un râu navigabil, cu transport fluvial intens.

În Basarabia s-au construit, de asemenea, trei aeroporturi – la Chișinău, în 1921, la Cetatea Albă și Ismail, în 1935.

În perioada interbelică, Basarabia a fost cea mai telefonizată parte a României. Aici s-a creat o rețea ramificată de spitale și farmacii. Fiind învingătoare în Primul Război Mondial, România a beneficiat de reparații de război din partea Germaniei. În acest sens, România a primit din Germania, între alte, și aparate Roentgen, de care a beneficiat spitalul de la Costiujeni (Chișinău). Datorită îmbunătățirii condițiilor de trai și a sistemului de ocrotire a sănătății, în Basarabia a sporit natural numărul populației.

O adevărată „revoluție culturală” s-a produs în domeniul învățământului, mai ales în cel primar și liceal.

În educație, moștenirea țaristă a fost lamentabilă: conform datelor recensământului din 1897, în Basarabia, știutorii de carte alcătuiau 15,6%, iar în rândurile populației băștinașe (a românilor) starea de lucruri era și mai deplorabilă – între bărbați știau carte doar 10,5%, iar între femei doar 1,7%.

Statul român a depus eforturi deosebite în vederea alfabetizării copiilor și maturilor. Intelectualii basarabeni au cerut naționalizarea școlii încă în 1917. După Unire, acest proces s-a dinamizat. Autoritățile au organizat cursuri pentru învățători. Un rol deosebit de mare l-au avut învățătorii, profesorii și oamenii de cultură veniți din restul țării.

Aceștia au fost adevărați „apostoli” (Dan Dungaciu), care au realizat acte de eroism. Dacă înainte de 1918 nu exista nicio școală românească, după 1918 numărul acestora crește sensibil, astfel că, în ianuarie 1939 existau 2 718 școli, cu 7 581 de învățători și 346 747 de copii⁹. Existau școli de stat și particulare: din cele 97 de școli particulare (1938), 75 erau evreiești, 5 germane, 4 poloneze, 1 ucraineană, 2 rusești și 10 românești¹⁰. În 1940 în Basarabia erau 26 de licee (17 de băieți și 9 de fete), 24 de gimnazii și alte școli de cultură generală, frecventate de 17 350 de elevi. Absolvenții liceelor din Basarabia au avut posibilitatea să-și continue studiile la universitățile din Iași, București, Cluj sau în centre universitare din vestul Europei.

În noiembrie 1926, la Chișinău a început să activeze Facultatea de Teologie Ortodoxă, iar în aprilie 1933 și-a deschis ușile Facultatea de Științe Agricole – ambele fiind extensiuni ale Universității de la Iași. Astfel, la Chișinău au fost puse bazele învățământului superior din Basarabia. În 1919 a fost deschis Conservatorul „Unirea”, în 1925 – Conservatorul Național, în 1936 – Conservatorul Municipal. Basarabia a oferit culturii mondiale artiști inegalabili: Eugeniu Coca, Ștefan Neaga, Maria Cebotari ș. a.

În Basarabia interbelică a funcționat Teatrul Național din Chișinău, Biblioteca Universitară Centrală, Muzeul Național de Istorie. Aici s-au tipărit cărți, reviste („Viața Basarabiei” rămâne și în prezent o sursă de documentare pentru istorici), ziare, atât în limba română, cât și în alte limbi ale etniilor conlocuitoare.

În 1925 a fost înființată Patriarhia Română, având în componența ei Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului și Episcopia Cetății Albe-Ismail. În 1928, Gurie Grosu a fost ridicat la rangul de mitropolit. Biserica din Basarabia a fost reorganizată, a fost construit un nou orfelinat, un sanatoriu pentru preoți, chiar o Bancă a preoților – „unică în peisajul românesc” (D. Dungaciu).

În România interbelică, cu anumite carențe, a funcționat democrația, bazată pe Constituție (adoptată în 1923) și pe legi. A funcționat un sistem pluripartidist, un sistem electoral modern. În noiembrie 1919, în România s-au desfășurat primele alegeri generale pe baza votului universal, egal, direct, secret și a reprezentării proporționale a mandatelor în conformitate cu numărul populației.

Astfel, cetățenii României întregite au ales primul parlament postbelic. Basarabenii s-au prezentat la vot în proporție de 72,2% din alegătorii incluși în liste, dovadă convingătoare că locuitorii provinciei au acceptat Actul Unirii din 27 martie 1918. Basarabenii au ales și au trimis în primul parlament postbelic al României 90 de deputați și 37 senatori¹¹. Pe parcursul anilor, formațiunile politice din Basarabia au fuzionat cu cele din restul României sau au constituit noi partide.

România interbelică a fost mereu hărțuită de URSS. În 1924 un comando sovietic a trecut Nistrul și a încercat să ridice o insurecție la Tatar-Bunar. În octombrie 1924, URSS a creat un cap de pod de cucerire a Basarabiei, de sovietizare a restului României și a Balcanilor. Acest cap de pod s-a numit RASSM, asemenea Belarus față de Polonia sau Karelia față de Finlanda.

Guvernul de la București a luat măsurile cuvenite în privința asigurării securității statului, cu atât mai mult cu cât agenți sovietici sistematic treceau Nistrul cu sarcini de a destabiliza situația internă. În astfel de condiții Bucureștiul a fost obligat (forțat de împrejurări) să introducă forțe ale Jandarmeriei, atât de mult hulite de presa bolșevică. Guvernarea a modernizat și poliția, în care 20 la sută erau ofițeri și trupă din restul României, iar 80 la sută erau basarabeni.

Mult s-a scris despre ineficiența administrației din Basarabia. În mare parte așa a fost: de multe ori, ca pedeapsă, în Basarabia au fost trimiși administratori corupți, certați cu legea sau cu bunul-simț. Nu ar fi o scuză, însă nici în alte regiuni ale României administrația nu a fost mai bună. Criticile nu au fost regionale, ci naționale.

În perioada interbelică basarabenii au beneficiat de un regim democratic (cu cunoscutele-i carențe), bazat pe Constituție și legi, au folosit avantajele reformei agrare și libertățile orășenești. Procesul de modernizare a economiei, infrastructurii, vieții sociale etc. a fost pe alocuri rapid, în alte cazuri – lent sau chiar cu crize.

Totuși a fost un progres incontestabil, care, spre nefericirea basarabenilor (a românilor în ansamblu), a fost întrerupt de invazia sovietică, înfăptuită la 28 iunie 1940. În fața colosului de la răsărit, România a fost nevoită să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța.

O parte a populației s-a refugiat în România, marea majoritate însă a avut de îndurat politicile de inginerie socială, promovate de URSS.

Note:

1 P. Halippa, A. Moraru. Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 195.

2 Gheorghe Palade. Basarabia în cadrul statului român întregit. În: O istorie a Basarabiei, Chişinău, Editura Serebia, 2015, p. 209.

3 Idem, p. 210.

4 Anatol Petrencu. Teroarea stalinistă în Basarabia. Studii, documente, memorii, Chişinău, S.n., 2013, p. 101.

5 Boris Vasiliev. Stalin mi-a furat copilăria. Ediţie revăzută şi adăugită, Chişinău, Grupul Editorial Litera, 2012, p. 54.

6 Gheorghe Palade, op. cit., p. 214.

7 Cu prilejul unei vizite de documentare la Sankt-Petersburg, am vizitat Muzeul Căilor Ferate Ruse şi am văzut expus un model de locomotivă şi vagon, importate de URSS din România.

8 Gheorghe Palade, op. cit., p. 217.

9 Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003, p. 257, 262.

10 Idem, p. 260.

11 Idem, p. 160.

ZIUA DE 31 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 31 martie în istoria noastră

1241: Hoardele tătare pătrund în Transilvania și cuceresc cetatea Rodna.

Marea invazie tătară din anul 1241 a luat pe nepregătite statele din Europa, care au suferit foarte mari distrugeri materiale și enorme pierderi umane. Primul corp de armată mongol a atacat Polonia, al doilea, Ungaria, pornind din Halici, iar al treilea, condus de Kadan, nordul Moldovei. Marile distrugeri provocate de tătari în Transilvania sunt relatate în cronica Carmen miserabile, operă a călugărului Rogerius din Oradea.

Ruinele Cetății Rodna

Marele han tătar Batu a trimis două coloane, conduse de generalii Kadan și Buri, care au plecat din Podolia, au intrat în Moldova de nord și în Transilvania prin trecătoarea Cârlibaba (Pasul Tătarilor), de la Pasul Rotunda, coloana s-a bifurcat, o parte a trecut în Maramureș, iar cealaltă a urmat cursul râului Someș, spre aval.

Localnicii, avertizați probabil de ciobanii care sălășluiau cu turmele prin munți, s-au retras din sate în cetatea Rodnei, veche fortificație militară condusă de sași. În fața pericolului, la 31 martie 1241, sașii, împreună cu valahii, au ieșit în întâmpinarea tătarilor, ocupând poziții de apărare pe valea care asigura accesul spre Rodna. Valea îngustă, delimitată de munții abrupți, nu permitea desfășurarea cavaleriei tătare, așa că primul atac a fost respins.

Generalii mongoli Kadan și Buri au recurs la tradiționala stratagemă tătară: s-au retras, lăsând impresia că își acceptă înfrângerea. Crezând că au obținut victoria totală, rodnenii au neglijat apărarea cetății și au început să petreacă Paștele.

Pe fondul unei victorii ușor obținute și a consumului mare de vin, localnicii au redus vigilența și au intrat în panică la declanșarea celui de-al doilea atac, așa că tătarii au trecut ușor de apărători, au pătruns în cetate și au nimicit aproape toată populația. a căzut Brașovul, în aceeași zi în care corpul mongol de la nord cucerea Rodna. Cronicile afirmă că în acea zi ar fi murit de sabia tătară un numar de 4.000 de oameni. Pristaldul sașilor s-a predat și a fost obligat, împreună cu cei 600 de sași rămași în viață, să devină călăuzele tătarilor pe drumul spre Bistrița.

La 11 aprilie 1241 a fost atacat și cucerit Sibiul. Au căzut, rând pe rând, în mâna mongolilor Sebeșul, Alba Iulia, Orăștie și Aradul. De aici o parte dintre mongoli au plecat mai departe spre Ungaria, iar o parte au trecut în Muntenia.

Cronicile mai semnalează și alte năvăliri ale tătarilor între care cele din 1285 și 1717.

1556: Un incendiu de mari proporții a distrus aproape în totalitate orașul Sibiu.

Deflagrației i-au căzut pradă 556 de case și au fost ucise 81 de persoane.

A doua zi, a avut loc răscoala sibienilor, care a dus la asasinarea judelui regesc Johannes Roth, pe care îl socoteau promotor și responsabil de incendiu.

1684: Moare în captivitate în Polonia, la Lvov, domnitorul Moldovei, Gheorghe Duca.

 Fusese capturat de polonezi când se întorcea cu oastea sa după participarea alături de turci la asediul Vienei..

Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi. În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească.

O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă.

După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Constantinopol să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei.

“Le era tuturor cu bine, fiind şi el din boierii ţării domnit, cît nu se plînge nime nici de o strîmbătate”, scrie cronicarul Ion Neculce.

A domnit în Moldova de patru ori: 1665, noiembrie – 1666, mai 21 (31); 1668, decembrie – 1671, decembrie; 1672, ianuarie – august 10 (20); 1678, decembrie – 1683, noiembrie.

Gheorghe Duca a continuat politica internă promovată de Eustratie Dabija, susținînd boierii şi biserica. Nu a domnit mult, deoarece a fost pîrît pe nedrept la turci și în consecință, a fost mazilit.

Primind firmanul de mazilire, Gheorghe Duca a trimis o sumă mare de bani la Poartă, cu gtîndul de a recîştiga bunăvoinţa sultanului. Însă banii au fost preluați de paşa de Silistra, iar domn al Moldovei a fost numit Iliaş Alexandru.

În a doua domnie, începută în 1668 Gheorghe Duca a promovat politica fiscală excesivă, a înlăturat boierimea locală de la dregătorii, ceea ce dezlănțuie în octombrie 1671, răscoala locuitorilor din ţinuturile Orhei şi Lăpuşna, sub conducerea lui Mihalcea Hîncu. Răscoala a fost cu greu potolită, în 1672, cu ajutor turco-tătar.

În a doua domnie Gh. Duca și-a sporit averile, cumpărînd vii în jurul Iaşilor, iar în capitală – cîrciumi şi dughene.

În 1672, în timpul expediţiei otomane asupra Cameniţei, Gheorghe Duca a primit poruncă de la sultan să repare drumurile şi podurile din ţară, pe care urmau să treacă tunurile și armata şi, de asemenea, să pregătească „60 mii chile (1542 tone) de orz.

Ocupînd cetatea Cameniţa, sultanul îl mazileşte pe Gheorghe Duca, învinuindu-l de nerespectarea obligaţiilor faţă de otomani.

În toamna anului 1678 este mazilit şi domnul Moldovei Antonie Ruset  şi în locul lui a fost înscăunat Gheorghe Duca, pentru a treia oară.

De la început Gheorghe Duca se arată îngăduitor cu țara și boierii. Însă din vara lui 1679 domnitorul mărește impozitele și introduce dări noi. 

Gh. Duca avea nevoie de mari sume de bani cu scopul de a acoperi cheltuielile pentru nunta fiicei sale, dar și pentru a mijloci dobîndirea domniei Ucrainei căzăcești, pe care o luaseră de curînd turcii.

Drept recompensă, turcii îl numesc, în 1681, hatman al Ucrainei, avînd curțile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, și la Țigănauca, în fața Sorocii.

Începînd cu această perioadă Gheorghe Duca se intitulează „domn al Ţării Moldovei şi al Ţării Ucrainei”.

Stăpînirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat pînă la sfîrşitul anului 1683, perioada în care aici s-au strămutat multe familii de moldoveni care au întemeiat sate, au restabilit oraşele distruse în timpul ostilităților ruso-turce.

Înfrîngerea turcilor sub Viena din vara anului 1683 a avut urmări directe atît asupra stăpînirii lui Gheorghe Duca a teritoriilor dintre Nistru şi Nipru cît şi asupra sorţii domnului.

Reprezentantul acestuia pe pămînturile de la răsărit de Nistru, Ene Drăghinici, a fost alungat de cazacii conduşi de hatmanul Kuniţki care îl întronează pe scaunul Moldovei pe Stefan Petriceicu .

Gheorghe Duca, care participase alături de turci la asediul Vienei este capturat de polonezi, dus în Polonia (la Lvov), unde moare la 31 martie 1684. 

A ctitorit biserica Cetățuia, în a cărei plan se regăsește structura și elevația bisericii Trei Ierarhi din Iași.

 1821: In timpul revoluţiei pandurilor din Muntenia, Tudor Vladimirescu ocupă mănăstirea Cotroceni, iar in zilele următoare  ocupă şi instalează garnizoane de panduri la mănăstirile Mihai Vodă, Antim şi la Mitropolie (6-16 aprilie 1821).

1841: La Holod, Bihor, in Imperiul Austriac, se naşte Iosif Vulcan, publicist şi scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române.

Fondatorul revistei Familia a scris poezii (”Lira mea”, 1882), piese de teatru (”Ştefan Vodă cel Tînăr”, ”Gărgăunii Dragostei”,”Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică (”Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane şi traduceri.

La sfatul tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universităţii din Budapesta. Cariera de avocat nu-l satisface însă,fiind atras de a literatura.

Primele încercări sunt publicate în Federaţiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865, Iosif Vulcan pune temeliile unei reviste, cu numele Familia, a cărei program era de a răspândi cultura română în Transilvania.

În februarie 1866, Iosif Vulcan primeşte la sediul redacţiei, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuţi, o scrisoare însoţită de o poezie, ”De-aş avea”, semnată de Mihail Eminovici.

Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permiţându-şi însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Fondatorul revistei Familia a scris poezii (”Lira mea”, 1882), piese de teatru (”Ştefan Vodă cel Tânăr”, ”Gărgăunii Dragostei”, ”Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică (”Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane şi traduceri. La data de 8 septembrie 1907, marele publicist se stinge din viaţă şi este înmormântat la cimitirul Olosig din Oradea.

În anul 1965, cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei Familia, în Oradea a fost inaugurat Muzeul memorial ”Iosif Vulcan”.

Este situat în centrul oraşului, strada cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc, în care se află şi statuia marelui cărturar român. 

 1857: Se înfiinţează la Bucureşti, in Muntenia, un Comitet Central al Unirii, care îşi fixează un program politic asemănător cu cel din Moldova.

 1863: A murit medicul Iuliu Barasch, unul dintre organizatorii medicinei româneşti, alături de Carol Davila.

A fost întemeietorul primului spital de copii din Bucureşti şi unul din cei mai activi popularizatori ai ştiinţei din România.

A avut rol important în modernizarea vieţii comunitare evreieşti în Bucureşti, modernizarea ritului şi sinagogilor cu orientare spre iudaismul occidental (n. 1815, la Brody/Polonia).

1864 : Prima organizare administrativă a Principatelor Române.

A fost adoptată Legea nr. 394/31 martie 1864 pentru comunele urbane și rurale, care prevedea organizarea, pentru prima dată în Principatele Române, a comunei rurale și urbane investite cu personalitate juridică.

1871: România a concesionat  pe timp de 45 de ani unei societăți belgiene, dreptul de construire și exploatare în Bucuresti a tramvaielor cu cai, denumite pe atunci “drumurile de fier americane”.

 1876: In România, guvernul conservator  condus de Lascăr Catargiu îsi dă demisia.

Intre cauzele care au dus la demisia guvernului s-au numarat  problemele legate de insolvabilitatea concesiunii Strousberg care tărăgăna și incapacitatea de a adopta o poziție clară în problema orientală (care se deschisese odată cu răscoalele antiotomane ale Bosniei și Herțegovinei).

1877: Guvernul României  decide mobilizarea generală, ca urmare a ascuţirii la maximum a crizei politico-militare din Balcani, unde Muntenegrul continua războiul chiar după semnarea Tratatului de pace turco-sârb de la Istanbul (8/20.II.1877), iar Poarta Otomană respingea Protocolul de la Londra (8/20.II.1877), prin care Puterile garante (semnatare ale Tratatului de pace de la Paris din 1856), recomandau Guvernului otoman să ia măsuri de îmbunătăţire a situaţiei popoarelor din Balcani. Refuzul acestuia a deschis calea războiului (31.III/12.IV).

Au intrat sub arme aproximativ 100 000 de recruţi. Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre. Era practic începutul Razboiului de Independență.

1891: S-a nascut poetul și traducătorul român, Ion Pillat, laureat al Premiului Național pentru literatură; (d. 17 aprilie 1945).

A făcut parte din cercul „Gândirea”, colaborând cu principalele reviste literare din epocă si a condus, împreună cu alţi scriitori, revistele „Flacăra” şi „Cugetul românesc”. 

A fost membru corespondent al Academiei Române.

1893: Are loc  Congresul de constituire al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din  Romania.

Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu Gherea, Ion C. Frimu, Cristian Rakovski Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu si Ilie Moscovici.

Programul adoptat, inspirat din scrierile lui Gherea și de programul de la Erfurt al social-democraților germani, definea rolul PSDMR ca reprezentant al proletariatului român.

Principalele direcții de acțiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislații a muncii și reforma radicală a sistemului agrar în favoarea țărănimii, organizarea învățămîntului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea și autonomia comunală.

Partidul a adoptat o poziție moderată, în sensul acceptării cadrului constituțional existent, sub influența tripletei aflată la conducerea efectivă: Gherea – Nădejde – Mortun.

În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitorești au fost desființate cu excepția clubului de la București, în cadrul căruia au continuat să activeze personalități ca I. C. Frimu, C. Z. Buzdugan și Cristian Racovski.

La 31 ianuarie 1910 a fost înființat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Cristian Rakovski,Dimitrie Marinescu  și Constantin Vasilescu.

1897: In România, se formează guvernul liberal prezidat de Dimitrie A. Sturdza, în care Spiru Haret ocupă portofoliul Instrucţiunii Publice.

1899: Este adoptată legea privind organizarea învăţămîntului profesional în România.

Legea asupra învățământului profesional din 31 martie 1899 a fost elaborată și propusă Parlamentului de către Spiru Haret, ministru al Instrucțiunii Publice, ca parte a reformei învățământului.

1905: S-a născut  la Brăila, logicianul  român de origine greaca, Anton Dumitriu; (d. 8 ianuarie 1992).

 A fost student al Facultății de Științe a Universității din București avându-i drept profesori pe: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Octav Onicescu iar în 1929 obține licența în Matematici.

Între 1929 și 1933 este profesor de matematică la o școală din Brăila apoi între 1933 și 1938 profesor la Liceul „Mihai Eminescu” din București.

În 1934, devine asistent la cursul de geometrie descriptivă de la Școala Politehnică din București.

Studiază cursuri de filosofie și în 1938 își susține doctoratul în filosofie cu teza Bazele filosofice ale științei în fața unei comisii al cărei președinte a fost Constantin Rădulescu-Motru iar referent Petre P. Negulescu.

În același an devine asistent la cursul de Logică de la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, parcurgând succesiv funcțiile de conferențiar și profesor titular al catedrei de Logică.

Timp de cinci ani (1942-1947) este directorul publicației universitare „Caiete de Filosofie” iar între 1944-1946 este directorul săptămânalului „Democrația”.

A publicat atât în reviste românești (Revista de Filosofie, Revista Fundațiilor Regale, etc.) cât și străine (The Journal of History of Philosophy, Scientia, Notre Dame Journal of Formal Logic, Il Contributo, etc.).

Între 1946-1948 este deputat în Parlament dar în 1948 este înlăturat de la Universitate împreună cu alți profesori printre care C. Rădulescu Motru, I. Cartojan,

A fost numit administrator al celei mai mari societăți petrolifere cu capital românesc, Creditul Minier.

Ca director al „Societății Creditul Minier”, filosoful A. Dumitriu s-a dedat la escrocherii cu atâta dezinvoltură, încât în ciuda relațiilor politice personale, în ciuda mijloacelor de corupție la care recursese, n-a putut împiedica arestarea, deschiderea acțiunii publice, ale cărei dezbateri au fost senzaționale, și condamnarea la mulți ani de pușcărie.

A fost arestat în 1948, iar în 1949 a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru „gestiune frauduloasă” la Creditul Minier. A fost eliberat în 1954. Toată viața, el a lăsat să se înțeleagă că a fost detinut politic   și nu deținut de drept comun.

În 1964 a fost numit cercetător la Centrul de logică al Academiei iar mai târziu șeful sectorului de cercetări privind logica clasică din cadrul Centrului.

A fost membru al Academiei Mediteranea del Dialogo din Roma, al Academiei Marchese din Ancona și al Centrului superior de Logică și știință comparată, a fost profesor onorific la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris și la Institutul superior de științe umane din Urbino.

 1907: In România  se finalizează reprimarea Răscoalei ţărăneşti.

Intervenţia armatei s-a soldat cu numeroşi  morţi şi răniţi,  şi cu cateva mii de arestaţi.

1915: S-a născut Gheorghe Pavelescu, etnolog și folclorist român, doctor în filosofia culturii , în sociologie rurală și în etnologie; (d. 2008).

A fost elev al lui Lucian Blaga, al lui Dimitrie Gusti și al lui Romulus Vuia, Gheorghe Pavelescu a fost profesor universitar la Cluj și la Sibiu și Doctor Honoris Causa al universităților din Cluj, Sibiu și Alba Iulia.

A primit  Ordinul Național Pentru Merit (2000), titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Este cetățean de Onoare al municipiilor Cluj, Sibiu și Sebeș
Anual se organizează la Alba Iulia Colocviile de Etnografie și Folclor, care îi poartă numele.

1917: În Basarabia aflată încă sub stăpânire rusească se înființează Partidul Național Moldovenesc.

Înainte de 1917, intelectualitatea din Basarabia a fost împărțită între nobili, conservatori, socialiști și democrați. Vasile Stroiescu (foto), un bogat filantrop, dar foarte modest, a reușit să convingă toate fracțiunile majore să lase luptele interne și să se reunească pentru patru zile (15/28 martie–18/31 martie 1917), în localul redacției ziarului Cuvînt moldovenesc din Chișinău, la finalul acestor discuții fiind creat Partidul Național Moldovenesc din Gubernia Basarabia, aflată sub stăpânire rusească.

În aprilie a fost aleasă conducerea partidului și s-a adoptat programul acestuia. Președintele PNM a devenit Vasile Stroiescu, iar printre fruntașii partidului se numărau: Paul Gore, Vladimir Herța, Pan Halippa, Onisifor Ghibu, Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Matei Donici, Nicolae Alexandri, Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Mihail Minciună, Teodor Corobceanu, Gheorghe Buruiană, Alexandru Groapă, Ion Codreanu (deputat).

1917: Guvernul României contractează de la Banca Angliei, în condiţii extrem de grele, un împrumut de 40 000 000 de lire sterline (circa 1 000 000 000 de lei) .

1917: S-a născut la Herson, în Rusia, juristul, omul politic liberal și scriitorul Mircea Ionescu-Quintus; d. 15 septembrie 2017, București.

Jurist, politician liberal, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor. A fost licențiat cu Magna cum laude al Facultății de Drept a Universității din București în anul 1938 și apoi a profesat ca avocat în capitală, fiind specialist în drept și procedură penală.

A fost președinte al Partidului Național Liberal între 1993–2001, senator ales în județul Prahova pe listele PNL, a deținut de asemenea funcția de ministru al justiției în guvernul Stolojan, primul guvern pluripartit de după 1989. A publicat mai multe volume de epigrame.

 1919: Reapare la Bucureşti săptămînalul Universul literar, sub conducerea lui Perpessicius şi Camil Petrescu. Universul literarva fi publicat pană în  luna mai 1931.

1920: S-a născut Toni Buiacici, cântăreţ, actor şi regizor de operetă român; (m. 1994).

1921: A încetat din viață la Sinaia compozitorul și muzicologul Ionel G. Brătianu (19 ianuarie 1885, Craiova).

A fost autorul binecunoscutelor cântece patriotice Pui de lei și Imnul eroilor.

 1927: S-a născut organistul, dirijorul, compozitorul şi profesorul Helmut Plattner; a înfiinţat, în 1954, clasa de orgă a Conservatorului din Bucureşti pe care a condus-o 20 ani.S-a stabilit în Germania din 1974, unde a continuat activitatea didactică; (m. 29 decembrie 2012, la Berlin).

A avut un rol decisiv în organizarea primelor două festivaluri internaționale de orgă din București, și a susținut cursuri de măiestrie artistică (Master class) cu tineri organiști și cu studenții claselor de orgă ale Universităților din București, Cluj, Timișoara, Brașov.

 1933: S-a născut la Ploieşti, in judeţul Prahova, poetul, scriitorul şi eseistul român Nichita Hristea Stănescu (nume literar Nichita Stănescu), membru post-mortem al Academiei Române, laureat al Premiului Herder în 1975; (d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București).

Considerat atît de critica literară cît şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine  poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.

A fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1980 – propus de Academia suedeză, alături de Odysseas Elitis, Max Frisch, Leopold Senghor şi Jorge Luis Borges, distincţia fiind câştigată de poetul grec Odysseas Elitis.

Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcînd parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

„Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut …” (Eugen Simion)

  1938: În România au fost desfiinţate prin Decret regal emis de regele Carol al II-lea, toate partidele politice şi s-a constituit instituția Consiliul de Coroană, ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri consilieri regali numiți de rege, cu rang de miniștri de stat.

În Decretul regal se preciza la articolul 1:

„toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă și care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau realizării lor, sunt și rămân dizolvate”.

A fost lichidat total regimul parlamentar prin abrogarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, care au fost înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege.ncepea Dictatura Regală.

Pentru a umple golul lăsat de eliminarea partidelor politice, a fost creat un partid unic numit Frontul Renașterii Naționale (FRN).

În urma acestor măsuri, Carol al II-lea nu a mai întâmpinat nicio opoziţie şi a început să fie numit „salvatorul ţării”. Împreună cu camarila sa a condus discreționar țara, singurii care îl mai supărau fiind legionarii, care o urau de moarte pe amanta regelui, pentru că era evreică.

1939: A murit la București, Ion Teodorescu-Sion, pictor si  desenator român; (n. 2 ianuarie 1882, Ianca, jud.Brăila).

A urmat  cursurile Școlii de Belle Arte din București , iar între anii 1904 – 1907 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Paris, unde a ajuns cu o bursă acordată de Ministerul de Război.

În capitala Franței, pictorul i-a avut ca dascăli pe Jean-Paul Laurens și Luc Olivier Merson.

A luat parte la luptele din timpul Primului Război Mondial și a fost unul din artiștii mobilizați de Marele Cartier General pentru a crea opere cu subiecte din război, pentru a contribui la înființarea unui Muzeu Național, fiind, totodată, și membru fondator al Asociației „Arta Română” din Iași.

A făcut parte din grupul artiștilor care au decorat interiorul Palatului Regal, care actualmente este sediul Muzeului Național de Artă al României

Ion Theodorescu–Sion a făcut călătorii de studii în Anglia, Belgia, Algeria, Olanda, Italia, Franța etc. În acest timp, a publicat și desene satirice în revistele „Furnica”, „Zavera” și „Nea Ghiță”.

În anul 1923, pictorul a fost decorat cu  Ordinul „Coroana României” cu grad de Ofițer, primind și medalia „Bene Merenti”.

În același an, pictorul a venit pe litoralul Mării Negre, unde s-a dedicat pictării și ilustrării acestui spațiu.  

În perioada interbelică, Ion Theodorescu-Sion a avut atribuțiuni de inspector al Ministerului Artelor, în direcțiunea Artelor, condusă de Ion Minulescu

A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din București și a făcut parte din comitetul de constituire al Societății Artiștilor Plastici.

1939: S-a născut tenorul Eugen Fânăţeanu; (m. 1988).

1949: S-a născut la Bucureşti,  actrița română de teatru și film,Tamara Crețulescu.

 A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1971, fiind șefă de promoție, cu diplomă de merit.

După facultate a fost repartizată la Teatrul National din Bucuresti, unde a făcut mai multe roluri memorabile.

În 1977 a primit Premiul de creație T.N.B. pentru rolul Elise din piesa „Acord” de Paul Everac.

A interpretat roluri memorabile in filmele Ciprian Porumbescu (1973) – Berta Gorgon, fiica pastorului, Logodnicii din America (2007), Din prea multă dragoste (românesc, 1986),
Ora zero (românesc, 1979)

A fost profesor asociat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică după Revoluție.

A jucat în primul serial de televiziune produs de HBO în România, În derivă, cu o durată totală de aproximativ 4 ore, alături de actorul Marcel Iures și alți tineri actori îndrăgiți

1952: S-a născut soprana română Nelly Miricioiu. S-a stabilit din 1981 la Londra.

A studiat la Conservatorul din Iași, clasa Tiberiu Popovici, unde a și debutat în rolul Regina nopții din Flautul fermecat de Mozart. În 1972, deși cea mai tânără participantă la concursul „Francisco Vinas”, a obținut marele premiu, iar în 1975 a câștigat prima ediție a concursului „Maria Callas” la Atena. 

Între 1975–1978, a cântat la Opera din Brașov în Boema, Carmen, Liliacul. Consacrarea internațională a apărut odată cu debutul pe scena Scottish Opera, în 1981, în Violetta din La traviata, urmat de Manon Lescaut și Tosca. Anul următor, a debutat pe scena Royal Opera House din Londra în Nedda din Paiațe, jucând ulterior în Faust, Povestirile lui Hoffmann și Les Huguenots. A urmat rolul titular din Lucia di Lammermoor, pe scena operei La Scala din Milano.

Devenind o voce confirmată, soprana română a apărut pe scenele celor mai importante teatre lirice din Europa: Amsterdam, Bruxelles, Roma, Hamburg, Geneva, München, Viena, Salzburg, Paris, Madrid, Barcelona, etc., fiind constant aclamată înrolurile titulare din La Traviata, La Bohėme, MadamaButterfly, La Fiamma, Adriana Lecouvreur și Francesca da Rimini. A aparut de asemenea pe scenele lirice din Statele Unite ale Americii la: Washington, DC, Philadelphia, Dallas și San Francisco, făcîndu-și debutul la Metropolitan Opera din New York ca Mimi (La boheme) în 1989.

A apărut în spectacole și pe scene din în America de Sud, la opera din Santiago de Chile și la Teatro Colon în Buenos Aires (Argentina).

A colaborat cu dirijori și directori de scenă prestigioși și cu soliști de primă mărime ai scenei lirice ca Luciano Pavarotti, Jose Carreras, Placido Domingo, Jose Cura, Giuseppe Taddei sau Roberto Alagna, etc.

1953: S-a născut la București,cântăreața de muzică ușoară română de etnie maghiară Éva Kiss.

A debutat în emisiunea televizată Dialog distanță prezentată de actorul Ion Besoiu în 1967. A urmat o perioadă în care a primit premiul I la diferite concursuri muzicale de amatori și a participat la emisiunea Steaua fără nume, la Festivalul de la Mamaia cu melodiile O ramură spre cer de Radu Șerban și Cântec de Horia Moculescu (1973).

A fost angajată la Teatrul satiric muzical Constantin Tănase. A participat la Festivalul Internațional Orfeul de Aur 1979 din Bulgaria unde a obținut premiul pentru cea mai bună interpretare.

În 1990 s-a stabilit în Danemarca. Împreună cu soțul său, Radu Constantin, au împreună un studio de imprimări unde au editat compact-discuri care s-au vândut bine și care s-au bucurat de aprecieri.

 1954: S-a născut la Galați, sculptorul Aurel Vlad, apreciat desenator, gravor şi profesor, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, din 1990. A urmat, între anii 1980–1984, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București, Secția Sculptură și a fost conferențiar, profesor, decan (2008–2012) la Facultatea de Arte Plastice, Universitatea Națională de Arte București (2005–2008).

1959: S-a născut la Cazangic, Leova, Republica Moldova, omul politicValeriu Matei, poet, istoric și scriitor , membru al Academiei de Științe a Moldovei, membru de onoare (din 2011) al Academiei Române. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990–2001) și a candidat la alegerile prezidențiale din Republica Moldova (1996).

În 1973 a debutat cu versuri în presa pentru copii. A absolvit cu exelență Universitatea de stat „M.V. Lomonosov” din Moscova, Facultatea de Istorie, specialitatea Etnologia, cu o teză despre valoarea istorico-etnologică a operei lui Nicolae Milescu Spătarul, dar a fost exclus de la doctorantura aceleiași facultăți ca antisovietic și naționalist (1983).  A făcut parte dintre protagoniștii evenimentelor de la Uniunea Scriitorilor din Moldova din martie–mai 1987, care au reprezentat începutul Mișcării Democratice din Republica Moldova. A debutat literar în Tineretul Moldovei (1980), după care a cunoscut, până în 1985 în Basarabia, interdicția de a publica. Din 1981 a publicat versuri în presa literară din România. Este autor al mai multor volume de poezie, apărute la Chișinău, Iași, București, etc., apreciate de critica literară: Stâlpul de foc, Somn de lup, Moartea lui Zenon, Grecia imaginară, Elegiile fiului risipitor, Cafeaua din paharul iubirii, Ecuațiile disperării, Noaptea semnelor, etc.; volume de proză, istorie, critică literară: Peregrinările și suferințele Spătarului Neculai din Milești, Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României, O figură emblematică a culturii române – Mihai Cimpoi

 1961: S-a născut interpretul Adrian Pleşca (Artanu), membru fondator al trupei „Timpuri Noi, și membru în Corul academic Radio.

Din 1990 a fost angajat în Corul Radiodifuziunii Române.

A studiat vioara la grădiniță, pianul în clasele I–VII și contrabasul în clasa a VIII-a. A urmat cursurile Facultății de Metalurgie din cadrul Universității Politehnice din București și a lucrat la Combinatul Siderurgic Călărași.

În octombrie 1982 a început să cânte cu formația Timpuri Noi, pe care a fondat-o împreună cu prietenul său din copilărie, Răzvan Moldovan și a devenit cunoscut drept Artanu’. După 1990, trupa a ajuns celebră cu piese ca Stere sau Tanța. Din august 1990, cântă în Corul Radio.

În cei aproape 30 de ani de Timpuri Noi, ”Artanu” a făcut o pauză de cinci ani, (2001–2006), când a înființat trupa Partizan, care avea să dea lovitura cu piesa Fata mea.

În 2004, trupa Partizan s-a destrămat, iar ”Artanu” a reînființat trupa Timpuri Noi, pe care a părăsit-o în 2009, reînfințând formația Partizan în 2011.

1970: S-a născut muzicianul Damian Drăghici.

Damian Drăghici interpretează (la nai, ţambal, contrabas, tobe, pian) muzică lăutărească veche, transpusă pe ritmuri moderne, cu influenţe de jazz, pop, rock.

A fondat formaţia „Damian and Brothers”; singurul muzician român care a câştigat un premiu Grammy, în anul 2006; senator în legislatura 2012-2016, din partea UNPR.

1979: S-a născut la București, regizorul și scenaristul de film Cristian Nemescu ; d.24 august 2006, București.

A terminat Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică București în 2003. A realizat scenariul și regia pentru filmele: Kitschitoarele.2 FM, Mihai și Cristina, Poveste la scara C (2003, Marele Premiu la NYU International Student Film Festival din New York) Marilena de la P7, California Dreamin’ (nesfârșit) (2007, Premiul Un certain regard la a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes), câștigând peste 20 de premii, printre care Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, Public’s Choice la Milano Film Festival din Italia, Premiul Publicului la Internationale Grenzland Filmtage Festival din Germania. A primit, post mortem, Ordinul Național Pentru Merit în grad de Cavaler, „pentru contribuția remarcabilă la promovarea cinematografiei românești” (2007). A decedat la numai 27 de ani într-un teribil accident de mașină.

1983: A murit compozitorul român de muzică uşoară, de scenă şi de film Florentin Delmar (numele la naştere: Florian Milea); (n. 1917).

1995: Zborul 371 al Companiei aeriene române TAROM, s-a prăbușit lângă localitatea Balotești, la scurt timp după decolarea de pe Aeroportul Internațional Henri Coandă.

A fost cea mai mare catastrofă din istoria aviaţiei româneşti.

Avionul Airbus A 310 decolase în jurul orei 9.00, de pe aeroportul București Otopeni, cu destinația Bruxelles.

Toți pasagerii (trei americani, un francez, doi spanioli, un thailandez, zece români și 32 de belgieni, printre care un copil de șase ani și un altul de patru luni), precum și toți membrii echipajului, și-au pierdut viața.

Cauze oficiale: defecțiune la motoare (tracțiunea asimetrică a motoarelor), posibila incapacitate (medicală) a pilotului comandant survenită în timpul zborului și comenzile insuficiente efectuate de către copilot în condițiile apariției primilor doi factori.

Piloți erau în acea zi comandantul Liviu Batanoiu (48 de ani) si copilotul Ionel Stoi (51 de ani).

Corespondența oficială cu organismele de investigare a accidentelor aviatice din Franța și Belgia (atașată la finalul raportului oficial), indică drept cauză unică pierderea controlului datorata lipsei acțiunilor adecvate din partea pilotului.

Aceeași opinie o are un pilot instructor al American Airlines in timpul unei prezentari de siguranță.
Există opinii conform cărora accidentul a fost provocat intenționat și aceasta pentru că la bord se aflau persoane care dețineau documente referitoare la Revoluția română din 1989 și care urmau să ajungă peste hotare.
Alte păreri susțin că este vorba de un act de răzbunare din partea unor cercuri mafiote.

1996: Circa cinci mii de catolici din cadrul Arhidiocezei Bucureşti, au participat la o amplă procesiune religioasă, care a reluat o tradiţie catolică întreruptă în 1948 de regimul comunist.

1997: În urma Ordonanţei de Guvern 20/1997, pe întreg teritoriul României se trece la ora de vară (GMT+3).

Ora de vară este corelată cu orarul practicat în statele Uniunii Europene,  astfel că în ultima duminică a lunii martie, ora 03:00 devine ora 04:00.

Orarul de vară se aplică până în ultima duminică a lunii octombrie (27 octombrie 2019).

NOTĂ: În România ora de vară a fost introdusă prima oară în 1932 (între 22 mai – 2 octombrie). Din 1933 şi până în 1940, când s-a renunţat la acest obicei, ora de vară era introdusă în prima duminică din aprilie până în prima duminică a lunii octombrie.

Între anii 1941 şi 1979 nu s-a mai folosit ora de vară. Reintroducerea ei s-a produs în 1979.

Până în 1996 (cu mici excepţii) ora de vară se introducea la sfârşitul lui martie până la sfârşitul lui septembrie.

Din 1997 se trece la ora de vară începând cu ultima duminică din luna martie până în ultima duminică din luna octombrie.

1997: A incetat din viata la varsta de 61 de ani, poetul şi eseistul Gheorghe Tomozei ; (n. 29 aprilie 1936).

A urmat liceul „Nicolae Bălcescu din Târgoviște și apoi a urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”, avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș.

A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră.

A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București.   A publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985.

S-a stins din viață, în  Bucureşti  la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral.

Printre operele sale se remarcă: Steaua polară (1960); Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984); Un poet din Tibet, poeme (1995).

S-a evidenţiat si ca traducător (Sonete de William Shakespeare, Editura Litera, 2003).

 1998: A murit Mihai Gramatopol, eseist şi traducător (lui i se datorează versiunea românească a „Memoriilor lui Hadrian” de Marguerite Yourcenar); este unul dintre autorii „Enciclopediei civilizaţiei romane” (1982); (n. la 14 febr. 1937, Sibiu ).

A fost fiul lui Panait Gramatopol si al Ioanei (n. Maican), a urmat cursurile Liceielor „Gh. Lazar” si „Mihai Viteazul” din Bucuresti (absolvit in 1954). A absolvit cursurile  Facultăţii de Filologie, sectia limbi clasice, a Universităţii din Bucuresti în 1959.

A obţinut titlul de doctor în ştiinţe istorice, cu teza „Pietrele gravate din colectia Cabinetului Numismatic al Academiei R. S. Romania” (1977).

A devenit şef de sectie la Muzeul de Arheologie din Constanta (196l-l962),cercetator la Academiei Române, funcţionar la Directia Patrimoniului Cultural din subordinea Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste.

S-a preocupat de istoria culturii si a lumii antice gre-co-romane, vadind competente multilaterale: numismatica, epigrafie, gliptica, arte miniaturale, istoria artei antice, filosofie.

Debuteaza editorial cu Moira, mythos. drama (1969), o carte foarte bine primita si foarte citita la aparitie, care este, alaturi de cercetarile lui Aram Frenkian, D. M. Pippidi si Liviu Rusu”, una dintre putinele analize romanesti originale a-supra tragediei clasice. Civilizatia elenistica (1974).

Arta si arheologie dacica si romana (1982). Dacia antiqua (1982), Arta imperiala a epocii lui Traian (1984) si Portretul roman in Romania (1985) sint lucrari de specialitate si intereseaza sub raport preponderent istoric si cultural.

Este unul dintre autorii Enciclopediei civilizaţiei romane (1982).

2009: A decedat Marga Barbu (Margareta-Yvonne Butuc), cunoscută actriță română de teatru și film.

S-a născut în 24 februarie 1929, la Ocna Şugatag, judeţul Maramureş, iar după ce a împlinit 14 ani, s-a mutat cu familia la Bucureşti. A absolvit Institutul de Teatru din Bucureşti în 1950.

Distribuită începând cu 1953 pe marile ecrane, a devenit cunoscută datorită rolului hangiţei Aniţa din seria „Haiducilor” şi al Agathei Slătineanu din seria „Mărgelatu”, dar şi pentru rolul din „Domnişoara Aurica” (regia Şerban Marinescu, 1986).

A mai jucat, de asemenea, în „Bietul Ioanide”, de Dan Piţa (1980), şi „Comoara din Carpaţi”, regizat de Cornel Todea (1975).

Ultimul film pe care l-a realizat a fost „Lacrima cerului ” (1989).

Marga Barbu a fost căsătorită de două ori, prima dată cu actorul Constantin Codrescu şi apoi cu scriitorul Eugen Barbu.

A fost decorată, în 2004, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de cavaler.

2012: A decedat maestrul Ion Lucian, actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg, fondator şi director (1964-1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă” şi al Teatrului „Excelsior” din Bucureşti (din 1990).

 S-a născut la 22 aprilie 1924, in București.

A absolvit in 1942 Liceul Matei Basarab si Academia Regală de teatru si muzică in 1945 și a debutat pe scena Teatrului Național din capitala und a jucat pâna in 1945, apoi,până în 1947, la Teatrul Alhambra.

A fost profesor la Academia de Teatru și Film in 1952-1956.

In 1967 era cofondator si director al Teatrului Ion Creanga. A jucat apoi pe scena Teatrului de Comedie.

In 1990 a fondat si a fost director al Teatrului Excelsior, funcție pe care a deținut-o din anul 2002. A fost societar de onoare al Teatrului National, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Societații Autorilor și Compozitorilor Dramatici de la Paris.

I-au fost decernate de-a lungul timpului numeroase premii si distincții. A fost distins cu înaltul ordin france Ofițer al Legiunii de Onoare. Era de asemenea societar de onoare al Teatrului Național și Cavaler al Ordinului român pentru Serviciu credincios in grad de Mare Cavaler.

2021: A decedat rapsodul Gavriil Prunoiu, apreciat interpret de muzică populară românească și profesor de muzică (n.2 martie 1942, Boteni –Muscel Argeș )

Gavriil Prunoiu a absolvit în1957 Şcoala Generală din Boteni, iar între anii 1957-1960 , a învăţat la Seminarul Teologic din Bucureşti. În 1965 absolvit Liceul de muzică nr. 1, Bucureşti, actualmente Colegiul Naţional de Arte ,,Dinu Lipatti”, secţia canto popular. Între anii 1966 şi 1967 a fost solist al Orchestrei de muzică populară ,, Doina Argeşului” din Piteşti. S-a căsătorit în 1971 şi are doi fii.

În 1972 a încheiat studiile la Conservatorul de muzică ,,Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, secţia Pedagogie muzicală. Din 1982 şi până în prezent a fost profesor de canto popular la Colegiul de artă ,,Dinu Lipatti”, Bucureşti, îndeplinind timp de 20 de ani funcţia de şef al catedrei de muzică tradiţională a Colegiului bucureştean.A fost proefesorul multor interpreţi apreciaţi
Pe parcursul anilor a realizat în calitate de solist numeroase înregistrări în studiourile Radio, cu doine şi cântece de codru, balade păstoreşti, cântece de dor şi dragoste, de cătănie. Din anul 1965 a fost invitat deseori de Televiziunea Română în emisiunile de folclor, iar în 1972 a apărut primul său album, disc Electrecord.

În 1978 a înfiinţat grupului folcloric din Boteni al fraţilor Prunoiu, primul grup bărbătesc de notorietate, în media românească.
Munca pasionată şi consecventă a lui Gavriil Prunoiu ca profesor şi interpret de folclor muscelean s-a concretizat în îndrumarea multor elevi care au ajuns interpreţi apreciaţi de public şi specialişti. Gavriil Prunoiu are o contribuţie importantă la înfiinţarea şi la menţinerea secţiilor de muzică vocală tradiţională românească şi a claselor de nai şi de ţambal în liceele de muzică din Bucureşti şi din întreaga ţară. De asemenea, Gavriil Prunoiu a sprijinit înfiinţarea clasei de nai a Universității Naţionale de Muzică din Bucureşti.
Hirotonit diacon
În anul 2016 a fost hirotonit diacon în cadrul unei liturghii arhiereşti oficiată la biserica Mânăstirii „Negru Vodă” Câmpulung.

Cu această ocazie, Înaltpreasfinţia Sa Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, a adresat un cuvânt de învăţătură, amintind, printre altele, de momentul deosebit din viaţa familiei Prunoiu, când tatăl şi fiul devin amândoi slujitori ai Sfântului Altar, asta pentru că şi fiul profesorului, Ioan Leonard, a fost hirotonit întru preot chiar în aceeaşi zi. Momentul festiv religios a fost completat cu un recital de colinde al celor de la „Doruri Muscelene”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/31/o-istorie-a-zilei-de-31-martie-video/.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTUL MUCENIC IPATIE, EPISCOPUL GANGREI

Sfântul Ipatie s-a născut în Cilicia si a fost episcop in Gangra. A participat la primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325. In timp ce se intorcea de la Constantinopol,a fost prins si batut de ereticii novatieni.

O femeie din grupul acestora l-a lovit pe sfant cu o piatra in cap si in urma acestei lovituri, Sfantul Ipatie a trecut la cele vesnice.

Femeia a inebunit in clipa in care a vazut moartea acestuia. Mai tarziu, a fost dusa la mormantul sfantului unde va primi vindecarea. Dupa tamaduire, aceasta femeie isi va petrece toata viata in lacrimi si rugaciune.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;
3. Articole Vlada Afteni.
4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
5. http://ro.wikipedia.org/
6. mediafax.ro;
7. Istoria md.
8. worldwideromania.com;
9. Enciclopedia Romaniei.ro
10. Calendar Crestin Ortodox.ro
11. http://www.rador.ro/2019/03/31/calendarul-evenimentelor-
12. Cinemagia.ro