CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 februarie 1866 – Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Moldovei, domn al Valahiei, domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

La 23 februarie 1866 stil nou (11 februarie 1866 stil vechi), domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice de o conjuraţie constituită din  conservatori şi liberali radicali, care se uniseră în ceea ce avea să fie numită mai târziu „monstruoasa coaliţie„.

 Istoricii spun că în spatele acestei abdicări s-a aflat şi necesitatea aducerii pe tronul ţării a unui principe străin.

O parte din elita politică a noului stat România, format de cele două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se opuneau vehement împroprietăririlor în folosul ţăranilor. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni aflaţi în serviciu românesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise şef al Telegrafului Roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informaţii interne si externe preţioase. 

Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu.

Spre satisfacţia familiilor boiereşti din opoziţie, Librecht a produs astfel o disensiune de proporţii intre Cuza si primul sau ministru. Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliaţi.

De asemenea s-a conturat tot mai mult ideea că România  îşi putea obţine suveranitatea doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea.

Coaliţia dintre conservatorii de dreapta şi liberalii de stînga avea de partea sa şi comandanţii unor unităţi militare.

În noaptea zilei de 22 spre 23 februarie 1866 (stil nou), un grup de ofiţeri cu pistoalele în mână au pătrund în dormitorul domnului silindu-l pe principele Cuza să semneze abdicarea.

Ulterior,  domnitorul a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat printre două rînduri de soldaţi, care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn, atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza… suit într-o trăsură cu ferestrele acoperite și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, un devoltat al lui C.A. Rosetti.

La ora 13, sunt convocate cele două camere ale Parlamentului într-o ședință extraordinară. Locoteneța Domnească (cea care înlocuia domnitorul pe timpul vacantării tronului) și guvernul aduc la cunoștință actul abdicării.

Deputații l-au proclamat domnitor pe  contele Filip de Flandra (ce aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei).

S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost mai apoi numită o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul, însă pe 14/26 februarie consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.”

Actul abdicării

Foto: Actul abdicării

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii.

A călătorit prin Europa la Paris şi Viena, trăind următorii ani la Florenţa şi Heidelberg, în Germania, unde a şi murit la data de 3 mai 1873, relativ tânăr, la vîrsta de 53 ani , fiind înmormântat la  moşia sa din Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

 Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea lui Cuza de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza, a scris  I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă”, în care descria cu exactitate detronarea lui Cuza.

 Cu o zi înainte, pe 10 februarie (stil vechi), un personaj bizar şi total necunoscut se prezentase la Palat, solicitând insistent să vorbească cu domnitorul. Într-un final, seara, reuşeşte să-l vadă pe Cuza şi-l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu-l ia în seamă şi-i dă bani.

Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca a dublat gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. 

Deşi Cuza nu era absolut convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. A fost înlăturat brutal de pe tron.   

Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde se aflau Cuza şi amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i-au întins lui Cuza actul de abdicare, pe care acesta l-a semnat imediat.

Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr-o minune să-şi găsească susţinători fideli.

În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s-au unit pentru prima dată în istoria modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti.
Bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă mai ales în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

„Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete.

În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.  

În data de 13/25 februarie 1866, Alexandru I. Cuza a fost readus la Cotroceni. De aici el a scris o scrisoare pe care a expediat-o generalului Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul.

Însoţit de comisari numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru I. Cuza a trecut graniţa pe la Predeal, cu soţie, copii şi amantă , iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov.

Astfel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii că „alesul Vostru vă dă azi o singură României”, a părăsit definitiv teritoriul patriei.

Înainte de a pleca de la Cotroceni, el s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.” 

Şi a încheiat: „Să trăiască România !” 

 

Odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani.

Se poate spune că „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma Mihail Kogălniceanu – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă paginăva fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

 Imediat după abdicare s-a format o locotenenţă domnească, formată din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe).

aLocotenentaDomneasca1866-300x215

 

Locotenenţa domnească, adică un soi de Regenţă, s-a instalat imediat. 

Primul membru al Locotenenţei, colonelul Nicolae Haralambie, fusese omul numărul 2 în regimul Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.

Generalul Haralambie a fost cel care a organizat practic lovitura de stat… În afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Această Monstruoasa Coaliţie, ca să folosim termenul propagandei regimului, îi adună, de fapt, pe toţi cei care contează în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa.

Al doilea, generalul Nicolae Golescu, liberal, muntean, dintr-o familie boiereasca mai nouă , fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza.

„Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, este unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, boierul călător care ajunge până la Viena şi care ne-a lăsat o foarte interesantă relatare a călătoriei lui, este, într-adevăr, un personaj care se afirmă în timpul Revoluţiei de la 1848 din Muntenia”, precizează istoricul Alin Ciupală.

Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-Revoluţie paşoptistă la Paris. În acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de lobby în favoarea Principatelor.

Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean. Marele boier Lascăr Catargiu care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.

Lascăr Catargiu

Lascăr Catargiu făcea parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită. El personal s-a dovedit a fi atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o.

Într-un fel, nu putem decât să ne bucurăm că astăzi statuia lui a fost refăcută şi o putem admira în București, chiar dacă nu este în locul în care a fost iniţial. Este unul dintre întemeietorii României moderne care a meritat din plin recunoştinţa generaţiilor care au urmat.

Unirea Principatelor s-a aflat în primejdie.

„În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior şi oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria istoricul Florin Constantiniu.
Este confirmat şi faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”. Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

 O idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de unii istorici, este dorinţa reală a lui Cuza de a abidica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic este aducerea unui prinţ străin. Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise de Cuza împăratului Napoleon al III-lea, la data de 19 septembrie 1865.

Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin.

Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.

În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica , Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „ la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”.

Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României.

  Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul afirma că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României.

„Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire- însă numai ca depozit sacru”. Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare  că reforma agrară va fi anulată .

Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatistă, care cerea anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească. In acea zi, o duminica, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!

Mişcarea a fost lichidata fără menajamente de forţele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devină ireversibil.

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă. Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică, salariile ofiţerilor erau neplătite. El a avut certe apucături dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele.
Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli”. 


Dan Berindei

„Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza credea că el a făcut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a făcut Unirea, el a fost produsul Unirii. Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat. Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălni­ceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale”. 


Adrian Cioroianu

 

Surse:

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.Carol I, editura Enciclopedică, București 2010

http://www.istoria.md/articol/740/23_februarie,_istoricul_zilei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-cuza

http://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abdicarea-alexandru-ioan-cuza-complotul-monstruos-transformarea-voievodului-unirii-despot-1_5722159f5ab6550cb86cfede/index.html

Anunțuri

23/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

R.Moldova ar putea cere miliarde de dolari cu titlu de despăgubiri de la Federaţia Rusă

 

 Foto: Locul unde criminalii NKVD au executat sumar 3400 de basarbeni în 1940-1941

 

 

La Chişinău, Tiraspol, Soroca sau Cahul, „eliberatorii” roşii au executat mii de moldoveni, pe care i-au aruncat în gropi comune, turnând var peste cadavre.

Pentru a se menţine la putere, regimul comunist din URSS a folosit toată „experienţa” acumulată de omenire de manipulare, falsificare, intimidare etc.

Când măsurile „paşnice” nu aveau efect, sovieticii rezolvau simplu problema: oamenii incomozi regimului erau lichidaţi, cu un glonte în cap.

Președintele Parlamentului Republicii Moldova afirmă că ţara sa ar putea cere miliarde de dolari drept despăgubiri de la Federaţia Rusă

Iată că recent, într-un inverviu acordat unei publicatii din Letonia (Latvijas Avize), Andrian Candu, președintele Parlamentului Republicii Moldova, a avertizat ca pentru pierderile provocate de prezenţa trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei ţara sa ar putea solicita despăgubiri în cuantum de cateva miliarde de dolari.

“Ne gândim să angajăm o firmă de avocatură internațională pentru a calcula pierderile provocate de prezența rusă în Transnistria timp de 25 de ani. Pretenţiile ar putea să se ridice la miliarde de dolari”, scrie radiochisinau.md

Președintele Parlamentului Republicii Moldova afirma ca tara sa ar putea cere miliarde de dolari drept despagubiri de la Federatia Rusa

“Noi credem că cei aproximativ 2.000 de militari ruși din Transnistria sunt forțe de ocupație. Ei fac exerciții comune cu așa-zisa armată transnistreană. Trupele rusești creează riscuri de securitate, deoarece sunt o prezență militară ilegală, precum este și armata rusă din Abhazia, Osetia de Sud și estul Ucrainei.Ne străduim să vorbim despre prezența ilegală a forțelor rusești în Transnistria la nivel internațional și sperăm că această problemă va ajunge şi în vizorul ONU”, a declarat Andrian Candu în interviul publicat la rubrica Kaujas Lauks (Câmpul de Luptă), scrie mold-street.com citat de radiochisinau.md

Pe de alta parte, acelaşi Andrian Candu, a afirmat că aceasta este o problema delicată, fiindca societatea moldovenească nu este gata să învinovăţească complet ocupaţia sovietică:

“Este adevărat, poporul nostru, de asemenea, a suferit de pe urma deportărilor, foametei și altor crime comise de autoritățile comuniste. Poate într-o zi, vom crea o astfel de comisie pentru a calcula reparații”, a mai adaugat Andrian Candu

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/iata-unde-calaii-nkvd-au-masacrat-3-400-de-basarabeni-in-1940-1941

17/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

Istoria nu uită: Pe frontul antisovietic Ungaria a participat cu o armată formată majoritar din români şi alte naţionalităţi nemaghiare!  

Abjecţie instituţionalizată!  

Ungaria a participat pe frontul antisovietic cu o armata formata numai din români si alte naţionalităţi nemaghiare!Armata a II-a a Ungariei, compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rându­rile altor naţionalităţi.  

Raoul Șorban, în lucrarea „Invazie de stafii” (Editura Meridiane, 2003), ne informa asupra următoarelor: 

“Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a II-a care era compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rându­rile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.) 

Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezas­truoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezen­tat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor un­gare de maghiarizare a ţării”. (p. 179)

Așadar, bilanțul tragic al românilor care au pierit la Cotul Donului se dublează aproape cu românii morți sub drapel maghiar!… Bun cunoscător al maghiarilor, al istoriei și culturii acestora, dar mai ales al contenciosului româno- ungar, Raoul Șorban ne aduce această informație cutremurătoare privind lașitatea și nemernicia pe care guvernanții de la Budapesta au instituționalizat-o, au transformat-o în principiu politic de guvernare. În mod de comportament, în mentalitate publică!

Nu știu de cine să mă mir mai tare! De noi, românii, că nu am dat nicio atenție acestei crime de genocid anti-românesc și sub nicio formă, nici măcar cu o bătaie de obraz, nu ne-am arătat oroarea față de atâta lașitate și perversitate!…

Da, de-a lungul anilor ungurii ne-au făcut o mulțime de măgării, mizerii, lovituri pe la spate, crime, multe crime, dar asta le întrece pe toate! Iar reacția noastră, a Bucureștiului unde răsare soarele pentru toți românii, a fost inexistentă! Deh, după război, eram înfrățiți în același lagăr, iar prietenia și frăția româno-maghiară devenise de nezdruncinat!

De mult nu am mai trăit sentimentul neputinței de a comenta josnicia unor semeni, devenită în acest caz abjecție colectivă, etnic identitară!

…Sau să mă mir de bravii maghiari luptători pentru hotarele Ungariei Mari! Ce fel de luptă la care îi trimiți pe alții, iar tu te retragi spectator la mersul istoriei! Tu nu ești în stare să-ți pui pielea la bătaie!…

Așa au făcut ungurii și-n Primul Război! Erau pline cafenelele vieneze de honvezi, iar pe front, în linia întâi, mergeau minoritarii. Românii mai ales! Valahii puturoși și nespălați! Să-și verse ei sângele pentru Ungaria Mare!…

Cu astfel de luptători, vestit de lași și de fricoși, dar plini de ifose, ce pretenții mai putea emite maghiarimea la Trianon, în fața Europei, în fața lui Dumnezeu?!

Și azi, cum mai pot fruntaşii maghiarimii ridica ochii din pământ și să spună că nu au ce sărbători la 1 Decembrie! Dar când au avut ei ce sărbători?!  Când au avut curajul să se lase la voia Domnului și n-au mai recurs la minciună, calomnie ori șantaj ordinar?!

Mereu, fără nicio clipă de răgaz, n-au avut în minte decât cum să ne facă un rău, mai mic sau mai mare, după cum era conjunctura internațională! 

Da! Trebuie că există și oameni minunați printre maghiari! Dar unde-s?! De ce nu sunt capabili să se delimiteze de nemernicia și făloșenia caraghioasă a fruntașilor lor, a decidenților politici de care au avut parte, a publiciștilor mercenari, cu sufletele schilodite de ură și de neputința de a distruge și ucide după pofta inimii lor de ne-oameni !

Surse: 

ioncoja.ro

17/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: