CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Evanghelia învățătoare din 1642, prima cazanie în limba română tipărită la Mănăstirea Govora de Biserica ortodoxă a Ţării Româneşti

 

 

 

În epoca domniilor lui Matei Basarab (1632-1654), în Țara Românească, și Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova, asistăm la un adevărat proces de „renaștere” culturală, între altele prin reluarea activității tipografice, întrerupte la sfârșitul secolului al XVI-lea, și prin publicarea primelor cărți în limba română cu girul Bisericii ortodoxe. 

În această perioadă sunt tipărite, sub auspiciile ortodoxiei, primele pravile (coduri juridice) și primele cazanii (sau culegeri de predici) în limba română, precum și primele cărți de cult cu indicațiile tipiconale (indicațiile de „regie” adresate preoților) transpuse, de asemenea, din slavonă în românește.

Seria tipăriturilor muntenești în limba română se deschide la Mănăstirea Govora, unde va apărea, în 1640, așa numita Pravilă de la Govora.

De sub teascurile aceleiași tipografii va ieși și următoarea carte, Evanghelia învățătoare sau cazania, în 1642.

Aceasta este prima cazanie românească publicată de Biserica ortodoxe, precedând cu un an apariția Cazaniei mitropolitului Varlaam al Moldovei.

Putem vorbi acum de începutul procesului de naționalizare a serviciului divin.

Acest început se face în contextul în care tot mai puțini preoți români înțelegeau limba slavonă, în care erau totuși obligați să slujească în conformitate cu tradiția limbilor de cult considerate sacre.

Pe de altă parte, se urmărea ca prin introducerea parțială a limbii române în cărțile de slujbă ortodoxe să se contracareze influența cărților de propagandă calvină traduse și tipărite în limba română în Transilvania.

De aceea, logofătul Udriște Năsturel – cumnatul domnitorului, prefațatorul cărții și cel care a revizuit textul traducerii – scrie în predoslovia Cazaniei de la Govora:

„Încă văzui în neamul nostru mulți unii ca aceia, oameni de amândoaoă ceatele, proști și sufletești, carii pentru neștiința se depărtară cu învățături striine și cu proastă și scurtă mintea lor răzlușindu-se (n.n. „rătăcindu-se”) den credința adevărată protivnică besearecii lui Dumnezeu, cu ereticii împreunându-se”[1].

Traducătorul Evangheliei învățătoare,din 1642, este ieromonahul Silvestru, egumenul Mănăstirii Govora, același care a tradus și o parte din Noului Testament (Bălgrad/Alba Iulia, 1648).

Dacă ne luăm după anul în care a fost scrisă predoslovia, 1638-1639, rezultă că imprimarea cărții a durat mai bine de trei ani (anul apariței, 1642, fiind indicat pe foaia de titlu).

Titlul complet al lucrării este Evanghelie învățătoare sau cazanie preste duminecile anului și la praznice gospodski (n.n. sl, „domnești”) și la alți sfinți mari. Predicile sunt traduse după Evanghelia învățătoare (Rohmaniv, 1619) a ucraineanului Kiril Trankvillion Stavrovețki.

Cuprinsul volumului indicat pe foaia de titlu (reproducând-o pe cea a originalului ucrainean) nu corespunde totuși cu conținutul efectiv al Cazaniei românești.

Aceasta din urmă cuprinde doar predicile duminicale începând cuprima Duminică a Triodului (a vameșului și a fariseului) și ajungînd doar pâna la Duminica Tuturor Sfinților, și aceasta în nu mai puțin de 616 pagini.

Pentru a acoperi tot conținutul anunțat ar mai fi fost nevoie de încă patru volume de dimensiuni similare celui tipărit [2].

Predicile au următoarea structură: un exordium (o introducere), pericopa evanghelică (citatul din Evanghelie care se citește la sfârșitul slujbei) a duminicii respective și interpretarea pericopei împărțită, de cele mai multe ori, în două părți distincte.

Textele, foarte lungi, sunt presărate cu numeroase accente de polemică anticalvină.

Cuprinsul Cazaniei de la Govora va fi reluat și retipărit, doi ani mai târziu, în 1644, la Mănăstirea Dealu, unde se transportase între timp materialul tipografic de la Govora.

În această a doua ediție a Evangheliei învățătoare, conținutul anunțat pe foaia de titlu este, de această dată, respectat prin imprimarea în continuarea textelor din volumul de la Govora a părții corespunzătoare din Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), cu predici mai scurte, mai simple și mai clare.

 

 

[1]Evanghelie învățătoare sau cazanie, Govora, 1642, p. III (nenumerotată).

[2]Vezi Alin-Mihai Gherman, Câteva considerații despre Evanghelia învățătoare (Cazania)de la Govora, 1642, în vol. In honorem. Cătălina Velculescu la aniversară, București, Ed. Paideia, 2012, p. 149.

 

 

 

Sursa: 

http://www.tipariturivechi.ro prin Timpul md.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/21/ziua-de-21-septembrie-in-istoria-romanilor/

Reclame

21/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Un document despre disputa din 1919 dintre România şi Serbia privitoare la împărţirea Banatului

 

Imagini pentru harta împărţirii banatului in 1918

Harta Banatului după împărţirea acestuia între România şi Serbia.

 

 

Mircea Rusnac – Un document despre împărţirea Banatului din 1919

 

În Magazin istoric din octombrie 2017, prof. Georgeta Filitti a publicat un document descoperit în arhiva lui Valeriu Branişte, fost membru în Consiliul Dirigent care a administrat Transilvania şi Banatul în 1919-1920.

Este vorba de o scrisoare trimisă acestuia la 17 martie 1919 de la Paris de către avocatul bănăţean Caius Brediceanu, care făcea parte din delegaţia României la Conferinţa de pace.

Conţinutul ei se referă în mare parte la chestiunea Banatului, aflat pe atunci în dispută între români şi sârbi.

Cunoaştem că prin tratatul de alianţă de la 4 august 1916 dintre Antanta şi România, care a precedat intrarea acesteia în război, României îi era acordat întregul Banat.

La fel, adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 proclama încă din primul articol necesitatea ca întregul Banat să se unească cu România, menţinându-şi astfel integritatea.

Între timp însă, România încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, pe când Serbia a luptat timp de patru ani împotriva acestora fără să depună armele, şi în consecinţă, se bucura de o mai mare simpatie din partea aliaţilor occidentali, care căzuseră de acord să îi atribuie o parte importantă a Banatului.

La acestea se adăugau şi incredibilele disensiuni din cadrul delegaţiei României, care nu reuşea să adopte o atitudine solidară în această problemă.

Pe de o parte, grupul din jurul premierului Ionel Brătianu insista pentru alipirea întregului Banat la România, conform tratatului din 1916, iar pe de altă parte, Take Ionescu şi Octavian Goga erau partizani convinşi ai împărţirii Banatului între România şi Serbia.

În aceste condiţii, soarta regiunii era pecetluită. Ea a fost tăiată cu bisturiul, i s-a distrus unitatea economică, iar consecinţele acestei operaţiuni le resimţim şi astăzi.

Redăm în continuare pasajele referitoare la Banat din scrisoarea lui Brediceanu, care, după alte documente şi mărturii scoase la iveală în ultimul timp, aceasta vine o dată în plus să ne edifice asupra climatului în care a fost abordată chestiunea Banatului la Conferinţa de pace de la Paris, după încheierea Primului Război Mondial.

„Ce priveşte România, în tot timpul de când suntem aici, numai o chestiune nu a fost unanim primită de Aliaţi – chestiunea Banatului. Vina nu o purtăm noi, care susţineam în faţa Congresului teoria existenţei tratatului din 4 august 1916, care ne garantează întreg Banatul, postulat în absolută concordanţă cu hotărârile de la Alba Iulia, dar ne este împiedicată activitatea prin curentul pe care l-au făcut între aliaţi pe timpul guvernării Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918) Take Ionescu cu anturajul său politic şi financiar. Aceşti domni au făcut în Londra cu Pasici (prim-ministrul sârb) şi Venizelos (prim-ministrul grec) o înţelegere în vederea unui bloc cehoslovac-iugoslav-grec, o înţelegere nouă în care Banatul a fost împărţit cu sârbii.

Membrii englezi şi americani din comisia afacerilor române, apoi cei mai remarcabili oameni politici englezi şi americani (între care şi Scotus Viator – alias R.W. Seton-Watson) sunt de partea sârbilor şi ne trimit la d. Take Ionescu, de câte ori susţinem teoria unităţii economice, topografice etc. a Banatului, de dragul căreia renunţăm la românii din Timoc, numai ca să avem hotare adevărate faţă de sârbi, a căror existenţă naţională din Banat suntem dispuşi a o pune sub scut internaţional al Societăţii popoarelor.

Natural că acelaşi scut îl cerem şi pentru românii din Timoc şi Macedonia.

În grupul domnului Take Ionescu se află părintele Lucaciu şi poetul Goga. Cel dintâi a fost aici şi organizează acum în Roma regimentele formate din ardeleni.

Poetul Goga trăieşte în „Hotel des Deux Mondes”, pe Avenue de l’Opéra, într-o grandomanie politică de neînţeles.

Suntem în Paris de peste o lună, dar până acum nu ne-a onorat cu vizita.

L-am întâlnit la câteva mese, dar a refuzat orice conlucrare cu noi. Membru în Consiliul Dirigent, n-are decât observaţii de critică la tot ce s-a făcut de la Alba Iulia încoace şi la tot ce lucrăm noi aici.

El e mai ales indignat că alegerea sa în Consiliul Dirigent nu i s-a comunicat şi că nu a fost el însărcinat cu o misiune oficială.

Într-o scrisoare către Vaida din 20 februarie şi-a dat demisia din delegaţia noastră, în care zice că îşi va da demisia şi din Consiliul Dirigent.

De la prietenii lui ştiu că pe el îl muncesc gânduri mari. El se crede marele regenerator al neamului românesc, care, conform cuvintelor sale, „este în Ardeal condus de oameni făr de talent!”

În chestia Banatului era pentru cedarea Torontalului încă din Bucureşti, pe când Brătianu trata cu Sazonov (ministrul rus de externe, în 1916) la Petersburg, zicea că pentru un fleac ca Banatul nu trebuie oprită intrarea în acţiune.

Take Ionescu, înconjurat de financiari care au organizat fel de fel de consorţii de exploatare a României, se foloseşte de Goga ca de un instrument orb şi acum, după atâtea cheltuieli avute cu el, docil pentru a submina în faţa lumii oficiale şi neoficiale de aici autoritatea delegaţiei noastre oficiale al cărui cap este Brătianu.

Mârşăvenia aceasta fără scrupul, aşa de cunoscută în România, în luptele de partid, face aici cea mai tristă impresie.

Toţi ziariştii mari de aici nu se pot destul mira de acest sistem de a face politică aşa de totemic – care nici în aceste momente de extremă importanţă nu se poate potoli.

Pe Take Ionescu l-am găsit în conversaţia ce am avut-o cu el cam jenat. Mai ales când l-am asigurat că resortul afacerilor străine nu-l împreunăm de pe acum cu România dacă nu cunoaştem textul tratatului din 1916, care acoperă întru toate hotărârile de la Alba Iulia. (…)

Pe francezi şi italieni îi putem considera ca câştigaţi pe partea noastră, dar sunt majoraţi de englezi şi americani, care au pentru sârbi mai multă simpatie şi oareşicare consideraţiune pentru unguri. (…)

De vreo zece zile e regina cu prinţesele aici. Am fost de câteva ori la recepţii date în onoarea ei.

Aşa, la Brătianu, Crucea Roşie, Academie, ministrul Antonescu. I-am fost prezentat la serata de la ministrul Antonescu, unde vorbind cu mine mi-a zis:

„Azi am mâncat pentru prima dată fragi. Se zice că e bine să te gândeşti la ceva, când mănânci într-un an prima dată ceva. Şi eu m-am gândit la Banat.”

I-am răspuns: „Să vă ajute Dumnezeu!”.

 

 

 

 

Surse:

Georgeta Filitti, Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori, revista Magazin istoric din octombrie 2017, pp. 73-75.

https://istoriabanatului.wordpress.com/2018/03/16/mircea-rusnac-un-document-despre-impartirea-banatului-din-1919/

 

 

 

CITIŢI  ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/21/o-istorie-a-zilei-de-21-septembrie-video/

 

21/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

ÎN 2004 ILIESCU ŞI PUTIN PUNEAU LA CALE SUBJUGAREA ROMÂNIEI DE CĂTRE RUSIA

 

 

Ikiescu Putin

 

Ion Iliescu a iesit din sarcofag, încă odată, pentru a veni cu precizări pe tema sa preferată – Rusia, Rusia, Rusia !

Ion Iliescu, a tinut să-şi nuanţeze afirmaţiile făcute anterior:

„Ion Iliescu: «Am avut o înţelegere cu Putin. Rusia nu-şi poate permite sa depaşească anumite limite”.

Ilici revine şi zice, pe blogul său, pe care nu a mai scris nimic din 13 iunie 2013, in care improsca cu rahat in toate directiile pe tema rolului sau la Mineriada din 1990. Acum, Ilici este deranjat la maximum de “folosirea în campanie a retoricii rusofobe în scop electoral” şi se întoarce la marota sa „rivoluţia” din ’89 şi se jură că n-a fost nicio lovitură de stat moscovită.

“Cât priveste invitarea trupelor sovietice in Romania în decembrie 1989, aceasta este o minciuna ordinară…

Acest lucru nu s-a întâmplat: nu am vorbit cu Gorbaciov şi nu i-am cerut să intervină militar in România.

Acest lucru îl confirmă şi Mihail Gorbaciov, care spune foarte clar, că nimeni de la Bucureşti nu i-a cerut să intervină în decembrie 1989, imediat după fuga lui Ceauşescu, şi nici în zilele care au urmat,  adaugând că Moscova decisese înainte de schimbările din Europa de Est din 1989, ca URSS să nu mai intervină în exterior, în evenimentele din alte ţări.

Lipsa acestei cereri este recunoscuta, implicit, de fostul ministru de externe al URSS, Eduard Sevardnadze, in Memoriile sale.”

Ilici minte ordinar… În  filmările de la „rivoluţie”generalul Nicolae Militaru, cadru GRU, spunea raspicat ca FSN-ul era organizat cu cel putin sase luni inainte ca organ ce trebuia sa puna mâna pe putere, iar ulterior uciderii lui Ceauşescu, acesta a fost pus de Ilici personal la comanda Armatei, unde Militaru a reactivat imediat aproape 30 de generali din agentura sovietică.

Pe lânga aceste imagini s-au mai adaugat mii de informaţii despre conspiratia mosovita a retelei kominterniste care i-a propulsat pe Ilici, Magureanu, Voican, Petre Roman, Brucan, date publicate în ultimele decenii de colegi de-ai mei din presa care a fost pana la urma lichidata si ea de gasca lui Ilici, dar informatiile ramân si sunt cunoscute acum de milioane de români.

Rolul lui Ion Iliescu în ecuaţia jefuirii Romîniei de catre ruşi .

Dupa 1989 Moscova a revenit in forţă în România. Domenii industriale cheie sunt achiziţionate, controlul energetic se inăspreşte, România plătea cel mai mare preţ  pe gaze etc.

Toate acestea exprimau un interes geopolitic realizat exclusiv prin intermediul agenturii adanc infiltrate in structurile de Partid şi în aparatul Securitaţii.

Toate marile privatizari din Romania au fost un scandal, au fost executate dupa acelasi sablon şi în toate se vadeşte influenţa membrilor reţelei.

Cam toata lumea care a dorit sa obţina o halca din România a fost servita de sistemul politic, alcătuit pe baza rezervei de cadre trădatoare ale fostei Securitaţi.

“Privatizarea din Romania a fost de fapt un esec financiar de proportii” – afirma candva analistul Ilie Serbanescu, “deoarece, intr-o proportie jenanta, a insemnat doar un transfer din proprietatea statului roman nu in proprietatea unor firme private, ci in proprietatea altor state (statul grec – in cazul Romtelecom, statul francez – in cazul Distrigaz Sud, statul italian – in cazurile Electrica Muntenia, Electrica Banat si Electrica Dobrogea, statul ceh – in cazul Electrica Oltenia)!”, Procesul de privatizare la care Securitatea a participat activ era o copie la indigo a modului in care a decurs, pe numeroase segmente, asa-zisa tranzitie in fosta Uniune Sovietica. Imediat ce a ajuns la putere in decembrie 1989 Gasca FSN-ista, protejata de Moscova, si al carei sef a fost Ion Iliescu, s-a trecut la operatiunea distrugerii pe bucati a Romaniei.

Prin Legea privatizarii scoasa de Parlamentul lui Ilici si Brucan s-a infiintat Fondul Proprietatii de Stat, ca singura institutie imputernicita sa privatizeze activele statului – fabrici, uzine, nave, repere majore industriale.

Imediat dupa alegeri, celebrul sef al Fondului Proprietatii de Stat, pus de Ion Iliescu personal, Emil Dima, senator FSN de Dambovita, s-a apucat in baza unei legi impuse de Silviu Brucan, in 1991, sa distruga rapid intregul patrimoniu national.

Ulterior, Emil Dima, dupa ce a intrat in Top 300 al bogatanilor de stat si de Partid, a ajuns presedinte al filialei PDSR Ilfov. Fondul Proprietatea, condus de Emil Dima, a facut si el bucati peste 6.000 de intreprinderi ce au fost date pe mainile unor grupuri ce apartineau Retelei.

La varful acestor grupuri s-au aflat Vântu, Patriciu, Voiculescu şi încă o listă de vreo 300.

Absolut toţi, in legatură directă cu Securitatea: turnători, agenţi, colaboratori. Acesti oameni au distrus economia României în beneficiul personal.

Averile PSD-iste de astăzi sunt constituite pe baza „privatizarilor” din aceea perioadă.

Au fost scoase din subordinea ministerelor toate activele si trecute in patrimoniul FPS pentru a fi matrasite, caci aceasta era principala misiune a FPS-ului. In legislatura parlamentara, 1992-1996, Consiliul de Administratie al FPS-ului condus de Emil Dima a numit in Adunarile Generale ale Actionarilor, in consiliile de administratie ale societatilor comerciale, ori in functiile de cenzori ale acestor societati, persoane provenite exclusiv din randurile PDSR-ului, incalcand grosolan chiar prevederile Legii 58/1991, asa stramba cum era.

Nici un ministru nu putea sa privatizeze fabrici, uzine, nave, obiective industriale, pentru motivul simplu ca patrimoniul activelor se afla doar in pumnul lui Emil Dima iar impărţeala o aproba exclusiv Ion Iliescu, caruia Dima i se prezenta la Cotroceni cu lista intreprinderilor ce urmau a fi distruse. Ilici nu semna nimic, nu scria nimic, nu vorbea mai nimic, ci doar dadea din cap aprobator la anumite nume alese dupa criterii doar de el stiute, sau mormaia in barba ceva neinteligibil cand nu-i convenea ceva.

Metode specifice manualului NKVD dupa care a fost instruit. El personal n-a lasat nicio urma scrisa, in acte, din care sa rezulte contributia sa directa la nimicirea patrimoniului national. Ion Iliescu „cel sarac si cinstit” a fost artizanul din umbra al intregului Jaf National – el dirijandu-i personal atat pe Emil Dima cat si pe Ovidiu Muşetescu, un alt pion al „privatizarii” mai tarziu, in al treilea mandat.

Lui Ilici nu i-a fost de ajuns de infaptuise deja pana atunci. Ion Iliescu, batrana sandrama comunista, intenţiona in 2004 sa predea in intregime România ruşilor.

Ne amintim ca la vremea aceea era data ca sigura victoria PSD respectiv a lui Adrian Nastase în alegeri. Victoria la limita a lui Traian Băsescu a schimbat cursul României.

Ce ar fi fost daca iesea Nastase presedinte in 2004, dupa vizita lui Ilici la Putin?

Pentru cei care nu-si mai amintesc perioada respectivă, trebuie amintit rolul special pe care l-a avut SRI-ul în ecuaţia vânzării României către ruşi, până să înceapă Băsescu curăţenia generală în 2006, când pentru prima oară in istoria serviciilor secrete de pe mapamond a fost arestat si pus in catuşe în direct, un general SRI cheie, Ovidiu Soare, şef peste doua diviziuni, mâna dreaptă a lui Adrian Nastase.

Puţină lume stie ce cutremur a produs incepând cu anul 2006 Traian Băsescu în miezul acestei cazemate a PSD-ului – SRI-ul lui Ilici.

În octombrie 2006 a fost arestat si anchetat de Parchet, generalul SRI Ovidiu Soare (fostul sef al diviziei de apărare a Constituţiei). Dosarul sau de mare mahăr cuprindea elemente extrem de grave care se refereau la imixtiuni în actul de justiţie, abuzuri grave ale unor persoane cu funcţii de decizie în stat, precum si fapte de trădare comise de ofiţeri SRI.

Intre persoanele cheie implicate erau: Adrian Nastase, Ovidiu Tiberiu Musetescu, Dorina Mihailescu, Ioan Stan – preşedintele Comisiei parlamentare de control a SRI, alţi parlamentari şi factori din administraţia locală Prahova.

La data arestării, Soare era unul dintre cei mai importanţi pioni din SRI, practic, mâna dreapta a lui Radu Timofte, dar totodată şi “adeptul total al PSD”, mâna dreapta a lui Adrian Nastase.

Era un ambixetru total. Gruparea Nastase-Soare cuprindea personaje cu stranse legaturi cu rusii, de la Victor Opaschi, la generalul Carp – fost secretar de stat la MI si consilier al lui Iliescu, cel cu care avea intalniri de taina Kondiakov cand venea la Bucuresti, plus toate slugile lui Ilici – Doru Ioan Taracila, Bebe Ivanovici si ginerele sau, infractorul Virgil Gheorghiu.

Printre cei pe care i-a plasat Ovidiu Soare în funcţii cheie se număra si entuziastul suporter al lui Năstase, rogojina de sters pe jos a lui Vinţu, dolofanul Aurică Rogojanu, fost sef de cabinet al lui Iulian Vlad,ajuns, că tot stia să lustruiască bine clanţa la cabinete cu gura, şi şef de cabinet personal al directorului SRI, Radu Timofte (la rândul său tot o cârpa/rogojina a lui SOV).

Astfel de personaje şi încă alţi vreo 30 de generali şi colonei din servicii, impostori ai hainei militare şi niste javramente de lingai impuţiţi ai lui Ilici au fost ejectaţi din instituţiile informative de catre Traian Basescu,începand cu 2006.

Conform legii 14/1992, art.3. 2:

“Serviciul Român de Informatii organizeaza si executa activitati pentru culegerea, verificarea si valorificarea informatiilor necesare cunoasterii, prevenirii si contracararii oricaror actiuni care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei.”

Evident vreme de aproape doua decenii SRI şi-a trădat fişa postului, si-a incalcat chiar legea sa de organizare si nu a fost altceva decat un bastion al haitei feseniste-pesediste-moscovite.

Una din diviziunile SRI aflate sub ghiara lui Ovidiu Soare se ocupa de protectia mediului economic.

Respectiv, teoretic, de disparitia flotei comerciale de 5.6 mil. tdw in valoare de 2 miliarde euro la preturile din 1990, căpuşarea firmelor de stat in valoare de 20 miliarde. euro – conform rapoartelor Curţii de Conturi, contractele frauduloase in cazurile Bechtel, Rompetrol, Petrom, Aro Campulung, Bancorex, etc in valoare de minim 5 miliarde euro, retrocedările sau despăgubirile frauduloase cu terenuri, clădiri, acţiuni, bani cash, catre intermediarii de drepturi litigioase si nu către adevăraţii proprietari/moştenitori legali, instrăinarea a milioane de hectare din teritoriul României, jefuirea avutiei de patrimoniu a României, tablouri, podoabe, obiecte numismatice si de cult cu valoare inestimabila, tăierea ilegală la sau scoaterea din circuitul silvic a 1 milioane ha padure in valoare de 20 miliardeeuro – lider pe ramura Verestoy Atila, cu stranse legaturi cu Sistemul.

Evident SRI-ul lui Ion Iliescu si Adrian Nastase s-a ocupat de fapt cu protectia infractorilor si a haitei de jefuitori. Mai ales a jefuitorilor de la Moscova.

Secventele sunt multe, merita citata doar una, deoarece ilustreaza nesimtirea si neobrazarea rusilor si gradul de subordonare servila a lui Nastase fata de cererilor lor. In aprilie 2001, presedintele LUKoil din Federatia Rusa, Vagit I. Alekperov, s-a intalnit cu Adrian Nastase.

Cu aceasta ocazie, Nastase a apreciat „rolul important” pe care LUkoil il joaca pe piata petrolului romanesc, iar Alekperov s-a plâns ca firma are probleme economice.

La cererea companiei ruse Guvernul Năstase, in vara lui 2002, a sters penalitaţile pe care LUKoil le datora catre buget (facilitate de care nu au beneficiat companii straine cu renume occidentale, precum OMV sau Shell).

Românii plateau deci datoriile miliardarilor rusi ai lui Putin de la LukOil.

Reţeta pe care o aplica Nastase era cea care a dus, cu concursul direct al lui Ion Iliescu, la demantelarea, distrugerea şi înstrăinarea întreg patrimoniului românesc în mai puţin de o generaţie.

De aceea l-au şi adus ruşii la putere în decembrie 1989 pe Ilici, deoarece mancurtul avea trasată o misiune.

Misiunea nu s-a încheiat încă, mai exista câte ceva de distrus-furat-nimicit in România, iar Ilici este încă al naibii de viu şi de vocal.

O celebre idee de sociologia elitelor ce îi aparţine lui M Eminescu, se referea la un efect al statelor demagogice, care „animalizează popoarele”. Ăsta a fost încă unul dintre rolurile lui Ion Iliescu.

 

 

GEORGE RONCEA

http://basarabialiterara.com.md/?p=34326

20/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: