CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEZVĂLUIRI: COMUNIZAREA prin implementarea sistemelor sovietice de poliție politică și justiție în România ocupată de URSS

 

In februarie 1943, Stalin a inițiat o operațiune de implementare a sistemelor sovietice de poliție politică și justitie în țările „eliberate”.

În acest scop, un sistem siamez de poliție politică si justiție de tip sovietic a fost pregătit în țările ce urmau sa fie „eliberate” de Armata Rosie, la scurt timp dupa ce a fost aprobat planul operației de colonizare a acestor țări, scrie http://www.ziua.ro.

Cu ajutorul acestor organizații ”siameze”, Stalin vroia sa lichideze fizic cadrele de conducere ale armatei, politiei si partidelor politice „burgheze” din țările ocupate, sub pretextul ca ar fi fost criminali de razboi sau colaborationisti, pentru ca apoi sa poata umple vidul cu kominternisti si comunisti locali.

In iunie 1944, Stalin a ordonat sefului serviciului de spionaj sovietic, care atunci se numea INU (Inostrannoye Upravleniye, sau Directoratul Extern), generalul Pavel Fitin, sa creeze câte o subunitate SMERSH în Polonia, Bulgaria si România, primele țări europene care urmau sa fie „eliberate” de Armata Roșie.

Ele aveau sarcina de a aresta și executa sub învinuirea de „criminali de razboi” cât mai mulți functionari din aparatul de stat, armata si poliția acestor țări, pentru a face loc oamenilor Moscovei.

Subunitatea SMERSH din Polonia a fost condusă de generalul NKVD Ivan Serov, seful sectiei poloneze din INU, care in 1945 va fi numit sef al intregului NKVD, si si-a inceput activitatea prin executarea a catorva mii de „criminali de razboi” din randul ofiterilor polonezi luati prizonieri de Armata Rosie.

În Bulgaria, subunitatea SMERSH era condusa tot de un ofiter NKVD, si-a inceput activitatea prin executarea, la 2 februarie 1945, a 3 regenți, 33 miniștri, 68 membri ai Parlamentului si opt consilieri ai regelui Boris.

În urmatoarele luni, ea a executat, tot pentru „crime de razboi,” alți 2.680 membri ai guvernului „fascist” al Bulgariei, deși armata țării nu participase la războiul împotriva URSS.

Unitatea SMERSH pentru România creată sub numele numele de „Brigada Mobila,” avea sarcina de a aresta si executa ca „criminali de război” sau ca „vinovați de dezastrul tarii” (o categorie inventata de Moscova) cât mai multi funcționari din aparatul de stat, armată si din politia româna, pentru a face loc oamenilor Moscovei.

Ea a fost creata in octombrie 1944 de generalul Aleksandr Saharovski, seful sectiei române din INU, care era coordonată de generalul Pantelei Bodnarenko, (alias Gheorghe Pintilie ), însă la vedere şeful ei era colonelul, devenit general, Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski, unul dintre cei mai temuţi şefi care au acționat în timpul procesului de distrugere al elitelor româneşti.

Acesta s-a născut într-o familie evreiască la Chișinău în 1915 și a devenit membru UTC (1932).

In 1940, când Basarabia a fost cotropita de URSS, el a optat pentru cetățenia sovietică si a fost cooptat de INU (Directoratul Extern) la recomandarea secretarului sovietului orășenesc, Iuri Efimov.

La 23 martie 1941, Boris Grunberg a fost incadrat ca ofiter ilegal al INU, si instruit sa desfășoare misiuni de spionaj in Romania.

La 26 mai 1941, el a fost trimis ilegal in România, dar a fost arestat în aceeasi zi de organele de graniceri.

In iulie 1941, Grunberg/Nicolski a fost condamnat la munca silnică și trimis în penitenciarul Aiud, de unde a fost eliberat in august 1944.

In octombrie 1944, INU l-a infiltrat in Directia Generala a Poliției si in martie 1945 l-a numit sef al Corpului Detectivilor care a fost rebotezat apoi cu numele „Brigada Mobilă.”

Adjunctii lui Nikolski la conducerea Brigazii Mobile au fost alți trei ofiteri INU care vorbeau limba româna: Piotr Gonciaruc, Mișa Protopopov și Iașa Alekseiev, care au acționat metodic pentru distrugerea elitelor româneşti.

Din documentele de arhivă studiate de generalul Ion Mihai Pacepa in anii cand a lucrat în Securitate, rezulta că până în primăvara lui 1945, Brigada Mobilă nu a putut înscena nici un proces major impotriva persoanelor care se impotriveau sovietizarii României datorita opozitiei Regelui Mihai și a prim-miniștrilor țării (generalii Constantin Sănătescu și apoi Nicolae Rădescu), care au intuit ca Kremlinul intenționa sa creeze o isterie de masă în spatele căreia sa lichideze cât mai multe personalități politice si economice care se opuneau procesului de sovietizare.

 La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România avea încă sistemul de justiție de tip occidental care reușise să supraviețuiască aproape intact in cei cinci ani de război si care nu a putut fi cooptat in genocidul pregatit de Stalin.

De aceea, activitatea Brigazii Mobile create de comuniști după indicațiile primite de la NKVD-ul sovietic, s-a limitat doar la identificarea a cat mai multi „indezirabili” si la producerea in secret de documente si marturii false cu ajutorul carora acestia sa poata fi ulterior arestati si condamnati ca „vinovați de dezastrul țării.”

Organul de presa al Moscovei din Bucuresti, „Scânteia”, a folosit însă aceasta perioadă spre a pregati opinia publica pentru avalanșa de inscenări judiciare care avea sa urmeze, publicând articole in care a prezentat drept „criminal de razboi,” „fascist” sau „tradator” pe oricine se opunea sovietizarii Romaniei.

Pacepa a menționat aici doar articolele prin care „Scânteia” a cerut confiscarea averilor celor care se fac vinovati de „dezastrul țării” precum si apelul lansat catre intreaga populatie a României, in care se mentiona ca „pentru a nu lăsa sa scape de pedeapsa ce li se cuvine pe nici unul din cei care, prin faptele lor, au adus tara pe marginea prapastiei, este o datorie cetateneasca pentru toti cetatenii tarii, de a veni sa spuna tot ce stiu cu privire la autorii crimelor, la faptele lor, la complicii lor si orice amanunt care intereseaza ancheta.”

Aceste articole din „Scanteia” au pus „bazele juridice” ale „necesității” împânzirii țării cu uriașe rețele de informatori si colaboratori care au fost folosiți ulterior de Securitate pentru a spiona intreaga populatie a țării.

Guvernul Groza a permis Brigazii Mobile sa aplice planurile Kremlinului

Numai dupa 6 martie 1945, cand Moscova a reusit sa impuna primul guvern comunist al Romaniei, condus de dr. Petru Groza, s-au creat conditii care au permis Brigazii Mobile sa aplice, in sfarsit, planurile Moscovei.

Foto: Conducătorul PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej și Petru Groza

Primul act legislativ major al Guvernului Groza a fost „Decretul-Lege pentru purificarea administratiilor de stat,” care a institutionalizat lagarele de munca de tip sovietic, emis la 30 martie 1945 si bazat pe un text primit de la Moscova, care fusese deja dat celorlalte guverne din tarile „eliberate” de Armata Roșie, consemnează http://www.ziua.ro.

Acest decret a anulat o buna parte a drepturilor constitutionale ale populatiei Romaniei, autorizand guvernul:

a) sa îndepărteze din serviciu orice persoana care, „prin modul cum si-a indeplinit functiunea sau prin orice mijloc de publicitate sau propaganda, a luat atitudine antidemocratică” sau „tulbura relatiile dintre România si aliații săi;”

b) sa creeze „lagăre speciale” pentru internarea acestora.

Al doilea act politic major al guvernului Groza a fost „elaborarea” unei legi speciale pentru judecarea „criminalilor de razboi” si a „vinovatilor de dezastrul țării” (bazată pe un alt text trimis de Moscova tuturor tarilor „eliberate” de Armata Rosie).

Aceasta lege a fost atat de elastică, incât permitea sa fie arestat si condamnat orice membru al partidelor „burgheze” si orice salariat al aparatului de stat din România, precum si cei care „au părăsit teritoriul national” și au „atacat tara prin scris, prin grai sau în orice mod.”, scria fostul șef al Securității ceaușiste, generalul Ion Mihai PACEPA

Publicitate

08/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEZVĂLUIRI: ROLUL SERVICIILOR SECRETE COMUNISTE ÎN SUBJUGAREA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI

Publicația https://historia.ro scrie că la data de 19 aprilie 1943, Stalin a ordonat înfiinţarea de către N.K.V.D. (unul dintre serviciile secrete sovietice), a unei unităţi speciale care a primit numele de ,,Smerş“ și a cărei activitate includea printre altele „filtrarea” soldaților recuperați din prizonierat, ca și „filtrarea” populației din teritoriile eliberate sau din cele ocupate de Armata Roșie în Europa Răsăriteană.


SMERȘ (abrevierea de la smert șpionam – moarte spionilor), s-a constituit în România începând din anul 1944 şi a fost sprijinită de secretarul Ministerului român de Interne, pe numele său real Baruh Tescovici, alias Teohari Georgescu.

Numele românesc al Smerșului sovietic era ,,Brigada Mobilă“ şi avea ca misiuni principale : să convingă populaţia că întregul aparat de stat al ramurilor burgheze este vinovat de dezastrul ţării şi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri chiar lichidat; partidele istorice deveneau automat agenturi ale spionajului fascist şi imperialist şi trebuiau desfiinţate; unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară şi politică a ţării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre formate la Moscova; să contribuie la crearea în România a unei societăţi de tip sovietic; să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu de informaţii al României şi poliţia politică internă.

,,Brigada Mobilă a fost organizată de şeful I.N.U. pentru România (Departamentul Exterior al servicilor secrete sovietice), generalul A. Saharovski.

Pe plan intern unitatea era coordonată de generalul Pantelei Bodnarenko, (alias Gheorghe Pintilie ), însă la vedere şeful ei era colonelul, devenit general, Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski, unul dintre cei mai temuţi şefi care au acționat în timpul procesului de distrugere al elitelor româneşti.

Nikolski/Grunberg (foto) s-a născut in Chișinău în 1915) unde a devenit membru UTC (1932).

În 1940, când Basarabia a fost cotropită de URSS, el a ales cetățenia sovietică si a fost primit în INU, la recomandarea secretarului sovietului orășenesc, Iuri Efimov.

La 23 martie 1941, Boris Grunberg alias Alexandru Nicolski, incadrat ca ofiter ilegal al INU si instruit să desfasoare misiuni de spionaj in România.

La 26 mai 1941, el a fost trimis clandestin în Romania, dar a fost arestat in aceeasi zi de organele de graniceri.

In iulie 1941, Grunberg/Nicolski a fost condamnat la muncă silnica și trimis in penitenciarul Aiud, de unde a fost eliberat in august 1944.

In octombrie 1944, INU l-a infiltrat în Directia Generala a Politiei și în martie 1945 l-a numit șef al Corpului Detectivilor care a fost rebotezat apoi „Brigada Mobila.”

Trebuie remarcată preocuparea acestor nemernici de a-şi schimba numele, de a se ”româniza”, pentru a ascunde mai bine identitatea lor reală, scrie http://www.ziua.ro.

În luna mai anul 1946 este judecat într-un simulacru de proces lotul Antonescu şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi”, în care protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice.

Din luna martie anul 1947 se declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare și fără ca celui arestat să i se comunice motivul .

În vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după acest eveniment.

Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi violente, încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja consumate înainte chiar de a începe.

Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era singurul criteriu care sta la baza justiției din România sovietizată a acelei vremi.

Pe de altă parte aceeaşi putere provoca o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând atomizarea lor, folosind pentru aceasta oportunismul unora dintre membrii acestor partide. Astfel au luat naştere o serie de formaţiuni minuscule, care puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza, conştient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă.

Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu.

Foto: Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei de la închisoarea din Sighetu Marmației 

Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor.

Nu mai au avut nume proprii, ei devenind simple numere.

Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut ca o personalitate de o probitate morală incontestabilă, sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate.

PCR-ul nu şi-a uitat adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii.

Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi membrii acesteia au cunoscut o duritate extremă.

Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar a devenit o etichetă într-atât de stigmatizantă, încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge niciodată.

Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi, dar chiar cu proprii membri, iar procesul şi execuţia vechiului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens.

S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agreau prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei ajungeau în eşaloanele de conducere erau înlăturaţi.

Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii fantasmagorice de trădare şi complot.

Fără milă sau remuşcări, puterea comunistă îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.

 Teama, frica de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, unde se produc epurări masive ale membrilor ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet.

Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o.

Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri de protest, uneori mai vehemente, altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.

 Pentru a reuşi să implice în procese politice de trădare naţională pe toţi participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaţi care adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru.

Noua instituţie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos şi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”.

Astfel ajung în închisoare numeroase personalităţi ştiinţifice şi economice, simpli tehnicieni care încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase ţara în colaps economic.

Ei nu aveau apartenenţă politică, însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate, ci pur şi simplu suprimate.

Nici armata nu a fost cruţată, criteriul politic funcţionând şi în acest caz.

Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, constituite din foști prizonieri români trădători, veniți cu tancurile sovietice, vor constitui nucleul noii armate a RPR, vechea armată a României fiind distrusă, în timp ce generalii şi strategii ei de marcă putrezeau în beciurile închisorilor comuniste.

Pentru reformarea armatei, ca şi în celelalte sectoare, au fost trimişi consilieri sovietici care nu de puţine ori vor intra în conflict cu ofiţerii români.

În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi 15.000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare iar din centrele universitare din Iaşi, Bucureşti şi Cluj au fost arestaţi 1000 de studenţi.

În 20 mai au fost arestaţi 3000 de ofiţeri ai armatei române, 2000 de membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L.

Operaţiunea de arestare a purtat numele de cod de ,,Gayaneh“, denumire dată de Stalin şi încredinţată generalului Pantelei Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie .

Ea a început printr-un raport al Ministerului de Interne în care erau analizate: problema legionară, organizaţiile subversive, Biserica, sectele religioase, partidele politice, elementele din fostul P.N.Ţ. şi care concluziona necesitatea declanşării arestărilor“ .

În 19 august 1948 din Serviciul Special de Informaţii (SSI), care se afla sub conducerea lui Gheorghe Pintilie şi Emil Bodnăraş, au fost arestați aproximativ 1000 de ofiţeri.

La 1 decembrie este desfiinţată Biserica greco-catolică şi este arestată și aruncată în pușcării ierarhia ei.

Treptat, noua putere instituia ca lege supremă – teroarea, iar populaţia gulagului românesc sporea mereu, pentru ca regimul marionetelor sovietice să se simtă stăpân deplin peste poporul român.

08/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 5 decembrie 1870: S-a născut generalul – erou român Stan Poetaş

Generalul erou Stan Poetaș s-a născut pe 5 decembrie 1870 în comuna Ulmu din județul Brăila și a urmat școala primară, gimnaziul și apoi școala militară, pe care a absolvit-o în 1889. La vârsta de 19 ani a devenit ofițer și din acest moment tânărul și-a urmat cu mare devotement cariera militară, devenind sublocotenent, comandant de pluton, apoi colonel și comandant al Regimentului 40 Infanterie Călugăreni.

La începutul Primului Război Mondial Stan Poetaș a luptat în Dobrogea, apoi a participat la Bătălia Bucureștiului din noiembrie 1916, în timpul căreia s-a remarcat pentru curajul său, divizia sa luând 200 de prizonieri germani și capturând trei tunuri grele.

Bucureștiul a fost însă ocupat de armatele germane conduse de feldmareșalul August von Mackensen, iar bravul ofițer român s-a retras împreună cu întreaga armată, administrația și guvernul de la București în refugiul de la Iași.

În vara anului 1917, Stan Poetaș a făcut parte din divizia generalului Eremia Grigorescu, primind misiunea de a conduce Brigada 17 Infanterie în Bătălia de la Mărășești și în toamna anului 1918 a fost trimis în misiune în Basarabia, pentru a apăra populația civilă de grupările bolșevice care începuseră să-și facă simțită prezența în zonă.

Generalul a ajuns la Drochia și apoi la Hotin, unde a organizat unitățile militare pentru a nu fi atacate prin surprindere de bandele bolșevice, dar situația în teren devenea din ce în ce mai complicată. La începutul lui ianuarie 1919 râul Nistru era înghețat și comandamentul românesc a primit primele informații despre intențiile bolșevicilor care se pregăteau de traversare pentru a ataca trupele românești.

Stan Poetaș a decis să inspecteze sectorul din dreapta Batalionului 2 din Regimentul 34 Infanterie, s-a îndreptat împreună cu un mic detașament pe drumul Otaci-Călărașeuca, însă în timpul vizitei în satul Călărașeuca, în ziua de 8 ianuarie 1919, a fost împușcat din spate de oamenii din banda de agitatori bolșevici a lui G.I. Bărbuță. Generalul și toți soldații care îl însoțeau au fost omorâți, iar cadavrul său a fost pângărit, cercetările ulterioare stabilind că ucigașul lui Poetaș a fost un anume S. Fosu.

Istoricul Constantin Kirițescu a scris despre moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov și la Mărășești înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”.

Un nume uitat astăzi, ca şi ale altor eroi căzuţi pentru neam şi ţară, generalul Stan Poetaş a plătit cu viaţa lupta sa pentru România Mare.

Am mai avut şi alţi generali căzuţi pe câmpul de luptă, ca şi generalii Praporgescu şi Dragalina în primul război mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în al doilea război mondial.

Dar generalul Stan Poetaş a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990.

Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva.

A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest.

Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient.

Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniştea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor.

Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit.

O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire.

Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!”

Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris:

„În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc. (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)).

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei.

Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene.

Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje şi emisiuni despre toţi maneliştii şi fotbaliştii agramaţi, despre pipiţele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim româneşte?

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor. Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu.

Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916.

Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front?

Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă?

După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă!

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917 (vezi Primele lupte cu bolşevicii)

Basarabia îşi începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa, Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa şi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916.

Iar pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat şi am murit de nenumărate ori, deşi Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 (vezi Lupte antibolşevice după Unire). Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaş.

Un destin de luptător

Eroul Stan Poetaş şi-a făcut cu prisosinţă datoria. A luptat la Mărăşeşti şi Muncelu, acolo unde soldaţii români au sfinţit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistiţiul şi mai apoi luptele din Moldova contra foştilor aliaţi bolşevizaţi , care doreau să transforme România în republică populară.

În aceeaşi perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilaţi de aceeaşi teroare bolşevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele şi guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei şi eliberarea cetăţenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin şi Stan Poetaş, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi şi Hotin

După ce îi pacifică prin forţă pe bolşevicii ruşi la Mihăileni în ianuarie 1918, soldaţii generalului Stan Poetaş, după intrarea în Basarabia şi unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolşevice ce încercau să răscoale populaţia pentru a smulge de la România această frumoasă provincie.

În vara lui 1918 a fost linişte, datorită ocupaţiei germane şi austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolşevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în judeţul Hotin ce fusese iniţial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru.

Printre cei însărcinaţi cu paza acestei frontiere a fost şi generalul Stan Poetaş, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roşcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor şi va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918). În subordinea generalului Stan Poetaş acţionau regimentul 3 roşiori şi regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 şi 3 din acest regiment 34.

Pentru a înţelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolşevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populaţiei ucrainene din regiune, ci şi din partea unor elemente din populaţia locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluţionar rusesc din toamna lui 1917, când bolşevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor.

„Pace şi pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forţă pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat şi create colhozurile, iar ţăranii care se opuneau erau ucişi sau deportaţi în lagărele din Siberia. Până şi forţa de bază a bolşevicilor, marinarii răsculaţi din fortăreaţa Kronstadt, în 1921, când au înţeles că au fost păcăliţi de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiţi şi supravieţuitorii executaţi de Armata Roşie. Aşa a învins bolşevismul în Rusia.

Au fost şi în Basarabia astfel de bolşevici, păcăliţi de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluţionare obţinute în 1917 şi începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Ţării. Unii dintre ei au acţionat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuţă, basarabean din Călăraşi, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiţi şi Moghilev – Atachi. Informaţii despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenţie la frontieră a detaşamentelor de pază şi patrulare.

În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolşevice au trecut Nistrul în număr mare şi au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. În sectorul atacat se afla un detaşament compus din două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş.

La orele 9.00 se primesc informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate şi din spate de populaţia civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de ruşii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obţinute şi prin contrabandă peste Nistru. Secţia mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită şi nevoită să se retragă. Se opreşte la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineţ şi Calaraşofca.

În acest timp, generalul Stan Poetaş a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deşi i se atrăsese atenţia asupra pericolului să nu intre în sat căci populaţia e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe şoseaua Atachi – Calaraşofca şi este atacat de populaţia civilă, fiind omorât şi cadavrul batjocorit”.

În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşi avea să fie împuşcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuţa. S. Fosu, cel care l-a împuşcat, avea să fie judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuţa avea să fie executat la puţină vreme de la evenimente de către ucrainenii naţionalişti ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naţionaliştilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roşie care a pus capăt independenţei Ucrainei, s-a salvat prin România.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolşevicii au pus stăpânire pe satele Arioneşti, Unguri Calaraşofca, Ocniţa, Atachi, Volcineţ, Merişofca. Se pregăteşte contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii şi distrugerea bolşevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populaţiunii civile care a făcut cauză comună cu ei.

La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art şi bat 3 din reg 35 au alcătuit detaşamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolşevicilor ce au înainta spre Ocniţa. Au fost primiţi cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins inamicul din sat. Au fost curăţate de elemente inamice localităţile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuţi.

Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi şi Codreni pentru distrugerea bandelor bolşevice. În lupte grele, au fost reocupate localităţile Călăraşi, Atachi şi Volcineţ. La 10 ianuarie, în urma rezistenţei inamice îndârjite din satele Ugri şi Arioneşti, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălţimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morţi şi răniţi, un tun şi alte materiale militare. Detaşamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolşevicii scăpaţi încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte ucişi în bărci, iar alţii înecaţi, conform raportărilor colonelului Petrescu.

Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiţii să fie împrăştiaţi şi să li se ia tunurile, altfel comandamentul român ameninţă cu trageri de artilerie contra oraşului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolşevic s-a produs fără ştirea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaş l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca.

Monumentul generalului Stan Poetas
Monumentul generalului Stan Poetaș

Statuia generalului Stan Poetaş la Soroca

(fotografii din colecţia Cătălin Teodoreanu)

Dar bolşevicii nu au renunţat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcţia de atac. La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni.

La fel ca şi la Atachi, atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris. Soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei.

Valoarea forţelor bolşevice era de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care îşi pregătesc terenul din timp organizându-şi terenul din timp şi acţionând coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi.

Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detaşament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanţi. la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăşte declanşarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud şi vest de oraş, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok şi Atachi spre acest oraş.

Detaşamentele menţionate, maior Lascăr, căpitan Chiţulescu, colonel Petrescu şi maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolşevicilor şi restabilirea ordinii, şi cea de poliţie militară, de percheziţie şi strângere a armelor şi muniţiilor, precum şi investigaţii pentru descoperirea liderilor bolşevici veniţi de dincolo de Nistru.

Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolşevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov – Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăştiind taberele bolşevice din satele Ladova şi Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită şi inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor şi populaţiei civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaţionale, dintre care cea mai cunoscută şi mai des invocată este Convenţia de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătăţire a altor convenţii încheiate pe rând în 1864, 1906 şi 1929.

Un lucru uitat cu desăvârşire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecţia prizonierilor, a răniţilor şi a populaţiei civile din zona de război.

Această convenţie nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca şi combatanţi în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca şi combatanţi într-una dintre tabere.

De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toţi prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, aşa că a ordonat împuşcarea lor. Francezii şi astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Şi istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când istoria noastră ne spunea că noi am fost buni şi blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocităţi fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar aşa. Dacă am fi fost aşa de buni şi blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocităţi contra civililor şi i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleaşi crime şi atrocităţi, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca şi neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii.

Un exemplu sugestiv este chiar Ştefan cel Mare (şi Sfânt), după cea mai cunoscută biruinţă a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinţi), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul şi fratele hanului. Trebuie menţionat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populaţie bărbătească şi bătrânii, pe femei şi copii luându-i în robie. După această înfrângere a sa, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ştefan să-i elibereze fiul şi fratele, precum şi pe restul prizonierilor.

Ce ar fi trebuit să facă Ştefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluţie, l-a sfâşiat între patru cai pe fiul hanului chiar în faţa celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei.

Pe restul de nouăzeci şi nouă i-a tras în ţeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni şi el han, şi să ştie ce va păţi dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu faţa şiroind de sânge şi în mână cu sacul cu nasuri, Ştefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toţi nenorociţii ăştia traşi în ţeapă sunt cu faţa către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocităţile descrise ceva mai devreme (vezi foto de mai jos)? Să-i elibereze pe toţi bolşevicii capturaţi? Experienţa românilor ce au luptat contra bolşevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), orice înţelegere făcută cu bolşevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înţelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”.

De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi şi Hotin au fost clare: „veţi lua măsuri severe contra populaţiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolşevicii), veţi restabili ordine deplină cu orice preţ”.

Dar aceasta nu s-a aplicat contra populaţiei civile, ci doar asupra acelor civili capturaţi care luptau alături de bolşevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune aşa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet şi radical exterminate. Contra populaţiei care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie şi extremă severitate”.

Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoţându-le ochii, smulgându-le limbile, agăţându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceştia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca şi un avertisment.

Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaş ucis de banda lui Bărbuţa. care nu avea semne distinctive ca şi combatanţi: „am respins bandele bolşevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morţi, răniţi, prizonieri (executaţi)”. Detaşamentul general Davidoglu din regiunea Creştineşti au reocupat şi dezarmat satele Medibăuţi, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolşevici (300 morţi, 100 executaţi). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

Până la urmă, nu am fost mieluşei duşi la tăiere, aşa cum apare în istoriografia noastră. Şi nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat şi nu s-au oprit total până la al doilea război mondial (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Generalului Stan Poetaş i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănţuiţi patrioţii români înainte de a fi deportaţi în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească.

Este trist că astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de acest erou român căzut în luptă contra bolşevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poţi găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noştri nu pot să ştiu), e trist că nu poţi găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său.

Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca şi pe toţi românii căzuţi pentru apărarea patriei!

Bibliografie:

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008
Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Nicolea Ciobanu şi colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius şi Smaranda Cutean, Memorie şi onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008
Glenn Torey, Armata revoluţionară rusă şi România în 1917, Editura militară, 2005
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000

Sursa:
http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/11/moartea-unui-erou-generalul-stan-poetas.html

04/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: