CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tragica soartă a Elisabetei Movilă, doamna Moldovei. VIDEO

 

Doamna Elisabeta Movilă (n. a doua jumătate a secolului al XVI-lea – d. după 1629, Constantinopol), a rămas în istorie ca singura femeie din istoria românilor care a condus Moldova.

Se spune că Elisabetei, apriga doamnă care a ţinut morţiş să fie stăpâna Moldovei, nu i-au lipsit nici frumuseţea şi nici ambiţia. Ambiţia care i-a ghidat destinul i-a provocat un sfârşit tragic.

Era fiica nobilului Toma Csomortany din Transilvania, a
fost soţia lui Ieremia Movilă şi regenta fiilor ei Constantin şi Alexandru, domni ai Moldovei.

S-a căsătorit cu Ieremia, probabil în 1591, în Polonia. Se spune că ambiţia Elisabeta l-a determinat pe soţ să părăsească viaţa paşnică de care avea parte la Ustie, în Polonia, pentru a râvni la tronul Moldovei.

A reuşit să urce pe tron cu ajutorul polonezilor, alungându-l pe Răzvan Vodă în 1595 şi s-a stabilit împreună cu Elisabeta şi cu copiii la curtea de la Iaşi.

Domnia lui Ieremia Movilă n-a fost de lungă durată.

 

 

 

 

Când Mihai Viteazul a ocupat Iaşiul şi a luat în stăpânire Moldova, Movilă şi Elisabeta s-au văzut nevoiţi să părăsească curtea domnească.

Abia în 1601, după moartea voievodului muntean, Movilă revine pe tron şi Elisabeta se vede instalată din nou doamna Moldovei.

În a doua parte a domniei, între Ieremia şi fratele său Simion, care ocupase de două ori tronul Ţării Româneşti, au intervenit tensiuni serioase, ce vor afecta relaţia dintre Elisabeta şi soţia lui Simion, Marghita, o femeie la fel de ambiţioasă.

Îşi mărită fiicele cu nobili polonezi, pe Ecaterina Margareta cu principele Samuel Corecki, pe Maria cu contele Ştefan Potocki, pe Chiajna cu ducele Mihai Wisznoviecki şi pe Ana cu hatmanul Stanislas Potocki.

În 1606 se naşte ultimul fiu al lui Ieremia Movilă, Bogdan, şi în acelaşi an Elisabeta rămâne văduvă.

”Ieremia Vodă muri pe neaşteptate, lovit de dambla în căldura lunii lui iunie”, notează istoricul C. Gane.  

Planurile i-au fost încurcate de fratele lui Ieremia, Simion, care domnea peste Ţara Românească şi avea aspiraţii asupra Moldovei.

Se spune că neînţelegerile dintre cei doi fraţi începuseră în a doua parte a domniei lui Ieremia Movilă.

Dincolo de conflictul aprig dintre fraţi şi mai mare a fost duşmănia între cumnatele Elisabeta şi soţia lui Simion, Marghita, o femeie la fel de ambiţioasă.

După moartea lui Ieremia Movilă, tronul Moldovei a fost ocupat în 1606 de Simion. Se spune că Elisabeta nu s-a împăcat cu gândul că tronul Moldovei i-a fost luat de cumnat.

Simion Movilă a murit otrăvit la scurt timp după ce s-a urcat pe tronul Moldovei. Potrivit mărturiilor scrise ale vremii, Elisabeta ar fi fost cea care l-a otrăvit pe Simion, decisă să-şi urce fiul pe scaunul domnesc.

Şi cronicarul moldovean Miron Costin arunca vina pentru această faptă asupra Elisabetei.

  După moartea lui Simion, între cele două văduve cumnate care amândouă aspirau la domnie a început o duşmănie cruntă. Pe tron a fost urcat prima dată fiul lui Simion, Mihăilaş.

Balanţa a înclinat când în favoarea uneia, când a celeilalte.

Cât timp a tutelat domnia fiilor ei Constantin şi Alexandru, Elisabeta s-a intitulat „doamna ţării Moldovei”.

Visul celei care s-a văzut, în sfârşit doamna Moldovei, n-a durat mult.

Domnia lui Constantin a durat pînă în 1611, cînd a fost alungat de pe tron de Ştefan Tomşa. Ambiţia Elisabetei a mers mai departe.

A continuat să lupte şi l-a aruncat pe Constantin în lupta pentru tron, tot cu ajutor de la polonezi. Şi-a văzut fiul murind în lupta pentru Moldova când a fost luat prizonier de tătari şi s-a înecat în Nistru. 

  Nici pierderea fiului nu a făcut-o pe doamna lui Irimia Movilă să renunţe la ambiţia de a fi stăpâna Moldovei.

”Ambiţia femeii odată scormonită, durerea mamei cu încetul se potoli. Stăruinţele, rugăminţile, intrigile, începură din nou. Alexandru trebuia să domnească”, mai notează istoricul C Gane în cronica doamnei Elisabeta Movilă.

  În 1615, tot cu ajutorul polonezilor l-a pus pe tronul Moldovei pe celălalt fiu, Alexandru, care tocmai împlinise 14 ani. ”

 

 

 

 

 

 

 

Elisabeta, din nou doamnă a Ţării Moldovei, îndruma paşii tânărului voievod, judeca pricinile la Divan, ajuta pe călugării catolici, parcă între diferitele domnii ale fiilor ei, vremea nu s-ar fi strecurat. Şi din nou se credea stăpâna Moldovei pe viaţă”, mai spune istoricul.

Un an a durat visul Elisabetei, pentru că în 1616 turcii au atacat Moldova, pentru a-l instala pe tron pe Radu Mihnea.

La bătălia de lângă lacul Drăcşani, între oastea Elisabetei şi turcii care veniseră cu firmanul de numire al lui Radu Mihnea în locul fiului ei, se spune că a luptat însăşi doamna ambiţioasă care nu voia să renunţe la tronul Moldovei.

Când au realizat că turcii îi vor înfrânge, oamenii domnei au sfătuit-o să se deghizeze şi să fugă. Elisabeta a refuzat.

”Şi nici pe fii ei nu îi lasă să se schimonosească în oameni de rând. De-a fi să moară, să moară domneşte”, ar fi zis doamna Moldovei, după cele consemnate de C. Gane.

Elisabeta Movilă a fost violată de turci şi luată prizonieră, împreună cu cei doi fii, Alexandru şi Bogdan.  

Se spune că, disperată de ruşine trăită, doamna Moldovei şi-ar fi tăiat părul chiar în carul care o ducea prizonieră la Constantinopol.

  ”Pe marginea drumului stăteau înşiraţi boierii moldoveni, care nu-şi părăsiseră Doamna pînă în clipa din urmă şi care, prinşi, fuseseră acum opriţi de Radu Voda Mihnea.

Cînd îi zări, înnebunită, Doamna le răcni, lăcrămînd, acele grozave cuvinte: Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgînul!”.

Poruncind căruţaşului să oprească, Doamna ceru nişte foarfece, şi, tăindu-şi părul, acolo pe drum, în văzul tuturor îl dete unuia din boieri, cu rugămintea să-l aşeze la mănăstirea Suceviţa, pe lespedea de mormânt a soţului ei Eremia Voda”, descrie istoricul în ”Trecute vieţi de doamne şi domniţe”.  

Prizonieră în harem   Doamna Elisabeta a fost ”turcită” şi dusă în  haremul sultanului Ahmed I.

 

Povestea ai tragică a continuat. Fiul Alexandru a fost silit să treacă la Islam, dar a murit în urma unei infecţii grave provocată de circumcizie.

Bogdan, cel mai mic fiu al Elisabetei, a supravieţuit circumciziei şi a ajuns paşă în armata otomană.

”Mândra catolică de odinioară muri în legea lui Mahomet, singură, părăsită şi uitată”, sceie istoricul.

Nu se ştie unde a fost înmormîntată şi nici data exactă în care cea mai ambiţioasă doamnă a Moldovei a părăsit lumea.  

Cosiţa de păr castaniu a rămas la Suceviţa   Mormântul simbolic al Elisabetei Movilă este la Mănăstirea Suceviţa, ctitorie a soţului ei unde, de altfel, a fost înmormântat Ieremia Movilă.

Într-o cutie de argint care are formă de măr, depusă la Mănăstirea Suceviţa, se află cosiţă bogată de păr castaniu a doamnei Elisabeta Movilă, tăiată chiar de mîinile ei, în cea mai crâncenă deznădejde, în urmă cu patru sute de ani.   

 

Surse: 

 reteaualiterara

http://www.moldovenii.md 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Doamna_Elisabeta_Movil%C4%83

 adev.ro/pbc8wf

 

 

VIDEO:

https://www.youtube.com/watch?v=GMk-XQYi5Gs

Reclame

19/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 19 AUGUST ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 Ziua de 19 august în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

1316: Regele  Ungariei, Carol Robert d’Anjou, acordă Clujului privilegiul de a fi oraș liber regal, anulându-i astfel statutul de  posesiune a Episcopiei Catolice de Alba Iulia.

 Prin obţinerea statutului de oraş, Clujul era subordonat doar regelui Ungariei, fiind sustras autorităţii voievodului Transilvaniei, comiţilor şi altor potentaţi locali.

Actul regal a transformat Clujul într-o republică urbană autonomă (cu drept de autoadministrare) şi într-un centru economic foarte important al Transilvaniei, dar şi al Europei Centrale.

Acordarea privilegiului din 1316, venită în urma cererii parohului Benedict şi a comitelui Stark, din Cluj, apare din dorinţa regalităţii de a-şi întări poziţia şi dominaţia în faţa nobililor din Transilvania

Clujenii obțin astfel dreptul de a-și alege liberi judele (villicum), cu putere de a judeca pricinile între ei, în afară de omucideri, care se judecau împreună de către judele orășenesc și judele regesc.

Locuitorii Clujului erau obligați să-i plătească impozitele anual, de ziua sfântului Martin, și să pună la dispoziția regelui câte un ostaș bine echipat la fiecare 60 de gospodării.

 

 

 

 

 

 

 

 

Împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg, devenit si rege al Ungariei, a extins în anul 1405 privilegiile clujenilor, aceştia  primind dreptul de a-și întări și înconjura orașul cu ziduri şi şanţuri de apărare, de a ridica turnuri și metereze, de a-și alege pe lângă judele orășenesc 12 jurați drept consilieri.

 

 

 

 

Imagini pentru Împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg,photos

Foto: Sigismund de Luxemburg

 

 

Treptat, Clujul a devenit un important centru de  producție și comerţ, care se întindea pe o suprafață de circa 45 de hectare

 

 

 

 

 

1800: S-a nascut  Iacob Cristian Stanislav Cihac (scris uneori şi Czihak), medicul ceh  stabilit la Iaşi (1825), care a organizat serviciul medical al armatei din Moldova, creând două spitale militare la Iaşi şi la Galaţi.

Tot el a  înfiintat, impreuna cu Mihai Zotta, “Societatea de medici si naturalisti din Iasi” (1833).

In anul 1834 a fondat primul muzeu de istorie naturală, la Iaşi.

De asemenea a publicat primul manual de „Istorie Naturală” în limba română (1837).

A fost membru de onoare al Societăţii Academice Române din 1872 (m. 29 noiembrie 1888, la Aschaffenburg, in Germania)

 

 

1828: S-a nascut Ioan Raţiu, om politic din Transilvania, unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român, al cărui preşedinte a fost între anii 1892 şi 1902, militant pentru cauza românilor ardeleni, unul dintre liderii mişcării de emancipare naţională (s-a numărat printre iniţiatorii „Memorandumului” din 1892, adresat Curţii de la Viena în numele naţiunii române din Transilvania.

 

 

 

 

 

 

 

A fost întemniţat de autorităţile maghiare în urma procesului intentat „memorandiştilor” ; (d.4  decembrie 1902).

 

 

 

 

 

 

 

1858: Reprezentantii celor şapte puteri europene (Marea Britanie, Franta, Austria, Prusia, Rusia, Turcia, Regatul Sardiniei), au semnat Convenţia de la Paris, potrivit căreia cele două ţări române urmau să poarte numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (fiecare cu domn, guvern şi adunare legiuitoare proprii), rămânând sub suzeranitatea Porţii. Convenţia a devenit legea fundamentală a ţării şi a rămas în vigoare până în 1864.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1881: S-a născut genialul compozitor român George Enescu.

 

 

 

 

 

 

George Enescu, compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor român, imagine preluată de pe revistafelicia.ro

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoșani – d. 4 mai 1955, Paris), a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, considerat pe bună dreptate cel mai mare muzician român.

Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena. Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmînd presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție).

În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.

Tot atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică cîteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dînd naștere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului.

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, avînd parteneri prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier.

În timpul Primului război mondial rămîne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câştigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.

După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.

Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă.

Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.

Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerîndu-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămîne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin)

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume.

Opera o dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai tîrziu. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pămînt, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat.

Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg.

Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, cînd, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internațional „George Enescu” din București, premiera românească datînd din 1958, cînd în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținînd lui Jean Rînzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri.

O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

 NOTĂ: Dicţionarul Membrii Academiei Române (1866-1999) dă ca dată a naşterii 7/19.VIII.1881.

 

 

 

VIDEO:

http://www.youtube.com/watch?v=b5Pn1X1_a64

 

 

 

 

 

1888 (19/31 august): S-a născut inginerul constructor Emil Prager. 

 

 

 

 

 

Imagini pentru inginerul constructor Emil Prager.photos

 

 

 

 

 

A folosit în premieră betonul armat în construcţiile din România si a paticipat la realizarea unor importante clădiri din Bucureşti: Muzeul de Artă, Ministerul Afacerilor Interne, Spitalul Elias ş.a, a Bibliotecii Universitare din Iaşi; (m. 1985).

 

 

 

 

 

1891: A încetat din viaţă pictorul Theodor Aman, fondator al scolilor de arte frumoase din Bucureşti şi Iaşi (1864), membru post-mortem al Academiei Române (n.20 martie 1831, Campulung-Muscel, jud.Arges).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Muzeul Theodor Aman puteti afla mai multe accesand : 

 

 

 

 

 

 

 

1901: S-a născut inginerul Ştefan Nădăşan autorul unor valoroase  contribuţii în domeniul rezistenţei şi încercărilor de metale.

 A fost membru titular al Academiei Române 1963, vicepreşedinte al acestui for în perioada 1963-1966; (m. 1967).

 

 

 

 

 

1916 (19.08/1.09-24.08/6.09): “Dezastrul de la Turtucaia”, batalie în care armata româna a fost înfrânta si nevoita sa se predea în fata atacului germano-bulgar.

  La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, iar a doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania şi Turcia declarau război României.

Aliata Germaniei, Bulgaria, a declarat de asemenea război României la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, s-a pus în mişcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre, un oraş situat în faţa Olteniţei, pe celălalt mal al Dunării.

Pierderile Armatei Române în această bătălie s-au ridicat la 6.000 soldaţi şi 160 ofiţeri morţi sau răniţi, 28.000 soldaţi şi 480 ofiţeri luaţi prizonieri, 100 tunuri şi 62 mitraliere capturate de inamic, pe lângă multe alte materiale de război pierdute în mâna inamicului.

Se estimează că trupele bulgare  au suferit  pierderi ( morţi şi răniţi)   199 ofiţeri şi 7773 soldaţi.

Dezastrul suferit de trupele române va permite extinderea ofensivei germano-bulgare în Estul Dobrogei, aceasta fiind principala cauză a şirului de înfrângeri pe care România le va înregistra pe frontul sudic.

De asemenea, continuarea ofensivei germano-bulgare influenţează negativ campania română din Ardeal, după o perioadă în care înregistrase progrese semnificative.

Mutarea unor contingente importante din cadrul forţelor ce operau în aceste zone va contribui, în egală măsură, la anularea rezultatelor pozitive obţinute prin împingerea trupelor române pe linia Carpaţilor, şi, pe de altă parte, a permis ulterior invadarea Munteniei.

 

 

 

 

 

1917: În timpul bătăliei de la Mărăşeşti a avut loc celebrul atac  al “cămăşilor albe” din Regimentul 32 Infanterie “Mircea”.

 

 

 

 

 

1920: Solemnitate la Palatul Artelor aflat atunci în Parcul Filaret (Parcul Libertatii) : Guvernul francez a decorat prin maresalul Joffre, orasul Bucuresti cu cea mai înalta distinctie militara – « Crucea de razboi ».

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Mareşalul  Joseph Joffre (1852 – 1931)

 

 

 

 

 

 

 

1935: S-a născut (în satul Păușa, jud.Bihor), Dumitru Radu Popescu, prozator, dramaturg și academician român.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Națională din 1975.

Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic  latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino.

In 1981, este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
În primii ani de după 1989, Dumitru Radu Popescu a dispărut de pe scena vieţii publice şi, departe de agitaţia vieţii, a scris noi romane, printre acestea numărându-se „Dumnezeu în bucătărie”, „Truman Capote şi Nicolae Ţic”, „Săptămâna de miere”, „Întoarcerea fiului risipitor”.

Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt Pasărea ShakespeareAcești îngeri triști și Piticul din grădina de vară.

 

 

 

 

 

1941: S-a născut inginerul chimist Mircea Desideriu Banciu, membru corespondent al Academiei Române, membru al Societăţii europene de chimie; (d. 2005).

 

 

 

 

 

 

1948: S-a născut Radu Anton Roman, jurnalist, scriitor şi realizator TV; (n.Făgăraş; d. 29.08. 2005, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1958: Iolanda Balas a cucerit pentru România primul titlu european la saritura în înaltime, la Campionatele Europene de Atletism de la Stockholm, desfăşurate în perioada 19-22.07.1958.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1961: A murit N.I. Herescu, latinist, poet, prozator, eseist, traducator, fondator si director al Institutului Român de Studii Latine din Bucuresti (1937-1945), presedinte al Societatii Scriitorilor Români, director al Fundatiilor Culturale Regale Carol I din 1940; din anul 1944 s-a aflat în exil, în Portugalia, apoi în Franta.(n. 6 decembrie 1903).

 

 

 

 

1961: S-a născut Beatrice Rancea, regizoare de teatru, TV şi cinema, coregrafă, interpretă, scenaristă şi dramaturg; din anul 2011 este director al Operei Naționale Române din Iași.

 

 

 

 

 

1963: A fost lansată în eter, prima emisiune în limba română a postului de radio vest-german “Deutsche Welle ”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1983: A murit  Octav Onicescu, matematician, membru al Academiei Române, membru al Uniunii interbalcanice a matematicienilor; (n.20.08.1892, Botosani).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este împreună cu Gh. Mihoc, creatorul şcolii matematice româneşti de teoria probabilităţilor şi statistică matematică.

A fost de asemenea, membru titular al Academiei Române din 1965.

 

 

 

 

 

 

1983: Inaugurarea celui de-al treilea tronson (Eroilor-Industriilor) al primei magistrale a metroului bucureştean, în lungime de 7,8 km, care lega cartierele Titan, Balta Alba si Militari cu centrul Capitalei.

 

 

 

 

 

 

 

1999: A decedat Mircea Sântimbreanu, scriitor,director al Editurii Albatros , publicist, scenarist şi producător român de film (“Lîngă groapa cu furnici”, “Recreaţia mare”).

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Sântimbreanu (n. 7 ianuarie 1926, Băița, județul interbelic Hunedoara), a fost cunoscut mai ales ca scriitor de literatură pentru copii.

La 20 mai 1996, Mircea Sântimbreanu a fost declarat „Cetăţean de onoare al municipiului Brad”, ca Fiu al Ţării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii.

 

 

 

 

2001: A decedat lingvistul Emanuel Vasiliu,  specialist în fonologie, gramatică şi lingvistică generală.

A fost membru titular al Academiei Române din 1992; (n. 1929, la Chişinău, azi în R. Moldova).

 

 

 

 

 

2004: A murit Doina Stănescu, ziaristă sportivă, fostă jucătoare de tenis de câmp şi campioană naţională; (n. 1958).

 

 

 

2014: A decedat la Londra, omul de afaceri Dinu Patriciu (Dan Costache Patriciu), deputat între anii 1990 – 2003 din partea PNL; (n.  3 august 1950, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1998, Dinu Patriciu a achiziţionat compania Rompetrol, care avea să-l propulseze ca unul dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa energetică a României.

După ce a condus achiziţia Rompetrol SA de către un grup de investitori în 1998, a fost membru al Consiliului de Administraţie de la înfiinţarea acestuia, preluând poziţia de director general în 2001.

În anul 2000, este ales ca membru în Consiliul de conducere al Uniunii Generale a Industriaşilor din România. De asemenea, deţine şi funcţia de preşedinte al Alianţei Confederaţiilor Patronale din România (ACPR), instituţie afiliată la Confederaţia Patronatelor Europene (UNICE) [1].

În anul 2001, Dinu Patriciu a devenit Preşedinte al Consiliului de Administraţie şi Director General CEO al The Rompetrol Group, NV (TRG), devenită o societate petrolieră multinaţională cu sediul în Olanda, cu operaţiuni în 13 ţări, având majoritatea activelor şi operaţiunilor în România, Franţa şi sud-estul Europei.

În anul 2002, el a perfectat cea mai importantă tranzacţie pe piaţa petrolieră din România: încheierea unui parteneriat al Rompetrol cu OMV, grupul petrolier austriac cotat cel mai bine la bursa din Viena.

În 2003, Dinu Patriciu a fost printre cei care au demisionat din  Parlament , datorită „legii incompatibilităţilor”, care interzice amestecarea intereselor politice publice cu cele private.

În anul 2006, Topul 300 al revistei Capital îl plasa pe Dinu Patriciu pe locul al şaptelea dintre cei mai bogaţi români, cu o avere de circa 300-350 de milioane de dolari.

În august 2007, Dinu Patriciu a vândut 75% din acţiunile Rompetrol Holding (el deţinând un procent de 80% din acţiuni), care controla Grupul Rompetrol companiei petroliere de stat KazMunaiGaz din Kazahstan.

În urma acestei tranzacţii, el a rămas în continuare preşedintele şi directorul general al grupului Rompetrol, dar a devenit cel mai bogat român, cu o avere de aproximativ 3,4 miliarde de dolari, din care 2,7 miliarde de dolari au venit doar din vânzarea pachetului deţinut la Rompetrol.

A detinut pachetul majoritar de acţiuni de la cotitianul Adevarul anunţând ample investiţii în dezvoltarea acestei afaceri şi eventuala deschidere a unui post de televiziune.

De asemenea, după propriile afirmaţii, el ar deţine proprietăţi imobiliare în România de „sute de milioane”, investiţiile sale nefiind concentrate în zona Capitalei.

În anul 2009, Dinu Patriciu se afla pe poziţia 397 din 739 de miliardari ai listei Forbes, averea sa fiind estimată la 1,8 miliarde de dolari (1,3 miliarde euro.

 

 

 

 

2016: A murit Adrian Enescu, compozitor, orchestrator şi instrumentist, unul dintre primii promotori ai muzicii electronice din România; (n. 1948).

 

 

 

2018: A murit Margareta Niculescu, artist păpuşar, regizoare și profesoară care a avut contribuţii importante la înnoirea teatrului de marionete în Europa și în lume, începând cu anul 1950.

 

 

 

 

Imagini pentru Margareta Niculescu, artist păpuşar,

 

 

 

 

A fost director al Teatrului Țăndărică din București (1949-1986) şi a condus Institutul Internațional de Teatru de Păpuși din Charleville-Mezieres, Franța.

A fost de asemenea cofondatoare, împreună cu Jacques Félix, a Școlii Naționale de Artă a Marionetelor din acel oraș ; (n. 1926). 

 

 

 

 

 2018: A murit Marius Sala, lingvist cu o prodigioasă carieră internaţională, doctor docent în filologie, profesor; autorul a sute de lucrări în domeniile: lingvistică romanică, hispanistică, istoria limbii române, lingvistică generală, dialectologie română, onomastică etc.; director al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române (1994-2018); membru titular al Academiei Române din 2001, vicepreşedinte al acestui for (2006-2014) .

 

 

 

 

 

 

 

 

Născut la Vaşcău, jud. Bihor, a absolvit Facultatea de Filologie a Universitatăţii din Bucureşti (1951-1955).

Din 1953 a lucrat la Institutul de Lingvistică din Bucureşti al Academiei Române, actualmente Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”: cercetător (1955-1962), cercetător principal (1962-1967), cercetător principal I (din 1981), şeful sectorului de limbi romanice (1967-1995), secretar ştiinţific (1968-1990), director adjunct (1990-1994), director (din 1994)Doctor în filologie 1967 cu teza Fonetica şi fonologia iudeospaniolei din Bucureşti.

A devenit Membru titular al Academiei Române (2001), membru corespondent al Real Academia Española (1978), al Instituto Mexicano de Cultura(1981), al Academiei Române (1993), al Academia Nacional de Letrasdin Uruguay (1994), al Academia Peruana de la Lengua (2004).

Doctor honoris causa al universităţilor din Arad („Aurel Vlaicu”), Craiova, Oradea şi Timişoara. Profesor universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti; cursuri şi seminarii la Universitatea Bucureşti (1963-65, 1967-68, 1970, 1972-73, 1995-96), cursuri de masterat la Universitatea de Vest şi Institutul „Tibiscus” din Timişoara (1992-2004).

A fost Profesor invitat la universităţile din Heidelberg (1971), Mexic (1981), Köln (1984), Frankfurt (1992-93), Oviedo (1994), Málaga (1968, 1970, 1978, 1979), Madrid (1978, 1981), Udine (2002). Redactor responsabil la Dicţionarul limbii române (= dicţionarul Academiei), Dicţionarul etimologic al limbii române, Istoria limbii române, Micul dicţionar academic 4 vol.

A fost de asemenea Consultant ştiinţific, iniţiatorul şi coordonatorul seriilor Etymologica şi Limba română ale editurii Univers Enciclopedic din Bucureşti, Preşedintele Comisiei pentru cultivarea limbii române a Academiei RomâneDirectorul Biroului din România al Uniunii Latine (din 1990), Membru în Comitetul Internaţional al Atlasului Lingvistic Mediteraneean(1960), Comitetul Internaţional de Ştiinţe Onomastice (1969), Junta Directiva a Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor (1974-1980), Biroul Societăţii de Lingvistică Romanică (1974-1980, 1989-2001), Comitetul Internaţional Permanent al Lingviştilor (1987-1992), Comitetul ALFAL (1985), membru de onoare în Biroul Societăţii de Lingvistică Romanică (2004).

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/19/o-istorie-a-zilei-de-19-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. worldwideromania.com ;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  9.  Istoria md.

  10. istoriculzilei.blogspot.ro

19/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Mari personalităţi basarabene în luptă pentru apărarea drepturilor istorice ale poporului român în Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Image result for harta romaniei 1940

 

România după August 1944 – „Sine ira et studio”

 

Ca urmare a ofensivei Armatei Roșii din iarna 1943-1944, trupele sovietice comandate de generalii I.S. Konev, R.I. Malinovski și F.G. Tolbuhin au reușit, în primăvara anului 1944, să împingă forțele Axei spre Nistru și, ulterior, spre Prut, punând în evidență perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupație în Basarabia și Nordul Bucovinei.

La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuți, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localități din Basarabia, inclusiv județele Soroca, Bălți și parțial județele Orhei și Chișinău .

Sperându-se, încă în , „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acțiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru V. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină și Șt. Bulat.

Într-o notă de serviciu întocmită în acest scop la Ministerul Afacerilor Străine se preciza că, în cazul lui I. Pelivan, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, Vl. Cristi și Anton Crihan, care au fost „devotați făuritori ai unirii în 1918, pe lângă problema unei activități în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forțelor noastre, ei să nu se găsească în țară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”.

Din cauza precipitării evenimentelor, acțiunea diplomatică proiectată n-a mai putut fi înfăptuită,   la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrând în zona de nord-est a României.

În ziua de 2 aprilie 1944, în condițiile în care trupele Armatei Roșii se aflau deja pe teritoriul național al României, ministrul de Externe al U.R.S.S., V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică și România”.

Acest fapt, preciza în continuare V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianță cu Germania hitleristă”.

Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea socială din România.

Înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice”.

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, U.R.S.S. a prezentat în mod public guvernului de la București condițiile încheierii unui armistițiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice și liniștitoare, formulate pentru a nu stârni reacții nedorite în România și bănuieli în rândurile partenerilor din coaliția Națiunilor Unite:

– ruperea alianței cu Germania și lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitleriștilor, pentru restabilirea independenței și suveranității României;

– reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor și a situației prizonierilor de război;

– libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României în scopul continuării războiului împotriva Germaniei și a ultimilor ei aliați;

– acordul Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena și sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei. (Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău.)

 

Poza 2, Pantelimon Halippa, preşedinte a Sfatului Ţării, Republica Democratica MoldoveneascăPoza 3, Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918, semnat şi de Vice-Preşedintele Sfatului Ţării - Pan Halippa

Pantelimon Halippa         Actul Unirii

 

„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre”.

Pantelimon Halippa – În apărarea dreptului istoric privind Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Ocuparea ţării de către Armata Roşie, în anul 1944, şi înţelegerea dintre anglo‑americani şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud‑Est au fost factorii decisivi care au marcat intrarea României în zona de dominaţie a U.R.S.S. şi instaurarea – prin voinţa Moscovei – a regimului comunist.

Articolul 4 al Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, prevedea restabilirea frontierei de stat între U.R.S.S.
şi România, conform „acordului” sovieto‑român din 28 iunie 1940.

Formularea era improprie, deoarece cedarea sau, mai precis, evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provincii istorice şi etnice româneşti, s‑a făcut sub imperiul forţei, în urma a două note ultimative, fără a se ţine cont de dreptul la autodeterminare al popoarelor.

Articolul 5 al Convenţiei prevedea că toţi cetăţenii care au rămas pe teritoriul Basarabiei după 28 iunie 1940 şi în decursul celor trei zile de ocupare a Basarabiei de trupele sovietice, sunt obligaţi să se reîntoarcă în U.R.S.S., dat fiind că deveniseră cetăţeni sovietici, conform unui decret sovietic apărut la 8 martie 1941.

Sovieticii considerau că toţi aceşti locuitori, basarabeni, bucovineni, rămaşi în decursul celor trei zile, optaseră pentru cetăţenia sovietică.

Mai mult, sovieticii afirmau că toţi locuitorii rămaşi în Basarabia şi Bucovina, care în timpul războiului reveniseră în România în mod ilegal, spuneau ei, erau obligaţi să se repatrieze în U.R.S.S., fiind consideraţi cetăţeni sovietici, pe baza decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care le conferea ireductibil şi definitiv cetăţenia sovietică.

Plecarea lor în România în timpul războiului era deci considerată ca un act sancţionabil penal şi ilegal, din punctul de vedere al legislaţiei internaţionale.

Pentru aplicarea Convenţiei s‑a format Comisia Aliată Sovietică de Control, cu sediul la Bucureşti, care era dominată de reprezentanţii sovietici, în timp ce reprezentanţii Marii Britanii şi ai S.U.A. aveau doar un rol figurativ.

Autorităţile sovietice au început să ridice din provincie pe toţi basarabenii şi bucovinenii,cerându‑le să facă declaraţii de reîntoarcere în U.R.S.S., indiferent dacă au fost funcţionari din vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă în România după 1940, sau că erau căsătoriţi cu cetăţeni români.

Această situaţie dramatică era semnalată de Pantelimon Halippa, într‑un memoriu adresat la începutul anului 1945 trimisului special al Guvernului S.U.A., M. Etherige, în care se arăta că, în conformitate cu principiile de drept internaţional, „cetăţenii statului, care abandonează un teritoriu în favoarea altui stat, au dreptul de a opta, într‑un anumit termen, pentru una din cetăţenii.

În nici un caz nici unul din state nu poate să‑i considere
cetăţeni ai săi, cu sila, adică contra voinţei lor liber exprimate”.

Fruntaşul basarabean argumenta că „dacă pentru particulari nu se poate concepe să pierdem cetăţenia română, prin simpla decretare a guvernului sovietic, apoi pentru funcţionarii români originari din Basarabia cu atât mai mult nu se pot aplica principiile susţinute de organele sovietice, căci funcţionarii, prin ocuparea funcţiunilor şi păstrarea lor până azi, în România, nu numai că au optat pentru cetăţenia română, dar au pierdut‑o pe cea sovietică definitiv, dacă ar fi avut‑o”.

După ce arăta că este de neconceput ca un guvern străin
să decidă prin legile sale că cetăţenii unui stat, care se află în acel stat, pierd cetăţenia acelui stat, conferindu‑le altă cetăţenie, fruntaşul basarabean semnala că „timp de un an de zile am fost vânaţi în toate colţurile ţării de organele de poliţie române şi sovietice, ca nişte fiare sălbatice.

Închişi în lagăre şi forţaţi să semnăm declaraţii că plecăm de bunăvoie în Rusia.

Altora li s‑au falsificat declaraţiile de refuz, menţionându‑se cuvintele „da”în loc de „nu” sau „nu” în loc de „da”.

Trăim zile şi nopţi de groază, căci în fiecare clipă ne aşteptăm să fim ridicaţi de poliţia rusă şi trimişi în Rusia.
Dar nu trimişi în locurile de origine, ci în fundul Siberiei, căci cei ridicaţi au fost socotiţi trădători, pentru că au plecat în România.

Familiile au fost despărţite şi membrii ei trimişi în părţi diferite ale Rusiei”.
În final, el ruga să „cercetaţi chestiunea noastră şi raportaţi situaţia guvernului american”.

Neînfricat Pentru Basarabia pentru ca să putem fi luaţi sub ocrotirea lui şi a ni se acorda dreptul ca noi înşişi să optăm pentru cetăţenia ce dorim, fără constrângerea nimănui” şi făcea un apel disperat: „Scăpaţi‑ne de starea aceasta de groaznică teamă
de fiecare clipă, teama de a fi ridicaţi şi trimişi în Rusia, Dumnezeu ştie unde!”.

Din nefericire, o rezolvare a problemei basarabenilor şi
bucovinenilor nu s‑a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control singurii care decideau erau sovieticii.

Soarta refugiaţilor basarabeni şi bucovineni s‑a înrăutăţit pe măsură ce trupele sovietice avansau în teritoriul naţional şi a devenit tragică odată cu ocuparea României.

Până în iunie 1945 aveau să ia drumul Siberiei un număr de 54 576 refugiaţi din teritoriile căzute, din nou, sub ocupaţie sovietică .

Soarta acestor români trimişi, în marea lor majoritate, în gulagurile sovietice, a fost dramatică, ei ajungând acolo după procese înscenate şi acuze că au „colaborat” cu regimul şi autorităţile politice româneşti .
În condiţiile în care guvernul condus de Petru Groza dădea semne că este dispus să cedeze şi să abandoneze interesele ţării în privinţa Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, Pantelimon Halippa, cu toate riscurile care decurgeau din aceasta, atrăgea atenţia asupra gravităţii unei asemenea atitudini şi a necesităţii susţinerii dreptului istoric al României asupra acestor teritorii la Conferinţa de Pace de la Paris.

În ajunul acesteia, fruntaşul basarabean elabora un memoriu în care explica esenţa problemei Moldovei de Răsărit.

„Cu tot complotul tăcerii în chestiunea Basarabiei – arăta el –, cu toate ordinele de a se scoate din librării şi biblioteci cărţile, revistele şi broşurile privitoare la Basarabia, cu toată epurarea cărţilor didactice de geografie, istorie şi chiar de literatură privind acest subiect, problema Basarabiei persistă în toate sufletele româneşti şi, desigur, va exista, va reînvia şi va complica raporturile între U.R.S.S. şi România”.

După ce expunea momentele esenţiale ale conteciosului româno-rus/sovietic privind Basarabia, Halippa aprecia că „nu pot fi relaţii normale între România şi U.R.S.S., nu va putea fi pace durabilă între ele fără să se facă dreptate României, fără să i se dea graniţa istorică la Nistru”.

 
El considera că „având în vedere hotărârea Conferinţei de pace de la Paris din 1920, cu argumentările ei însuşite de marii aliaţi de atunci;

– având în vedere actul de agresiune comis în 1940 împotriva României de către Rusia Sovietică, aliată pe atunci cu Germania hitleristă; – având în vedere că prin această agresiune s‑a călcat pactul Kellog şi pactul de definire a agresorului;

– având în vedere că U.R.S.S. a justificat atunci agresiunea sa, falsificând realitatea prin argumentul etnicităţii şi tot de acest argument uzează azi, când pretinde partea răsăriteană a Poloniei înainte de 1939, precum şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia, şi aplicându‑se acest principiu al etnicităţii şi Rusiei, credem că Marile Puteri vor impune U.R.S.S. restituirea teritoriului Basarabiei către România.

Această restituire trebuie să se facă indiferent de procedura de urmat; fie că se va produce pe baza unei decizii a Conferinţei de Pace, fie ca rezultat al unui plebiscit, organizat în anumite condiţii care să asigure libera exprimare a voinţei populaţiei basarabene băştinaşe”.

Într‑un alt memoriu adresat primului‑ministru din acea vreme, în anul 1946, fruntaşul basarabean sugera că, în vederea pregătirii susţinerii de către România a revendicărilor sale la Conferinţa Păcii, „s‑ar impune o intensificare a propagandei pentru Basarabia Românească în ţările neutre, sau în centre mai importante internaţionale.

Aceste centre ar fi: Ankara, Elveţia, poate Lisabona, chiar Stockholm, reprezentanţii noştri căutând să pătrundă cât mai departe, iar în cazul imposibilităţii de a ajunge acolo: Parisul şi Atena, unde ei ar fi trebuit să aştepte desfăşurarea evenimentelor” .

În aceste centre urmau să acţioneze „delegaţii puternice, autoritare şi erudite”, astfel încât, „cercetând din timp situaţia la faţa locului, să poată închega relaţii trainice, intime şi necesare”, pentru a apăra interesele ţării în circumstanţele actuale.

 Delegaţiile urmau să fie formate din cât mai puţine persoane, cât mai sigure, autoritare prin trecutul lor şi opera realizată, erudite în probleme basarabene, iar plecarea lor „trebuie să se facă neîntârziat, neoficial, fără discuţii zadarnice, persoanele în cauză instalându‑se în centrele arătate pentru a începe imediat – cel puţin – sondarea terenului, pregătindu‑se pentru activitatea posterioară. Delegaţiile trebuie înzestrate cu literatura necesară şi alcătuite în aşa fel ca fiecare grup să aibă în sânul său cel puţin un specialist în probleme basarabene şi un mânuitor de condei, care să concretizeze ideile celorlalţi” .

Perfect justificate prin conţinutul lor, asemenea demersuri nu au putut avea un impact pozitiv notabil asupra rezolvării în spiritul dreptăţii a problemei teritoriilor româneşti intrate sub ocupaţia sovietică.

Din păcate, problema graniţei româno‑sovietice şi a clarificării statutului Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa nu a mai fost abordată în nici un fel de către guvernul condus de Petru Groza, nici în documentele oficiale ale diplomaţiei României, nici în dezbaterile forumului păcii, unde chestiunea a fost „soluţionată”, pur şi simplu, prin reluarea aidoma a textului din articolul 4 al Convenţiei de armistiţiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944.

În schimb, chestiunea va fi prezentată în lucrări şi memorii înaintate Conferinţei de Pace de foşti diplomaţi şi oameni de stat români din exil, adresate aceluiaşi for internaţional .

Documentele prezentate forumului păcii în 1946 nu au fost luate în considerare de Marile Puteri învingătoare.

Prin articolul 1 al Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, frontiera sovieto‑română a fost stabilită „în conformitate cu Acordul sovieto‑român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto‑cehoslovac din 29 iunie 1945”15.

Tratatul consfinţea astfel situaţia profund nedreaptă instituită prin Convenţia de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, care conţinea în privinţa frontierei de răsărit a României o formulare aproape identică.

Era, desigur, o flagrantă inexactitate, pentru că, prin nota sa din 28 iunie 1940, Guvernul României a subliniat că a fost silit prin ameninţarea cu folosirea forţei să accepte numai condiţiile de evacuare
impuse de U.R.S.S., deci o situaţie de fapt la momentul dat, fără a se fi referit la acceptarea de noi frontiere între cele două ţări şi fără a fi încheiat un accord în această problemă.

Prin modul cum au „rezolvat” problema graniţei de nord‑est a României, Marile Puteri au lovit în Marea Unire din 1918, pentru care Pantelimon Halippa, ca şi ceilalţi corifei ai unităţii naţionale au luptat cu atâta abnegaţie şi spirit de dăruire pentru interesul naţional.

Memoriile adresate oficialităţilor de atunci de către reprezentanţi ai opoziţiei democrate, ca şi demersurile întreprinse de exilul românesc, rămân totuşi o mărturie a ataşamentului oamenilor politici şi a diplomaţilor români de dinainte de 1944 la principiile dreptului, justiţiei şi moralei internaţionale şi importanţa lor trebuie analizată mai întâi din acest punct de vedere.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris referitoare la frontiera de Răsărit a României sunt discutabile, în primul rând, din punct de vedere moral, atâta vreme cât este imposibil de justificat faptul că ele au permis menţinerea timp de o jumătate de secol a ocupaţiei militare asupra unor teritorii anexate prin forţă, care-şi găseşte singura motivaţie într-un act amoral, condamnat expres de întreaga comunitate mondială – monstruoasa înţelegere dintre Germania fascistă şi Imperiul sovietic, din 23 august 1939.

 

 

ADDENDA

 

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n.1 august 1883 , în localitatea  Cubolta,  judeţul  Soroca, în Basarabia ţaristă), a fost  unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru Unirea cu România.

A condus în calitate de președinte Sfatul Ţării din Republica Democrată Moldovenească, atunci când pe 27 martie  1918 s-a votat  în favoarea Unirii cu România a ţinutului dintre Prut şi Nistru cotropit de Rusia şi  botezat de aceasta Basarabia.

A ocupat funcții importante în diferite guverne ale României Mari.

In martie 1944, Pantelimon Halippa urma să participe la  o amplă actiune de sprijinire a cauzei româneşti, prin trimiterea în străinatate a unor personalitati politice si culturale basarabene – Ion Pelivan, dr. Petre Cazacu, Stefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Nastase, Alexandru Boldur, Vasile Harea s.a. – care să militeze «pentru păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-mamă».

Acţiunea proiectată nu a reuşit din cauza precipitării evenimentelor, dupa intrarea trupelor sovietice în ţară.

In noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat şi aruncat fără a fi judecat, în inchisoarea de la Sighetu Marmaţiei, dupa care, la 26 martie 1952, a fost  predat organelor sovietice, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia.

 A solicitat o audienţă la … Petru Groza, pe care l-a intrebat de ce a fost predat Uniunii Sovietice.

Acesta i-a raspuns ca n-ar fi stiut nimic de acest lucru, pe care l-a pus pe seama «jidancei Ana Pauker» şi a lui «Georgescu-Talharescu» (Teohari).

La obiectia lui Halippa, ca Ana Pauker şi Georgescu i-au fost totuşi miniştri, iar el, Petru Groza,  ca şef al Guvernului trebuia să ştie ce fac miniştrii săi, Groza i-a răspuns că, pe vremea aceea, guverna Moscova,  nu el.

După ce a stat aproape 4 ani in 11 lagăre din URSS,în decembrie 1955, a revenit in ţară, dar in loc sa fie lăsat să meargă acasa, a fost dus la închisoarea Gherla, unde a stat pana în 1957 («Anii de inchisoare: Sighetul, Siberia, Gherla si, din nou, acasa»).

În octombrie 1965, Pan Halippa şi-a redobândit cu concursul Institutului de Istorie si Studii Social-Politice de pe lânga Comitetul Central al PCR, locuinţa de pe strada Al.Donici nr.32 din Bucureşti, care îi fusese confiscată de comunişti.

«Sa nu-şi inchipuie nimeni că din dragoste m-au readus in casa mea. Au facut-o din interes.

Un înalt personagiu de la Consiliul de Stat a adus intr-o zi in discutie cu patriarhul Iustinian problema romanilor din Basarabia.

Si atunci si-au adus aminte de mine, ca unul care am trait direct evenimentele istorice importante şi care cunosc multe aspecte poate total ignorate de alţii…».

Pan Halippa era în permanenţă la curent cu apariţiile periodice şi editoriale din URSS.

Mai mult, marele patriot român aprecia că:

«ruşii incearcă să falsifice istoria în modul cel mai grosolan.

Realitatea este cu totul alta. Nu moldovenii sau valahii – cum spun ei – sunt slavi romanizati, ci slavii au ocupat Basarabia si prin toate mijloacele de care dispun staruie sa rusifice elementul baştinaş daco-roman ce formeaza majoritatea populaţiei din aceasta provincie. Acesta este adevarul etnic şi istoric!».

Marele patriot român Pantelimon Halippa a părăsit această lume la venerabila vârstă de 95 de ani, în data de 30 aprilie 1979, la Bucureşti.

 

 

 

Sursa: 

Capitolul V din lucrarea lui Ion Constantin, „Pantelimon Halippa – neînfricat pentru Basarabia”

http://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Ion_Constantin_Pan_Halippa_neinfricat_pentru_Basarabia.pdf

19/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: