CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Stalin – „Cel Mai Mare Om De Ştiinţă Al Epocii Noastre”

 

 

 

În data de 5 martie comuniștii și nu numai ei, aniversează 59 de ani de la moartea lui Stalin (sângerosul dictator al URSS).

 În cele ce urmează, blogul https://mariusmioc.wordpress.com/ stalin-cel-mai-mare-om-de-stiinta-al-epocii-noastre reproduce un articol apărut în  ziarul PCR „Scînteia” din 9 martie 1953:

”I. V. Stalin – corifeu al ştiinţei

de acad. prof. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R.

A încetat să bată inima generoasă şi caldă, a încetat să cugete mintea genială a scumpului nostru tovarăş Stalin, gigant al gîndirii biruitoare, gigant al erudiţiei, conducătorul şi învăţătorul oamenilor muncii din lumea întreagă, eliberatorul, susţinătorul şi prietenul cel mai bun al poporului nostru.

Omenirea a suferit o pierdere ireparabilă prin stingerea din viaţă a tovarăşului Stalin. Alături de Lenin, Stalin a înfăptuit Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi a făurit primul stat socialist din lume, eliberînd zeci de popoare de sub robia capitalistă. Sub conducerea lui Stalin s-a înfăptuit în URSS construirea socialismului şi a început construirea comunismului. Condusă de Stalin, Armata Sovietică a zdrobit hidra fascistă şi a eliberat omenirea de sub pericolul hitlerismului.

Omenirea progresistă a pierdut în tovarăşul Stalin pe cel mai mare om de ştiinţă al epocii noastre. În tovarăşul Stalin, discipol, tovarăş de luptă şi continuator al marelui Lenin, s-au îmbinat în mod armonios şi desăvîrşit geniul politic revoluţionar şi geniala gîndire ştiinţifică, clarvăzătoare şi atotcuprinzătoare.

Genialele lucrări ale tovarăşului Stalin au avut şi au o uriaşă însemnătate pentru progresul omenirii. Opera stalinistă este o călăuză sigură de nepreţuit popoarelor sovietice în drum spre comunism, popoarelor din ţările de democraţie populară, care făuresc socialismul, proletariatului din lumea capitalistă în lupta sa de eliberare din robia exploatării imperialiste, omenirii întregi în lupta ei măreaţă pentru pace.

Gloriosul Partid Comunist al Uniunii Sovietice a dobîndit victorii de importanţă istorică mondială, partidele comuniste şi muncitoreşti din lume obţin succese în lupta lor pentru pace şi socialism, pentrucă activitatea lor are un caracter profund ştiinţific, se bazează pe legile ştiinţifice, obiective, ale dezvoltării societăţii, pe măreaţa învăţătură a marxism-leninismului dezvoltată şi îmbogăţită de tovarăşul Stalin, corifeu al ştiinţei.

Lucrările tovarăşului Stalin „Anarhism sau socialism?”, „Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, „Marxismul şi problemele lingvisticii”, „Problemele economice ale socialismului în URSS” şi celelalte constituie contribuţii de o excepţională valoare şi însemnătate pentru dezvoltarea ştiinţei materialiste înaintate, atît a ştiinţelor sociale cît şi a ştiinţelor naturii.

Prin lucrările sale clasice, tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze ţi cu descoperiri de o însemnătate teoretică şi practică uriaşă tezaurul ideologiei clasei muncitoare; în economia politică, în filosofie, în aplicarea marxismului la diferite ramuri ale ştiinţelor naturii şi societăţii, pretutindeni, în toate domeniile, ideile staliniste au împins cu mult înainte cercetarea ştiinţifică, au înarmat pe oamenii de ştiinţă cu concluzii geniale deschizătoare de largi orizonturi.

Tovarăşul Stalin ne-a învăţat că „în opoziţie cu idealismul care tăgăduieşte posibilitatea cunoaşterii lumii şi a legilor ei, care nu crede în autenticitatea cunoştiinţelor noastre, care nu recunoaşte adevărul obiectiv şi socoteşte că lumea este plină de „lucruri în sine” ce nu pot fi niciodată cunoscute de ştiinţă, materialismul filosofic marxist porneşte dela punctul de vedere că lumea şi legile ei pot fi pe deplin cunoscute, că cunoştiinţele noastre despre legile naturii, verificate de experienţă, de practică, sînt cunoştiinţe autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective, că nu există în lume lucruri care nu pot fi cunoscute, ci există numai lucruri care nu sînt încă cunoscute, care vor fi descoperite şi cunoscute prin mijloacele ştiinţei şi ale practicii”.

Formulînd cu o limpezime de cristal şi dezvoltînd concepţia marxistă despre natură şi societate – materialismul dialectic şi istoric – tovarpşul Stalin a pus la îndemîna cercetării ştiinţifice, a cunoaşterii realităţii obiective în orice domeniu, singurul ei fundament filosofic trainic. În lucrarea sa de o imensă însemnătate teoretică şi practică, o adevărată culme a gîndirii filosofice, – „Marxismul şi problemele lingvisticii” tovarăşul Stalin a soluţionar în mod genial, pe baza marxism leninismului, principalele probleme ale lingvisticii, deschizînd o etapă nouă în ştiinţa limbii şi dînd un neîntrecut exemplu de aplicare creatoare a marxismului în domeniul unei ştiinţe speciale.

Totodată în această lucrare tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze deosebit de importante tezaurul materialismului dialectic, a dezvoltat în mod genial învăţătura marxistă despre baza şi suprastructura societăţii, elaborînd o teorie unitară şi complectă despre suprastructură, despre uriaşul ei rol activ în societate. Tovarăşul Stalin a indicat cu precizie rolul şi locul ştiinţei în societate, căile ei de dezvoltare, a demonstrat că adevărata ştiinţă trebuie în mod necesar să fie strîns legată de practică, să fie folosită în interesul societăţii, pentru transformarea revoluţionară a acesteia şi a naturii, pentru pace şi fericirea omului.

În ultima sa lucrare – „Problemele economice ale socialismului în URSS” tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze geniale teoria economică a comunismului ştiinţific. Această lucrare reprezintă o culme a economiei politice marxiste.

Opera tovarăşului Stalin întăreşte convingerea omului de ştiinţă în valoarea obiectivă a ştiinţei, în perspectivele ei nelimitate, în forţa ei creatoare şi transformatoare. Elaborată în spiritul materialismului militant, opera stalinistă este o puternică armă în mîna oamenilor de ştiinţă înaintaţi în lupta lor împotriva a tot felul de concepţii şi teorii retrograde, antiştiinţifice, care degradează, pervertesc şi frînează ştiinţa.

În lucrarea sa „Problemele economice ale socialismului în URSS”, demascînd şi combătînd concepţiile subiectiviste, idealiste în ştiinţă, tovarăşul Stalin afirmă din nou, fundamentează complect şi multilateral teza marxistă despre caracterul obiectiv al legilor ştiinţei şi despre posibilitatea cunoaşterii şi folosirii conştiente a acestor legi în interesul societăţii.

Lovind în teoriile idealist-subiectiviste, în cei care neagă caracterul obiectiv al legilor ştiinţei sau propăvăduiesc neputinţa în faţa legilor naturii şi societăţii şi transformă legile obiective în fetişuri, tovarpşul Stalin afirmă cu putere măreţia omului – omul epocii socialismului – capacitatea lui de a fi stăpînul soartei sale şi al naturii înconjurătoare, prin ştiinţă, prin cunoaşterea legilor ştiinţifice şi folosirea lor în interesul societăţii.

Întreaga operă stalinistă este un puternic îndemn, o înflăcărată chemare la învăţătură, la cucerirea cetăţii ştiinţei. Iată de ce lucrările lui Stalin, alături de cele ale lui Marx, Engels, Lenin, constituie izvoare nesecate din care îşi trage puterea în permanenţă ştiinţa înaintată în dezvoltarea ei. Lucrările tovarăşului Stalin sînt studiate cu un imens interes, cu nesaţ, de oamenii muncii din ţara noastră, de milioane şi milioane de oameni de pe întregul glob pămîntesc.

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Statul Sovietic, sub îndrumarea personală a tovarăşului Stalin, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii şi societăţii, au creat condiţiile necesare pentru dezvoltarea ştiinţei, tehnicii culturii sovietice, într-un ritm şi la un nivel care nu a existat şi nu poate exista în nici o ţară capitalistă din lume. Descoperirea metodelor de producere a energiei atomice este una din cele mai importante realizări ale ştiinţei sovietice. Descoperirile astronomilor, geologilor, fizicienilor, chimiştilor sovietici sînt de cea mai mare însemnătate. Întîietattea biologiei şi fiziologiei sovietice, ridicate la o neatinsă înălţime de Miciurin, Pavlov şi alţii, constituie un fapt indiscutabil în ştiinţa mondială.

Îndrumată şi dezvoltată în spiritul învăţăturii staliniste, ştiinţa sovietică este folosită în scopuri paşnice, pentru a spori puterea de acţiune a omului asupra forţelor naturii, pentru a asigura creşterea forţelor de producţie în vederea ridicării nivelului material şi cultural al poporului. Succesele ştiinţei sovietice sînt strîns legate de practica construirii comunismului, de electrificarea ţării, de automatizarea proceselor de producţie, de creşterea neîncetată a tehnicii.

Complicate probleme tehnice – imposibil de rezolvat în condiţiile capitalismului contemporan – sînt rezolvate cu succes în URSS. Proporţia şi ritmul grandioaselor hidrocentrale – construcţii staliniste ale comunismului – eclipsează tot ce a fost creat vreodată în ţările capitaliste.

Fundamental deosebită este situaţia ştiinţei în ţările capitaliste. Acolo ştiinţa, tehnica, cultura în general, sînt sortite stagnării, putrezirii.

Pentru capitalismul contemporan ştiinţa nu are valoare decît în măsura în care îl ajută la creşterea profitului maximal, la pregătirile de război – în măsura în care oamenii de ştiinţă se supun servil, se vînd militarismului imperialist, şefilor militari ai monopoliştilor. Folosirea de către imperialiştii americani a armei bacteriologice împotriva poporului coreean – unul din capitolele cele mai sinistre ale istoriei omenirii – dovedeşte că ştiinţa, cultura descompusă, putrezită din ţările capitaliste sînt duşmani primejdioşi ai omenirii progresiste.

Învăţătura tovarăşului Stalin a avut şi are o uriaşă influenţă asupra dezvoltării ştiinţei şi culturii din patria noastră. După instaurarea regimului democrat-popular activitatea ştiinţifică şi populară din ţara noastră a trecut printr-un adevărat proces de reînoire, a căpătat o nouă orientare – orientare materialist-dialectică.

Urmînd învăţăturile tovarăşului Stalin şi folosind experienţa PCUS, Partidul Muncitoresc Român, guvernul RPR au creat condiţii materiale fără precedent la noi, pentru dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi culturii, au ajutat pe oamenii de ştiinţă şi de cultură să-şi însuşească marxism-leninismul, să pună cercetările lor pe temelia trainică a concepţiei materialist-dialectice.

Activitatea ştiinţifică din ţara noastră contribuie la creşterea şi perfecţionarea neîncetată a producţiei pe baza tehnicii noi, în scopul satisfacerii nevoilor materiale şi culturale a celor ce muncesc. Un rol hotărîtor în progresele mari făcute de industria noastră socialistă – îndeosebi de industria producătoare de maşini – de tehnica şi ştiinţa noastră, îl are ajutorul frăţesc al Uniunii Sovietice. Oamenii de ştiinţă din RPR vor rămîne veşnic recunoscători tovarăşului Stalin şi nu vor uita niciodată înţeleptele îndrumări pe care le-a dat ştiinţei progresiste.

Comoara învăţăturii staliniste va sta întotdeauna ca o temelie de nezdruncinat a activităţii Academiei RPR.

Construcţia socialismului pune în faţa oamenilor noştri de ştiinţă sarcini grandioase: electrificarea ţării, construirea de hidro şi termocentrale, cosntruirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, a noi uzine şi fabrici, reconstrucţia oraşelor, construirea metroului din Bucureşti, ridicarea regiunilor odinioară înapoiate, transformarea socialistă a agriculturii etc. Niciodată n-au fost şi n-au putut fi puse în faţa poporului nostru în decursul istoriei sale milenare probleme de o asemenea amploare. Niciodată ştiinţa şi tehnica nu au avut de rezolvat probleme atît de complexe ca azi!

În aceste zile de adîncă durere pentru întreaga omenire muncitoare, oamenii de ştiinţă din ţara noastră, alături de întregul popor muncitor, îşi înzecesc hotărîrea de a-şi îndeplini sarcinile, de a-şi însuşi şi pune în practică atotbiruitoarea învăţătură a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, minunata experienţă a ştiinţei sovietice, pentru cosntruirea socialismului în patria noastră, de a-şi spori vigilenţa şi combativitatea în lupta împotriva duşmanilor progresului ştiinţei, împotriva ideilor şi influenţelor idealiste, cosmopolite, subiectiviste în ştiinţă – arme ideologice ale imperialismului american.

Strîns uniţi în jurul partidului nostru în frunte cu tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, noi păşim hotărîţi înainte sub steagul de neînvins a lui Lenin-Stalin.

Învăţătura stalinistă va continua să ne lumineze calea pentrucă Stalin trăieşte, Stalin e mai viu decît toţi viii, alături de Lenin, călăuzind cu geniul său nemuritor noroadele pe drumul eliberării, al progresului, al păcii şi socialismului.”

30/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lecția de demnitate națională a lui Ion I. C. Brătianu

 

O lecție de demnitate națională

 

 

Au fost vremuri când oamenii politici români promovau interesele naționale ale României, cu demnitate și competență, neacceptând să se supună deciziilor luate de marile puteri.

Un astfel de lider politic a fost Ion I. C. Brătianu, șeful delegației României la Conferința de pace de la Paris, întrunită după încheierea Primului Război Mondial.

Acest război a fost declanșat la 28 iulie 1914, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. După doi ani de neutralitate, țara noastră a intrat în luptă alături de Antanta, care – prin Convenția politică din 4/17 august 1916 – s-a angajat să recunoască dreptul României de a-și anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, adică Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.

Armata română a adus o prețioasă contribuție la cauza Antantei, ajutând la măcinarea forțelor militare ale Puterilor Centrale (au rămas înscrise în istorie marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917). Războiul s-a încheiat în ziua de 11 noiembrie 1918, prin capitularea Germaniei.

În 1917-1918, cele două mari imperii multinaționale (habsburgic și țarist) s-au prăbușit sub loviturile luptei de eliberare a popoarelor asuprite. Pe ruinele lor au apărut noi state: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia. În același timp, slavii de sud au creat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România.

Conferința păcii de la Paris, care și-a început lucrările la 18 ianuarie 1919, nu a fost – cum spera Brătianu – un for de dezbatere și decizie a unor state egale, așa cum fuseseră pe câmpul de luptă.

El se întemeia pe Convenția din 4 august 1916, care prevedea că România se va bucura de aceleași drepturi ca și aliații ei la viitoarea Conferință a păcii.

Între principiile enunțate și modul corect de desfășurare a Conferinței de pace, existau deosebiri fundamentale. Deciziile erau luate de „Consiliul celor patru“ (Woodrow Wilson – SUA, Georges Clémenceau – Franța, Lloyd George – Marea Britanie și Vittorio Emanuele Orlando – Italia), numit și Consiliul Suprem. Statele mici, între care și România, au fost incluse în rândul statelor „cu interese limitate”.

Șeful delegației române avea să declare că, la 28 iunie 1919, a trebuit să semneze tratatul de pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris și fără ca vreunul din noi [membri ai delegației] să-l fi citit”.

Pentru a nu avea un tratament similar și în privința următorului tratat – cel cu Austria, în care România avea interese directe, întrucât Imperiul Habsburgic stăpânise partea de nord a Moldovei, numită Bucovina – Ion I. C. Brătianu a luat inițiativa asocierii statelor cu „interese limitate” pentru a se prezenta solidar în fața Consiliului Suprem. El a negociat cu reprezentanții Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, astfel că s-a convenit adoptarea unei poziții comune, solicitând cunoașterea din timp a tratatului, pentru a putea face observații și propuneri.

Ca urmare, la 29 mai 1919, delegații acestor cinci țări au fost invitați la Ministerul de Externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de tratat, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior.

În seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispoziție textul (incomplet) al acestui tratat.

Liderul român a adresat în scris un memoriu președintelui Conferinței de pace (Georges Clémenceau), prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale. El se referea la obligația României de a semna un tratat special care să garanteze drepturile minorităților naționale și să legitimeze dreptul marilor puteri de a controla aplicarea legislației privitoare la minoritățile naționale.

De asemenea, România trebuia să accepte ca, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii statelor Aliate și Asociate, fără nici un fel de vamă și în condiții cel puțin egale cu cele rezervate supușilor români.

Ca urmare a demersurilor făcute, șefii delegațiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor au fost invitați să-și expună punctul de vedere privind tratatul de pace cu Austria în ședința plenară din 31 mai 1919. Șeful delegației române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale.

Brătianu avea să relateze că nu putea să renunțe, în calitate de „reprezentant al Regatului Român, la situația de stat independent, pe care aveam convingerea că am nu numai dreptul, dar și datoria strictă și imperioasă ca s-o reprezint în orice caz”.

Referindu-se la tratatul minorităților impus celor cinci state, Brătianu a susținut că România a asigurat drepturi egale cu etnicii români pentru toate minoritățile naționale și că era gata să primească orice condiție care ar fi acceptată de celelalte state membre ale Societății Națiunilor.

Acestă teză a fost respinsă de Consiliul Suprem. [Președintele Wilson ar fi trebuit să acorde asemenea drepturi pentru negrii din SUA, Lloyd George și Georges Clémenceau pentru indienii și africanii din propriile colonii etc].

Era limpede că marile puteri urmăreau să-și asigure o pârghie pentru intervența în treburile interne ale României sub pretextul că se interesau de soarta minorităților.

Brătianu a protestat și contra prevederilor privind liberul tranzit, care ar fi însemnat „să punem pur și simplu întreaga politică economică și de transporturi a României sub controlul marilor puteri”.

Aceste state, care practicau o politică protecționistă pentru propria lor economie, căutau să impună României să-și deschidă porțile în fața mărfurilor și capitalurilor occidentale, pentru ca acestea să-și asigure propriile interese, în defavoarea celor românești.

Consiliul Suprem, care a înlocuit Conferința de pace, a refuzat să țină seama de obiecțiile lui Brătianu, urmărind „să impuie României condițiuni pe care nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice”.

În fața acestei realități, Ion I. C. Brătianu a depus, în ziua de 2 iulie 1919, un amplu memoriu la Biroul Conferinței de pace, în care detalia punctul de vedere al delegației române, după care a părăsit Parisul.

Explicând, în ședința Adunării Deputaților din 16 decembrie 1919, poziția sa, Ion I. C. Brătianu a rostit aceste cuvinte memorabile:

„În chestiunile cele mari, în acelea de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să hotărască a te compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei”.

Ioan Scurtu

http://www.ziarulnatiunea.ro/ o-lectie-de-demnitate-nationala/

28/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acordurile de la Roma din 17 martie 1934: Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

 

Imagini pentru horthy si mussolini photos

Foto: Dictatorul italian Mussolini (stânga) și Miklos Horthy

 

 

 

 

 

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

Prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.(1) După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă prin broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțat caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru acordul de la roma de valeriu pop photos

 

 

 

 

 

 

La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul numărul doi se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934. Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” (2)

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.

 


Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

 

 

 

 

Înțelegerea Balcanică – sumitul de la Ankara, martie 1938; Foto: Kemal Atatürk, Milan Stojadinović, Ioannis Metaxas, Nicolae Petrescu-Comnen.

 

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament(3), fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor. Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.

 


Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

 

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv într-o propagandă filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor maghiare pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia.

În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări. Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

 

 

 

 

 Revista "Corvina", organ al Societății Ungaro-Italiene "Mattia Corvino"
 

Revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar).

Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Nota noastră: Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 prin care au fost posibile niște masacre și niște orori greu de imaginat pentru epoca modernă, niște atrocități, crime de război, și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai acest reper temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934, ziua “Acordurilor de la Roma“.

 

 


Bibliografie / Note:

 

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

 

 

Sursa: https://glasul.info//la-17-martie-1934-prin-acordurile-de-la-roma-italia-si-austria 

 

26/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: