CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

11 iulie 1711- Bătălia de la Stănileşti şi urmările acesteia pentru Ţările Române

 

 

 

 

 

 

Imagine similară

Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711) a fost o confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească şi în acelaşi timp ultima angajare antiotomană a Moldovei. 

În timpul acestei bătălii forţele aliate ruso-moldovene au fost încercuite de turci, iar țarul Petru I a fost  constrîns să semneze pacea la Vadul Huşilor.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei (mar.-apr.1693, 1710-1711)

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei (mar.-apr.1693, 1710-1711)

  Prin tratatul de la  Luţk din 13 aprilie 1711, domnul moldovean Dimitrie Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei.

În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia.

Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici.
La 30 iunie/11 iulie 1711, aflat  în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, ţarul Petru I porneşte în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa.

Raportul de forţe era net în favoarea turcilor.

Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci [tunuri, n.n.]. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”.

În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine.

 

 

 

https://i0.wp.com/istoria.md/uploaded/poze/PERSONALITATI/Personalitati_cu_impact_istoric_major/Imperiul%20Rus/Petru%20I/Peter_the_Great_Russia.jpg

 Ţarul  Petru I al Rusiei

 

 

 

 

Planul țarului Petru I era să traverseze Moldova, peste Dunăre, pe direcția Istanbul, crezând că expediția sa va urma să fie un marș triumfal în ţinuturile ortodoxe din Balcani supuse Imperiului Otoman.

Armata rusă a ajuns la Iași la 5 iulie 1711 după care a atacat Brăila (cetate turcească la acea perioadă), pentru a motiva românii din Valahia să se alăture campaniei antiotomane.

Otomanii, după lupte intense, cedează Cetatea Brăilei 25 iulie 1711. Această victorie va rămâne fără vreun rezultat din cauza contra-atacului turc din 11 iulie 1711 în Moldova.

Otomanii cu un efectiv de 120 000 oameni, trec Dunărea la Oblucița.

Armatele țarului Petru I și domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir pornesc în marș spre otomani , dar tabăra ruso- moldoveană este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa la 20 iulie. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare.

Bătălia de la Stănileşti -  Planul luptii de la Stanilesti intre rusi si turci, 1711.  Gravură in aramă, 17,5 x 2 5 cm. Wm Hogarth sculpt.  Arată planul şi poziţia luată de Turci şi Ruşi în această luptă, lângă râul Prut. In medalion se dă Ţaru Rusiei, Petru I şi Vizirul Baltagi Mehemet, comandatul Turcilor.  Gravura face parte din cartea Voyage du Sr A .de La Motraye en Europe, Asie & Afrique.II. pag.19. Haye.1727 - foto - romaniaforum.info

 Bătălia de la Stănileşti  

 

 

Lupta a început pe 7/18 iulie 1711, când turcii au supus tabăra ruşilor unui bombardament puternic.

Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie.

Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără.

Turcii s-au ferit a sugruma armata ruso-moldoveană printr-un atac direct,  preferând să o  bombardeze masiv și repetat.

Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit.

Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele.

Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice.

Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora.

Astfel, în acelaşi an, în Moldova a fost instaurat regimul fanariot, măsură luată curând şi în Ţara Românească, în 1716.

Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), a fost mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria.

Ulterior, acesta va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

Rușii vor ataca, dar fără succes, și după mari pierderi se vor retrage, turcii acceptînd mesajul de retragere al țarului.

Unele izvoare indică faptul că retragerea armatei a fost cumpărată de ruși cu șapte care de aur.

Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir se refugiază în Rusia, unde devine consilier intim al ţarului.

În Moldova și în Valahia, în 1711 și respectiv în 1716 urmau să fie instaurate domniile fanariote, care reprezentau o necesitate a Porții otomane de a-și întări pozițiile în principate, și păstrării controlului asupra liniei Dunării de Jos și respectiv a siguranței Istanbulului.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/02/despre-tratativele-moldo-ruse-de-la-lutk-din-1711-si-planurile-rusesti-de-anexare-a-moldovei/

 

 

Surse: 

http://www.istoria.md 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki 

18/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

23 iulie 1812 : A fost semnat „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” ruseşti pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru

 

 

Imagini pentru basarabia map 1812

 

Harta Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Harta Basarabiei la 1812, anul anexării ei de către Imperiul Ţarist

 

 

La 23 iulie 1812 amiralul rus P. V. Ciceagov, comandantul armatei Dunărene, semnează la Bucureşti, Valahia, „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru”, document care a fost remis boierului moldovean Scarlat Sturdza – desemnat primul guvernator civil al Basarabiei țariste, pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, dându-i şi instrucţiuni concrete.

Acest document va intra în vigoare la 2 februarie 1813.

Impunerea Regulilor de guvernare temporară a Basarabiei erau necesare pentru evitarea răscoalelor în regiunea Moldovei proaspăt anexată Imperiului rus în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, anexare confirmată prin Pacea de la București (16 mai 1812).

Prin actul său Ciciagov  a „conferit” fără nici un temei regiunii dintre râurile Prut și Nistru, care aparținuse Țării Moldovei, denumirea părţii sudice a acestei regiuni, la acel moment o raia turcească cunoscută sub numele de  Basarabia.

Conform acestui document, teritoriilor moldoveneşti recent anexate Imperiului Rus, care au obţinut un statut de regiune, le-a fost acordată autonomia limitată, iar locuitorilor le-a fost permisă utilizarea în continuare a legilor locale.

A fost organizat un guvern  provizoriu compus din două camere în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza).

Prima palată (camera) soluţiona subiecte legate de legislaţie, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţămînt.

A doua palată se ocupa cu subiecte referitoare la statistică, finanţe, vamă şi industriea locală. Justiția penală sau civilă era efectuată în corespundere cu obiceiurile locale, iar poliția activa în baza legilor ruseşti.

Lucrările de secretariat erau organizate în două limbi – rusă şi română. Limba rusă se folosea în şcoli şi biserici.

E de remarcat că Basarabia țaristă a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul de a dispune de formaţiuni militare proprii, drepturi care  se respectau în perioada fanariotă (aceste paragrafe au rămas neschimbate până 1917).

Guvernul Basarabiei țariste era supus nemijlocit comandantului suprem al armatei Dunărene, care avea dreptul să anuleze orice decizie a lui, fapt care transforma această autonomie relativă în una declarativă.

 

 

 

Scarlat Sturdza, primul guvernator civil al Basarabiei țariste 1812-1813, sursă:bessarabia.altervista.org

 

Foto: Scarlat Sturdza, primul guvernator civil

al Basarabiei țariste 1812-1813

Scarlat Sturdza (n. 1750 – d. 1 aprilie 1816) a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812.  

Acesta provenea dintr-o familie de boieri moldoveneni cu vechi tradiţii cărturăreşti. El a fost primul şi totodată singurul guvernator moldovean al Basarabiei anexate de Imperiul Rus.

Fiul său, Alexandru Sturdza, a fost autorul primului statut al Basarabiei de după anexare. 

La data numirii, boierul Alexandru Sturdza era octogenar şi bolnav, „pentru care semna actele mitropolitul Gavriil şi comandantul militar Ivan Hartingh”. 

După anexarea Basarabiei, ţăranii supuşi la dări suplimentare au început să fugă în masă spre Moldova de peste Prut.

De aceea, pentru a preîntâmpina o masivă depopulare a teritoriului, la 7 octombrie 1812, Scarlat Sturdza a emis o dispoziţie specială adresată comandantului Armatei Dunărene P.V. Ciceagov, prin care acestuia i se indica instituirea cordonului de pază la hotarul de apus al Basarabiei.

Scarlat Sturdza scria: 

„Deoarece Prutul a devenit hotar, consider că pe malul râului necesită a fi stabilit un cordon de strajă.

Trupele care alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenţei voastre, rog să urgentaţi organizarea acestei străji, care poate servi obstacol pentru fugarii din această regiune peste frontieră în Moldova…”
La 17 iunie 1813, pe motiv de boală, Scarlat Sturdza a fost eliberat din funcţie.

În realitate, destituirea a fost provocată de opoziţia sa fermă faţă de intenţiile de rusificare a administraţiei şi de colonizare a provinciei cu ţărani aduşi din toate colţurile Imperiului Rus.

Locul său a fost preluat de generalul‐maior rus Ivan Hartingh, guvernator militar al provinciei  în august 1813.  

Scarlat Sturdza  a murit  la Chişinău pe 1 aprilie 1816.

 

 

 

 

 

 

Prima stema a Basarabiei, aşa cum a fost stabilită sub stăpânirea ţaristă (cca. 1815, 1817)

 

 

 

CRONOLOGIE : 

 

  • 1806 (22 noiembrie) – Începe războiul ruso-turc din 1806-1812, război putrat în întregime pe teritoriile principatelor româneşti;

  • 1807 (7 iulie) – Se încheie Pacea de la Tilist între Franţa şi Imperiul Rus prin care ruşii se obligă să-şi retragă trupele din Ţara Românească şi Moldova, fapt care aşa şi nu a avut loc;

  • 1808 (31 mai) – Imperiul Rus încheie un trata separat cu Imperiul Austriac, fără Franţa, prin care principatele româneşti trebuiau reunificate şi conduse ulterior de fratele Împăratului austriac care urma să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei;

  • 1808 – Imperiul Rus prea conducerea administrativă în Moldova şi Ţara Românească;

  • 1810 – Prozorovski divizează principatele româneşti în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Se încearcă schimbul teritorial Oltenia pe Bucovina la propunerea Imperiului Rus, dar Austria refuză oferta;

  • 1811 (7 aprilie) – Imperiul Rus reia ofensiva în principate, de data aceasta în frunte cu generalul Kutuzov;

  • 1811 (2 octombrie) – Ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat după aceasta încep tratativele de pace între Imperiul Rus şi cel Otoman;

  • 1812 (16 mai)  –  Pacea ruso-turcă de la Bucureşti, prin care  Imperiul Rus intră în posesia teritoriului cuprins între  Prut şi  Nistru ce aparţinuse anterior Principatului Moldova  aflat până în acest an sub suzeranitate otomană.

  • 1812 (23 iulie)  –  Ţarul crează guvernămîntul provizoriu în Basarabia Ţaristă;

  • 1812 (2 august)  –  Ţarul acordă Basarabiei un regim autonom „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei„.

 

 

CITIŢI ŞI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/22/basarabia-si-politica-tarista-de-deznationalizare-si-rusificare-a-bastinasilor-romani-moldoveni-1812-1917/

 

Surse: 

Wikipedia.ro

http://www.istoria.md/articol/903/23_iulie,_istoricul_zilei

15/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planurile Ungariei de maghiarizare totală a românilor din Transilvania

 

Imagini pentru harta raspandirii românilor photos

 

Harta răspândirii poporului român 

 

 

Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea şi adeseori prin forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.

De-a lungul timpului, Ungaria a pus în practică o sumedenie de metode menite să deznaţionalizeze popoarele pe care le anexase. Printre cele mai opresive măsuri luate de conducătorii acestei ţări s-au evidenţiat : 

 

  • 1898 – Simon Telkes a publicat cartea „Cum se maghiarizează numele de familie„.

  • 1897 – Este promulgată Legea Banffy a satelor, conform căreia, toate denumirile oficiale de sate din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.

  • 1907 – Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-o limbă minoritară.

  • Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)„.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal.

În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndârjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania.

După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) fuseseră închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti au fost închise.

Planurile Ungariei de maghiarizare a cetăţenilor săi de alte etnii au fost cel mai bine ilustrate în lucrarea secretă intitulată „Românii din Ungaria. Pentru întrebuinţare confidenţială. Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Tiparul tipografiei regale maghiare de stat”. (A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közreműködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p).

Această lucrare  confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp după ce Partidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania, moment care a coincis şi cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane, care – împreună cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906, prilejuită de aniversarea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani – s-au constituit într-o manifestare de mare succes a unităţii româneşti.

„Manualul de maghiarizare” a românilor, care „conţine planurile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc”[1], a fost destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai Guvernului de la Budapesta.

Cea mai completă evaluare a acestui plan strategic, bazat pe forţa brutală a terorii şi pe toate mijloacele corupţiei, a fost realizată de profesorul Onisifor Ghibu[2]. 

Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, constatând afirmarea tot mai puternică a conştiinţei naţionale a românilor şi împotrivirea tot mai deschisă a acestora faţă de politica naţională a statului ungar, preconiza:

– distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni printr-o nouă arondare a judeţelor şi circumscripţiilor electorale;
– încadrarea Bisericii Române Unite în Biserica Romano-Catolică, pentru a i se impiedica orice manifestări cu caracter românesc;
– intervenţia guvernului ungar la Bucureşti pentru eliminarea numelui de „Ungrovlahia” din titulatura mitropolitului primat al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română este exponentul principal al aspiraţiilor românilor transilvă¬neni, iar preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali sunt cei mai periculoşi agenţi ai românismului;
– desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi abrogarea Statului Organic, pentru ca „să dispară această cangrenă politică, una care roade trupul naţiunii şi al ţării”[3];
– sistarea plăţii de către statul ungar a întregirii de salariu pentru preoţii români „nepatrioţi”;
– pregătirea preoţilor români exclusiv în seminarii şi facultăţi teologice ungureşti, concomitent cu desfiinţarea seminariilor existente la Arad, Caransebeş şi Sibiu;
– în toate şcolile pedagogice româneşti se va utiliza numai limba maghiară, iar „Reuniunile învăţătorilor otodocşi” să fie desfiinţate;
– controlul de către stat a activităţilor fundaţiilor Bisericii şi cenzurarea listei bursierilor;
– şcolile secundare româneşti, „aceste cuiburi calde ale politicii ultranaţionale române, care pun în primejdie integritatea naţională ungară, să poată fi controlate de stat”;
– adunările „Astrei Române” să se desfăşoare numai la Sibiu, în prezenţa unui comisar guvernamental;
– pretinsele societăţi culturale româneşti, în realitate focare de agitaţie antimaghiară, să fie puse sub strict control de stat;
– îngreunarea apariţiei ziarelor politice româneşti, eliminarea gratuităţilor de transport pe căile ferate pentru ziariştii români şi condamnarea acestora pentru delictele de presă la temniţă ordinară, în locul celei de stat;
– împiedicarea dezvoltării institutelor de credit româneşti şi reducerea influenţei acestora asupra societăţii;
– interzicerea Partidului Naţional Român, „factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat ungar”;
– dezinformarea opiniei publice europene în legatură cu situaţia românilor transilvăneni prin publicarea, în sinteză, a datelor statistice cuprinse în lucrarea confidenţială, astfel prelucrate, încât „să se afle de câtă libertate se bucurau românii din regatul maghiar”.

În sensul ultimei recomandări, din cele peste 900 de pagini ale „manualului de maghiarizare” s-au publicat 492, sub pseudonimul „Veritas”, într-un tiraj considerabil, fiind scoasă şi o a două ediţie, cu 90 de pagini mai puţin.

Duşmani înverşunaţi ai românilor – precum Tisza István (1861-1918), fost prim ministru şi lider al Partidului Naţional al Muncii, contele Apponyi Albert (1846-1933), fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, ministrul de interne Andrássy Gyula, contele Bethlen István – au inspirat ori susţinut măsurile politice, eonomice şi culturale de o severitate excepţională împotriva românilor din Transilvania.
Ca prim minstru, Tisza István i-a cerut contelui Bethlen István să-i prezinte planul de acţiune a statului ungar în chestiuea românilor transilvăneni, având în vedere că „guvernele de după 1867 au neglijat o politică energică şi sitematică”.

Planul contelui Bethlen István prevedea:

– noi colonizări de unguri în Transilvania;
– stimularea natalităţii ungurilor;
– sporirea agresivităţii măsurilor de asimilare a românilor;
– stimularea emigrării românilor;
– strămutarea, în Transilvania, a ungurilor invalizi de război, a emigranţilor din America şi România, a ceangăilor din Bucovina şi Moldova, împropietărirea acestora şi acordarea unui credit financiar, printr-o bancă economică şi culturală pentru Transilvania, care să paralizeze Banca „Albina” din Sibiu şi alte 117 bănci româneşti;
– intensificarea exploatării resurselor naturale, a investiţiilor în infrastructura edilitară a oraşelor, cea feroviară şi de navigaţie pe râul Mureş, astfel încât să nu fie posibilă afirmarea capitalului economic, industrial ori agrar, cu caracter naţional românesc;
– promovarea românilor în funcţii publice numai în zone compact maghiare, din dreapta Dunării;
– unificarea dreptului transilvan cu cel al Ungariei;
– înăsprirea pedepselor pentru delicte de opinie sau presă împotriva statului;
– azilele de copii şi orfanii de război să fie exclusiv sub tutelă ungurească;
– preluarea de către stat a tuturor şcolilor şi grădiniţelor şi obligativitatea frecvenţei şi educaţiei în limba maghiară;
– înfiintarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare;
– introducerea calendarului gregorian în ambele biserici româneşti;
– înfiinţarea „Ministerului Reconstrucţiei Transilvaniei”.
Numai Primul Război Mondial şi consecintele sale au împiedicat ca planul maghiarizării totale a Transilvaniei să fie aplicat.

 

Odată cu intrarea României în primul război mondial de partea Antantei (1916), guvernul maghiar a luat măsuri de deznaţionalizare totală şi imediată a românilor, prin înfiinţarea aşa-zisei „zone culturale” de la graniţa Transilvaniei cu România.

Sprijinul şi entuziasmul cu care a fost primită armata română la pătrunderea în Transilvania (sfîrşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1916) au determinat autorităţile maghiare să ia hotărîri dintre cele mai grave pentru viitorul naţional al populaţiei româneşti. În primul rînd, s-a luat măsura ca statul să preia în regiunile de graniţă şcolile româneşti confesionale cu învăţătorii aprobaţi de stat. În al doilea rînd, trecîndu-se peste autonomia bisericilor româneşti, a fost introdus împuternicitul ministerului cu puteri nelimitate.

Teritoriul „zonei culturale”, instituit la 30 decembrie 1917, cuprindea comitatele Bistriţa-Năsăud, Trei Scaune, Braşov, Făgăraş, Tîrnava Mare şi Sibiu, precum şi cercurile şcolare Haţeg, Hunedoara şi Orăştie. În acest spaţiu geografic au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, cu 477 învăţători. În locul şcolilor închise, guvernul a hotărît să înfiinţeze, în comunele româneşti din această arie geografică, 1.600 de şcoli şi 800 de grădiniţe de stat maghiare.

E interesant de cunoscut ce intenţii încălzeau inimile politicienilor maghiari cu numai câteva luni înainte de  firescul deznodământ al Primului Război Mondial, pe care nu se arătau capabili să-l întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea.

Ziarul maghiar “Ujság” scria:

“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci, lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi economiceşte.

Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).

“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor Urmánczy, la 32 martie 1918).

“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).

Remarcabil reuşeşte să fi în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29 ianuarie 1918, în acelaşi ziar:

“Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach?  n. n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară.

În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă cu atât mai mare reuşită.

Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:

  1. Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.

  2. Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.

  3. Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.

  4. Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.

  5. Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.

  6. Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.

      Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]

Repetăm: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era prelat, slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…

Mai precizăm că din rândurile unor gânditori politici de felul celor de mai sus aveau să se recruteze, imediat după Tratatul de la Trianon, propagandişrii revizionismului maghiar interbelic, cei ce aveau să se jeluiască în presa internaţională pentru soarta maghiarilor rămaşi în Ardeal.

Într-adevăr: ce s-a întâmplat cu minoritatea etnică maghiară după 1919, ajunsă aşadar ea sub administraţia românească?

Foarte pe scurt, se poate spune că românii şi-au respectat întru totul jurământul făcut la Marea adunare populară naţională, de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, 1848:

“Jurăm că nu vom asupri pe nimeni, dar nici noi nu ne vom lăsa asupriţi!”

Acestui jurământ i se dăduse o recunoaştere oficială prin Rezoluţia adunării de la Alba Iulia, care, între cele cinci “principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”, punea pe primul loc „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.

Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce‑l alcătuiesc.”

Un text sublim, de o generozitate maximă, a cărui punere în fapt nu se putea produce însă numai pe teritoriul României!

Acest text se adresa întregii comunități internaționale ca model de urmat în toate țările Europei măcar! În subsidiar, ca subînțeles, acest mesaj de corectitudine deplină  se adresa în primul rând vecinilor din Vest, ungurilor! Era un mesaj care să le dea liniște sufletească românilor de pe malurile Tisei, care rămâneau mai departe să trăiască în Ungaria, ca minoritari!

Era un mesaj care exprima convingerea că s-a pus capăt politicii criminale de maghiarizare cu forța, practicată de Budapesta cu sprijinul Vienei după 1867!

Ce a urmat se cunoaște! Din cei aproape o jumătate de milion de români din Ungaria, azi mai au curajul să-și zică români numai câteva mii!  

 

După înfrângerea Puterilor Centrale şi justa reaşezare a graniţelor Ungariei în urma Tratatului de la Trianon în 1920, oficialităţile şi publicaţiile maghiare au manifestat o ostilitate crescută faţă de popoarele vecine.

“Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!

 Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

Prin contrast, românii au reuşit să acorde un tratament civilizat minorităţilor, aşa cum o dovedeşte şi mărturia părţii celei mai interesate: Parlamentul ungar, de la Budapesta.

Aici, în iunie 1933, Fischer Kerestes, ministrul de interne, a rostit un expozeu asupra situaţiei interne din Ungaria. Printre cei care au avut de obiectat la situaţia internă din Ungaria, două intervenţii ni se par cu totul memorabile: a deputatului Tibor Eckhardt, şeful Partidului Proprietarilor din Ungaria, care a cerut “Daţi-ne drepturile pe care ungurii le au în Cehoslovacia!” şi a deputatului Francisc Ullein: “Daţi-ne drepturile pe care românii la acordă ungurilor din Ardeal”!…

Numai că luciditatea şi sinceritatea celor doi deputaţi nu-și găsea pereche în presa şi publicistica, fireşte, “liberă”, a perioadei interbelice. În ciuda afirmaţiilor oficiale privind dorinţa Budapestei “de a trăi în bune relaţii cu toţi vecinii”, presa maghiară producea la nesfârşit texte pe leit-motivul – şi cităm:

 

      “Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!

      Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

 

În aceşti ani paralel cu propaganda revizionistă făcută în străinătate, în Ungaria “înfloreşte” o subliteratură a urii, a răfuielii sângeroase.

Iată o mostră, semnată de dr. Iosif Farago, profesor de liceu:

      “De la Nagybecikerek până la Szabadka, toate hambarele sunt goale, corbi plutesc deasupra plaiurilor, pretutindeni numai înmormîntare. Fântânile au secat. Auzim numai blăsteme şi bocete: Urăşte pe sârbi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      În Hunedoara e furtună, în Ocna Sibiului e prăpăd, în Sângeorz numai amărăciune. Pe străzi, mişună călăii. Ni-e amară pâine. Şcolile sunt închise. Urăşte pe români! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

       Se aud ţipete la Nagyszombat. La Kesmark şi Ujvar se rostesc chemări la luptă. La Eperjes casele sunt incendiate, populaţia rabdă foame şi mizerie. Averea străbună este a bandiţilor. Fiul meu îţi las ţie moştenire: răzbunarea!

Căci momentul răzbunării nu poate fi departe: Urăşte pe cehi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      Dar răbdare: se apropie maghiarul cu târnăcopul şi va fi vaiet şi scrâşnirea dinţilor pentru tâlhari!… [78]

Autorul acestui text, repetăm: profesor de liceu şi, probabil eminent… pedagog, nu e nici pe departe un caz unic. Îi ţin companie o mulţime de condeieri ai îndemnului la crimă şi genocid:

“Să se ştie că pe plaiurile noastre n-are nimeni ce căuta! De o mie de ani, maghiarul e aici stăpân! Să piară deci sârbul, cehul şi valahul!

Al nostru e pământul acesta, numai al nostru. Tâlharii să nu se mai tulbure visurile Carpaţilor!” (Eddödy Elek)

Inutil să precizăm că nu vom găsi în publicistica românească replici cu „aceeași monedă” la asemenea mizerii.

Fireşte, această publicistică penibilă nu accepta decât propriul revizionism, vizând revenirea integrală la situaţia dinainte de Trianon, când mai puţin de 8 milioane de maghiari oprimau peste 12 milioane de români, slavi şi germani, la adăpostul autorităţii militare austriece.

“Bineînţeles, noi pretindem vechile hotare milenare. Naţiunea maghiară nu-şi poate găsi fericirea decât redobândindu-şi vechiul teritoriu. Noi pretindem revizuirea sută la sută!”

Dar oare decât acest Nandor Urmánczy, publicist la “Pesti Hirlap”, nu era mai nimerit să vorbească în numele “naţiunii maghiare” primul ministru al statului ungar? Probabil că da. Căci iată şi o părere, deci mai autorizată, cea a primului ministru Ştefan Bethlen, asupra chestiunii în discuţie:

“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.)

Asta în 1912!…

Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează: “În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.

Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920… [79]

În fine, trecând peste alte mărturii şi hărţi demografice, întocmite fie de unguri, precum Geresy Kalman, Varga Gyula (academician), fie de străini neutri, printre care îl aflăm şi pe romanistul Gustav Gröber, mărturii luate sau nu în consideraţie de comisia internaţională care a fixat la Trianon graniţele dintre Ungaria şi România, mărturii toate în consens asupra caracterului românesc al teritoriului stabilit la Trianon pentru România, să mai pomenim, din arhivele Conferinţei, memoriul pe care îl depune la 14 ianuarie contele maghiar Aponny, spre cunoştinţa acestei conferinţe:

“În Transilvania, rasa română se găseşte în adevăr în majoritate absolută. În partea de vest şi sud-vest a platoului mărginind Câmpia Ungară, elementul român predomină” (vezi nota VIII, p. 140). [80]

Şi atunci, dacă acestea sunt declaraţiile celor mai responsabili factori politici, ale celor mai îndreptăţiţi să-şi spună părerea, chiar şi în numele naţiunii maghiare, cum a putut să prolifereze, în perioada interbelică, o literatură atât de josnică, de degradată?!… Ce climat moral şi intelectual a făcut posibilă o publicistică ce pare azi halucinantă oricărui om normal?!…

Printre momentele de culminaţie ale acestei publicistici se numără şi cartea lui Dücsö Csaba, intitulată „Nici o îndurare”, publicată în 1939, din care cităm leit-motivul:

“Voi ucide pe orice valah care se va găsi în calea mea. Voi ucide pe oricare dintre ei! Nu va exista milă! Noaptea voi incendia satele valahe… Voi otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, aceea maghiară…

Represiunea împotriva românilor petrecută  în Ardeal în cei patru ani (1940-1944) de stăpânire horthistă, depăşeşte în barbarie orice imaginaţie.

Civili particulari şi autorităţi dimpreună, din proprie iniţiativă ori conformându-se unor dispoziţii de stat, s-au dedat la acte sălbatice, de neimaginat în Europa secolului nostru .

Între confiscarea averii şi ucideri în masă a populaţiei, întregul evantai de abuzuri şi crime a fost epuizat de ocupaţia ungară, horthystă: arestări, bătăi, schingiuiri, siluiri, deportări în lagăre de muncă, expulzări, demolarea bisericilor, închiderea şcolilor, interzicerea ziarelor şi revistelor, a asociaţiilor culturale ori politice, dislocări de populaţie ş.a.m.d.

Datele statistice ale vremii, arată cu precizie ce isprăvi au săvârşit în primele  luni ale ocupaţiei ungare, cavalerii maghiari ai răfuielii, dornici de a vărsa sânge omenesc doar din plăcerea ce le-o poate stârni unora spectacolul suferinţei şi al degradării fizice, care au ucis şi schingiuit de-a valma, bătrâni şi copii abia născuţi, bărbaţi şi femei, deopotrivă, pentru singurul motiv că aceştia erau români: 919 omoruri (în comuna Ip au fost ucise 157 de persoane, în comuna Trăznea 68), 1.126 persoane schingiuite, 4.126 bătute, 15.893 arestate, s-au săvârşit 124 cazuri de profanări (biserici, sinagogi, morminte), 78 devastări colective şi 446 devastări individuale.

Aceasta deci numai în primele două luni după anexarea nordului Transilvaniei !

Unul dintre conducătorii acestor represalii criminale, baronul Aczél Ede, se adresa astfel oamenilor din subordinea sa, într-o cuvântare ţinută la Şimleu Silvaniei:

“Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brută şi această forţă brută noi cu toţii trebuie s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate. Aceasta este oare păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat numai dacă nu vom extermina această bandă de valahi opincari. Vom organiza şi o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor”…

La manifestarea de comemorare a eroilor Revolutiei de la 1848, organizată de Partidul Civic Maghiar şi de Consiliul National Secuiesc, la Târgu Mureş a fost citită scrisoarea premierului Ungariei, Victor Orban care spunea:

“Să fie Ardealul şi naţiunea ungară aşa cum au fost înaintea Tratatului de la Trianon.”

La recensamântul care a avut loc in 2011, UDMR le-a recomandat secuilor si ceangăilor să se declare maghiari. Preşedintele filialei Covasna, Tamas Sandor, a afirmat:

“vom informa comunitatea maghiară cu privire la recensamânt si vom recomanda membrilor acesteia să-şi declare identitatea natională şi nu pe cea regională”.

Trianonul a fost şi continuă să fie conceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă, o adevărată tragedie şi a devenit o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific acestui popor – Sindromul Trianon.

Revizionismul ungar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, aşa-numita „naţiune ungară” nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparţineau Ungariei multinaţionale.

De aceea, mişcarea revizionistă şi neorevizionistă ungară, indiferent de regimul de la Bucureşti, are un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Revizioniştii unguri, de ieri şi de astăzi, nu s-au împăcat cu   gândul că „Ungaria Mare” a celor 30 milioane de locuitori este un vis spulberat.

Nu au înţeles că  monarhia austro-ungară era un conglomerat de naţionalităţi asuprite care depăşeau cu mult populaţia maghiară. Prăbuşirea Ungariei s-a făcut din interior, aceasta fiind o alcătuire statală artificială, în care o minoritate  maghiară domnea asupra altor naţionalităţi.

Elocventă în acest sens este declaraţia făcută în Camera Comunelor în anul 1920 de către Harmworth, secretar de stat la Ministerul de Externe al Marii Britanii, care a ţinut să sublinieze că „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înainte de începerea Conferinţei de pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.

Este interesantă şi relatarea cotidianului The New York Times din 1918, care, într-un articol intitulat „Ungaria reală” sublinia:

„Orice copil de şcoală trebuie să cunoască adevărul cu privire la componenţa Ungariei. Ar trebui să ştie că din 22 de milioane de locuitori, numai aproximativ 9 milioane sunt unguri.Celelalte 13 milioane de nemaghiari sunt trataţi de clasa stăpânitoare cu opresiune şi cruzime”.

La rândul său, dr. Emil Nagy, fost ministru al Justiţiei, declara:

„Ungurii trebuie să abandoneze ideea integrităţii dinainte de război şi trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naţionalităţi străine”.

Lamentărilor ungureşti pe tema „pierderilor” înregistrate prin Tratatul de la Trianon li se poate răspunde cel mai simplu prin aprecierea academicianului David Prodan:

„La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat în cursul istoriei din teritoriile altora”.

Guvernanţii maghiari nu au înţeles realitatea şi chiar de la data semnării Tratatului de la Trianon şi-au manifestat intenţiile revizioniste.

Cunoscutul publicist american Milton Lehrer, analizând politica revizionistă promovată de Ungaria horthystă, făcea următoarele aprecieri:

„Chiar în ziua în care Ungaria a ratificat Tratatul de la Trianon, ea şi-a manifestat intenţiile revizioniste. Deputaţii după ce au votat ratificarea, au jurat în mod solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei milenare, care a durat exact cinci decenii, de la 1867 până la 1918″.

Politica de revizuire a graniţelor stabilite prin Tratatul de la Trianon a fost prezentă în toate programele cercurilor politice maghiare între anii 1920- 1940 şi promovată cu fervoare de cabinetele care au condus Ungaria în perioada ascensiunii hitlerismului în Germania.

Tot ceea ce se întâmplă astăzi în România ne face să ne amintim de perioada interbelică. Cu toate că structurile statului român cunoşteau uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre de către Ungaria horthystă, nu au luat măsurile necesare împotriva lor.

Regimul horthyst a organizat o intensă propagandă revizionistă pentru cotropirea teritoriilor locuite de români, slovaci, sârbi şi ucraineni, concomitent cu organizarea unei vaste reţele de societăţi şi formaţiuni cu caracter paramilitar, terorist şi revanşard.

Sub scutul indiferenţei politicienilor români, revizionismul ungar şi-a continuat activitatea antiromânească şi, profitând de alianţa cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, în august 1940 a reuşit să dea României lovitura fatală. Partea de Nord-Est a Transilvaniei va ajunge sub ocupaţia Ungariei, însoţită de teroarea şi masacrele comise împotriva românilor de trupele şi administraţia maghiară.

Iredentiştii maghiari dau dovadă şi astăzi de multă inventivitate şi se manifestă nestingheriţi de nimeni, aici, în România, în afara Ungariei şi în anumite organisme internaţionale, încercând să obţină bunăvoinţa unor cercuri politice revanşarde.

Falsificând istoria, sfidând dreptul istoric şi dreptul internaţional, revizioniştii acţionează metodic, folosind tactica paşilor mărunţi.

Suita de autonomii de tot felul pentru care militează, diferitele referendumuri pentru autonomia teritorială, aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, sau sloganul „noii descălecări” vizează redobândirea teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon.

Nicoale Iorga spunea că România este o ţară înconjurată de români şi avea perfectă dreptate:  la nord sunt bucovinenii anexaţi astăzi în Ucraina, la est sunt moldovenii, arbitrar şi abuziv transformaţi într-o colonie de către sovietici, la sud est sunt românii din Cadrilaterul anexat de Bulgaria, la sud-vest avem Banatul şi Timocul aflate în interiorul graniţelor Serbiei, iar la vest sunt românii care astăzi trăiesc în Ungaria…

Cu toate acestea, politica României a respins şi respinge expansionismul teritorial şi acţiunile de subminare a statelor vecine în care trăiesc români.

Ungaria a avut şi are de învăţat de la România în această privinţă, dar mai ales din lecţiile aspre ale istoriei.

 

 

Surse:

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

http://www.art-emis.ro/istorie/ -centenarul-unitatii-nationale 

https://m.caplimpede.ro/pericolul-extremismului-politicienilor-maghiari-pentru-viitorul-romaniei/

http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1867-1918 

http://ioncoja.ro/ne-rusinarea-ungureasca-maghiara

 

 

Note: 

 

1] Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 92-93.
[2] Onisifor Ghibu, Un livre secret de gouvernement hongrois: les Roumains de Hongrie et la necessite de les magyariser, in Revue de Transylvanie, tome I, nr.1, 1934, p. 61-72;
Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940.
[3] Huszár Antal, op.cit. p 221

 

14/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: