CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Planuri rusești de colonizare a bandelor semi-sălbatice de cazaci în Basarabia cotropită

 

 

 

 

 

SCRISORI DIN BASARABIA /// Năvălirea bandelor semi-sălbatice de cazaci

 

 

 

Contele Dmitri Alexeievich Milioutin (foto) , născut pe 28 iunie 1816 la Moscova , a decedat la 25 ianuarie 1912, la Simeïz, lângă Ialta , a fost un militar și un politician rus , ministru de război  din 1861 până în 1881, ministru al afacerilor externe și ultimul feldmareșal al Imperiului Rus.

 

Дмитрий Милютин: последний генерал-фельдмаршал Российской империи ...

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă sub ministeriatul lui Miliutin s-au luat nişte dispoziţiuni privitoare la poporaţiunile semi-civile, semi-militare ale imperiului, adică la aşa-numiţii cazaci. 

Rusia se află locuită de trei soiuri de cazaci; unii, care locuiesc râul Don şi malurile est-nordice ale Mării Azoff, sunt cunoscuţi sub numele de cazaci de la Don (Donskie kazaki), alţii, cari locuiesc graniţa între Rusia şi Caucazul, pe malurile râurilor Kubani şi Terek şi pe malul nord-estic al Mării Negre, sunt cunoscuţi sub numele de cazacii de la Marea Neagră (Cernomorskie kazaki) şi, în sfârşit, cazacii de pe malurile râului Ural sun cunoscuţi sub numele de cazaci de la Ural (Uralskie kazaki). Din toate aceste soiuri de cazaci cei mai vestiţi, prin sălbăticia lor, sunt cazacii de la Don.

Poporaţiunea lor fiind favorizată şi având multe privilegiuiri, întotdeauna a stat, din punctul de vedere economic, mult mai bine decât popoarele civile ale imperiului, aceasta este cauza primordială care făcu că ea a crescut şi creşte mereu, aşa că guvernul rusesc fu silit de trebuinţa de a interveni prin nişte dispoziţiuni speciale pentru a găsi mijlocul de a lărgi raionul locuinţei lor.

Sub ministeriatul lui Miliutin a fost creată o comisie specială care fu însărcinată cu elaborarea proiectului de emigrare a prisosului poporaţiunilor căzăceşti; această comisiune, să aude prin ziarele capitalei, şi-a finit lucrările sale şi, între alte propuneri făcute de ea se află şi propunerea fatală pentru biata ţara noastră.

Luând în considerare că cazacii de la Don n-au tocmai înclinări pentru agricultura propriu-zisă şi familiile lor au gust pentru cultivarea grădinelor şi livezilor, pe când bărbaţii sunt buni pescari şi navigatori îndrăzneţi, prisosul poporaţiunii de la Don poate fi îndreptat cu mare utilitate pentru stat în sudul Basarabiei, unde se află terenuri nepopulate.

„Acolo – zice raportul comisiunii – pe malurile Dunării şi Mării Negre, de la Reni şi până la Akerman, să pot stabili staniţele (satele milităreşti) ale cazacilor. Dunărea şi Mare Neagră au destulă hrană în sânul apelor lor pentru a nutri această viguroasă poporaţiune”. „Fiind la hotarile ţării – adaogă mai departe raportul – cazacii pot servi de strajnici sau grăniceri şi prin urmare a fi exploataţi prin stat.”

Noutatea despre această hotărâre a guvernului ne-a venit ca un fulger, la multe ne-am aşteptat noi, dar niciodată la una ca aceasta.

Dacă se va pune în execuţiune acest proiect teribil, starea economică şi politică a 1.000.000 de români cari locuiesc în frumoasa Basarabie va deveni de nesuferit; să înţelege prin sine-le că dacă în momentul de faţă elementele tinere, nedepravate, elementele inteligente şi energice ale poporaţiunii indigene nu se vor pune la lucru, salvarea Basarabiei va deveni imposibilă, poporul român va începe a emigra, fiind forţat să o facă prin năvălirea bandelor semi-sălbatice de cazaci.

Unde se va duce el?! Este greu pentru orice popor agricol să părăsească ţara, mormintele strămoşilor şi căminele, cu mai mare bucurie el apucă furca şi din coasă-şi fabrică o armă pentru a se lupta, pentru a muri luptând decât a pleca, luând lumea în cap. (…)

 

 

 

06/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Etnonimele ”român ‹ romanus” şi ”valah ‹ walach” au afirmat de la început romanitatea românilor. VIDEO

 

 

Costumul și dansul popular românesc, la rang de Cartea ... 

 

Romanus sum

Romanitatea românească este afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah ‹walch.

Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus, cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi.

Dintre toate popoarele romanice, numai românilor li s-a spus și vlahi, până-n zilele noastre. N-am fost vrednici să ne mirăm ca lumea de aceste două cuvinte…

Odată cu cuvîntul romanus, conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul, cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale romane.

DupăG. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii române“numele romanus s-a păstrat la români după secolul al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea nume deosebite”

Înainte de a ne justifica rezerva faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a fi răsunător comentate întru satisfacţia orgoliilor naţionale!

Faptul că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…

Ne vom reprima şi noi avânturile stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă. Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu care se învecinează.

Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi, volohi etc. Numai românii şi-au spus între ei români. Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum îi numeau celelalte neamuri din jur.

Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemand şi altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch.

Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc.

Aşadar, dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt în limba română, numai în limba română.

Pentru a simplifica, vom teoretiza, propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch, français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită comunitate etnică.

Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah, pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus, blach, voloh, blas etc.

Numeroase sunt etnonimele externe corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand, germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub presiunea unor etnonime noi, externe.

După părerea noastră, etnonimele externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le slăbi.

Lăsăm de-o parte, pentru câteva clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe care o are în limba română cuvîntul român. În Dicţionarul Academieiromân este înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază: “creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.”

Spre deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei, noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este “atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940, la “rumân (II 20)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983 însă, în excelenta sa lucrare Român, românesc, România, Vasile Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că “cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar derivatul românesc, -ească înseamnă şi «creştinesc, -ească», în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”. 

(Notă, 2014: Din păcate, volumul cu litera R a Dicționarului a fost publicat în anii ateismului de stat, drept care trimiterea făcută de Pușcariu la cuvîntul român devenea inoperantă nu pentru că cuvîntul respectiv își pierduse unul din înțelesuri, ci pentru că polisemia sa nu era concordantă cu linia partidului…)

Aşadar, român mai înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, consemnat și în cele mai recente anchete folclorice, dialectale, este deosbit de semnificativ pentru toată discuţia noastră.

Anume, aproape orice teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare, încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor.

Ceea ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele

– terminologia creştină fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică, cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot, credinţă etc.;

– nu se cunoaşte exact data şi locul creştinării românilor;

– în limba română, un mare număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă, slujbă etc.

N. B. Când spunem că “nu se cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment.

Cu privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nicio menţiune, împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai special.

Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic. Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. 

Îndeosebi din faptul că aceşti termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul – altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin intermediul slavilor.

Aceste două afirmaţii sunt mai uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de aici se creştinau.

Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei româneşti.

Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare. Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din componenţa vocabularului românesc: după creștinarea lor prin limba latină, românii ajung să treacă printr-o perioadă de organizare ecleziastă în limba slavonă. Nota bene: terminologia creștină de bază este de origine romanică, latină!

Faptul că nu se cunoaşte momentul şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu, al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:

– prezenţa în sudul Dunării a românilor;

– creştinarea acestora;

– exodul peste Dunăre, spre nord, al acestei populaţii.

Atâta vreme cât ne situăm în interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite, scrise.

În schimb, dacă pornim de la premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat cu ei ceva (mai) deosebit.

Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.

Chestiunea a fost studiată de feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G. Coman,   deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele” spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului, a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles.

Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea, ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită monahismului.”  

În aceste condiţii, e uşor de imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii, din om în om. Creştinarea nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.

Adepţii teoriei migraţioniste contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând îndeosebi două argumente:

– mulţimea termenilor religioşi de origine slavă din limba română;

– relaţiile de subordonare ale bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare românii au venit din sudul Dunării!…

Cum am mai spus, aceşti termeni de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primit înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizat biserica, îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării propriu-zise.

În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi, de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici, împrumutaţi din franceză şi latină.

Inclusiv în lexicul bisericesc, religios! Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu, în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea rîului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa slavă.

Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi, efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.

Despre prezenţa timpurie a creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi, încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea altă semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu.

Cum precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau pe teritoriul gotic”“aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o comunitate autonomă.” 

 

Prezenţa a numeroşi romanici în nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător, construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci nu se ştia!…

În mod paradoxal, putem şti noi astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii, dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească.

Drept care biserica a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de desfăşurarea sa.

Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică (ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor? Aceeași este și explicația pe care o găsesc eu faptului că în anii ateismului bolșevic, Biserica Ortodoxă Română a rezistat cel mai bine prigoanei! A rezistat datorită poporenilor a căror credință era prea profundă, prea …funciară ca să poată cineva să le-o scoată din inimă, din cuget, din suflete!

În disputa pe care o stârnesc contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord?

Evident, acest sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol.

Cu atât mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul asimilării lor etnice de către români.

Oricum, sensul “creştin” al cuvântului român nu putea să apară decât în nordul Dunării, într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.

Dacă ar fi adevărat ceea ce susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi nu erau păgâni, ci tot creştini?

Cuvîntul român, prin sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană.

Şi anume, conştiinţa etnică a apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine, la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntului român (sau romanus) cu sensul “creştin este greu de explicat în condiţiile în care românii ar fi venit din sudul Dunării.

În strânsă legătură cu această frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus. (Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul… poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. 

Poporenii sunt, în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din vremuri precreştine…

Consemnând păstrarea în limba română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint ‹lat. gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor, detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.

Sursa: Capitolul Romanus sum din lucrarea Transilvania Invincibile Argumentum publicată de situl https://ioncoja.ro 

 

 

 

 

05/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În timpul celei mai tragice Pandemii din istorie, românii nu au stat acasă, s-au dus la Alba Iulia să-și recâștige țara !

 

 

 

 

 

 

 

 

Gripa spaniolă și Marea Unire! Românii s-au adunat la Alba Iulia în timpul celei mai tragice Pandemii din istorie. Nu au stat acasă!
  
S-au împlinit 100 de ani de la încetarea pandemiei de gripă spaniolă, considerată cea mai tragică din istorie.

Conform informațiilor oficiale, această pandemie (declanșată în 1918) a infectat aproximativ 500 de milioane de oameni în întreaga lume (o treime din populația planetei) și se estimează că a provocat moartea a 50-100 de milioane de oameni scrie jurnalistul Miron Manega în http://www.certitudinea.ro. 

Printr-o stranie coincidență, tocmai în anul acesta, care marchează și centenarul Tratatului de la Trianon, a izbucnit o altă pandemie, ale cărei consecințe finale nu le cunoaștem: pandemia de COVID 19.

Primele focare ale Gripei Spaniole au apărut în Europa, Statele Unite și în anumite părți din Asia, iar virusul s-a răspândit rapid pe toată planeta. În România a produs 100.000 de victime.

Merită menționat un detaliu cu semnificații istorice: Marea Adunare de la Alba Iulia, când s-a semnat actul Marii Uniri, s-a desfășurat sub spectrul acestui flagel îngrozitor.

Putem aprecia cât de mare a fost determinarea românilor de a împlini acest vis milenar, dacă au putut sfida instinctul de conservare și pericolul morții, numai pentru a fi prezenți la acest eveniment.

De altfel, majoritatea celor care au absentat de la Adunarea Naţională au dat vina pe molima aceasta teribilă, căreia i-au căzut victime sociologul și filosoful Max Weber, pictorul Gustav Klimt, scriitorul Guillaume Apollinaire, fiica afaceristului american William Randolph Hearst, prințul Eric al Danemarcei.

Pe Câmpul lui Horea unde a stat mulțimea, au funcționat  pe parcursul Adunării patru puncte sanitare, organizate de medicii orașului.

Boala aceasta, care nu a făcut discriminări de clasă socială, s-a manifestat puternic și în spațiul românesc: 100.000 de victime, printre care și generalul Eremia Grigorescu (a fost răpus de gripă spaniolă, la 19 iulie 1919).

Regina Maria a fost și ea printre românii care au contractat boala, dar a supraviețuit.

„Am fost bolnavă, foarte bolnavă – a povestit ea, ulterior.
Pe neașteptate, aproape fără să-mi dau seama, parcă m-a izbit ceva în spate și m-a pus jos, tocmai când lumea voia să petreacă cu mine. M-am îmbolnăvit oribil, dureros, așa cum n-am mai fost niciodată.
Au fost zile chinuitoare de febră și stare proastă, de slăbiciune, de înspăimântător delir și insomnie, de am crezut că o să-mi ies din minți. Deci așa arată faimoasa gripă spaniolă! […] Văzându-i pe alții murind în jurul meu, toată lumea tremura pentru mine”.

Marea Adunare de pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 n-a fost doar o binemeritată festivitate a împlinirii unui vis milenar.

A fost ea însăși o luptă, o confruntare, o înfruntare a unui dușman teribil și nevăzut, care făcuse deja mii de victime: gripa spaniolă.

La 1 Decembrie 1918, românii „n-au stat acasă”. S-au dus la Alba Iulia, să-și recâștige țara !

 
 
 

05/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: