CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Despre problema evreiască în România şi falsa teorie a prezenţei evreieşti pe teritoriul Daciei antice

 

document

 

 

Prezenţa evreilor pe teritoriul istoric românesc.

 

 

 

Teoria prezentei evreieşti pe teritoriul Daciei antice a început a fi vehiculată în jurul anului 1878, în preajma Congresului de la Berlin, când, în urma presiunii puternicelor organizatii evreieşti, s-a conditionat independenta tânărului stat român, înfiinşat cu un deceniu în urmă, de acordarea cetăţeniei (împământenirea) tuturor evreilor existenţi la acea dată pe teritoriul tării.

Articolul 44 al Tratatului de pace făcea referire la “străini”, fără a-i nominaliza în mod expres pe evrei, dar este clar că era destinat acestora, la acea dată fiind deja majoritari în mare parte a oraselor din Moldova.

Această teorie a prezenţei evreieşti pe teritoriul anticei Dacii, încă din timpul stăpânirii romane, a fost lansată de autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler [1].

Aceste teorii au fost reluate în România de Elias Schwarzfeld [2].

Ulterior, autorul a revenit cu alte lucrări, inclusiv în limba română [3], în care, aducând argumente fortate încearcă să justifice prezenta masivă a evreilor pe teritoriul românesc.

În ceea ce priveste prezenţa evreilor în Dacia romană, trebuie precizat că nu există nici o dovadă concretă, document scris, inscripţie, diplomă, care să ateste vreo prezentă evreiască pe teritoriul Daciei antice, si cu atât mai putin în cadrul armatei romane, asa cum se susţine adesea.

Armata romană era compusă exclusiv din cetăţeni romani. Chiar si după anul 212 d.C., an în care împăratul Caracalla a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor imperiului, cu scopul ascuns de a spori fiscalitatea, componenta legiunilor rămânea exclusiv romană, doar anumite trupe auxiliare aveau soldati provenind din afara Romei, este vorba despre redutabilii arcaşi sirieni şi de cavaleria sarmată.

Există un document epigrafic, un act oficial, datând din data de 14 octombrie 109 d.C., cunoscut sub numele de Diploma lui Marcus Herennius Polymita si se referă la colonizarea de veterani romani în Dacia Traiană.

Fiind vorba despre un act oficial, “copiat si autentificat după tabla de bronz care este fixată la Roma în zid în spatele templului Divului Augutus, la statuia Minervei,” este precizat cu claritate pentru fiecare categorie de legionari “cetătean roman”.

Nicolae Gudea, într-o lucrare [4] dedicată prezentei evreieşti în Dacia, inventariază şi descrie cu lux de amănunte cele câteva surse arheologice care ar putea fi puse în legătură cu iudeii antici.

În primul rând este vorba despre patru monede, dintre care una a dispărut într-un incendiu recent. Toate monedele sunt din bronz, cu valoare mică deci, emise de Simon Bar Kochba, în timpul celei de-a doua răscoale anti-romane. (132-135 d.C.).

Monedele au avut circulaţie redusă, doar în Ierusalim în timpul asediului roman, ele nu aveau putere de circulaţie şi valoare de schimb în restul Imperiului, în consecinţă, cel mai probabil este că au ajuns în Dacia ca trofeu de război sau ca amintire din campanie, aduse de către militarii romani, ca amuletă sau obiect de colecţie.

Ele nu reflectă în nici un caz vreo prezentă iudaică permanentă în Dacia. Cât despre inscripţiile păstrate, acestea contin un număr de patru nume cu rezonante iudaice, care permit orice interpretare.

Prezenţa evreilor pe teritoriul românesc a fost abordată si de către Nicolae Iorga, ca răspuns la lucrările lui Bernard Stambler, într-o comunicare [5] din 1913, publicată ulterior în Analele Academiei Române.

Iorga arată că până în sec. XIV, în care asistăm la apariţia primelor formaţiuni statale românesti, respectiv Muntenia (1330) şi Moldova (1359), cele două „tări” nu aveau oraşe, oraşe care sunt consecinta colonizării, care la noi, în Vechiul Regat cum se spune, a fost ca si inexistentă.

În Ardeal însă, existau deja comunităti orăşeneşti, a căror prezenţă este atestată documentar încă din sec. XIII.

Cu toate acestea, prezenţa evreiască în cadrul acestora este nulă – dat fiindcă orașele erau mai mult comunităţi germane, grupate în jurul unei construcţii fortificate, în cele mai multe cazuri o biserică întărită cu ziduri si turnuri de apărare, magazii de provizii, etc… refugiu pentru comunitate în cazul unei invazii.

Spre deosebire de acestea, centrele galiţiene care au influenţat dezvoltarea primelor oraşe în Moldova, au fost create în scopuri mai degrabă fiscale.

Iorga este categoric – nici urmă de evrei în documentele, extrem de numeroase, din sec. XV.

Se întâlnesc evrei însă în zonele supuse tătarilor, în Cetatea Albă – supusă hanului, în Siria si în Anatolia. Se ocupau printre altele cu negustoria, dar şi cu comerţul de sclavi.

În Lemberg (Lvov) prezența lor este semnalată abia în 1467. Primii evrei care pătrund pe teritoriul tărilor române sunt cei spanioli si portughezi (sefarzi), dar si marani, (evrei convertiti sau fals convertiti în urma persecutiilor Inchizitiei), în timpul domniei sultanului Selim al II-lea (1566 – 1574).

Se ocupau mai mult cu cămătăria, fiind pe locul al treilea după greci si turci. Cu toate acestea, nici nu poate fi vorba despre o comunitate stabilă sau despre vreo ocupatie în care să detină vreo importantă oarecare.

Încercarea lor de a extinde activităţile cămătăresti la sate, au fost oprite de Alexandru I Mircea (1568-1574), încă din primul an de domnie, când acesta înaintează o plângere Înaltei Porţi, în urma căreia li se interzice evreilor orice fel de prezentă la sate.

Iorga demonstrează că până în epoca lui Vasile Lupu (1634-1653) nu există nici un document care să ateste prezenta vreunei comunităţi evreieşti stabile în ţările române.

Abia în acea perioadă se consemnează un aflux de evrei dinspre Polonia, împinşi încoace de cazacii poloni.

În număr extrem de mic, acestia se ocupau cu cămătăria si arendăsia, așa cum consemnează Paul de Alep.

Ulterior apar tot mai multe documente comerciale şi contractuale care atestă prezenţa evreilor, fără însă a fi vorba despre o comunitate.

Sub Constantin Brâncoveanu (1688-1714), încă sunt consideraţi “străini”, adică nu se puteau stabili în ţară. O primă încercare de a se constitui într-o comunitate stabilă, construirea unei sinagogi în Bucuresti, a fost oprită prin demolarea acesteia din porunca lui Ştefan Vodă Cantacuzino [6] (1714-1716).

În Moldova, la 1711, Ion Neculce pomeneşte despre un cimitir evreiesc (“mormintele jidovilor”) la marginea Iasiului. În consecinţă, primele dovezi indirecte ale prezenţei unor mici comunităţi evreieşti în cetăţile de scaun ale celor două ţări române sunt atestate documentar abia la începutul sec. XVIII.

Pe tot parcursul acestui secol, dovezile prezenţei evreilor se înmulţesc. Printre ocupaţii, în afară de comerţ si cămătărie apare si producţia de băuturi alcoolice, dar si confecţionarea de bijuterii.

Spre mijlocul secolului, în 1741(a doua domnie, sept. 1741 – iul. 1743), apar şi primele documente cu caracter juridic privindu-i pe evrei, respectiv o serie de ordine ale domnitorului Constantin Mavrocordat privind interdicţia de a angaja servitori creştini până în 30 de ani şi de a angaja femei (creştine sau evreice deopotrivă) pentru a vinde băuturi alcoolice.[7]

Se înregistrează şi plângeri ale locuitorilor contra evreilor, pe care-i acuză de practici ilegale si necinstite (falsificare de înscrisuri, mărturie mincinoasă, trafic de bunuri furate).

Toate acestea atestă creşterea prezentei evreiești, cu precădere în nordul Moldovei. O creştere semnificativă a populaţiei evreieşti avea să se producă după 1775, odată cu anexarea de către Austria a părţii de nord a Moldovei istorice, teritoriul care ulterior se va numi Bucovina de Nord, în urma războiului ruso-turc (1769-1774).

Dacă înainte de 1775 erau consemnate 206 familii de evrei cu 986 de membri, după război vor fi consemnate 298 de familii cu 1346 de membri.

Primul guvernator al noii provincii imperiale, gen. Erzenberg, notează că aceştia, pe care-i numește “cerşetori şi vagabonzi” (Betteljuden und Müssiggänger), se ocupau mai ales cu cămătăria şi productia de alcool.

Din această cauză, guvernatorul a hotărât să expulzeze 365 de familii de evrei.

Numai acestea aveau de strâns de la ţărani o sumă de cca. 6000 de florini din cămătărie.

Nefiind admişi în alte zone ale imperiului, nici în Rusia, au trebuit să se stabilească în Moldova. Acesta este scenariul clasic, după care mai apoi au pătruns în masă, cel mai adesea ilegal, sau semilegal – prin mituirea autorităţilor, în Moldova.

Imagini pentru evrei în romania sec XIX photos

Foto: Evrei din Moldova, sec. XIX

Trebuie menţionat că de-a lungul a aproape trei secole de existenţă atestată documentar pe teritoriul românesc, nu există absolut nici un document care să certifice că vreo autoritate statală i-ar fi chemat să se stabilească aici.

Atât în Bucovina cât şi în Moldova, aceştia au încercat să-l mituiască peguvernator, cât si pe domnitorul Constantin Mavrocordat, oferindu-le un venit garantat anual de 5000 de galbeni, dar acestia au respins oferta, decât să expuie tara “pieirii totale”[8].

Acelasi domnitor va interzice evreilor să vândă alcool şi să facă afaceri în sate.

O ordonanţă imperială din 20 martie 1786, care cerea ca fiecare evreu care face afaceri în Bucovina să deţină un capital de minim 200 de florini, a avut drept consecintă un alt aflux ilegal de evrei săraci în Moldova.

Documentele epocii atestă că mulţi foloseau paşapoarte false, îşi schimbau numele sau se declarau supuşi străini (cel mai adesea germani, dar si ruși sau francezi) – sudiţi, numiti în mod peiorativ târtani (germ. Untertan).

Încercările de legalizare a activităţii acestora, precum a fost un act din iulie 1806, emis de către domnitorul Alexandru Moruzi (a doua domnie, 1802-1806) s-au soldat cu un fiasco total, dat fiindcă cei autorizati să-şi desfăşoare activităţile pe teritoriul Moldovei atrăgeau alți coreligionari în număr tot mai mare.

Iar afluxul evreilor spre Moldova a continuat pe toată durata sec. XIX, în ciuda măsurilor restrictive luate de autorităţi, astfel că numărul acestora ajunse în 1848 la 11056 familii, din care numai în Iaşi erau 7000, aproape jumătate din populaţia oraşului [9].

După un deceniu, în 1856, consulul francez Place scria:

“În fiecare zi, intră Evrei cu miile în Principate, şi mai ales în Moldova. Ştiu de la consulul general al Austriei chiar că are în acest moment sub protecţia sa peste 35,000 de indivizi de această religie“ [10].

Istoricul Radu Rosetti, sub pseudonimul Verax [11] a publicat o serie de statistici privind numărul de evrei din Moldova, pentru care a utilizat listele cu plătitori de impozit (dări), asa-numitele catagrafii.

Astfel, la 1803, în Moldova erau 12000 de evrei, la 1827, 6078 capi de familie (cca. 24000 de evrei), la 1831 – 30720, iar la 1859 cca. 120000, rata medie de creştere fiind de 64,5%, mult peste sporul natural.

Astfel, în mai puţin de un secol, românii au ajuns minoritari în majoritatea oraşelor şi târgurilor din Moldova.

Cea mai mare parte a acestora s-au stabilit cu precădere în Moldova, Maramureş şi Bucovina.

Erau evrei askenazi, vorbitori de limbă idiş, un idiom al limbii germane.

Până în prezent, originea lor nu a putut fi stabilită.

Teoria cel mai des vehiculată afirmă că evreii askenazi ar fi urmaşii iudeilor antici, exilaţi pe continent de romani, care s-au răspândit mai apoi în ţările germanice, migrând apoi în Estul Europei.

Date statistice si demografice certe contrazic însă această teorie. Astfel, se estimează că în sec. XI, askenazii reprezentau doar 3% din populaţia evreiască, ajungând în 1931 să reprezinte 92%, după care procentul a scăzut datorită pierderilor din timpul războiului la 75% cât se estimează a fi în prezent.

Această creştere, cu o rată nemaiîntâlnită în istoria umanităţii, nu se putea produce numai prin sporul natural al populaţiei, statisticienii sunt categorici asupra acestui aspect, astfel că răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Există opinii, inclusiv din partea unor cercetători evrei, că acest spor îşi are originea în sec. 8 d.C., atunci când s-a produs convertirea la mozaism a khazarilor, un numeros popor türcik.

e1

Foto: Un colaj din 4 fotografii care înfăţişează evrei din Polonia şi Rusia, la sfârşitul sec. XIX. Dintre ei, mulţi au emigrat în România…

În consecinţă, evreii askenazi, care reprezintă marea majoritate a evreilor de azi, şi-ar avea originile în zona Caucazului, si nu au nici o legătură cu iudeii antici, ci cu triburile hune, uigure si maghiare [12].

Ceva mai puţin numeroşi în Muntenia – la 1831 nu erau nici 1000 de familii, cca. 4000 de persoane (Verax), spre sfârsitul sec. XIX mulţi au migrat spre Bucureşti, atraşi de oportunităţile de afaceri pe care le oferea pe atunci dezvoltarea capitalei.

La Recensământul oficial din 1930, un secol mai târziu, numai în Bucureşti, la o populaţie de 639040 locuitori, erau 69885 evrei (10,9%), pentru ca în 1940 să depăşească o sută de mii.

Astfel, numai în capitală, într-un secol doar, populaţia evreiască a crescut de peste 17 – 25 ori.

În ultimii ani ai sec. XIX si până la izbucnirea primului război mondial, se va constata o diminuare a numărului populaţiei evreieşti.

Astfel, în Vechiul Regat, populaţia evreiască a scăzut de la 266652 persoane în 1899, la 239967 în 1912 [13], în principal datorită emigrării în SUA.

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 avea să sporească considerabil numărul evreilor din România, dat fiindcă în cele trei provincii alipite la Vechiul Regat se găsea o populatie considerabilă de evrei, în special în Basarabia.

Marile zguduiri sociale din timpul si de după primul război mondial – revoluţia bolşevică în Rusia, războiul ruso-polonez, revoluţia bolşevică din Ungaria, au creat din nou un aflux ilegal de evrei spre România, văzută ca o oază de linişte si prosperitate.

Observatori din epocă apreciază numărul acestora la 135000 între 1922 si 1926 [14], astfel că la recensământul din 1930, cei 756930 de evrei reprezentau 4,2% din populatia României.[15]

În timpul celui de-al doilea război mondial, pierderile de vieti ale evreilor au fost evaluate la 15000 în Vechiul Regat, Transilvania de Sud si Bucovina de Sud, de 103919 în Basarabia, Bucovina si tinutul Herta si 90295 în Transilvania de Nord, încorporată Ungariei.

În total, 209214 pierderi de vieţi evreieşti de pe teritoriul României în timpul războiului, ceea ce reprezintă 27% din populatia evreiască, din care se atribuie: 2% administraţiei române, 13% acţiunii militare germano-române desfăşurată aproape exclusiv pe front si 12% acţiunii guvernului maghiar [16].

Astfel, datorită pierderilor de vieţi omeneşti, dar şi cedărilor teritoriale, în 1945, pe teritoriul de azi al României mai exista un număr de 355972 de evrei, numărul lor scăzând la 144198 la recensământul din 28 noiembrie 1956 [17] şi la 24667 evrei în 1977, în principal datorită emigrării în Israel, SUA sau alte tări occidentale dar si datorită politicii regimului comunist.

Astăzi, populaţia evreiască din România numără cca. 3000 de persoane, în principal evrei fără rude, si/sau prea bătrâni sau bolnavi ca să plece din tară.

Reactia românească. Creşterea populaţiei evreieşti, cu o rată extrem de ridicată, de la 12000 de evrei (Moldova, 1803), 4000 de evrei (Muntenia, 1831), la 266652 evrei (Regat, 1899), de peste 17 ori pe durata unui singur secol, într-o tară săracă si relativ slab populată, dincolo de neajunsurile inerente aduse de această adevărată “invazie” [18], cămătărie, consum ridicat de alcool contrafăcut, acapararea comertului si a mestesugurilor, a produs antipatia populatiei românesti si reactia elitelor conducătoare.

Se afirmă adesea că evreii ar fi acoperit un gol, între clasa de sus, marii detinători de terenuri, si clasa de jos, tăranii, constituind cumva clasa de mijloc, extrem de slab reprezentată – nu este adevărat, pentru că majoritatea zdrobitoare a acestora erau extrem de săraci, singurul lor atu fată de populatia autohtonă fiind stiinta de carte si abilitatea nativă pentru speculatii financiare.

Evreii nu au adus capitaluri în tările române, din contră, au fost siliti să părăsească Imperiul Austro-Ungar datorită lipsei capitalului. Neavând capital si refuzând să se ocupe cu agricultura, au fost socotiti vagabonzi atât în Imperiul Austro-Ungar cât si în Moldova. Abia spre sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, evreii au reusit să aibă o pondere numerică relativ consistentă în cadrul clasei de mijloc.

Ion C. Brătianu, într-un discurs rostit în sedinta Camerei Deputatilor din 20 iunie 1866, declara cu privire la acestia :

“Evreii au devenit o plagă socială pentru România, o plagă socială de care trebuie să scăpăm si asta nu pentru că ei sunt mai înapoiati decât noi, căci avem o clasă încă mai înapoiată decât dânsii, o pătură socială mai joasă decât evreii, acestia sunt tiganii si noi le-am dat drepturi, fără ca ei să se împotrivească contra evreilor, nu voi ridica nici consideratia că sunt mai putin civilizati, ci pur și simplu al marelui lor număr care amenintă, după cum spune toată lumea, nationalitatea noastră, iar atunci când natiunea este amenintată, ea se apără si devine, nu intolerantă, ci prevăzătoare. Numai măsuri administrative ne pot scăpa de această pacoste si îi pot împiedica pe proletarii străini să invadeze tara.” [19]

Reacţia, adesea virulentă, a elitelor conducătoare românesti, a fost cauzată de presiunile din 1866 ale Aliantei Israelite Universale, fondată în 1860 de către Isaac Aaron Moïse Crémieux, zis Adolphe (1796-1880), de a condiţiona independenţa României de acordarea de drepturi politice si economice evreilor, fiind vizat în special dreptul de a deţine proprietăţi funciare.

Constituţia adoptată atunci, în urma Convenţiei de la Paris, care a reunit cele sapte mari puteri europene, excludea de la drepturi politice cetăţenii de rit ne-creştin, deci şi pe evrei, fără a-i menţiona în mod expres.

Această convenţie a fost adoptată fără ca partea română să fi fost consultată şi  în consecinţă initiativa legislativă nu a apartinut românilor.

Prima lege fundamentală a noului stat, adoptată de legislativul român, se încadra în prevederile Conventiei de la Paris si reflecta dorinşa poporului şi voinţa clasei politice de a refuza încetăţenirea evreilor, astfel că art. 7 al Constituţiei prevedea că “numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea.”

La 8 mai 1977, în urma participării la războiul ruso-turc, România şi-a proclamat independenţa, după aproape patru secole de dominaţie turcească.

Din nou, presiunile puternicelor organizaţii evreiesti au determinat marile puteri să condiţioneze recunoaşterea independenţei noului stat de acordarea de drepturi politice evreilor, astfel că în tratatul de pace, art. 43 prevedea:

“Înaltele Părţi Contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole:

Articolul 44. În România, deosebirea credintelor religioase si a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveste beneficiul drepturilor civile si politice, admiterea în functii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni si industrii în orice localitate”.

Cu deosebire acest articol a produs ample discutii în presă si în parlament. Printre cei mai virulenţi critici s-a numărat şi poetul Mihail Eminescu, un adevărat ideolog al partidului conservator.

Trebuie menţionat că opoziţia poetului faţă de acest articol nu avea un caracter antisemit, aşa cum se susţine adesea, argumentele contra ale acestuia nefiind de ordin rasial sau religios, ci pur economic:

“dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform «contractului social», iată, Austria-i aproape. Oriunde e teren pentru neagra speculatiune, evreul e acasă, iar vaietele si plângerile contra persecutiunii sunt mofturi care să acopere modul neomenos în care sug tările pe care au căzut ca lăcusta. Că sunt şi evrei care merită egală îndreptăţire – cine o contestă? Dar noi nu putem pentru numărul mărginit de evrei folositori tării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi”[20].

Cu toate presiunile europene la care a fost supusă România, în ciuda vizitei făcute de Adolphe Crémieux [21], care dusese anterior o violentă campanie anti-românească în presa pariziană, Parlamentul României nu a admis aceste cereri, cu excepţia egalităţii religioase, cea de care se prevalau evreii pentru a cere încetăţenirea în masă, astfel că la 1 octombrie 1878 a fost votată modificarea art. 7 din Constitutie.

În noua redactare se acorda cetăţenie română tuturor evreilor care participaseră la Războiul pentru Independenta României, ceilalţi evrei putând să o obţină în urma unei cereri individuale şi prin votul Parlamentului.

Ca primă consecinţă, cei 880 de evrei participanţi la războiul din 1977 (necombatanţi) au primit cetăţenia română.

Alte câteva sute o vor primi în următoarele 4 decenii, până la încheierea primului război mondial.

Numărul mic de evrei, nici 2000, care au primit cetăţenia, în ciuda faptului că la recensământul din 1899 au fost înregistrati 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populatia României, se explică nu atât prin caracterul restrictiv al legii, cât mai ales faptului că o bună parte dintre acestia nu vorbeau româneste, iar spre sfârsitul sec. XIX si în primii ani ai sec. XX, mulţi evrei doreau să plece spre SUA, ca şi multi români de altfel.

Cei rămasi în ţară, deşi lipsiti de cetăţenie, au continuat să trăiască si să-şi desfăşoare activitatea, fără a fi împiedicaţi în nici un fel.

Demn de menţionat este că în România evreii nu au avut ghetouri, nici înainte de primul război mondial, nici în perioada interbelică.

În fiecare oraş existau cartiere cu populaţie predominant evreiască, dar în care locuiau şi români. În stare latentă în primii ani ai sec. XX, această aşa-zisă problemă evreiască va fi reluată de dreapta naţionalistă şi se va acutiza însă în urma marilor schimbări politice si sociale apărute în urma încheierii primei conflagratii mondiale.

Tezele anti-evreiesti abordate de către dreapta naţionalistă s-au cristalizat pe baza imigraţiei masive a evreilor dinspre Polonia si Imperiul Rus, o adevărată “cotropire” a teritoriului românesc, dar şi datorită comportamentului neloial al acestora în momentele de mare cumpănă ale românilor, la 1859, 1878 si 1919.

Printre altele, li se imputa și colaborarea cu ocupantul german în timpul ocupației Bucureştiului.

Ultimul mare exod evreiesc.

Seceta din 1920 şi proasta gestionare a producţiei agricole de către regimul bolsevic, proaspăt instalat la cârma Rusiei sovietice, a condus la una din cele mai mari tragedii ale sec. 20.

Începută în primăvara anului 1921 si terminată după un an si jumătate, foametea a produs peste 5 milioane de victime. S-au semnalat cazuri de canibalism.

Fotografiile si documentele care atestă aceste consecinte oribile sunt cutremurătoare, flagelul atingând apogeul la începutul anului 1922.

În toamna anului 1921, conform statisticilor oficiale sovietice, peste 20 de milioane de oameni sufereau de foame.

La toate acestea se adăugau ravagiile produse de războiul civil, haosul economic, teroarea exercitată de bande de dezertori si rechizitiile de alimente.

În aceste condiţii s-a produs un masiv exod de populaţie în Basarabia, al cărui apogeu a coincis cu cel al foametei.

Majoritatea zdrobitoare a acestora erau evrei, pentru că ţăranii ucraineni, prin Proclamaţia emancipării din 3 martie 1861, deveniseră proprietari de pământ, asa că nu erau prea dispuşi să-şi părăsească proprietăţile.

Prin comparaţie, evreilor le era interzis să se stabilească în afara oraşelor (Decretul din 15 mai 1882) şi în nici un caz pe teritoriul istoric al Rusiei, ci doar în partea de est a imperiului, inclusiv Basarabia.(ucazul din 23 decembrie 1791)

Sub presiunea valurilor de refugiaţi de peste Nistru, autorităţile locale, complet depăşite de situaţie, la 17 februarie 1922, propun trierea acestora, arătând că printre ei se găsesc numeroase “elemente periculoase siguranţei”.[22]

La acea dată, numărul refugiaţilor depăşea 120000 de persoane [23], cele mai multe pătrunse fraudulos în ţară, confirmând astfel cifra avansată de Henri Prost.

Concomitent, în presa internaţională evreiască au început să apară articole denigratoare la adresa României.

În data de 18 februarie 1922, Ministerul de Război, prin adresa nr. 2241, transmitea Ministerului Afacerilor Străine o tăietură din ziarul londonez “Jewish Chronicle” din data de 20 ianuarie 1922, care reclama “tratamentul barbar” si “atrocităţile” comise de către autorităţile române asupra refugiaţilor evrei.

Potrivit raportului, mare parte din acești refugiaţi erau agenţi ai bolsevicilor, trimişi să facă agitaţie comunistă şi spionaj, să comită acte teroriste care să demonstreze opiniei publice că populația se opune “anexării militare a Basarabiei”.

Descoperirile făcute de Siguranţa Statului în teritoriu confirmau cu prisosinţă temerile ministerului. Agitaţiile comuniste erau produse de membrii Asociației “Bund” si “Liga Culturală Evreiască a Evreilor Basarabeni”, care erau în legătură cu autorităţile sovietice, dar si cu Partidul Comunist, ramura basarabeană paralelă a PCdR.

În aceste conditii, Ministerul Afacerilor Străine a decis publicarea unei dezmintiri, cerând totodată legatiei de la Londra să informeze opinia publică britanică asupra situatiei reale a refugiatilor.

Între timp, au început să apară consecintele valului de refugiați ca si a “comitetelor de sprijin” înfiintate ad-hoc. Siguranta era practic coplesită de descoperirea de tipografii ilegale, agitatii comuniste, treceri ilegale de refugiati peste Nistru, tentative de mituire a autoritătilor în vederea procurării de acte false, în care erau implicati cetăteni români de etnie evreiască, membri ai comitetelor respective.

Trecerea ilegală de refugiati peste Nistru a continuat si în anul următor, cu o intensitate ceva mai redusă, crescând în schimb numărul actelor de spionaj si propagandă anti-românească semnalate de agentii Sigurantei.

Reacția imediată a autoritătilor a fost ordinul de desfiintare a tuturor comitetelor de asistentă. Apoi s-a cerut să se facă un recensământ riguros al tuturor evreilor pătrunsi ilegal în tară, si expulzarea celor periculosi pentru siguranta natională.

Din păcate, nu s-a făcut nici una, nici alta, chestiune care va genera alte probleme, mult mai grave, în următoarele două decenii.

Adevărul este că statul român, în acel moment critic, a încercat să păstreze un echilibru fragil, între rezolvarea unei probleme umanitare şi apărarea siguranţei naţionale.

Problemele create de această populaţie pătrunsă, cel mai adesea ilegal, pe teritoriul românesc au rămas însă, iar ele nu vor întârzia să se acutizeze în deceniile următoare.

[1] Stambler, Bernard, Histoire des Israélites Roumains et le droit d’intervention, Paris, Jouve, 1913.

[2] Schwarzfeld, Elias, The Jews in Roumania.

[3] Schwarzfeld, Elias, Din istoria Evreilor, împopularea, reîmpopularea si întemeierea târgurilor si a târgusoarelor în Moldova, Bucuresti, Editura Uniunii Evreilor Pământeni, 1914.

[4] Gudea, Nicolae, Evreii în provinciile dacice 106-275 d.C.

[5] Iorga, Nicolae, Istoria evreilor în terile noastre, Librăriile Socec & Co. și C. Sfetea, Bucuresti, 1913.

[6] del Chiaro, Anton-Maria, Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valacchia, Venezia, 1718.

[7] Ioan St. Petre, Axinte Uricariul. Studiu si text, Bucuresti, 1944.

[8] Răscanu, P., Lefile boierilor si veniturile Moldovei în 1776, Iasi, 1887.

[9] Sutu, Nicolae, Notions statistiques sur la Moldavie (1832, 1840, trad. română Notitii statistice asupra Moldaviei, 1852).

[10] Sturdza, Acte si documente, IX, p.311.

[11] Verax : La Roumanie et les Juifs, Bucarest, 1903.

[12] Neumann, Victor, Tentatia lui Homo Europaeus, Geneza ideilor moderne în Europa centrală si de sud-est, Bucuresti, Editura All, 1997.

[13] Populatia evreească în cifre – Memento statistic, vol. 1, 1945, Congresul Mondial Evreesc – Sectiunea din România.

[14] Henri Prost, Destin de la Roumanie, 1918-1954, Paris, Berger-Levrault, 1954.

[15] Manuilă, Sabin, Fildermam, Wilhelm, Populatia evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial, editor: Kurt W. Treptow, Iasi, Fundatia Culturală Română, 1994.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Eminescu, Mihai, În sedinta de ieri a Camerei, Timpul, 4 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 325.

[19] *** : Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, Bucuresti, 1903.

[20] Eminescu, Mihai, Iarăsi evreii, 5 decembrie 1876, ”Curierul de Iasi”.

[21] Polihroniade, Mihail, Tell, Alexandru-Christian, Domnia lui Carol I, vol.I, 1866-1877, Ed. Vremea, 1937.

[22] Guzun, Vadim, Chestiunea refugiatilor de peste Nistru: documente diplomatice si ale serviciilor române de informatii, 1919 – 1936. (Editor Vadim Guzun, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012, 1000 p.)

[23] Ibidem.

Alt capitol din carte, deci. Imaginea de faţă, un act oficial datând din 20 aug. 1921, semnat Constantin Argetoianu – act care certifică instituirea stării de asediu în Chisinău, oraș în care se strânseseră 60000 (60 de mii) de „refugiatţ”, marea majoritate agenţi bolşevici, care erau autorii „atentatelor, actelor de banditism si nesfârsitelor jafuri” din oras.

Documentul nu menţiona că marea majoritate a acestora erau evrei.

Guvernul român va fi ulterior obligat, prin convenţiile de pace, să acorde cetăţenia română tuturor acestora.

Urmasii lor, sustin azi că erau aici de mii de ani, veniţi odată cu legiunile romane sau chiar în calitate de legionari romani, asa cum susţinea cu neruşinare dl. deputat Aurel Vainer, reprezentantul „comunitătii evreiesti” autohtone în Parlamentul României.

Sursa: https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/search?updated-max=2016-10-28T15:16:00%2B03:00&max-results=20&start=170&by-date=false prin https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2016/03/

28/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Decembrie 1989 – Atac terorist asupra României

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, preşedintele Statelor Unite afirma că „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greşeli ale istoriei” pentru că „de dragul stabilitaţii” marile puteri „au sacrificat libertatea naţiunilor mici” din Europa Centrală şi de Est, cărora le-a fost impus comunismul.

 George Herbert Bush şi Mihail Gorbaciov s-au înţeles, tot de dragul stabilităţii (?), să scoată ţările satelit de sub tutela URSS şi au hotărât, la Malta, să distrugă regimul Ceausescu.

Este o datorie de onoare şi o problemă de constiinţă pentru cei doi mari ai lumii anului 1989, sa recunoască, faptul că în România nu a fost o revoluţie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocată tot de agenturile străine.

In decembrie 1989 România a fost invadată de trupe sovietice, de teroristi – români si unguri antrenaţi pentru lupte de gherila în Ungaria, de agenţi speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toţi în colaborare cu teroriştii autohtoni, reactivaţi din rândul celor  care au fost studenţi şi aspiranţi la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

 Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a iniţiat atacul terorist ce a distrus din temelii România şi a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoască public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala.

Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”.

„Evoluţiile perestroikăi si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Păcat că Ceauşescu, aflat la o şi mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea susţinerilor lui.

Pentru România, recunoaşterea utopiei este o insuficientă consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul International de la Haga care sa judece Revoluţia (atacul terorist) din dec. ’89. 

De ce atac terorist si nu revoluţie

Un raport al colonelului Gordievski (inainte de a fi arestat de KGB ca spion englez ) recomanda, printre altele, reactivarea agentilor mai vechi si mai noi ai Moscovei, din Romania.

Urma ca ei să pregăteasca o succesiune de coloratura sovietică, in urma unei revolte populare sau a unui complot anti-Ceausescu, dirijat de sovietici.

Se pare ca recomandarea colonelului Gordievski privind activarea retelelor KGB din Romania a reusit. In timpul revolutiei, ele au jucat un rol important, dat fiind ca Romania post comunista a fost impiedicata sa se indrepte spre tabara occidentala.

Să ne amintim că in dimineaţa zilei de 23 dec. 89,  apărea următorul comunicat al lui Ion Iliescu :

„Noi, românii, nu dorim sa copiem modelul vecinilor noştri. Protestul nostru era îndreptat împotriva lui Ceausescu, dar era în acelaşi timp (un semnal) favorabil mentinerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie si de o ordine socialista.”

Iata, deci, ca Iliescu, a pornit la revolutie numai pentru schimbarea lui Ceausescu, nicidecum caderea comunismului.

Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut ca in oct. 1990 i-a cerut sefului SIE, generalul Caraman, sa dispuna retragerea celor 26.000 de agenti sovietici sub acoperire, aflati in Romania din 1989, gazduiti si protejati de autoritatle romane.

E de presupus ca cei 26.000 de agenti sovietici, printre care basarabeni vorbind perfect romaneste, au jucat, timp de un an, rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varsovia readus pe orbita Moscovei.

Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic, din primavara anului 1990, incheiat de Iliescu si Gorbaciov prin care, partea româna accepta, singura din Europa răsăriteana, ca eventualele alianţe prooccidentale de securitate ale ţării sa fie aprobate de Moscova.

Curioasa făptură si acest Gorbaciov, cu numai citeva luni inainte declarase, cu voce tare, ca noul tip de relaţii stabilite cu tarile socialiste il constituiau egalitatea in drepturi, suveranitatea si neamestecul în treburile interne, principii sustinute de Ceausescu pâna şi-a pierdut viaţa.

Oare să nu-şi fi amintit Gorbaciov atunci când l-a insarcinat pe Iliescu sa-l spulbere pe Ceausescu, că „unele din declaratiile cu care (Ceausescu) voia sa obţină un mare efect. . . mergeau totuşi în direcţia justă”. Si că „nesfârşitele pretenţii si capricii ale românilor . . . conţineau şi un dram de raţiune”?, aşa cum a recunoscut, ulterior, în cartea sa de memorii?.

Fostul general Victor Stanculescu a dezvăluit, în cartea sa „In sfârşit adevărul . . ” că în dimineata de 23 dec.’89, când Iliescu şi echipa sa au venit la MapN de unde au luat legatura cu Moscova pentru a cere instructiuni, precum si faptul ca a fost insarcinat cu organizarea procesului Ceausestilor, in legatură cu care, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu si Ion Iliescu i-au cerut sa-i suprime pe Elena si Nicolae Ceausescu.

Stanculescu a mai arătat că inclusiv în spatele sau, la MApN, a acţionat un grup filorus care a urmarit crearea tuturor condiţiilor pentru ca toata lumea sa fie convinsa că Ceauşeştii trebuiau lichidaţi si ca decizia în acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei) si KGB (securitatea rusilor. („Ziua”/ 18 dec.’09).

Virgil Magureanu, intr-un interviu la BBC a spus:

„A fost evident ca KGBul a organizat diversiunea impotriva fostului regim”. „Au existat teroristi straini, care au actionat cu complicitati din interior”.

„Desigur scopul lor era de a crea deruta si de a duce la o deteriorare a situatiei si a echilibrului nostru intern de atunci. Dupa care, tot la comanda, ei au fost, de fiecare data, retrasi, in asa fel incit urme palpabile despre acest episod nu au ramas.

Sau, aceste urme au fost sterse de catre anumiti complici din interior. Dar, repet, cred ca acest lucru nu s’ar fi putut face fara complicitati din interior. (R.L./22dec.2003).

Ultimul vice prim-ministru al comertului exterior şi fost ministru de externe, Stefan Andrei, marele om politic al regimului asasinat, a declarat istoricilor-reporteri Vladimir Alexe si Victor Roncea, adevăruri cutremuratoare despre atacul terorist :

„Dacă în 1989-1990, în România, se aflau circa 60.000 de agenti speciali rusi, unguri si iugoslavi, în toamna lui 1991 mai erau 29.000 de militari sovietici, care erau imbrăcati civil si se numeau „visautniki, (ofiteri spetznaz insarcinati cu operatiuni speciale)”.

„In ’91 mai erau cam 29.000. Caraman i-a spus lui Roman si lui Magureanu. Când au mers la Moscova, s-a discutat şi despre retragerea lor de aici. Atunci ruşii au spus: noi nu mai vrem sa fie Caraman la DIE (SIE). („Ziua” on line/ 19 dec.2008).

Colonel dr. Mircea Dogaru, presedintele fondator al Sindicatului Cadrelor militare disponibilizate, in retragere si in rezerva, doctor în istorie militară, face dezvăluiri din care, usor te poate duce gândul ca atacul terorist din dec.’89 s-a vrut un război impotriva României. Intr-un interviu intitulat „Rusia nu s-a destramat, ci s-a extins.

Este peste tot, inclusiv în Romania”, istoricul militar arăta ca: „România a fost atacata de forţele profesioniste ale statelor celor doua tratate. Nu au fost doar SPETZNAZ si OMON au fost si batalioane franco-germane care s-au antrenat la Debreţin.

Deci a fost o lucrare generala . . . pentru a ajuta Rusia sa se preschimbe dar sa ramina un mare imperiu.. Noi am identificat agresorii, dar nu am putut sa ne batem pentru ca intre ei si noi erau masele mankurtizate.. (Iliescu chema masele in strada sa apere revoluţia. n.m.)

Mai mult, agresorul trăgea lepădând unul dupa altul vestoane ba de securitate, ba de Armata, ba de miliţie, ba de mai stiu ce . . . „.

„Am o singura intrebare: era nevoie sa se deplaseze masele de proşti la televiziune, care putea fi inchisă printr-o simpla apăsare de buton în punctul de comanda?. Acolo unde au lipsit masele, adică gloatele, între noi şi adversari, cum a fost podul de la Slatina, acolo adversarul a fost facut ţăndari.

Eşaloanele venite dinspre Craiova au fost facute praf de TAB-urile armatei. Supravieţuitorii care urlau „mama” in ruseste au fost duşi la spitalul de la Slatina, de unde au fost recuperaţi. In schimb, ofiţerii nostri au dat, ani de zile, cu subsemnatul la ambasada sovietica ?”.

Seful Directiei de Informatii a Armatei, din dec.’89, viceamiralul Stefan Dinu, dezvaăuie faptul ca fusese avertizat asupra planurilor serviciilor secrete straine privind declansarea revoltei impotriva lui Ceausescu.

„Contraamiralul sovietic, Terentiev, ne-a facut o ampla expunere despre reformele din URSS si alte tari socialiste, intrebându-se la fiecare problema, retoric desigur, de ce in România aceste programe n-ar fi posibile?”.

In mai 1989, omologul meu maghiar a tinut sa-mi precizeze ca „programele de reforma din Ungaria depasesc cu mult pe cele adoptate in URSS de Gorbaciov prin cunoscuta politica de perestroika si glasnosti.

In sprijinul acestei afirmaţii au fost subliniate o serie de proiecte dintre care mentionez: descentralizarea conducerii economice, incurajarea proprietatii private si libera initiativa a micilor intreprinzatori, liberalizarea preturilor, incurajarea cererii si ofertei pe piata interna, libertatea presei, dreptul de constituire de noi partide si organizatii politice ale caror programe nu contravin intereselor Ungariei etc.”.

„I-am solicitat totodata parerea sa in legatura cu aparitia in Ungaria a unor lucrari care contestau sau puneau la indoiala apartenenta la Romania a unor parti din Transilvania.

Rezum discutia noastră la două afirmaţii ale generalului maghiar: mai intâi ca aceia care revendică teritorii din jurul graniţelor ungare sunt foarte puţini in ţara sa si, în al doilea rând, dupa parerea sa, ori de câte ori Ungaria a pretins sau a incercat extinderea teritoriilor pe seama vecinilor, a pierdut de fiecare data si mai mult, iar Ungaria nu poate risca si alte pierderi”. Stie si . . . Laszlo Tokes?

Aplicaţii in jurul României:

La nord-vest, in Ungaria, 6-8 iunie ’89, aplicaţie comună ungara, cehoslovaca si sovietică. Intre 14-28 oct. trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 si Corpul 3 Armata sovietic, concomitent cu trupele din apararea antiaeriana, totalizând 13.000 militari, au organizat o aplicaţie in raionul Budapesta-Tokay.

Din directia nord-est, in URSS, de asemenea, aplicatii (4-17 oct. in Bucovina de Nord, in sudul Basarabiei, 2-4 nov. în raionul Balţi). Apele Marii Negre au constituit de asemenea teatrul unor aplicaţii navale: la sud-est de Insula Serpilor, la sud de Yalta, la vest de Suhumi si sud de Subla, in apele de est ale Bulgariei.

Avertismentul iugoslav: „Nu stiu daca pe filiera iugoslava ne-a venit revoluţia, stiu doar ca pe filiera iugoslava ne-au venit informatiile despre cum se va acţiona pentru a provoca Revolutia”.

„Prin luna oct. 1989, fostul meu omolog iugoslav, general-locotenent Giorgio Iovicic, l-a invitat pe atasatul militar roman la Belgrad, colonel Manea Dumitru, pentru a-i face o informare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră”.

Generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România. Surse la, Budapesta, Sofia, Moscova, de unde a aflat ca la o data foarte apropiata, in România urma sa aiba loc unele acţiuni destabilizatoare.

Se menţiona faptul ca vor fi organizate mai intâi patrunderea unor grupuri de indivizi pregatiti special, care sub acoperirea de turisti veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburari si panică în rindul populaţiei.

După care, se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localitati din interiorul ţării. (Sa ne amintim de turişltii sovietici , teroristii pregatiţi în Ungaria pentru lupte de gherilă urbană, agenţii curieri ai mişcărilor  din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana, zecile de mii de agenti mai noi si mai vechi ai Moscovei reactivati sub comanda lui Ion Iliescu, plus armatele din jurul granitelor, au transformat ţara intr-un teatru de lupte, omoruri  fratricide, razbunari etc., în scopul slăbirii capacitatii de apărare si, în consecinţă, crearea condiţiilor pentru dezmembrarea ţării.

Disidentul rus Pavel Stroilov a arătat, în urma consultării arhivelor furate din Fundaţia Gorbaciov, că au existat planuri avansate franco-sovietice de creare a unei Confederaţii Europene Socialiste.

El a destainuit, intr’un interviu pentru Hotnews, ca revolutiile din 1989 au fost „planuite si inscenate de KGB, iar FSN a fost complet sub controlul sovieticilor.

Un memorandum al Departamentului pentru Relatii Internationale al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS arata ca sovieticii stiau inca din februarie 1989 ca evenimentele de la Bucuresti vor fi unele singeroase.

Fragmentul din memorandumul citat, publicat de Woodrow Wilson International Center for Scholars arata ca: „In Romania inca exista atmosfera opresiva a cultului lui Ceausescu. Straduindu-se sa izoleze tara de influenta noastra, acum incearca sa imbrace haina si indirect aduce argumente impotriva noastra.

Unele eruptii de nemultumire sunt posibile in aceasta tara, insa nu este posibil ca ele sa se extinda in acest moment. Situatia se va schimba cel mai probabil odata cu plecarea lui Ceausescu, care ar putea fi insotita de evenimente dureroase”. (Si, totusi, evenimentele dureroase s’au petrecut dupa plecarea lui Ceausescu, sub Iliescu-KGB si Militaru-GRU care au savirsit oribile asasinate in masa, dupa cum vom vedea in continuare).

O transcriere interesanta este cea a unei conversatii in care Gorbaciov recunoaste ca Iliescu este omul Moscovei, fata de liderul bulgar, Alexander Lilov, primul presedinte al Partidului Socialist Bulgar din 23 mai 1990. In cadrul acestei discutii, Lilov i se adreseaza lui Gorbaciov: „Pina la urma, Iliescu se descurca bine in Romania, in ceea ce ne priveste”.

Gorbaciov ii raspunde: „Ssst! Nu vrem sa facem publica apropierea noastra de Iliescu. Cu alte cuvinte, da, se descurca bine, dar nu vrem sa se stie ca este apropiat Moscovei”. („Ziua pe Internet/ 29 sept. 2009). (Iata ca nici Gorbaciov nu vroia sa se stie ca asasinul Romaniei este apropiat lui).

Când credea ca totul a devenit istorie, in decembrie 2000, Gorbaciov, felicitindu-l pe Iliescu pentru neconstituţionalul mandat nr.3, a recidivat în a recunoaşte implicarea totală în evenimentele din decembrie ’89 din Romania: „O mare stima şi o enorma simpatie. L-am sustinut cu toate fortele in timpul acelor momente extrem de dificile din dec.’89 pe care le traiau cu totii la Bucuresti. Vorbeam des cu el la telefon si il susţineam”.

Iar Iliescu susţinea că „In decembrie ’89 Gorbaciov nici nu ştia de existenţa mea”.

De ce evenimente dureroase dupa plecarea lui Ceausescu:

Dupa cum Mihail Gorbaciov stie prea bine, declansarea evenimentelor din decembrie ’89 a fost precedata de o invazie masiva de militari sovietici.

Incepind cu 10 decembrie ’89, in Romania patrunde un numar fara precedent de „turisti” sovietici. Coloane intregi de automobile „Lada” cu cite patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu RSS Moldoveneasca, Bulgaria si Ungaria. Important de mentionat este faptul ca „turistii” sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte ceea ce dovedeste o complicitate la nivel inalt, dar si existenta unui numar mare de tradatori.

Conform unor statistici se estimeaza la 67.000 numarul invadatorilor sovietici intrati in tara in dec.’89. „Turistii” sovietici formau forta de soc „spetznaz”, constituita din operativi ai GRU (serviciul secret al armatei sovietice), care actionau in civil (visautniki).

Totodata la granitele Romaniei se semnaleaza constituirea unor forte de invazie: La granita cu URSS, in zona Galati Braila s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de comando ale „spetznaz”.

La granita cu Bulgaria, la Ruse se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN. In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau unitati vest-germane din cadrul cunoscutei forte CSG-9. De ris-plinsul lumii, cite forte mecanizate s’au concentrat pentru asasinarea unui batrin-bolnav care la prima huiduiala a multimii a parasit puterea.

Pastorul Laszlo Tokes este considerat astazi, scinteia care a provocat, in doar citeva zile, darimarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu. Faptul ca el este, acum, vicepresedinte al Parlamentului European denota ca, in evenimentele din decembrie ’89 a fost un factor pozitiv pentru interesele maghiare si, poate, euroatlantice, dar pentru Romania, tara in care traieste, slujeste si al carei cetatean este, Tokes ramine un odios spion si tradator ce si-a minjit sutana cu singe.

O prima dovada, dezvaluirile fostului adjunct al Securitatii Timis, Radu Tinu, potrivit caruia, ofiterii securitatii au descoperit, in zilele acelui fierbinte 89, la doi agenti ai Ungariei care paraseau Romania printr’un punct vamal, o chitanta de mina semnata de insusi Laszlo Tokes.

Viitorul vicepresedinte al Parlamentului European scria cu mina lui ca a primit 20.000 de lei. Penibila situatie pentru Parlamentul European, dar si pentru slujitorul Domnlui care a vindut vieti omenesti. De la Bella Kun la Laszlo Tokes maghiarii urmaresc dezmembrarea Romaniei, in 1931 sub directivele lui Stalin, in 1989 sub indicatiile lui Gorbaciov.

La 8 iulie 1989 are loc, la Bucuresti, intilnirea la nivel inalt a statelor membre ale Tratatului de la Varsovia, prilej cu care, intr’o intrevedere bilaterala, facilitata de Gorbaciov, conducerea ungara – Nyares Reszo, Nemeth Miklos si Gyula Horn, sustine ca Transilvania nu apartine Romaniei si ameninta ca va internationaliza problema maghiarilor din Romania.

Astazi, Laszlo Tokes cere, la ONU, autonomie teritoriala si limba maghiara oficială in Transilvania.

Generalul de brigada (rez) Aurel Rogojan, care,in 1989 era seful Cancelariei DSS, „omul din umbra” al lui Iulian Vlad, seful Departamentului Securitatii Statului, deescrie contextul international si eforturile revizioniste ale Ungariei.

Potrivit generalului in rezerva, DSS a avut agenti in taberele de pregatire ale celor care urmau sa duca in Romania operatiuni de gherila urbana. Totodata securitatea a interceptat mai multi emisari care au realizat puncte de sprijin in localitati importante din Romania.

Anterior, in dec. 1988, conducerea iugoslava l-a iritat pe Ceausescu punând in discuţie problema Banatului. In august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securitatii Statului, infiltraţi in cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportau primele date în legatură cu pregatirea unor formatiuni de lupta (gherila urbană) ale caror misiuni erau sa actioneze in România pentru crearea pretextelor unor evenimente in consens cu evoluţiile din Polonia si Ungaria, iar ulterior si din Cehoslovacia, R.D. Germana si Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov si George Herbert Bush si, pe de alta parte, de Francios Mitterand si Helmuth Kohl, avind si binecuvantarea Sanctitatii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului. Organizatia Romania Libera si UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securitatii RP Ungara) au organizat formatiuni paramilitare pe care le-au instruit in tabara (cazarma militara) de la Bicske pentru „actiuni viitoare de gherila urbana in Romania”.

Agenti curieri ai miscarilor „Solidarnosc” din Polonia, ai „forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana au fost interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea indeplinirii misiunilor de racolare şi fixare ce reveneau „revoluţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor strategice (politice) planificate”.

Ei aveau sa recunoasca cine sunt, de unde au venit si cu ce scop, precum si gradul de indeplinire a misiunii lor. In toamna anului 1989, emisarii realizasera contacte si constituisera puncte de sprijin in Alba Iulia, Arad, Brasov, Bucuresti, Caransebes, Cisnadie, Cluj, Constanta, Craiova, Cugir, Iasi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Targu Mures, Timisoara . . . .

Fiecare emisar actiona „multiplu de zece”, iar fiecare nou membru cauta alti zece. In Bucuresti s’au vizat recrutari, inclusiv din rindurile elevilor de liceu, cu care se realizau intilniri de instruire in parcuri. Unii parinti, ingrijorati, s’au adresat Biroului de Informatii, Sesizari si Reclamatii al Ministerului de Interne.

În zilele de foc din dec.’89 am avut confirmarea deplina a misiunilor acelor emisari.

Cele mai mai multe orase-tinta ale curieratului lor au fost cuprinse, în dupa amiaza zilei de 22 dec., de furia unor revolte, aparent ilogice, in care, initial, interlopi periculosi, terorizind unitatile de securitate si militie (din inalt ordin subordonate comandamentelor judetene militare de aparare, urmare a starii exceptionale instituite), s’au transformat ad-hoc in „revolutionari profesionisti”..

In sinteză, când generalul Vlad a cerut sa fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat ca pe linia Timisoara-Resita-Caransebes-Alba Iulia (Cugir)-Sibiu-Brasov, Banatul si Transilvania sunt incercuite de focarele unor violenţe extreme ale caror ţinte erau sedii ale Securitatii si Militiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intentie ca ocupantii lor sa fie arsi de vii. Am mai mentionat ca, asa cum se prezinta situatia, Banatul si Transilvania par a fi izolate de restul tarii si i-am prezentat succint ce s’a comunicat din fiecare judet.

S-a interesat daca sunt probleme la Targu Mureş, in Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linşte suspectă şi se astepta ca, in urmatoarele doua zile, la Odorheiul Secuiesc şi in alte localităţi să se dezlanţuie evenimente de un tragism cutremurator . . . .”, incheie generalul de brigada (rez), Aurel Rogojan, edificatoarele dezvaluiri. Astazi, cu voia Sfintului Scaun (?), Laszlo Tokes cere la ONU, autonomie teritoriala. Preludiul la cantata „dezmambrarea Romaniei”??.

Nu pot sa nu completez dezvaluirile generalului Rogojan cu aspecte privind relatiile romano iugoslave. „Puţini dintre istoricii romani cunosc faptul ca in perioada regimurilor Dej si Ceauşescu, Iosip Broz Tito a fost cel care s’a impus in fata celor doi sefi de stat romani, dar, din umbra, Iugoslavia, alaturi de alte state vecine, uneltea la destramarea Romaniei.

Documentele cercetate pentru scrierea cartii „Istorie, geopolitica si spionaj in Balcanii de vest”, demonstreaza temeinic ca Tito, fostul presedinte al Iugoslaviei, a incercat, folosindu-se de serviciile secrete, sa rupa bucati din Romania”.

Ce faceau, in zilele fierbinţi, complicii teroriştilor, din interior.

Spune, cel care, la ordinul lui Gorbaciov, s’a instalat, chiar din 22 decembrie ’89, in locul lui Ceausescu. Acesta, in fata Comisiei Parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, confirma ca el a fost cel care, imediat dupa fuga dictatorului, a preluat toate pirghiile puterii si in special organele de forta, armata, securitate, militie, pe care le-a manevrat si dirijat intru realizarea scopului final, distrugerea Romaniei:

„Deci, am dat acest gir politic conducerii existente a armatei. Generalul Guse, din pacate, a ramas aici (in fostul sediu al CC al PCR) in noaptea de 22 si toata ziua de 23, cind lucrurile au devenit foarte dificile . . . Si, in seara de 23, cind ne-am adunat la Ministerul Apararii Nationale, am decis sa fie chemat Guse la MapN, sa-si ia treburile in mina” (inclusiv cadavrele trupelor USLA pe care le-ati chemat, ciuruit si lasat in strada cu placarda . n.m.). „In noaptea de 23 ne-am dat seama ca Guse este depasit. . . .a venit la mine, foarte agitat, foarte tulbure, sa-mi ceara sa ies la televiziune si sa cer populatiei Bucurestiului sa paraseasca strazile, sa se retraga toti in case si in intreprinderi.

In conditiile acestea, de anarhie totala din oras, spunea el, armata nu poate sa faca ordine. Am cautat sa stau de vorba cu el, sa-i explic ca asta ar fi o mare gafa, o mare greseala politica. Revolutia a fost infaptuita de oameni care au iesit in strada; a veni cu o asemenea idee si cu motivatia ca armata sa faca ordine, ar fi un semnal ca armata vrea sa puna mina pe putere.

In plus i-am spus: dumneata stai aici in sediul Ministerului Apararii Nationale. Eu circul prin oras, pentru ca circulam tot timpul, de la MapN la Televiziune si viceversa, intr’un TAB . . .Era atmosfera aceea de entuziasm general.` . . . Adica se vedea ca il parasisera nervii . . .De aceea , in ziua de 24 dupa amiaza, am luat decizia ca sa-l inlocuim . . .sa apelam la generalul Militaru”. Cu scuzele de rigoare, trebuie sa-i spun presedintelui de onoare ca minte ca un . . . mincinos.

Nu pe 24 l-a inlocuit pe Guse cu Militaru; in seara de 22 dec. La TVR s-a anuntat ca generalul Nicolae Militaru este noul ministru al Apararii, iar acesta a trecut imediat la aplicarea principalului obiectiv al noii puteri: desfiintarea fizica a securitatii, dusmanul terorismului.

Astfel, pe 23 decembrie ’89, principalii agenti sovietici, Militaru (GRU) si Ion Iliescu (KGB) au savirsit un asasinat in masa de o cruzime nemaiintilnita in tara noastra, asasinat care probeaza cu plus de evidenta, sustinerea tezei atacului terorist din dec.’89. Constantin Isac, un revolutionar care l-a arestat pe Ilie Ceausescu si care s’a aflat, in primele zile dupa fuga Ceusestilor, linga Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Victor Stanculescu, Dan Voinea si Mihai Chitac, atit la TVR, cit si la MAPN, a dezvaluit, in amanunt, odiosul asasinat savirsit in seara zilei de 23 dec.’89, de catre generalul Militaru, proaspat numit, anume, de Iliescu, ministru al Apararii. Citeva vehicole ARO blindate (ABI), pline cu uslasi condusi de colonelul Trosca (fost sef al statului major al Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista – USLA) au fost chemate in fata sediului MapN, de insusi generalul Militaru, pentru a apara sediul ministerului de teroristi, pentru ca tot el, Militaru, sa ordone spulberarea ABI-urilor; ordinul de tragere fiind transmis tancurilor din fata ministerului de colonelul Safta (ulterior general) cu textul „NIMICITI PRIN FOC SI CALCARE CU SENILE”

Ferocitatea asasinilor Iliescu si Militaru depaşeste orice imaginatie:Dupa ce militarii din ABI-uri au fost ciuruiti de mitralierele de pe tancuri, cadavrele acestora au fost tinute, in strada, timp de sase zile, cu pancarde pe care scria TERORISTI., pentru ca trecatorii sa le scuipe sa le arda cu tigara, ori sa urineze pe ele.

Capul colonelului Trosca, despartit de trup, a fost asezat in batjocura, cu o tigara in gura, infipt pe osia unui ABI rasturnat. Diversiunea Trosca a fost o cruda razbunare, pentru ca Trosca a fost ofiterul de contrainformaţii care in anii ’80 l-a depistat pe generalul Nicolae Militaru (pus in functia de ministru) drept colaborator al fostului KGB, motiv pentru care Ceausescu l-a trecut pe linie moarta.

SAPTE MORTI, 11 ORFANI, NICI O ANCHETA. Generalul Militaru ordonase expres ca blindatele usoare ale USLA sa fie conduse, personal, de colonelul Trosca, pe motiv ca trebuiau eliminati „teroristii” care trageau de la restaurantul Orizont spre sediul MapN. Unsprezece tineri care traiesc cu stigmatul „fiu de terorist” si carora trebuie sa li se schimbe oprobriul in onoare: fiu de erou. Iar asasinul, teroristul nr.1, dupa peste 20 de ani, la intrebarea ziarului Vremia Novostei „cine a tras” raspunde, parca, dupa alta lume: „Este, inca, o enigma.

Cred ca a fost vorba de o structura pregatita înca de Ceauşescu pentru vremuri tulburi, pentru luptele de gherila in conditii urbane in cazul ca tara ar fi fost ocupata”. Iar vorbeste de frânghie in casa spinzuratului.

Inca o proba de terorism, nu revolutie: In seara zilei de 21 decembrie ’89, generalul Vlad, fiind chemat la sediul CC, a asigurat preluarea rapoartelor operative telefonice ale sefilor unitatilor judetene (municipale si orasenesti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul sefului departamentului. Invariabil, la apelurile „suntem atacati, ne dau foc, ce facem?”, raspunsul era standard: „solicitati sprijin comandamentului judetean de aparare!”. Seful securitatii judetului Sibiu, locotenent-colonel inginer Theodor Petrisor, primind aceasta solutie, mi-a spus sa astept un moment si sa ascult. A deschis probabil fereastra si a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, suieraturi si rapait de gloante, cum numai in filmele de razboi auzisem. „Cine trage?’, l-am intrebat.

„Cei la care ne trimiteti sa ne apere”, a fost raspunsul. Orice om de bun simt, aflind toate acestea, se lamureste ca revolutia lui Iliescu a fost, in fapt, actiunea de distrugere prin foc si calcare cu senile a securistilor, acei slujbasi ai puterii instriti si platiti sa apere tara de teroristii sovietici si de hienele vecine gata sa muste din trupul tarii. Dar, asa cum a spus si Virgil Magureanu, complotistul din echipa lui Iliescu, totul s’a desfasurat numai cu complicitati din interior.

La Iasi, da, revoluţie. De catifea. Trupele sovietice oprite la Prut..

Iasi, 22 decembrie 1989. In biroul comandantului de divizie, colonelul I.C., suna telefonul. Este invitat in cladirea unde reprezentantii miilor de ieseni iesiti in strada preluasera puterea de la autoritatile locale. Ajuns la imobilul inconjurat de manifestanti, in timp ce o voce striga „armata e cu noi”, a fost rugat sa vorbeasca multimii. Colonelul a fost privit de manifestanti cu speranta. Le-a vorbit calm.. Militarii fac parte din popor. Multimea a scandat: „Ar-mata e cu noi”. A zarit oameni plingind. La Bucuresti, conform TVR, Nicolae Ceausescu mai era seful statului. Atunci au intrat pe usa doi ofiteri, dotati cu pistoale si masti contra gazelor.”Ma aresteaza, si-a zis colonelul, pentru ca am pactizat cu demonstrantii”. S’a inselat. I-au raportat ca o coloana de manifestanti se indreapta spre comandamentul local al Securitatii. A intuit pericolul si a dat ordine precise.

Când revolutionarii au ajuns acolo, au observat cu uimire, ca infanteristii preluasera paza institutiei.. S’a cerut eliberarea tuturor celor aflati in arest… Li s’a dat drumul imediat. Demonstrantii au vrut sa’i vada pe securisti. Si au acceptat sugestia de a forma un grup de reprezentanti.

Acestora li s’a aratat sala unde erau adunati, dezarmati si sub paza militara, ofiterii si suofiterii de securitate gasiti in unitate. Revolutionarii au vazut si locurile unde santinelele armatei pazeau rastelele cu armele cadrelor de securitate si documentele secrete. Revendicarile multimii erau indeplinite. NU S’A TRAS NICI UN FOC DE ARMA. Cu luciditate a fost evitata o baie de singe. („Ziua” pe internet/16 dec.2009).Ziarul Ziua continua: In Capitala, dupa euforia initiala a populatiei, eliberata de dictatura, au urmat zile si nopti de confuzie, cu civili si militari, toti romani, impuscati cu cinism in cap. La televiziune se cerea chemarea unor trupe straine, specializate in „lichidarea teroristilor”, tocmai cind granicerii il informasera si pe comandantul diviziei din Iasi despre deplasarea unor coloane militare sovietice spre podurile de trecere peste Prut. Iata de ce colonelul I.C. nu a fost surprins de invitarea sa la Ungheni, de catre omologul sau sovietic. Acesta l-a intrebat care este soarta comunistilor romani.

Apoi i-a declarat ca are mandat sa intre cu trupele sale in Romania, daca i se solicita ajutorul. Colonelul surise amar: „Asa ati procedat si in Cehoslovacia, in 1968”. Sovieticul raspunse dur: „Stiti ca nu veti rezista aici, cu fortele proprii, mai mult de 90 de minute. De ce nu ne lasati calea libera?”.

Românul s’a ridicat in picioare si a replicat senin: „Si ce o sa faceti dupa ce ne striviti pe noi, la frontiera? O sa treceti cu tancurile voastre peste sutele de mii de ieseni, iesiti in strada pentru libertate?.

Când a revenit in biroul sau i s-a raportat ordinul sosit de la Bucureşti. Armata romana nu are nevoie de „sprijinul” trupelor sovietice – specificase clar generalul Stefan Gusa, şeful Marelui Stat Major.

Se confirma astfel masura luata anterior, telefonic, de catre generalul Petre Geanta, seful de stat major al trupelor de graniceri: NU TRECE NIMENI PESTE VOI!. Slavă ţie, oraş erou. Traiesc mindria ca sunt fiu de moldovean.

Atrocitaţile impotriva forţelor de securitate şi ordine şi în special impotriva deţinatorilor de secrete privind uzurpatorii, continua.

Incepind cu 22 dec.’89, activitatea teroristilor s’a axat, in principal, pe suprimarea celor ce le ştiau trecutul, a organelor de securitate si ordine, pentru ca apoi sa se transforme intr’o permanenta vinatoare si deconspirare a securistilor si colaboratorilor lor.

S-a inoculat in mintea poporului conceptia ca vinovaţi pentru tot ce a fost inainte au fost securitatea si militia, adica tocmai acele organe care au asigurat apararea integritatii statului, a avutiei nationale si a ordinei publice.

Totul a dispărut odata cu dispariţia acestor organe. Să vedem ce a urmat zilei de 22, iesirea din adincuri a teroristului sef.

– In zilele atacului terorist au fost ucisi generalul Constantin Nuta, adjunct al ministrului de interne si seful Inspectoratului General al Militiei (IGM), si sdjunctul IGM, general Velicu Mihalea. Nuta era un militar cu experienta si fost sef al contrainformatiilor militare, calitate in care cunostea numeroase dedesubturi ale racolarilor facute de serviciile straine de spionaj.

Dati in urmarire, cei doi generali au fost arestaţi la Deva si urcaţi într-un elicopter pentru a fi duşi la Bucureşti. Insă în mod ciudat, elicopterul a fost doborât  şi toti cei aflaţi la bord şi-au pierdut viaţa.

  Nicolae si Elena Ceausescu au fost  judecaţi şi executaţi pe data de 25 dec.’89, la Targovişte. Opt ani i-au trebuit Ministerului Apărării Naţionale pentru a elibera certificatele medicale de constatare a decesului, intrucât documentele au fost semnate de Vladimir Belis, directorul Institutului National de Medicina Legală, la ordinul lui Stanculescu, fără să fi văzut cadavrele. Ceauşeştii au fost torturati, după cum a declarat Cerasela Birjac, garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, martor la înmormintarea dictatorilor:

„Cei doi au fost torturati inainte de a muri. Vroiau sa afle numele de conturi”. „Picioarele lui erau negre si pareau rupte. Elena, foarte frumoasa, în ciuda rănii de pe partea stângă a capului. Piciorul drept scos din articulatie, fiind întors nefiresc. Nu a reuşit să-i pună decât un pantof”.

„Am bagat în el şase gloanţe şi s-a blocat arma. Ionel a descarcat în el tot incarcătorul, iar Gheorghiu a tras şi el tot şase – şapte gloanţe. Ceauşescu s-a ridicat pe zid cam un metru când l-a prins Ionel în rafală. A căzut ca un sac de cartofi. Ea a căzut pe o parte şi făcea niste gesturi macabre. Avea gauri imense în ea şi se zbătea. Eram la 15-20 de centimetri. Am schimbat incărcătorul si i-am tras 30 de cartuşe în cap.Eram plin de creier şi de oase”, şi-a incheiat eroica poveste bravul ostaş al armatei române, plutonierul major (azi, probabil, ofiter) Dorin Carlan, cel care s-a amuzat auzind, la sfirsitul procesului de o ora si jumatate, sentinta: „Cu recurs in zece zile.Sentinta se duce la indeplinire imediat”.

 Pe 28 dec., generalul Marin Ceausescu, fratele dictatorului, este gasit mort la Viena. El indeplinea functia de sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei, considerata sediul spionajului romanesc in Europa Occidentala. Marin Ceausescu a fost gasit spinzurat la subsolul cladirii care gazduia Agentia Economica din Austria. Decedatul ar fi avut acces direct la conturile familiei Ceausescu din strainatate.

– Genaralul Dumitru Puiu era comandantul Aeroportului Otopeni si a fost martor al carnagiului din zona aeroportului. Puiu a disparut dupa ce a anuntat in direct la televiziune, in seara zilei de 24 decembrie ’89, ca detine filme cu ce s’a intimplat la Otopeni, cu o zi in urma. Este internat la spitalul de nebuni din Timisoara unde isi gaseste sfirsitul in conditii ramase neelucidate, la inceputul aceluias an 1990.colegii lui au declarat ulterior, ca ultimele lui cuvinte au fost:”Salvati-ma,astia vor sa ma omoare”

– Presedintele completului de judecata al sotilor Ceausescu, generalul Gica Popa, a intrat, pe 1 martie 1990, in biroul 122 de la Ministerul de Justitie. Se aude un zgomot puternic, iar Popa este gasit intr’o balta de singe. Inca traia. A fost transportat la Spitalul Militar Central, dar aici si-a gasit sfirsitul.

– Nicolae Giosan, fostl ministru al agriculturii, moare la inceputul lunii august 1990 in penitenciarul Jilava, dupa ce ii este administrata o injectie „ciudata”. Ministrul era o somitate in agronomia romaneasca si un apropiat al cuplului Ceausescu.

– Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a a Securitatii, era un specialist in inabusirea revoltelor. A participat la reprimarea rascoalei minerilor din Valea Jiului, in 1977, dar si la evenimentele de la Brasov, 1987. Dupa revolutie a fost arestat si inchis, fiind anchetat in dosarul Timisoara.

Procesul sau nu a apucat sa se termine deoarece Macri a murit in inchisoare, in aprilie 1991. Coincidenta face ca aceasta moarte sa fie una extrem de oportuna, avind in vedere faptul ca Emil Macri, un personaj din camarila dictatoriala, nu a mai apucat sa depuna marturie in dosarul evenimentelor din dec.89.

– Colonelul Petre Moraru, loctiitorul sefului Inspectoratului General al Militiei, a fost cel care a asigurat transportul celor 41 de cadavre de la Timisoara la crematoriul „Cenusa” din Bucuresti. Condamnat la 15 ani de inchisoare, acesta se spinzura in inchisoare, in anul 1991, nesuportind regimul de detentie. De cercetat istoria acestor cadavre caci se spune ca ar fi fost agenti maghiari proveniti din centrele de antrenament pentru lupte de gherila, recunoscuti de securistii infiltrati in acele centre, si lichidati in timp ce isi faceau datoria fata de statul maghiar. Acestor teroristi li s’ar fi ridicat un monument in tara vecina si prietena.

– Nicolae Doicaru, fost sef al Securitatii Constanta, a murit in mod misterios in timpul unei vinatori in 1992. In ciuda faptului ca toti participantii foloseau alice, el este lovit de un glont care il reduce la tacere. Nicolae Doicare facea parte din anturajul lui Nicolae Ceausescu.

– In noaptea de 22 decembrie, la sediul CC isi face aparitia comandantul USLA, Gheorghe Ardeleanu, pe numele real Moise Bula. El pune la dispozitia Armatei trupele speciale de interventie. Incidentul in care este ucis colonelul Trosca si colegii sai, in fata Ministerului Apararii, la comanda generalului Militaru, demonstreaza cu prisosinta ca PROFESIONISTII ANTITERO ERAU VIZATI SA POZEZE IN POSTURA DE TERORISTI. Inginerul Constantin Isac, apropiat al familiei Ardeleanu, ne relateaza: „La sase luni dupa evenimetele din dec.’89, colonelul Ardeleanu a fost indepartat de la conducerea USLA.

Era normal pentru ca activase ca sef de contraspionaj pe Europa si avea baza de date cu spionii europeni. . . . S’a retras in satul Petrani, linga Oradea, unde avea sa-si gaseasca sfirsitul in iunie 1993, oficial intoxicat cu insecticid in timp ce stropea cartofii din gradina”.

– Colonelul in rezerva Vasile Malutan, pilotul elicopterului cu care cei doi dictatori paraseau sediul Comitetului Central, s’a stins din viata in luna mai 1995, a doua zi dupa ce a afirmat in fata Comisiei parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din dec.’89 ca Ceausescu plecase din CC si a avut in elicopter, tot timpul asupra sa o valiza plina cu documente.

– Senatorul taranist Serban Sandulescu, autorul cartii „Decembrie ’89 – Lovitura de stat a confiscat revolutia romana” si membru in Comisia senatoriala „Decembrie 1989”, a murit, in conditii misterioase, la sfirsitul anului 2000.

– Tot suspect a murit si jurnalistul Alexandru Sanc, autorul cartii „KGB-ul si revolutia romana”, dupa un cancer galopant.

Si, astfel de tragisme traite de romanii care si-au iubit tara, sunt de ordinul miilor, poate, a zecilor de mii, datoria noastra, a celor care nu mai au ce pierde, este sa trezim marile puteri din expectativa si sa cerem, in numele „drepturilor fundamentale ale omului”, adevarul despre evenimentele din decembrie 1989, evenimente care au distrus, din temelii, Romania, au provocat moartea a peste 1500 de oameni si au ucis speranta, increderea in autoritati si viitorul a cel putin trei generatii, al caror nivel de trai va fi grav afectat de faptul ca de 21 de ani, romanii maninca pe datorie. Nu este ingaduit a se privi cu indiferenta situatia alarmanta a generatiilor de miine, copiii de azi care traiesc, unul din trei (33%) SUB PRAGUL SARACIEI. Mortalitatea infantila, pe primul loc in Uniunea Europeana. La fel nivelul de trai.

Ultimul conducator al URSS, Mihail Gorbaciov, are datoria sa recunoasca dezastrul produs Romaniei, dezstru care nu poate fi evidentiat decit in cadrul unui proces la Tribunalul International de la HAGA.. Una din motivatiile acestui proces este impactul atacului terorist asupra poporului roman, care, in proportie de 62% l-ar vota pe Ceausescu presedinte.

Numai un tribunal international poate stabili daca distrugerea Romaniei a fost consecinta ambitiei absurde a lui Gorbaciov de a-i baga pe git lui Ceausescu utopicele idei ale reformarii comunismului, sau ambitiei criminale de a-l umili si pedepsi pe dictatorul roman pentru repetatele cazuri cind acesta il infrunta si il contrazicea, uneori, pe buna dreptate.

Oricare ar fi motivaţia, adevarul este ca URSS, şi KGB-ul au exercitat asupra Romaniei o invazie.

Poate este exagerat spus, dar forţele armate puse in mişcare nu justificau ecesitatea de a schimba un conducator, iar URSS erau cel mai putin indreptaţite sa procedeze astfel cu un conducator comunist.

  Este adevărat ca Ceauşescu nu a fost un inţelept, dar isteţimea nativa l-a ajutat să iasă învingător în mai toate disputele cu omologul său sovietic, pe care îl considera egalul şi nu superiorul său.

Mai ales că măsurile preconizate de Gorbaciov, privind întregul lagar socialist (reformarea şi liberalizarea comunismului), s-au dovedit greşeli istorice cu costuri, umane şi materiale, imense.

Când i s-a acordat premiul Nobel pentru pace, nu cred ca s-a ştiut ca în timp ce propovaduia libertatea popoarelor de a-si alege, singure, linia politica, egalitatea in drepturi si neamestecul in treburile interne ale altor state si condamna interventia armata in Cehoslovacia din 1968, Gorbaciov trimetea armata sovietica sa ocupe România.

Şi ar fi ocupat-o dacă generalul Stefan Guşă, generalul Petre Geantă şi colonelul I.C. de la Iaşi nu ar fi comandat infanteriştilor şi granicerilor „Nimeni nu trece peste voi”.

Aceasta culegere de adevăruri extrase din presa românească, are menirea de a informa, până la cele mai înalte nivele, asupra situaţiei dezastruoase în care se găseşte România, nu din vina fostei conduceri, nu din vina actualei conduceri, ci numai din vina vecinilor interesaţi în dezmembrarea României şi însuşirea unor hălci din trupul ţării.

Sfatul dat, cândva, de Mao lui Ceauşescu: „Focul de acasă îl stingi cu vecinii, nu cu prietenii de departe”, nu este de folos României care a învăţat, din experienţă, că decât aşa vecini, mai bine în pustiu.

 

Gheorghe Tănăsescu, cetaţean român si american.

Versiunea integrală pe :

http://ioncoja.ro/atacul-terorist-din-decembrie-1989-asupra-romaniei/

27/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO: Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia – DEPORTĂRILE ÎN SIBERIA –

Un film documentar care trebuie văzut..

Cum si-au păstrat bunelele noastre limba românã, nealterată şi atât de proaspătă, după toate patimile prin care au trecut prin Siberii geografice şi de omenie ?

 

 

 

 

27/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: