CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 25 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

Ziua de 25 martie în istoria noastră

 

 

101 e.n.: Împăratul Traian părăseşte Roma şi  începe campania  de cotropire a Daciei.

 

 

 

Imparatul Traian 

        Traian                                  Decebal

                  

 

Traian traversează Dunarea in fruntea legiunilor romane pe poduri de vase, la Laederata (Ramna) şi Dierna (Orsova), pătrunzîand prin Banat în Dacia.

In vara anului 101, Decebal, regele Daciei,  încearcă să oprească înaintarea romană, in batalia de la Tapae.

Crancena şi îndelungata luptă se încheie cu victoria romanilor, dar spre sfîrşitul anului 101, importante forţe dace, aliate cu sarmaţi şi bastarni, traversează Dunărea şi pătrund în Moesia, obligîndu-l pe împăratul Traian să se deplaseze spre noul teatru de război deschis de Decebal.

Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian să nu poată exploata succesul de la Tapae, se prabuşeşte însă după înfrangerea forţelor lui Decebal în iarna şi primăvara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum şi în Dobrogea la Adamclisi), initiativa militară trecand definitiv în tabăra romană.

 

 

 

Imagini pentru Imagini de pe Columna lui Traian de la Roma photos

Imagine din razboiul romanilor cu dacii de pe Columna lui Traian de la Roma  

 

În toamna anului 102, îndîrjita rezistenţă a lui Decebal îl obligă pe Traian să încheie pacea , pace inţeleasă însa de ambele tabere doar ca un simplu armistiţiu.

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă un durabil pod peste Dunăre, între Dobreta şi Pontes, în anii 103-105,  pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, iniţiind cel de-al doilea si ultimul  Război dacic, in urma caruia o mare parte din dacia .

 

1245: Intr-o scrisoare a papei Inocenţiu al IV-lea, sunt menţionaţi românii care traiau  în spaţiul danubiano-pontic,în apropierea Dunării şi Mării Negre.

 

1646: Se incheie Tratatul de alianţă dintre principatele Transilvaniei, Gh. Rackoczi I şi domnul Moldovei, Vasile Lupu;  (1634 – 1653)

1849: Apare la Brașov gazeta Espatriatul, editată de Cezar Bolliac, arhimandritul Snagoveanu şi Constantin Bălcescu.

 

1849: In timpul revoluţiei paşoptiste din Transilvania incepe asediul cetăţii Alba Iulia,  un conflict militar între armata austriacă şi armata revoluţionară maghiară.

Garnizoana cetăţii Alba Iulia era formată din 1.500 până la 2.500 soldaţi din armata austriacă. Cifra diferă în funcţie de sursa de informare, dar ea nu a depăşit maximul de 2.500 combatanţi.

Aceştia făceau parte din mai multe regimente şi erau majoritatea de origine română, recrutaţi din Transilvania. Unităţile militare cărora le aparţineau apărătorii cetăţii erau Regimentele I şi II grăniceri valahi, Regimentul „Carl Ferdinand”, Regimentul contele Leiningen, Regimentul baron Bianchi, Regimentul de grăniceri bănăţeni, nou formatul Batalion de vânători transilvăneni (toate de infanterie) şi Regimentul Ferdinand Max, cavalerie uşoară.

Lor li s-a adăugat un număr de combatanţi din garda naţională a oraşului Orăştie şi un număr de civili români care au cerut să fie înrolaţi în armată. Temporar, în timpul asediului se va adăuga pentru scurt timp batalionul de Landsturm condus de prefectul Axente Sever.

Cetatea era apărată de 70 până la 100 piese de artilerie (tunuri de cetate, tunuri de câmp şi mortiere) şi câteva baterii de rachete, absolut insuficiente ca număr. Garnizoana era de asemenea inferioară numeric faţă de nevoile reale de apărare.

Militarii austrieci erau echipaţi cu uniformele specifice fiecărui regiment. Oamenii din miliţii erau îmbrăcaţi în hainele proprii.

Aprovizionarea cu hrană şi muniţie era corespunzătoare şi exista un sistem sanitar organizat. Ca armament de infanterie soldaţii din infanterie erau înarmaţi cu puşti militare cu baionetă, iar cei din cavalerie cu armamentul corespunzător specialităţii lor. Tunurile erau deservite de artilerişti profesionişti.

Corpul de asediu maghiar era format din cca 8.000 combatanţi, dar cifra a oscilat mult pe durata asediului. Era format atât din militari profesionişti din armata maghiară, cât şi din miliţii maghiare recrutate din diverse părţi ale Ungariei sau Transilvaniei. Avea în dotare artilerie de asediu, de câmp, mortiere şi baterii de rachete incendiare.

Comandanţii corpului maghiar de asediu au fost succesiv generalul Bem, baronul colonel Kemeny Farkas şi colonelul Stein.

Asediul a durat timp de mai multe luni, fiind ridicat la 26 iulie 1849, în urma intrării în Transilvania a trupelor austro-ruse dinspre Muntenia şi Moldova.

Pierderile garnizoanei austriece pe durata asediului au fost de 354 soldaţi morţi de scorbut, tifos şi holeră, 18 morţi în luptă şi 40 răniţi.

1857: S-a născut la Craiova,  soprana Elena Teodorini, prima artistă lirică româna care a evoluat pe scena Operei Scala din Milano; (d.27 februarie  1926, Bucuresti).

 Era nepoata actorilor Ion Vlădicescu și Raluca Stavrescu și verișoara primară a Aristizzei Romanescu.

A început studiul muzicii și al pianului la vârsta de șase ani în orașul natal si la 14 ani a plecat în Italia, fiind admisă la Conservatorul de la Milano, la clasele de canto și de pian, unde a studiat cu pianistul și compozitorul italian Adolfo Fumagalli.

În 1877 a debutat ca solistă cu tenorul Armando di Gondi în Maria di Rohan de Gaetano Donizetti la Teatrul Municipal din Cuneo.

In urmǎtorii doi ani interpreteazǎ diverse roluri de mezzosopranǎ în Alessandria, Livorno, Pisa, Chieti și la Opera din București. Î

Pe data de 20 martie 1880, la vârsta 22 ani, își face apariția pentru prima oarǎ pe scena Teatrului La Scala din Milano, în rolul Margueritei din opera Faust de Charles Gounod, devenind prima româncǎ care a cântat pe aceastǎ scenǎ. În 1881 interpreteazǎ rolul Valentinei în Les Huguenots de Giacomo Meyerbeer.

1882: Mitropolitul primat al Ungrovlahiei, Calinic Miclescu, săvârșește în premieră la Bucuresti  sfințirea marelui mir, pas care a însemnat autocefalia (independența) Bisericii Ortodoxe Române față de Patriarhia de Constantinopol.

Patriarhia de Constantinopol a recunoscut explicit autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în 25 aprilie 1885.

Foto: Calinic Miclescu (n. 16 aprilie 1822, Suceava – d. 14 august 1886, București),cleric român,  mitropolit al Moldovei (1865-1875) și apoi mitropolit-primat al  Ungro-Vlahiei (1875-1886).

 

1887: S-a născut la Nasaud, Nicolae Bretan, compozitor, cântăreț de operă, dirijor român; (d. 1 decembrie 1968, Cluj).

Este revendicat și de maghiari sub numele de „Bretán Miklós“ pentru că și-a petrecut o parte din viață în Ungaria.

A  studiat la Conservatorul din Cluj (1906-1908), la Academia de Muzică din Viena (1909) și la Magyar Királyi Zeneakadémia din Budapesta (1912), după care s-a afirmat ca prim-bariton al Operei din Bratislava. În 1916 și-a luat și licența la Facultatea de Filologie din Cluj. A fost regizor la Opera Maghiară din Cluj și director al Operei Române din Cluj.

 

A compus 230 de cântece pe versuri de poeți români, maghiari și germani, cinci opere, poemul vocal simfonic „Luceafărul” și a compus, de asemenea, numeroase lucrări religioase și un requiem pentru doi soliști (sau cor) și orgă.

Dintre operele sale patru au fost opere într-un act: „Golem”, care a avut premiera în Elveția, în 1990, „Arald”, „Eroii de la Rovine” și o operă în trei acte: „Horia”.

 

 

1902: S-a născut la Iaşi  poetul şi traducătorul român George Lesnea; (d. 6 iulie 1979, Iaşi).

Era fiul Ilenei şi al lui Doroftei Glod, căruţaş. Face şcoala primară la Iaşi, după care intră ucenic la tipografia revistei „Viaţa românească”. Ulterior a lucrat ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la revista ” „Iaşul literar”.

 

 

 

Debutează în revista ieşean㠄Gândul nostru”si colaborează la „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Pagini moldovene”, „Cuvântul liber”, „Gândirea”, „Bilete de papagal”, „Însemnări ieşene”, „Contemporanul”, „Iaşul literar”, „Gazeta literară”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „România literară” etc.

Activitatea literară îi este răsplătită prin importante premii: Premiul „Demostene Constantinidi” al Academiei Române (1935), Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977) şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Traducător remarcat încă din deceniul al patrulea, Lesnea transpune în româneşte din poezia lui Puşkin, Lermontov, Esenin, Mihalkov, dovedind reale afinităţi cu autorii la care se opreşte.

Specialiştii au apreciat inventivitatea lexicală şi imagistică a versiunilor sale, în special a celor din Esenin, nu o dată concurând expresivitatea originalului.

 1907: In România, este aprobat Decretul privind obligativitatea ortografiei stabilite de Academia Română.

1913: S-a născut la Toporu, jud.Galaţi , Dinu Adameșteanu, arheolog italian de origine română, membru de onoare al Academiei Române; (d. 21 ianuarie 2004, Italia).

A absolvit cursurile Seminarului Central, ale Liceului Sfântul Sava şi ale Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Intre 1942-1946 a fost bibliotecar al Şcolii Române din Roma. Între 1946-1949 a reorganizat Institutul Arheologic German din Roma.

Între 1949-1950 a condus publicaţia „Fasti archaelogici”.

A fost fondator şi director, între 1958-1964, al Aerofototecii Arheologice Naţionale din Roma.

În 1971 a devenit doctor docent şi profesor la Universitatea din Lecce din Italia. A fost director al Departamentului de Arheologie şi Istorie Antică şi vicepreşedinte al Institutului de Istorie şi Arheologie Magna Graecia.

A fost membru al Institutului Italian de Studii Etrusce, al Institutului Italian de Pre- şi Protoistorie, al Academiei Britanice din Roma, al Institutului German de Arheologie, al Societăţii de Studii Latine din Paris.

A fost doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti.

A fost ales membru de onoare străin al Academiei Române la 10 noiembrie 1992.

 

1920: S-a născut la Bucureşti, Henri Mălineanu, renumitul compozitor   de muzică ușoară, muzică de film și teatru, român de origine evreiasca ; (d. 12 noiembrie 2000, Bucuresti).


A studiat la Conservatorul Regal de Muzica  din București.

A fost dirijor la Teatrele „Barașeum” (1942-1944), „Gioconda” (1944-1948), director muzical și dirijor la Teatrul de Revistă din București (1950-1958).

În preajma războiului (1938-39) este admis în Societatea Compozitorilor Români, având piese înregistrate sub contract cu Columbia și Electrecord (numele adoptat de Cristal dupărebranduirea din 1938). În aceeași perioadă îl cunoaște pe Eugen Mirea (textier și autor de librete), cu care va colabora aproape 40 de ani.

Este fondator  împreună cu Jack Fulga, Puiu Maximilian și Maria Tănase al Teatrului de Estradă, (ulterior Teatrul de Revistă), al cărui director muzical devine între 1950-1958.

 Printre cele mai populare melodii de muzică ușoară pe care le-a compus amintim: „Adevărata mea dragoste“ – Dorina Drăghici, „Cele mai frumoase fete“ – Gică Petrescu, „Nicio dragoste“ – Margareta Pâslaru, „Iubito“ – Luigi Ionescu etc.

 

 

 

 

 

 

A fost distins cu numeroase  premii:   Laureat al Premiului de Stat (1953), Artist Emerit (1962),Premiul Uniunii Compozitorilor și al Muzicologilor din România (1971, 1977, 1978), Premiul Uniunii Compozitorilor la Festivalul „Crizantema de Aur” (1981)

 

  1926 : S-a nascut în  comuna Asan-Aga, județul Teleorman, politicianul comunist Ion Coman , fost general-colonel degradat prin hotărare judecătorească în 1991, care a îndeplinit funcțiile de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1974-1976), ministru al apărării naționale (1976-1980) și secretar al C.C. al P.C.R.

În decembrie 1989,după începerea evenimentelor de la Timișoara, dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință a Comitetului Politic Executiv al PCR, în care toți demnitarii comuniști prezenți au fost de acord ca demonstrațiile să fie înăbușite cu arme de foc.

La data de 17 decembrie 1989, orele 15,30, a fost trimisă la Timișoara o delegație de generali din Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, formată din generalii Ion Coman, Ștefan Gușă, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chițac, Constantin Nuță, Mihalea Velicu și coloneii Filip Teodorescu și Gabriel Anastasiu. Ion Coman a fost numit comandant unic pentru Timișoara.

În seara zilei de 17 decembrie 1989, trupele Ministerului Apărării Naționale au tras cu arme de foc la Timișoara, murind peste 50 de oameni și fiind operate câteva sute de arestări, între care și minori.

La 22 decembrie 1989, generalul Coman a fost arestat și judecat pentru faptele sale, apoi condamnat și ulterior grațiat.

 1930: Are loc în sala Societăţii Tinerimea Română din Bucureşti, „întrunirea de alarmă pentru stârpirea comunismului”, una dintre manifestările anticomuniste de amploare iniţiate de  Corneliu Zelea Codreanu. 

 1940: La 24 si 25 martie s-a desfăşurat prima adunare generală a membrilor Societăţii Scriitorilor din Basarabia, România.

1942: S-a nascut la Timişoara, poeta şi luptătoarea pentru libertate anticomunistă, Otilia Valeria Coman (pseudonim Ana Blandiana).

Ana Blandiana, poetă română

            Ana Blandiana

Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj

Înainte de revoluția din 1989, a fost o cunoscuta disidentă și apărătoare a drepturilor omului, avand curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceauşescu prin declaraţii publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă şi unor publicaţii din străinătate.

Ana Blandiana a fost distinsa cu numeroase premii valoroase: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder”, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia”, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica”, 2002.

1949: S-a constituit Uniunea Scriitorilor din România comunistă, prin fuziunea Societăţii Scriitorilor Români cu Societatea Autorilor Dramatici

1954: A decedat  la Cluj, poetul  român Emil Isac (n. 17 mai 1886, Cluj), membru corespondent al Academiei Române din 2 noiembrie 1948.

A urmat studiile liceale la Cluj şi Năsăud, iar pe cele universitare la Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Cluj.

A fost şef al biroului de presă din cadrul Consiliului Naţional din Transilvania, inspector al artelor pentru Transilvania şi profesor de estetică la Şcoala de Belle Arte din Cluj. A făcut parte din mişcarea simbolistă românească din Transilvania.

A debutat în publicaţia maghiară din Cluj Elenyek cu un articol despre Vasile Alecsandri, apoi au urmat câteva poezii apărute în Kolozsvári Fris Ujság şi Familia.

A colaborat la „Viaţa nouă”, „Noua revistă română”, „România muncitoare”, „Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, „Sămănătorul” etc.

1958: A decedat la Cluj, Ștefan Bezdechi, filolog și traducător român, membru corepondent al Academiei Române; (n.24 aprilie 1886).

Stefan BEZDECHI - poza (imagine) portret

Provenea  dintr-o familie de mici meseriaşi de origine aromână.

A absolvit Facultatatea  de Litere din Bucuresti (1911), fiind unul dintre elevii preferati ai lui V.Pârvan. 

La recomandarea acestuia pleacă la Berlin (1915-1916) pentru specializare în studiile clasice.

In timpul primului razboi mondial se refugiaza in Danemarca; invata daneza, norvegiana si suedeza, limbi  din care va si traduce, semnand, uneori, cu pseudonimul Tiberiu Boldur, folosit si in unele articole.

Reintors in tara, este numit agregat stagiar (1919) la Univ. din Cluj. In 1923 si 1924 face o calatorie de studii la Roma.

Din 1926 devine profesor titular la catedra de limba si literatura greaca a Universitatii clujene.

A obtinut titlul de doctor al Universitatii din Bucuresti, cu teza De Demosthenis in Philippum oratione, quarta. Debuteaza editorial cu Aristofan si contemporanii sai (1922). Director al Seminarului de Filologie Clasica si decan al Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj (1932-1933); director al Institutului de Studii Clasice (1932-1934).

Activitatea sa stiintifica cuprinde lucrari in limba  romana, latina, franceza si germana in revistele  Dacoromania, Anuarul Institutului de Studii Clasice, Ephemeris Dacoromana, Propilee literare, Transilvania, Gand romanesc, Luceafarul, Symposion, Acropole (Paris), Societatea de maine etc. Este laureat al Premiului Academiei (1930) pentru traducerea Tristelor lui Ovidiu.

Reprezentant de seama al stiintei filologice romanesti, BEZDECHI a desfasurat o munca de adevarat pionierat, imbogatind literatura si cultura noastra cu marile valori ale clasicismului antic. A mai tradus (în volume separate, în antologii sau în periodice) din Hesiod, Platon, Aristofan, Euripide, Homer, Xenofon s.a.

1997: Prin Ordonanța de Guvern 20/1997, pe întreg teritoriul României ora de vară este corelată cu orarul de vară practicat în statele Uniunii Europene.

Astfel, din ultima duminică a lunii martie, ora 03:00 devine ora 04:00 (ora oficială a României trece de la GMT+2 la GMT+3). Orarul de vară se aplică până în ultima duminică a lunii octombrie.

1999: A murit  diplomatul și cărturarul român Valentin Lipatti; (n. 1923).

Era fratele celebrului pianist roman Dinu Lipatti.

A fost tentat de teatru (chiar a urmat doi ani la Conservatorul din Paris),dar a frecventat  cursurile Facultăţii  de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1942-1945) şi a ales cariera academică şi pedagogică, devenind cadru didactic la Facultatea de Limbi Romanice şi Clasice (1947-1964).

 

Preocupările didactice ale lui Lipatti s-au concretizat  într-un interesant „Cours de litterature francaise” (1967), revizuit şi adăugit pentru reeditarea din 1976, intitulat „Dix-huitieme siecle francais”, consacrat relaţiilor româno-franceze în secolul Luminilor.

Elaborează de asemenea manuale de limba franceză, contribuţii critice şi istorico-literare şi două volume intitulate „Valori franceze” (1959-1968).

Ulterior, funcţionează în  cadrul Ministerului Afacerilor Externe (1964-1984), fiind numit reprezentant al României la UNESCO (1965-1971).

În această calitate, continuă activitatea  iluştrilor săi predecesori, Tudor Vianu şi Andrei Oţetea, fiind ales ca membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii.

Conduce în două rânduri Direcţia culturală (1972-1973, 1978-1980) şi pe aceea a Direcţiei de relaţii cu Europa din Ministerul Afacerilor Externe.

În perioada 1972-1977, Valentin Lipatti  va activa în calitate de conducător al delegaţiei României la Conferinţa de securitate şi cooperare de la Helsinki şi Geneva.

Este etapa cea mai prodigioasa a carierei lui diplomatice, în care îşi va demonstra calităţile de negociator, aducând o contribuţie reală la redactarea actului final al acestei 

Conferinţe, mai ales în ceea ce priveşte principiile nerecurgerii la forţă, a rezolvării pe cale paşnică a disputelor între state pe baza egalităţii, a suveranităţii fiecăruia.

Din 1978 are atribuţii de ambasador până în 1984, când  se retrage din activitatea diplomatică,   pentru că urmează o perioadă în care această activitate este tot mai mult subordonată „directivelor” lui Nicolae Ceauşescu.

Prin activitatea sa, Lipatti s-a înscris în tradiţia iluştrilor săi predecesori, Titulescu şi Gafencu care, la vremea lor, nu ezitaseră să-i înfrunte pe diplomaţii sovietici în ceea ce priveşte impunerea principiilor de cooperare între statele europene în condiţiile Războiului Rece.

Tocmai de aceea publicaţia „Time Marsh Clark“ consemna: „Când vorbeşte Lipatti, delegaţii asculta“, iar potrivit altor opinii, el a fost „cel mai bun negociator”, un „analist redutabil” şi „un spirit dinamic”.

Recunoaşterea meritelor acestui personaj de stânga, cum singur s-a intitulat şi în perioada de după 1989, nu a întârziat, concretizându-se în acordarea a numeroase ordine şi medalii, ca şi în alegerea sa în diferite instituţii internaţionale cum este Academia Europeană de Arte, Ştiinţe şi Literatură.

2002: A avut loc (25-26 martie) la Bucureşti, summitul Grupului de la Vilnius (Primăvara noilor aliaţi), care a adus în discuţie extinderea Alianţei către Estul Europei şi aderarea statelor candidate la NATO, după evenimentele din 11 septembrie 2002 în care s-a confirmat interesul strategic pe care îl reprezintă zona Mării Negre.

2006: Pugilistul român Lucian Bute a înregistrat prima sa victorie la puncte după trecerea la profesionism, învingându-l pe sportivul sud-african Andre Thysse, într-un meci pentru titlul continental american la categoria supermijlocie, versiunea WBC

 

 

2010: A decedat cercetătorul şi exploratorul Teodor Negoiţă, primul român care a ajuns la Polul Nord; (n. 27 septembrie 1946).

Imagini pentru exploratorul Teodor Negoiţă,photos

A fost director al Institutului Roman de Cercetari Polare si presedinte al Fundatiei Antarctica Romana.

Teodor Negoita a fost primul roman care a atins Polul Nord (1995), a organizat si condus numeroase expeditii in Arctica si Antarctica, a reprezentat Romania la sedintele Tratatului Antarctic si a fost membru extrem de activ al Comitetului pentru Protectia Mediului in Antarctica.

In anul 2006, Teodor Gheorghe Negoita a pus bazele primei si singurei statii de cercetari polare romanesti in Antarctica, Law-Racovita.

Baza de cercetare Law-Racoviță se află la o distanță – în linie dreaptă – de 13.352 km față de București și este „prima și singura statie românească permanentă de cercetare din Antarctica, donată de guvernul Australian României, prin eforturile Insitutului Român de Cercetări Polare”. Detalii aici.

Exploratorul Dr. ing. Teodor Negoiță a publicat în limbile engleză și română peste 100 de lucrări științifice în domeniul cercetărilor arctice şi antarctice, volumele „Arctic and Antarctic Research”, „Știință pe gheață – cu chinezii în Antarctica” (2004) și „Ambasada României în Antarctica – Stația Law-Racoviță” (2006).

Ca membru activ al Consortiului Polar European si al Consortiului European pentru proiectul „Aurora Borealis Icebreaker”, a contribuit în mod semnificativ la acţiunile acestor proiecte în ultimii ani.

De-a lungul carierei sale, a publicat peste 30 de lucrari stiintifice, in reviste cu mare impact in lumea stiintifica internationala si a contribuit la popularizarea rezultatelor cercetarilor sale prin numeroase intalniri, simpozioane si sesiuni de comunicari in tara si strainatate.

Teodor Gheorghe Negoita a fost decorat de presedintele Emil Constantinescu cu Ordinul National Steaua Romaniei in grad de Ofiter si a primit din partea presedintelui Traian Basescu, la propunerea si recomandarea Academiei Romane, Ordinul National Steaua Romaniei in grad de Comandor.

A fost  înmormântat  în localitatea natală, Sascut Sat, din judetul Bacău.

 

 

 

 

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

 

 

 

BUNAVESTIRE

 

 

 

Imagini pentru blagoveştenia photos

 

În fiecare an, la 25 martie, prăznuim prima sărbătoare închinată Maicii Domnului, Buna Vestire sau popular Blagoveştenia (termenul slav corespunzator celui de Bunavestire).

Este praznicul in amintirea zilei in care Sf. Arhanghel Gavriil i-a vestit Sf. Fecioare ca va naste pe Mesia (Luca I,  26-38). Ea a fost asezata cu noua luni inainte de nasterea cu trup a Domnului, adica la 25 martie.

Data acestei sarbatori a variat la inceput: unii o praznuiau pe 5 ianuarie, in ajunul Bobotezei, iar altii pe 18 decembrie. In Rasarit, data de 25 martie a fost acceptata, dupa stabilirea datei de 25 decembrie ca serbare a Nasterii Domnului (aproximativ secolul al V-lea).

Aceasta sarbatoare a fost introdusa la Roma de papa Leon al II-lea. Incepand cu secolul al IX-lea, sarbatoarea a inceput sa fie praznuita pe 25 martie in toata lumea catolica.

La armeni, Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu sarbatoarea Nasterii Domnului,  pe care ei o celebreaza la 6 ianuarie.

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/25/o-istorie-a-zilei-de-25-martie-video-2/

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005;

  4. Wikipedia.ro;

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro

Reclame

25/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEZVĂLUIRI: 23-25 august 1989 – Încheierea Acordului Bonn-Budapesta privitor la angajamentul german de sprijinire a Ungariei , pentru unificarea cu Transilvania

Imagine similară

 

 

În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării.

Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui proiect.

În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din 6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii, Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei.

El l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare, promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Franţa şi Marea Britanie invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizată, pentru a nu-i crea probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale.[1]

Pentru a-l sprijini pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au sprijinit regimurile politice pro-sovietice din centrul şi estul Europei, cum a fost şi cazul sprijinirii grupării Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.[2]

Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke și Markus Wolff (greu).

Era necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest.

Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta privitor la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu Transilvania.

Anterior, se purtaseră discuţii  intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989.

Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest.

În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania.

Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar legat de interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de serviciile secrete ale altor state.[3]

De altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969, pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide.

Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”.

Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare.

De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei.

În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează împotriva României mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special.[4]

În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).

                                                                                               Prof. univ. dr. Corvin Lupu

 

(Preluare din articolul Preliminarii la avenimentele de la Târgu-Mureș, 1990, în „Vitralii-lumini şi umbre”Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012, pp. 23-30).

 

 

Note:

[1] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere. 1989-1990. Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO International PublishingCompany, Bucureşti, 2006, pp. 180-182.

[2]Pentru a sprijini gruparea condusă de Ion Iliescu, serviciile secrete britanice au trimis la Bucureşti dosarele de agenţi ai spionajului britanic în România ai unora dintre liderii naţional-ţărănişti, inclusiv ale lui Iuliu Maniu (nume conspirativ Tom), pentru  ca Ion Iliescu să-l poată şantaja pe Corneliu Coposu şi conducerea P.N.Ţ.C.D. Vezi şi Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2008, pp. 157-158.

[3]Vezi Corvin Lupu, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Editura Techno Media, Sibiu, 2006, p. 94 sqq.

[4]Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti,2003, pp. 147, 149 şi 151.

 

25/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Despre legăturile limbii române cu albaneza…

 

 

 

 

Româna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România.

Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd același mecanism.

„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ș-un cîne”

 

Cum se explică că numele de localități, chiar din munții unde se pretinde că am stat un șir de veacuri, sunt de origine străină și mai ales slavă?

Cum se explică, cu un cuvînt, o mulțime de lucruri neexplicabile cu teoria simplistă a istoricilor noștri? (PANU 1910, vol. II, p.10).

Lingvistica este unul din instrumentele esențiale ale istoriei religiilor, culturii și mentalităților.

Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generații de români s-a identificat cu această disciplină, nu era un lingvist în sensul concret de „persoană care studiază limba, regulile ei de dezvoltare și legile ei generale”.

Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-și sprijini afirmațiile, așa cum a făcut-o în celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor în care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare și mai necontroversate în acea vreme.

Astăzi, în schimb, ele pot fi ușor contestate în concluzia lor, așa cum e contestată acum celebra teorie a lui Dumézil asupra caracterului „tripartit”, teoria trifuncționalității societății indo-europene primitive. Ca lingvist amator, Eliade era „angajat”.

El prezenta acolo formarea poporului și implicit a limbii române sub aspectul unei fatalități și al unui tot organic, ca o tragedie asumată de români și, din nenorocire, ignorată de restul lumii:

„Puține neamuri se pot mîndri (sic!) că au avut atîta nenoroc în istorie, ca neamul românesc.” (ELIADE 1990, t. I, p. 139).

Acest discurs patetic, comun în perioada interbelică, îl anticipa pe cel care avea să devină ideologia dominantă a anilor ‘70-’80, discursul despre „limba bogată filozofic pe care Noica o descoperise a fi înzestrarea lingvistică naturală a românilor” (VERDERY 1994, p. 299).

Sigur, e mai comod să scrii că limba și cultura română au o „dimensiune orphică și zamolxiană” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) și să practici ceea ce ar putea fi numit o „etnolingvistică” patriotică și izolaționistă, decît să studiezi, fără prejudecăți politice sau culturale, relațiile limbii române cu celelalte limbi din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca formării și care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză.

Relațiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de lingviștii români, care reduc în mod tradițional înrudirea la una pur lexicală și încă și acolo la numai cîteva zeci de cuvinte.

Din dorința de a sublinia deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide dacă albaneza e o limbă coborîtoare din iliră, pe cînd dacă, și indirect româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.).

În realitate, ignoranta aproape totală în care ne aflăm în legătură cu particularitățile ilirei și ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de concluzie.

Pentru lingviștii români de ieri și de azi albaneza a rămas un idiom străin, suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare.

În această omisiune prin tăcere a intelectualilor și specialiștilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecințe” (CULIANU 1995, p. 169).

Și, desigur, spaima că s-ar putea (să ne ferească Dumnezeu) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud.

Eliade însuși nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru rușinos, de ocară, de care singuri sînt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică.

România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, „își merită soarta între Paraguay și Albania” (ELIADE 1990, t. II, p. 94).În realitate, relațiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviștii și istoricii români.

Discursul dominant rămîne însă și astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un „miracol”, dând exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19).

Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergență, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică.

Bulgara și macedoneana – limbi slave – au trecut prin același proces. Româna și albaneza nu sînt așadar singure în această situație.

Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, și într-o mai mică măsură sîrba și greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau „uniunea lingvistică balcanică”.

Conceptul a fost avansat de lingviștii Weigand și Sandfeld (cf. SANDFELD 1930).

În România, însă, cu rare excepții, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română și celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971).

Lingviștii locali le-au respins prin argumente care în concepția „clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: „româna nu se diferențiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăși” (sic! MACREA 1971, p. 41).

Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergență” a limbilor.

Trubețkoi propusese deja această teorie a convergenței, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBEŢKOI, 1987; RENFREW 1989).

Tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică, al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depășește cantitativ pe cel al albanezei și a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei și a slavei macedo-bulgare.

Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rîndul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atît româna și albaneza, cît și macedoneana și bulgara, posedă un articol postpus.

Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală și sistemul pronominal al limbii române sînt de proveniență latină, ceea ce nu este cazul în albaneză și cu atît mai puțin în limbile slave de sud.

Tipologic, însă, în ceea ce privește sintaxa și structura frazei, româna, albaneza și macedoneana sînt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit.

Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte „moștenite din substratul comun”, cum sînt miez, viezure, varză, barză, etc.

În realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei și albanezei.

Sigur, unii termeni proveniți din latină se întîlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rîndul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut.

Mai mult, evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decît prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi.

De altfel, mulți termeni s-au îndepărtat mai mult în română de forma lor latină inițială: alb. lepur, din lepor, -em, față de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus, față de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, față de rom. sat (vezi însă „în pădurea sfîntă a ta și în toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p. 219).

De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituții și concepte atît de importante pentru spiritul culturii române, cum sînt cuvînt, stăpîn,vatră se explică, chiar și atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.

O serie de alți termeni pe care îi credem românești, sînt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.

Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parțial. (Trubețkoi o numea, de altfel, o limbă „semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBEȚKOI, 1987, p. 47.)

Această latinizare neterminată a albanezei, deși masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal și structura verbului.

Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sînt unite și prin fondul lor latin comun.

De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui aer, aur și argint, nu dintre cei mai uzuali.

Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații.

Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. barză sau mire, a căror origine albaneză este neîndoielnică.

Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă, iar alții, „fără etimologie”, precum bordei, se explică de îndată: borde = „gaură” în albaneză.

La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979).

Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei și albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asemenea anchete ar putea fi extrem de deranjant.

O privire atentă ne va arăta însă că româna și albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populații (strămoșii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins și sistemul verbal, precum și pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franțuzisme și latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă.

Dar, conviețuirea celor două popoare de agricultori și păstori seminomazi a continuat și după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înțelese.

 

Concordanțele fonologice

Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol.

După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ș în portugheză înainte de t sau p, sau în poziție finală, față de s în spaniolă.

Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată sh (ș) albanez – s românesc, precum în shigjetë: „săgeată”; shkallë: „scară”; shëndét: „sănătate”; short: „soartă”; shtrat: „strat”; ngushtë: „îngust”; trisht: „trist”; kreshtë: „creastă”, etc.

În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, ë reprezintă un ă sau un î, atît în termenii derivați din latină:armë: „armă”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută pungë: „pungă”.

Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: „arma”; pulpa: „pulpa”; qafa: „ceafa”. q reprezintă aproximativ unci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: qepë: „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul polapolë in alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: pemë: „poamă”, etc.; pemë desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)).

Unui -p- latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în română și -f- în albaneză: luftë: „luptă”; luftëtar: „luptător”; kofshë: „coapsă”. LL este un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r românesc (qjell: „cer”; fill: „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).

Reconstituind corespondențele fonetice și etimologice, putem determina în același timp care sînt termenii împrumutați de română din albaneză, și care sînt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun.

De exemplu, „mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmațiilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluîndu-l pe Gustav Meyer), întrucât forma cuvîntului corespunde acelei vechi evoluții fonetice românești, care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în poziție intervocalică, să-i corespundă -z- în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-, identică cu th din articolul englezesc the, (cf. bardhë > barză; despre trecerea lui -ll- din modhullë la -r- din mazăre vezi paragraful anterior).

În schimb, în termenii proveniți dintr-un vechi fond comun, unui dhalbanez arhaic îi corespunde automat în română dentala d, ex.: shurdh: „surd”; gardh: „gard”.

Odată stabilite aceste corespondențe, unitatea lexicală inițială dintre română și albaneză devine imediat vizibilă și ușor de reconstituit:qjell: „cer”, shigjetë: „săgeată”, shkallë: „scară”.

Më pëlqen muzika: „îmi place muzica”, etc. Verë și pranverë („vară” și „primăvară”), fshat și qytét(„sat” și „cetate”), katund și kolibe („cătun” și „colibă”, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud).

Coincid pînă și numele populare ale lunilor, de ex. „scurtul” (februarie)~shkurt, sau „cireșar” (iunie)~qershor.

Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, „în cătune, în colibe, în bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dicționarele românești ca fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la albanezul borde – „gaură”, ne va arăta pe dată etimologia).

 

Concordanțe lexicale

Concordanțele lexicale între română și albaneză sânt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici.

Ele acoperă toate domeniile vieții sociale și economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele și fenomenele naturale:

  • korb: „corb”; fashë: „fașă”; faqe: „față”; mort: „moarte”; kreshtë: „creastă”; mëngë: „mînecă”; mërqinje: „mărăcine”; mështeknë: „mesteacăn”; mashkull : „mascur”; eshkë: „iască”; rrotë: „roată”; shkëndije: „scînteie”; shesh: „șes”; shëndét: „sănătate”; shkallë: „scară”;shkencë: „știință” (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia);

  • paqe: „pace”; ligj: „lege”; gjyukatë: „judecată” (v. „giudecată”); kryq: „cruce”; ushtríushtria: „oștire”-„oștirea”; shigjetë: „săgeată”; shigjetàr: „săgetător” („arcaș”);

  • kalë: „cal”; peshk, pl. peshq: „pește”, pl. „pești”; paret: „perete”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”; shekull: „secul”, „secol”; qendër: „centru”;

  • Verbe: shkëmbej: „a schimba”; mërmërij: „a murmura”; shkruaj: „a scrie”; tradhtí: „a trăda” (de aici: tradhtár: „trădător”).

Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de încă, alunecînd însă spre sensurile românesculuiacum(a): Ç’kërkon akoma?/ „Ce caută acuma?”, altfel zis:

„Ce mai vrea?” Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înțelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice.

Mulți termeni albanezi prezenți în română au trebuit, de la o vreme, proptiți prin alți termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci cînd sensul lor inițial a început să se piardă, de exemplu: kuk, care înseamnă în albaneză „singur”, a fost întărit în singur cuc; în expresia ghiuj bătrîn, „om în vîrstă și ramolit”, ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, „bunic”. ‘„Ghiuj bătrîn” a fost format prin același procedeu protetic ca și „moș bătrîn”.

Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în românește: de la verbul rras: „a umple cu vîrf, a îndesa ceva în ceva”, avem în română „plin (umplut) ras”. Expresia „a cădea într-o rînă” trimite la participiul verbului bie, „a cădea”, care e rënë, „căzut”.

În cazul lui „minte” – alb. mend, mentë, mendje, se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: „a-și pierde mințile”: luaj mendsh; „a ține minte”: mbaj mend; „om cu minte”: njeri me mend; „a-și aduna mințile”: mbledh (lit. „a împleti”) mend.În alte situații, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză și română, cf. kryq, pl. kryqe: „cruce”, pl. „cruci”. În albaneză kryqpoate fi însă și un adverb, însemnînd „în cruce”, „încrucișat”.

Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii muntenești: „li se făcu calea cruci” (Ispirescu, Greuceanu).În sfîrșit, există și o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. vjeshtë, „toamnă”, a dat în română „veșted”, „a se veșteji”. DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) propune însă o etimologie latinească forțată: *vescidus, din vescus.

Foarte multe corespondențe există între română și dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul orașului Vlora și spre granița cu Grecia: ex. qimitér: „cimitir”.

(Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei și în Kosovo.)

Este revelator și faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia și în partea de sud-est a Macedoniei.

Tot așa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradițional.

Albaneza și româna mai sînt înrudite și printr-un lung șir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinității, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului și religiilor vechi din România.

Așa este termenul zînă, pe care, urmînd tradiția filologică românească, Eliade îl deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73).

Albaneza posedă însă un termen identic, zanë, cu articolul hotărît zana. Mai mult, și în albaneză există expresii formate cu acest cuvînt și care desemnează „un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zîne, zănatic”.

Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau pejorativ („zănatic”), în albaneză el păstrează o valoare și o funcționalitate pozitive: trim si zana este un om de foarte mare curaj, curaj deținut prin aceeași investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.

Tot așa, ELIADE 1970 conține un întreg capitol despre Dragoș și vînătoarea ritualică a bourului, ca animal totemic aflător la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit să afle că bour, care provine, e drept, din lat. bubalus, nu poate fi despărțit de albanezul buall, mai apropiat fonetic de *bubal-.

Acest buall ne permite să urmărim istoria derivării fonetice a bourului românesc: unui -ll- (ldur) în albaneză îi corespunde sistematic, în cuvintele derivate din latină, un -r- românesc (caelum > qjell, „cer”, scala > shkallë, „scară”, etc., ergo: bubalus > buall, „bour”).

Arheologia lingvistică ne va permite cîndva să delimităm valurile succesive de contacte dintre românofoni și albanofoni, dar că a fost vorba de contacte repetate în timp, însă fără o continuitate, ne-o arată încă odată această simplă ecuațiebuall=„bour”.

Numai prin ea se explică straniul îndemn pe care țăranii români îl adresează exclusiv vitelor: „Hăis, boală”!, îndemn în care locutorii români nu mai percep sensul albanezului buall, reîmprumutat și transformat, printr-o etimologie populară, în „boală”, vagă insultă aruncată unei vite de tracțiune chiar și atunci cînd nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stăpînului.

„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ș-un cîne…

Stăpîn e, ca și vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviștii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă.

În macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne și cu albaneza, stopan are sensurile de

„1. proprietar; 2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron;

4. (pop.) soț”. Adjectivul stopanski înseamnă „economic”, „de economie”, „gospodăresc”. Stopanstvo este în macedoneană „economia” în general, chiar și „economia națională”. În albaneză termenul nu există decît ca împrumut: stopán este un „brînzar, omul care face brînza la stînă”.

Știm cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucît nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-.

În virtutea regulilor fonetice schițate mai sus, grupul consonantic inițial st- a evoluat istoric în albaneză spre șt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intrați în mod identic, din latină, atît în albaneză cît și în română: alb. shtat, rom. „stat”; alb. shtrat, rom. „strat” (aici pînă și pluralul fiind identic: shtretër – „straturi”); alb. shtremb, rom. „strîmb”; alb. shtrëngoj, rom. „a strînge”; alb. shtupoj, rom. „a (a)stupa”; alb.shtrigë („vrăjitoare”), rom. „strigă”.

(Cum era de așteptat, toți acești termeni de origine latină, care nu fac decît să apropie, lexical, albaneza de română, sînt lăsați de obicei deoparte atunci cînd se discută înrudirea celor două limbi.)

Evoluția fonetică a lui st- inițial spre șt- avut loc chiar și în termenii pe care româna și albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. shtërg, rom. „stîrc”, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. shterp, rom. „sterp”.O evoluție identică a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. „spadă”; alb. shpirt, rom. „spirit”; alb. shpuzë, rom. „spuză”; alb. shpëlaj, rom. „a spăla”. (Acestui verb i se sugerează în dicționare o etimologie șubredă, din lat. ex-per-lavare (!?)

De fapt, etimologia lui a spăla nu are nici o importanță pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o altă dovadă a strînsei conviețuiri româno-albaneze într-o epocă pe care în stadiul actual încă nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat în mod cert perioadei latinizării.)

Stabilind regula corespondenței fonetice, în poziție inițială, dintre sh (ș) albanez și s românesc, devine limpede că stopán nu poate fi decît un împrumut recent în albaneză.

Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, shtëpán(i.e. ștăpán). Stopán nu poate fi decît împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, fie din proto-română.

De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.

Albaneza deține un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpîn: este arhaicul, prin fonetismul său actual, shtëpí, „casă”.

Faptul ca forma veche – și așteptată – a cuvîntului, n-a putut fi la origine decît *stëpí (*stăpí), ne este dovedit de către neo-grecesculspiti, casă, care pare a veni din latinescul hospitium, și care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluția fonetică, în aceasta limba, a lui s inițial spre ș.

În virtutea legilor foneticii și a semantismului său, românescul stăpîn nu poate proveni decît de la acest vechi*stëpí (*stăpí) albanez. În albaneză, shtëpí ia această terminație -n în expresii locative, cum e në shtëpinë, „în casă”.

Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpîn se limpezește ușor. Benveniste, într-un articol celebru reluat în BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relația strînsă care există în multe limbi indo-europene între numele casei și cel al stăpînului, stăpîn luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum și asupra slugilor și a oaspetelui.

În societatea patriarhală indo-europeană primitivă, nevasta, oaspetele și sluga se adresau cu toții stăpînului casei cu același termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrită dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniană vis-pats.

Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpînului e derivat din cel pentru casă (v. domus > dominus), numele „slugii”, al „servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus > dominusdomesticus, gr. de(m)spotis în paralel cu dmós(„servitor”), etc.

Or, sluga, servitorul e numit în albaneză shtëpiak, „casnic”, de la shtëpi, „casă”, cu sufixul de apartenență -ak, precum înromak („roman”, de la Roma).

Este limpede că *shtëpan/„stăpîn” în fața lui shtëpiak/„servitor” nu este altceva decît ceea ce e dominus în fața lui domesticus.Stăpîn se arată așadar a fi unul din numeroșii termeni comuni românei și albanezei și care nu există în aromână sub formă substantivală.

În aromână rădăcina e numai verbală (stãpuescu = „stăpînesc”), iar o asemenea asimetrie între română și aromână nu poate să nu suscite unele interogații, dat fiind că se consideră îndeobște că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decît daco-româna.

În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.

CuvîntCeea ce știm despre evoluția limbii și a societății românești nu ne ajută cîtuși de puțin să înțelegem saltul semantic de la latinesculconventum la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de „cuvînt” în monumentala sa Istorie a limbii române, mai degrabă decît să umple un gol oferind cine știe ce explicații șubrede (ROSETTI 1968).

Dar, totul se limpezește pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuventcuvente (în aromână:cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă instituție albaneză, care a funcționat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă.

„Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ținea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de „adunare”, s-a trecut la cel de „discuție în comun”, „dezbatere”, și, în cele din urmă, „vorbă”, „cuvînt”.

Termenul și-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, „adunare”, a evoluat în Balcani în sensul de „cuvînt”, „vorbă”. (Cf. rus. sobor, sîrbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, „cuvînt”, „discurs”, „adunare”, zboruva, „a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, „adunare”, în zbor, „cuvînt”, sub influența kuvënd-„cuvînt”-ului albano-(a)român.

Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat și zbor de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul zburãscu, „vorbesc”, „a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.

Româna nord-dunăreană are la rîndul său „a sporovăi”, prezentat în dicționare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, „probabil contaminare între a spori și a ciorovăi” (sic!).

„A sporovăi” nu e în realitate altceva decît macedoneanul zboruva, „a vorbi”. Mai mult, derivațiile din kuvënd = „cuvînt” sînt paralele în română și în albaneză: kuvendój = „a cuvînta”, kuvendár = „cuvîntător”.

Înainte de a fi un exemplu de latinitate și de „miracol românesc”, cuvînt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale conviețuirii strînse a românilor în același spațiu cu albanezii și slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.

A se perindaTradițional, se consideră că etimologia lui „a se perinda” este pe + rînd, expresie adverbială transformată în verb. Plauzibilă la prima vedere, explicația nu rezistă analizei, din punct de vedere fonetic și semantic.

Cuvintele derivate etimologic din rînd nu își deschid vocala: î rămîneî, ca în a rîndui, rînduială, etc, și nu devine niciodată i. Nu există nici un alt exemplu în care rînd (alb. rend) să fi dat -rind-.

Etimologia tradițională a lui a se perinda este, în mod evident, o falsă etimologie, la fel de naivă ca și cînd am spune că adverbul curînd (dat de dicționare ca provenind dintr-un plauzibil lat. currendo) ar veni de fapt de la cu + rînd. Iată de ce, urmînd logica transformărilor fonetice, a se perinda nu poate proveni din rînd.

De altfel, în vechime românii nici nu spuneau pe rînd ci pre rînd, cum scrie Miron Costin.În schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui.

Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” în toate înțelesurile cuvîntului. De aici perëndim i diellit, „apusul soarelui”.

Perëndim mai înseamnă apoi și „Apusul”, sau „Occidentul” geografic.

Perëndúar este „ceva care s-a dus, sau a dispărut”: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, așa cum și în română se spune despre timp că „se perindă”.

Dar, și mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, „zeu”, perëndía, „zeiță”).Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”.

Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe „a hălădui”, „a cutreiera” pe ultimul loc și punîndu-l mai în față pe „a trece”, sau „a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu și numai prin analogie cu pe rînd.

În latina imperiului decăzut, „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”, „a cutreiera” se spunea divagari, iar majoritatea limbilor neo-latine au păstrat acest termen.

În portugheză și în catalană, divagar nu însemnă altceva decît „a rătăci dintr-un loc în altul” (sensul secund de „a se îndepărta de subiect într-o conversație”, „a divaga”, nu a apărut decît tîrziu, importat din franceza Evului Mediu).

În română, termenuldivagare lipsește însă. El a fost înlocuit cu altele, de formație locală, însă tocmai asta ar trebui să dea de gîndit.

De ce a fost înlocuit divagareprin perindare? Oare nu pentru că tracii, sau dacii, încă numai sumar bilingvi, au raționat, la rîndul lor, printr-o falsă etimologie, crezînd cădi-vagare este de fapt diva-gare și că are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeiță?

Că doar diva, care le părea a intra în compoziția lui divagareînsemna „zeiță”, ceea ce i-a făcut pe strămoșii nostri să traducă, în mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astăzi o etimologie populară, div- prin perëndi-, divagare prin perindare.

Faptul că perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arată o altă proliferare balcanică a albanezului dielli perëndon, paralelă cu cea din română: Sandfeld amintea neo-grecescul o ilios basilevei, altfel zis, ca în română, „soarele a-sfințește”, i.e. devine „sfînt” (SANDFELD 1930, p. 67).CreierEvoluția fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă.

O asemenea derivație ar fi produs în română ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, „capete” (de la krye, „cap”). (Cf. Ishin afro dy mijë krerë./„Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.)

Că și în română era inițial un plural o știm de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul inițial de „cap” sau „vîrf”: cf. „în creierii munților”.

Semantic, e revelator și faptul că atît în albaneză cît și în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are și sensul de „început”, „sursă”, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de „sfîrșit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.

  • në krye të gjashtë muajv : „la capătul a șase luni, adică după șase luni”

  • në krye të tryezës : „în capul mesei, în capul trapezei”

Și aici, apropierea între română și albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înțeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.False plurale, false etimologiiÎn albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrșind în -q, pronunțat -ci, care au fost luați în română drept forme de plural: ex. kopaq, „ciomag, bîtă, trunchi”, de la care în română s-a format singularul „copac”.

În anumite dialecte românești se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: „luă zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinerețe fără bătrînețe), „Copaciul subt care se adumbrise era măreț” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.„Brad” oferă un alt exemplu de evoluție a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că „brad” corespunde albanezului bredh.

Vocalismul lui „brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi așteptat mai degrabă la „*brez”), iar pe deasupra faptul că lui -dh final îi corespunde în română -d pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. gardh-„gard”, surdh-„surd”).

Ciudățenia este însă numai aparentă și se explică însă dacă acceptăm că bredh a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez bredha, „brazii”, ne indică originea numelor unor localități alpine din România care se numesc „Breaza”, i.e. „locul cu brazi”, sau, spre Maramureș, vîrful Breaza și Culmea Brezei.

Pornind de la bredh-bredha, daco-românii au reconstruit un singular „brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un z palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un d dur în finalul rădăcinii.

La rîndul său, „brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneză cu -e (v. bredha) supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut și diftongarea proprie limbii române.

Cazul nu e rar, și multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze.

Sulina, de exemplu, nu este altceva în albaneză decît o țeavă, un tub, sulina uji fiind „conducta de apă”, nume foarte potrivit pentru o așezare de la capătul unui canal navigabil.

Foarte multe denumiri de localități alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. gurë-gura, „piatră”.

Nemira, numele unui masiv din Carpații Orientali corespunde toponimului kosovar Bjeshkët e Nemura, „Piscurile Blestemate” (pisc e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută;bjeshkë e în albaneză o „poiană alpină”). Numele provinciei Dacia Maluensis se lămurește prin albanezul mal, „munte” (cf. Malësi, regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot așa, numele munților Carpați nu se explică decît prin albaneză: karpë = „piatră”, ceea ce sugerează în același timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor carpi, după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele burrilor, unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, Burri-dava, se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): burr- trimite deîndată la alb. burrë: „om, bărbat”. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de boreasă, un sinonim pentru „femeie”, pe care lingviștii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic „boiereasă”, întrucît „în țara Oltului țăranii au fost înnobilați, adică făcuți «boieri» (sic! CAZACU, B. și R. TODORAN, 1965, p. 43)”. Boreasă, format de la burrë, prezintă însă sufixul feminin arhaic -easă, comun românei și albanezei și care a fost foarte productiv în ambele limbi.

Prin el au fost creați termeni ca mireasă de la mire (v. alb. mirë=„bun”), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. mbret>mbretëreshë, sau chiar perëndeshë, „regină”, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru perëndi mai sus).

Boreasă nu e singurul caz în care, evitînd să exploreze relațiile limbii române cu cele balcanice cum e albaneza, lingviștii români au preferat să propună etimologii în care probabil nici ei înșiși nu credeau.

Să luăm termenul românesc popular chiul, de la care a fost format verbul a chiuli.

Chiul se află într-un vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez qyl, popular și argotic, care se traduce prin „gratis”, sau ceva obținut „prin înșelăciune”.

De aici, printr-un împrumut dinspre albaneză spre română s-a putut ajunge în mod firesc la o expresie cum e „a trage chiulul”.

Este numai o supoziție, pentru că, în același timp, atît chiul cît și qyl ar putea foarte bine să urce împreună pînă la turcesculkülahçi, care desemnează „un trickster, un scamator”, cuvînt preluat în română sub forma chiulangiu.

Oricare ar fi originea termenului, corespondența chiulqyl se verifică prin echivalențe fonetice similare: unui c- arhaic în poziție inițială îi corespunde deseori în albaneză, chiar și în multe latinisme, q-, pronunțat astăzi aproximativ ci-, ca în cer, ex. rom. „cîine”-alb. qen, rom. „căprior” (de la acoperiș) – alb. qepër, rom. „car”-alb. qerre.

Palatalizarea lui c în albaneză este un fenomen relativ recent și secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate în albaneză prin palatalizarea lui k (Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe).

Oricum, identitatea lui qyl și a lui chiul mai e dovedită și prin compararea altor turcisme intrate simultan în albaneză și în română: qyp=„chiup”, din tc. küp, deci qyl=„chiul”.

Din prudentă, DEX-ul pomenea încă, în ediția sa din 1958, ipoteza plauzibilă a derivării lui chiul din turcescul külahçi, deși fără a mentiona termenul albanez echivalent. Iată însă că, dintr-un exces de zel, edițiile recente ale DEX-ului, cea din 1984 și cea din 1996 propun, ca sursă pentru chiul, un ridicol și inexistent frantuzism: [tirer au] cul!FoarteÎn dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo fort, „foarte”, se folosește exact ca în română.

Așa se face că în zona orașului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: „foarte bine”, iar comparativul lui mir este ma i mir: „mai bine”, și tot așa ma i shkurt: „mai scurt”, etc.

Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, „sat” nu se spunea altfel decît katun iar „calul”, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896).

Tot așa, nu numai că pluralul de lakal(ë) este kuaj, ca în românește „cai”, dar albanezul merge și el kaluar, altfel zis „călare”, fiind atunci un kalorës : „călăreț”.

Si, în sfîrșit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați.Un sinonim cu fort este shumë, care corespunde românescului „sumă”: (din lat. summa).

Ca si „sumă” în româna veche, shumë este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu „mult”. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărți răspunde afirmativ: „shumë harta”.

Sau: – Është shumë larg? / – „Este foarte departe?”
– Besoj një orë me karrocë. / – „Cred că o oră cu căruța.” (KADARE 1990, p. 43)Eu unul/eu unaUnë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, „eu”.

De aici, prin analogie, formula eu unul (eu una), unde un termen valah întărește unul albanez, precum în „ghiuj bătrîn”, sau tot așa cum persoana întîia a verbului „a avea”, am, a fost calchiată după albanezulkam, „eu am”.

Lingviștii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminația -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.

A canoniA canoni, sau a canuni, „a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică și istorică, întrucît, deși proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puțin limpede despre ce fel de „canon”, sau „lege”, ar putea fi vorba.

E știut în schimb că viața albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor și pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanța Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrșitoare, el acoperea toate aspectele vieții sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, și odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea.

Bessi era și numele unuia din cele mai importante triburi tracice.

Besa a dat o serie de termeni derivaţi în albaneză, printre care besoj, „a crede”, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu.

Multe nume de persoană românești dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, „mioară, oiță”), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).

Alte latinisme arhaice au dispărut din română, ele fiind în continuare uzuale în albaneză: acel a deșidera („a dori”) în fața căruia se extazia Noica nu este altceva decît albanezul deshiroj.

Un exercițiu de exegeză culturală dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta în compararea sistematică a vocabularului „rostirii românești”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturală și filozofică a graiului românesc (NOICA 1996), cu termenii corespondenți din albaneză.

În bună parte, acest vocabular s-ar găsi îmbogățit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziție „întru”, alb.: ndër­ (tot de la intro).

Spre deosebire de română, unde a învins prepoziția mai scurtăîn, albaneza îl folosește și astăzi în mod curent pe acest ndër, spunînd de ex. ndër male: „la munte”, așa cum Neculce putea spune „fost-au bisericuțe de lemn întru acel delușor”.

Pentru Noica, în asemenea cazuri „întru reușește să aducă o transfigurare” în limbă (NOICA 1996, p. 34)

Pe lîngă această transfigurare, albanezul ndër mai aduce însă și o explicație fonetică plauzibilă adverbului derivat îndărăt, pe care dicționarele îl dau ca provenind dintr-un greoi și neatestat latinesc in-de-retro.

Rost, care dă chiar titlul cărții lui Noica (Rostirea românească) nu poate fi separat de albanezul rast, întrebuințat de multe ori în mod identic: siç është rasti: „cum este rostul, cum e cazul”; në rast luftë: „în caz de luptă, dacă e rost de luptă”; në rast nevoje: „la un rost de nevoie, eventual”, etc.

În temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea că atunci „cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure” (NOICA 1996, p. 113).

Temei, temelie, sînt grecisme prezente și în albaneză (themelí). Albanezul poate spune, dacă-i mulțumit de fundațiile casei, themel i shëndoshë/„temelie sănătoasă”.

Cît despre kodër,kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat în albaneză cu sensul de „colină”. Lucrul nu trebuie să suprindă. În multe limbi termenii pentru „munte”, „pădure”, uneori și „mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge să se specializeze într-unul sau altul din sensuri.

Albanezul mal are, de pildă, astăzi sensul unic de „munte”, pe cînd „mal”, ca în „malul rîului”, se spune în albaneză breg, corespunzător slavonului bereg, dar și germanului Berg, „munte”. Latinescul tardiv paludem, din palus, „mlaștină”, a dat în română și în albaneză „pădure”/pyll (care a fost*pëdyll înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat și cu *liber > lirë, etc.).

Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul că majoritatea termenilor comuni românei și albanezei nu provin din viața păstorească, așa cum ne-am fi putut aștepta, ci din cotidianul țăranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte.

Asta ne trimite, încă odată, la conviețuirea, nerecunoscută de lingviști, a celor două popoare.

Întreaga terminologie românească a nunții este moștenită direct, sau se explică prin albaneză, chiar și atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latină: krushk = „cuscru”; nun = „nun, naș”; nunë= „nună”; mire vine dintr-o expresie care conținea albanezul mirë = „bun”, de unde „mir-easă”, cu aceeași feminizare românească a unui termen albaneză pe care o întîlnim, dialectal, în boreasă („femeie”), de la alb.burrë = „om, bărbat”; martuar = „a mărita”; kurorë = „cunună” (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).

Tot așa, o serie întreagă de termeni de rudenie apropiată sînt comuni celor două limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent și în slava macedoneană, dar și unii care au dispărut în româna modernă, cum e ëma, literalmente mama cuiva, „mama lui”, pe care îl regăsim la Miron Costin: „Costantin-vodă cu îmă-sa și cu frații săi”.

Semnificația altor termeni a fost, în mod straniu, inversată în albaneză: motër,motra a devenit „soră”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Interesantă este și permutarea culorilor: verdhë = „galben”, pe cînd gjelbër = „verde”.

De aici, expresia – inexplicabilă în română – care constă în a spune despre o persoană palidă, bolnavă sau speriată, că e „verde la față”, altfel zis… galbenă!

Nu e altceva decît un calc din albaneză, în care bëhem dyllë i verdhë nga frika, este „a se face galben ca ceara de frică”.Gata, a fi gata, a gătiAlbaneza are adjectivul gati, care, ca și corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste și în expresii precum: „eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este „a (se)găti, a împodobi”.

Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaților și care corespunde lui „drepți!” Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiți. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se „gătește”.

„Bucătărie”, la rîndul ei, pe care dicționarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, „gură”, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul bukë, „pîine”.

Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstrați într-o izolare totală sfîrșesc prin a pronunța în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os.

De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei și albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, așa cum de la peshk, „pește”, avem în albaneză peshkatar, „pescar”. Ca un argument în plus, „brutarul” este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, „cel care coace pîinea”.

Dar, termenul însuși de brutar are o etimologie albaneză. Lingviștii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puțin folosit, cu sensul de „pîine neagră”.

Atîtbrut, cît și brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legați de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.VatrăSigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”?

În realitate, vatră, care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual.

Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la răd. *ater, „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. *ater, „negru”, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, „foc”.

Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială -v.

Știm însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze.

Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: vesh, „ureche”, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, „urechi”, lit. ausìs, let. àuss, „ureche”.

Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză protezav-: verbër, „orb”, cu derivatele verboj, „a orbi” și verbërí, „orbire”; vepër, vepra, „operă, creație”; gheg vorfën = „orfan” (tosc varfërë); vadís, „a uda”.

Îl putem adăuga aici și pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, așa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar „orb” lui verbër.

Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc.

Evoluția de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinității limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur și simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători:

„Albanezul crede în engjëllj, în zana, și a fost botezat de prift.

El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell…etc., etc. El merge la pyll(pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CăLINESCU 1988, p. 8)

Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare.

E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze.

Totuși, pînă și o analiză sumară ne arată că instituții și concepte atît de importante cum sîntcuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.

 

 

 

 

Sursa:

 

Despre legăturile românei cu albaneza, un studiu de Dan Alexe –

https://dexonline.ro/articol/Despre_leg%C4%83turile_rom%C3%A2nei_cu_albaneza

 

Bibliografie

 

 

  1. BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).
  2. CAZACU, B. și R. TODORAN, Lexicul dacoromân (trăsături specifice și arii lexicale). București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1965.
  3. CĂLINESCU, George. Istoria literaturii române. II ed. București: Minerva, 1988.
  4. CULIANU, Ioan Petru, Mircea Eliade, București, Nemira, 1995.
  5. ELIADE, Mircea. Les Roumains. Précis historique (1943) ed. nouă București: Roza Vînturilor, 1992.
  6. ELIADE, Mircea. De Zalmoxis à Gengis-Khan; études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe orientale. Paris, Payot, 1970.
  7. ELIADE, Mircea. Histoire des croyances et des idées religieuses. t. I: De l’âge de la pierre aux mystères d’Eleusis. Paris, Payot, 1976.
  8. ELIADE, Mircea, Profetism românesc, București, Roza vînturilor, 1990.
  9. KADARE, Ismail, Dosja H., Priștina, Rilindja, 1990.
  10. MACREA, D. Locul limbii române între limbile romanice. Centrul de multiplicare al Universității din București, 1971.
  11. MALCOLM, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998.
  12. NOICA, Constantin, Cuvînt împreună despre rostirea românească, București, Humanitas, 1996.
  13. PANU, George. Amintiri dela „Junimea” din Iași. București, 1910.
  14. PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ediție îngrijită de Radu Florescu, Chișinău, 1992 (1926).
  15. PISKO, Julius, Kurzgefasstes Handbuch der nordalbanesischen Sprache, Viena, 1896.
  16. PODRIMJA, Ali și Sabri HAMITI, edit. Dega e pikëlluar. Poezi shqipe në Jugosllavi. Priștina: Rilindja, 1979.
  17. RENFREW, Colin. Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins. London: Penguin Books, 1989.
  18. RUSSU, I.I. Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez. București: Editura Academiei, 1970.
  19. ROSETTI, Al. Istoria limbii române. București: Editura pentru literatură, 1968.
  20. SANDFELD, Kr. Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats. Paris: Klincksieck, 1930.
  21. TRUBEȚKOI, Nikolai Sergheevici. „Mîsli ob indoevropeiskoi probleme.” In Izbrannîe trudî po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova: Progress, 1987.
  22. VERDERY, Katherine. Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu. trad. Mona și Sorin Antohi. București: Humanitas, 1994.
  23. VRACIU, Ariton. Limba daco-geților. Timișoara: Facla, 1980.

 

24/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: