CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Papa Grigore al IX-lea era alarmat la 1234 că ungurii și sașii se românizau, părăsind catolicismul și trecând la ORTODOXIE


La răsărit şi la sud de Carpaţi, pe la Buzău, se aşezaseră cumanii, un popor originar din Asia din grupul turcilor-kîpceak (kιpçak).

În intenţiile ei de a se extinde spre răsărit, papalitatea i-a catolicizat şi le-a făcut la 13 septembrie 1229 din inițiativa regelui Ungariei Albert al II-lea (1205-1235) și a papei Grigore al IX-lea (1228-1241), o episcopie a lor, Episcopia de Milcov,(„Civitas de Mylco”) numită și Episcopia Cumaniei, prima episcopie catolică ce a luat ființă pe actualul teritoriu al Principatului Moldovei (Valahia Minor). Granițele eparhiei Cumaniei nu au putut fi stabilite exact. Roger de la Torre Maggiore a scris că mongolii au trecut Râul Siret înainte de a intra în eparhia Cumaniei, ceea ce indică faptul că râul era granița estică a eparhiei.

O listă de 1235 a Premonstrateni Casele din Ungaria au menționat „Corona” (acum Brașov în România) se afla în eparhia cumană, sugerând că includea sud-estul Transilvaniei. Potrivit istoricului Victor Spinei „Transilvania de sud-est a fost inclusă în episcopie, cel mai probabil ca să asigure o sursă constantă de venituri din colectarea zecimilor pentru structura ecleziastică emergentă în primii ani după convertirea cumanilor”. Spinei a scris că Râul Trotuș trebuie să fi format granița de nord-est a eparhiei și Râul Buzău frontiera sa de sud-est. Locul scaunului episcopal este subiectul unei dezbateri științifice.

În scrisoarea sa din 1278, Papa Nicolae al III-lea scria că sediul episcopului cuman era civitas de Mylco (pe Râul Milcov ). Nicolae Iorga identifica civitas de Mylco cu așezare Odobești; Constantin C. Giurescu cu Reghiu și apoi cu Odobești,[92] și Carol Auner cu Cetatea Crăciuna la Câmpineanca.

Potrivit arheologilor Adrian Andrei Rusu și Anton Paragină, sediul episcopiei era în Focșani sau Vârteșcoiu (unde au fost excavate mici forturi din secolul al XIII-lea).

Două căpetenii cumane au fost îngropate „în capela Preafericita Fecioară „.

Scrisoarea Papei Nicolae din 1278 se referea și la catedrala care fusese distrusă de mongoli.

Dominicanul Theodoric a slujit ca episcop sub Robert, Arhiepiscop de Esztergom din 1228 până în 1234 sau mai târziu; documentele papale notează un episcop nenumit al Cumaniei în 1235 și 1238.

Şi totul ar fi mers ca la carte dacă nu intervenea un impediment…

Cumanii nu se aşezaseră pe un teren pustiu, aşa cum pretind ungurii că s-au aşezat ei în Transilvania. Aici trăiau localnici care, ortodocşi fiind, îi deranjau foarte tare pe catolici.

Ei, localnicii, erau creştini de 1000 de ani, pe când cumanii de-abia se botezaseră, însă nu vechimea trecerii la creștinism incomoda ci numărul.

Erau atât de mulţi ortodocşi în acea zonă, că episcopia papală părea mai mult o formalitate, existentă mai mult pe hârtie decât în realitate.

De unde ştim asta?

Din observația că ungurii şi saşii care treceau munţii din Ardeal nu se cumanizau, rămânând în cultul lor, ci se românizau, trecând la ortodoxie, asta evidenţiind ponderea unora şi a altora.

Alarmat, Papa Grigore al IX-lea îi trimitea o scrisoare lui Bela, fiul și coregentul lui Andrei al II-lea regele Ungariei, cerându-i să-i aducă pe românii (Walatii) din Cumania la catolicism, îngrijorat că şi ungurii şi saşii care trec la ei se românizau („alcătuind un singur popor cu Walatii”) şi adoptau cultul ortodox („ritul Grecilor”).

În acea scrisoare se spunea:
Noiembrie 14, Perugia

Grigore episcopul etc., prea iubitului nostru fiu întru Hristos, regelui Bela, fiul întâiu născut al regelui Ungariei, mântuire etc. După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște oameni care se numesc Walati, care, deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta [episcopul Cumanilor], primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine.

Papii ştiau foarte bine cine sunt acei Walati. Cu doar trei decenii şi jumătate în urmă, în decembrie 1199, Papa Inocențiu al III-lea îl ademenea pe Ioniță Asan Caloian să adopte catolicismul, flatându-l cu nobila sa origine romană:

Inocențiu episcopul […] Nobilului bărbat Ioaniţiu […]. Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință pe care îl ai față de scaunul apostolic, ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus prin scrisorile și trimișii (noștri) să te vizităm […]

Cum tentativa, deşi formulată atât de curtenitor, nu a dat rezultat, acum, faţă de Walatii din Cumania, tonul este mult mai sever, ameninţător chiar. 

Ce roman ar fi putut ieşi de aici!… Dar ce film!…

Notă. Termenul Walati e, evident, una din multele variante ale numelui Valah. El prezintă interes pentru că se apropie ca formă de Vlahata, legendarul strămoş al românilor, de la care, împreună cu fratele său Roman, ar proveni cele două denumiri ale românilor. (Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 156).

În imagine: Biserica rupestră săpată în stâncă a Walatilor din Cumania, satul Aluniş, Buzău, aproape contemporană cu scrisoarea Papei. Această biserică are hramul ”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” și datează din anul 1274; biserica este unul dintre puținele lăcașe de cult din țară cu această vechime în care se mai săvârșesc sfintele slujbe. Începuturile sale sunt învăluite în legendăse spune că doi ciobani, Simion și Vlad, au săpat acest lăcaș de cult în roca muntelui. Unul dintre ei a auzit în timpul somnului o vocea unui înger care l-a îndemnat să sape în stâncă pentru că va găsi acolo o icoană a Maicii Domnului decide să facă ceea ce a auzit în vis și găsește astfel icoana. Acest lucru îl îmbărbătează să sape mai departe încăperea bisericii, alături de tovarășul său, primind totodată sprijin și de la sătenii din zonă.

Aceast lăcaș sfânt este atestat documentar din 1351 și până în anul 1871 aici a fiintat un schit de calugari; de atunci, aceasta este biserca satului Aluniș cu hramul Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul. Alaturi de biserca se mai gasesc chilii sapate, de asemenea, in stâncă.

Încă nu se întemeiaseră Principatele şi Walatii români încurcau planurile papalităţii.

06/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CE SPUNEAU FRANCEZII DESPRE ARMATA RUSIEI CHEMATĂ ÎN 1916 SĂ LUPTE ALĂTURI DE ROMÂNI ÎMPOTRIVA ARMATELOR GERMANE ȘI AUSTR-UNGARE

FOTO: soldați ruși imw.org.uk

Cum vedeau francezii armata Rusiei, aliata României în Primul Război Mondial

Începând cu comandanții săi și terminând cu soldații, în Primul Război Mondial armata rusă nu le-a lăsat aliaților români și francezi o impresie bună .

Principala reținere a românilor față de intrarea în Primul Război Mondial a constituit-o neîncrederea în armata rusă cu care urmau să fie aliați pe Frontul de Est. Premierul Ion I. Brătianu, regele Ferdinand, absolut toată clasa politică (atât antantofilii, cât și germanofilii) erau suspicioși cu privire la intențiile vecinilor de la Răsărit, alături de care urma să lupte România.

Evenimentele ulterioare au părut să le dea dreptate.

Brătianu a negociat îndelung intrarea României în război alături de aliați. A făcut-o nu doar pentru a primi garanția că la sfârșitul conflictului vor primi Transilvania, Banatul și Bucovina austriacă, dar și pentru a obține, pe cât posibil, garanții împotriva Rusiei.

De aceea a insistat până când a reușit să convingă marile puteri să semneze o clauză prin care se angajau să nu încheie pace separată.

Era vorba, în subtext, de Rusia bănuită că ar putea ajunge la o înțelegere cu Germania și Austria, urmând fie să lase România singură, fie să împartă țara aliată cu Puterile Centrale.

Regele Ferdinand al României (stânga) stând de vorbă cu generalul Vladimir Saharov, comandantul forțelor ruse de pe frontul românesc. În plan secund, cu dreapta, cu căciulă de blană, generalul Beliaev. În spatele acestuia, în uniformă deschisă la culoare și cu chipiu, generalul francez Berthelot. Fotografie făcută în toamna lui 1916, la cartierul general de la Bârlad. Copyright: © IWM. Sursa originală: http://www.iwm.org.uk

O altă teamă o reprezenta perspectiva prezenței trupelor rusești pe teritoriul românesc. Memoria evenimentelor din 1877-1878 era foarte vie. Ionel Brătianu fusese martor în copilărie la războiul ruso-româno-turc, la finalul căruia rușii n-au mai vrut să plece de pe teritoriul aliatei România.

Armatele ruse nu respectaseră culoarele de deplasare spre Bulgaria, se dedaseră la jafuri și violuri, iar după câștigarea războiului cu otomanii au „uitat” să se întoarcă.

Doar mobilizarea armatei române și amenințarea cu războiul, precum și presiunile diplomatice ale Franței și Marii Britanii l-au determinat atunci pe țarul Alexandru al II-lea al Rusiei să-și scoată trupele din România.

În final, la tratativele de pace, rușii au refuzat să fie admiși și aliații români, cărora le-au luat și anexat județele din sudul Basarabiei (Bugeacul). La schimb, României i s-a oferit Dobrogea, care aparținuse Turciei. Regele Carol I a refuzat inițial acest „troc”, dar a fost nevoit în cele din urmă să-l accepte pentru că altă soluție nu exista.

Dealtfel, numai jumătate dintre ruși erau înarmați. Se vedeau defilând alternativ un batalion cu pușcă pe umăr și altul cu bâta în mână, destinat, așa se spunea, să înlocuiască pe cel dintâi folosind puștile acestuia când va fi scos din luptă – eventualitate puțin probabilă, pentru că nu erau lupte. Inegale prin armament, toate batalioanele se asemănau prin bogăția echipamentului, orice soldat având, dacă nu pușcă, o șubă îmblănită – și prin lipsa totală de ofițeri, trupa nefiind încadrată de cât de subofițeri.

Ofițerii, în fruntea trupelor în alte armate, îi urmau în automobile sclipitoare, cu nevestele sau amantele lor în uniforme de «sistrițe» (soră de caritate – n. red.) sau infirmiere, având și camioane pline cu lăzi de șampanie, cu merinde, și pentru statele majore, cu veselă de argint.

Contele de Saint-Aulaire– ambasador în România în 1916

Pe acest fundal al neîncrederii Bucureștiului în intențiile rușilor s-a semnat acordul secret prin care România se angaja, în august 1916, să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă. Rușii urmau să trimită un corp de armată în Dobrogea de Sud (Cadrilater) și atât.

Numai că toamna a venit cu un dezastru militar pentru România, a cărei armată – slab instruită și echipată – a fost înfrântă atât pe frontul de sud, cât și pe cel de nord.

Premierul român Ionel Brătianu s-a temut să-i cheme pe ruși și și-a luat multe măsuri de precauție în tratatul de alianță, dar n-a avut încotro și a apelat la aceștia după ce România a fost învinsă de Puterile Centrale

Aceste evoluții au dus la două inițiative ale Guvernului Brătianu:

Mai întâi, s-au accentuat insistențele pe lângă Franța ca să fie trimisă în țară o misiune militară condusă de un general care să preia conducerea armatei române. Acest demers s-a materializat prin venirea celebrului general Henri Berthelot, care avea să joace un rol major în evenimentele viitoare.

Cea de-a doua inițiativă, făcută de voie, de nevoie, a fost cererea de ajutor militar din partea Rusiei.

Rușii nu s-au grăbit să intervină, iar felul în care au făcut-o a alimentat suspiciunile existente înainte de intrarea României în război.

Există nenumărate mărturii privind comportamentul rușilor în România în perioada 1916-1918, până la scoaterea lor din țară. Socotind că românii ar putea fi acuzați de subiectivism, dintre nenumăratele documente am ales însă doar opiniile și relatările francezilor, martori oculari la evenimentele petrecute acum mai bine de un veac.

Merită menționat, înainte de a începe lectura acestor rânduri, că francezii chiar pot fi socotiți niște martori imparțiali.

Ei au observat, în jurnalele lor, și nenumăratele probleme și neajunsuri ale românilor – în special metehnele clasei conducătoare –, pe care le-au criticat adesea foarte dur.

Francezii au venit în Est fără prejudecăți. Treptat, neutralitatea lor a fost înlocuită de nedumerire, uimire și, apoi, revoltă față de ruși.

Generalul francez Henri Berthelot (al treilea din stânga, cu chipiu și uniformă deschisă la culoare) a avut sentimentul, pe parcursul toamnei lui 1916 și al anului 1917, că rușii îl socotesc un martor incomod al intențiilor lor ascunse față de România. FOTO: imw.org.uk

Memoriile generalului Henri Berthelot sunt foarte interesante. Zi după zi, se poate remarca din însemnările sale că ofițerul francez a venit în Est fără prejudecăți, deschis și convins că toată lumea luptă pentru aceeași cauză comună, înfrângerea Germaniei și a Austro-Ungariei.

Berthelot era optimist, poate puțin naiv la început, dar nu și prost. El a început rapid să-și pună întrebări, după ce a luat contact cu conducătorii armatei ruse, iar dialogurile cu ei pe tema României l-au nedumerit.

Ajuns la București, unde a preluat din umbră comanda operațiunilor, Berthelot a fost o vreme nedumerit de comportamentul rușilor, despre care nu știa ce să creadă. Treptat, această nedumerire s-a transformat într-o antipatie și un dispreț profunde, care răzbat uneori din rândurile scrise altfel conștiincios și neutru, cu rigoare militărească, în jurnalul său.

Un alt martor al comportamentului rușilor în România, pe parcursul Primului Război Mondial, a fost contele de Saint-Aulaire, ministrul Franței la București. Diplomatul are un alt stil în memoriile sale. Spre deosebire de Berthelot, care în general se abține de la epitete și se rezumă la fapte, Saint-Aulaire fierbe de indignare și acest lucru se vede cu ușurință.

Însemnările Contelui de Saint-Aulaire, ministrul Republicii Franceze în România, privind comportamentul armatei ruse în Moldova în iarna anului 1917.

Contele de Saint-Aulaire (stânga), ministrul Franței la București în perioada Primului Război Mondial, a relatat cu indignare, în memoriile sale, comportamentul aliaților ruși. FOTO: loc.gov

„«Aliații ruși» – această mizerie și această pacoste contrastau cu opulența în care hălăduiau rușii, din care foarte puțini mureau: ei nu se băteau, ceea ce îi imuniza aproape complet împotriva tifosului. Chiar în unitățile lor sanitare, pe care m-am crezut dator să le vizitez și unde nu era admis niciun român, domnea bucuria de a trăi.

Se aflau mai ales din cei bolnavi «condamnați de Venera la tratament cu Mercur» și convalescenți care cântau și dansau în sunetele acordeonului în jurul unui samovar imens și fumegând, idol al cărui focul foc sacru îl întrețineau.

„Toată iarna anului 1917, tăvălugul rusesc s-a revărsat pe străzile Iașiului pentru a îneca toată Moldova. Nu-i calific drept combatanți“

Toată iarna anului 1917, tăvălugul rusesc s-a revărsat pe străzile Iașiului pentru a îneca toată Moldova. Acest torent a adus cu sine mai multe armate cu un efectiv total de un milion de oameni. Nu-i calific drept combatanți pentru că s-au retras pe linia Siretului fără a schița niciodată nici cea mai mică ofensivă împotriva unui «inamic» de cinci ori mai puțin numeros, dar care le inspira mai multă simpatie decât «aliatul».

Dealtfel, numai jumătate din oameni erau înarmați. Se vedeau defilând alternativ un batalion cu pușcă pe umăr și altul cu bâta în mână, destinat, așa se spunea, să înlocuiască pe cel dintâi folosind puștile acestuia când va fi scos din luptă – eventualitate puțin probabilă, pentru că nu erau lupte. Inegale prin armament, toate batalioanele se asemănau prin bogăția echipamentului, orice soldat având, dacă nu pușcă, o șubă îmblănită – și prin lipsa totală de ofițeri, trupa nefiind încadrată de cât de subofițeri.

Ofițerii, în fruntea trupelor în alte armate, îi urmau în automobile sclipitoare, cu nevestele sau amantele lor în uniforme de «sistrițe» (soră de caritate – n. red.) sau infirmiere, având și camioane pline cu lăzi de șampanie, cu merinde, și pentru statele majore, cu veselă de argint.

„Aceasta armată din 1917 nu era decât o hoardă. Val nesecat de lăcuste fără aripi, se spunea la Iași“

Soldați ruși pe linia frontului, în toamna lui 1916. FOTO: imw.org.uk

Mă grăbesc să adaug că majoritatea ofițerilor și subofițerilor de carieră, căzând eroic în primii ani de război, aceasta armată din 1917 nu era decât o hoardă. Rusia, din lipsă de clasă mijlocie și de sentiment național solidar, era incapabilă să-i înlocuiască cu ofițeri de rezervă: fie și pentru acest singur motiv, Rusia nu putea reprezenta un aliat util decât în cazul unui război de scurtă durată.

Val nesecat de lăcuste fără aripi, se spunea la Iași. Așteptând ca prin neînfrânta atracție a Revoluției, «noroiul» să se întoarcă la obârșie, «puhoiul», «stepa» în marș zămislea acest gunoi în trecerea ei, făcând tabula rasa, din fericire fără proiectile, căci acestea ar fi fost mai periculoase pentru «aliat» decât pentru «inamic».

Confruntată cu această avalanșă, misiunea noastră militară, redusă la neputință pe tărâm militar, se lupta mai mult ca oricând pe terenul epidemiilor, pregătind discret reconstituirea armatei române. (…)Această abandonare care a agravat tifosul și foametea provocă o violentă indignare, care îl făcu pe generalul Saharov să surâdă. Trupele sale, admirabil aprovizionate, primeau rații uriașe ale căror firimituri ar fi fost de ajuns să împiedice pe soldații români să moară de foame, spunea generalul Berthelot. Unii, românii, se luptau nemâncați, alții, rușii, mâncau fără să lupte.

Și tocmai în momentul când, din inițiativa generalului Berthelot, Franța își dovedea astfel solicitudinea față de România, șeful misiunii noastre militare – împotriva voinței Regelui, a Guvernului și a Statului Major român – era supus unei deminutio kapitis în avantajul comandamentului rus, răspunzător de atâtea nenorociri, care, după ultimele rapoarte, erau mai multe chiar decât crezusem la început. Aceste rapoarte stabileau într-adevăr că, dacă ar fi beneficiat de ajutorul măcar al unei părți a trupelor rusești, bătălia de la București, condusă de generalul Berthelot, ar fi fost o mare victorie. Rapoartele afirmau de asemenea că după pierderea Bucureștiului, pe frontul care acoperea calea ferată de la Galați, anume legătura pe mare cu Odessa, retragerea fără luptă a trupelor rusești obligase diviziile românești, copleșite de inamic, să își părăsească turnurile pentru a scăpa de încercuire.

„Rușii triumfau de pe urma acestei noi înfrângeri românești“

Rușii triumfau de pe urma acestei noi înfrângeri românești. Deoarece armata română, spuneau, și-a pierdut cea mai mare parte din valoarea ei combativă și apărarea Moldovei cădea exclusiv în sarcina lor, mai ales acum când dispuneau aici de două armate noi, ei trebuiau să exercitr comandamentul suprem, sub autoritatea nominală a regelui Ferdinand. Însă generalul rus Saharov, adjunctul nominal al regelui, deținea de fapt toate puterile, în timp ce generalul Berthelot, decăzut din rolul său oficial de consilier întotdeauna ascultat, se afla retrogradat în funcția de «inspector al trupelor Române în reconstituire». Regele îi spuse îmbrățișându-l: «În inimile noastre urcați în grad!». Berthelot și va lua curând o revanșă strălucită.

Cu totul stăpân pe situație, generalul Saharov aplică principiul esențial al strategiei rusești: retragere fără luptă, definită prin eufemism, scurtarea frontului. Astfel, evacuă Dobrogea, unde forțele rusești erau mult superioare celor ale inamicului și unde importante unități de geniu rusești organizaseră timp de trei luni poziții defensive care păreau invincibile. Fără să tragă o singură lovitură de tun, el părăsi aceste poziții apărate prin trei rânduri de tranșee succesive și 15 rânduri de sârmă ghimpată. El părăsea în același timp calea de aprovizionare a Dunării, vitală pentru Moldova înfometată și bântuită de epidemii.

„Unii, românii, se luptau nemâncați, alții, rușii, mâncau fără să lupte. În ciuda strădaniilor sale, generalul Berthelot nu obținu de la «aliatul» rus sprijin nici alimentar, nici militar“

Această abandonare care a agravat tifosul și foametea provocă o violentă indignare, care îl făcu pe generalul Saharov să surâdă. Trupele sale, admirabil aprovizionate, primeau rații uriașe ale căror firimituri ar fi fost de ajuns să împiedice pe soldații români să moară de foame, spunea generalul Berthelot. Unii, românii, se luptau nemâncați, alții, rușii, mâncau fără să lupte.

În ciuda strădaniilor sale, generalul Berthelot nu obținu de la «aliatul» rus sprijin nici alimentar, nici militar, însă generoasa lui intervenție, ce nu ținea seama de situația sa personală, curând compromisă prin învinuirile comandamentului rus, care va cere să fie rechemat, înduioșă adânc inima românilor. Popularitatea îi sporea pe măsură ce puterea îi scădea.

Părăsirea Dobrogei fără să se tragă niciun foc, cu toate angajamentele solemne de a o apăra, corespundea cu strategia politică și militară a Rusiei.“ (Contele de Saint-Aulaire, paginile 99-102)

Memoriile generalului Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România: atitudinea conducerii și a soldaților ruși în România în toamna lui 1916 și iarna lui 1917.

„Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“

Țarul Nicolae al II-lea (centru) și generalul Mihail Alekseev (dreapta), șeful STAVKA, în 1915. Francezii considerau că țarul este de bună-credință, în timp ce generalul său avea gânduri nu tocmai prietenești față de România. FOTO: ww1blog.osborneink.com/

Alekseev îmi rezumă situația de pe frontul român. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să lupte în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Rușii se plâng mereu de încetineala transporturilor pe liniile românești. Informațiile pe care le-am primit pe acest subiect mă fac să cred că primii vinovați sunt ei. Comandanții militari ai trenurilor cred că le este permis orice. Opresc trenurile în timpul nopții, chiar pe liniile de trafic, pentru a dormi mai confortabil. Neîncetat, circulația este oprită și tot ei se plâng!

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, în opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe posibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

La sfârșitul acestei conversații îmi este prezentat generalul Beliaev, care, mi se spune, urmează să meargă în România ca șef al unei misiuni similare cu a mea, precum și colonelul Tatarinov, atașat militar rus la București. Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni? (…)

Mi se semnalează mai ales că un general rus și-a oprit trenul timp de două zile în gara Iași, pentru că voia să vadă orașul“

„La raport, balivernele lui Beliaev. Un ofițer rus îmi spune că la prima întâlnire a misiunii sale, Beliaev ar fi declarat: «Noi n-am venit aici pentru a participa la război!». Atunci, pentru ce?“

Bătălia pentru București, din noiembrie 1916. Francezii au considerat că rușii au refuzat să intervină, deși aveau deja trupe în zonă, așteptând ca românii să fie înfrânți

22 noiembrie. La raport, balivernele lui Beliaev: «Trebuie să rămânem în defensivă, cel puțin să… în afară de… fără îndoială că… dar s-ar putea, poate, să…».

25 noiembrie. (…) Un ofițer rus îmi spune că la prima întâlnire a misiunii sale, Beliaev ar fi declarat: «Noi n-am venit aici pentru a participa la război!». Atunci, pentru ce?

În această dimineață, doi ruși au fost găsiți înecați într-o pivniță. Să nu piardă timpul, au tras cu armele în două butoaie, apoi și-au lipit gurile de găuri, bând până la inconștiență; vinul a curs pe cei doi bețivani și încă se mai revărsa peste ei când au fost descoperiți. Discursul funebru a fost rostit de ofițerul rus chemat pentru constatarea deceselor și a constat în aceste vorbe memorabile: «Ce moarte frumoasă, totuși!».

26 noiembrie. (…) În această dimineață, doi ruși au fost găsiți înecați într-o pivniță. Să nu piardă timpul, au tras cu armele în două butoaie, apoi și-au lipit gurile de găuri, bând până la inconștiență; vinul a curs pe cei doi bețivani și încă se mai revărsa peste ei când au fost descoperiți. Discursul funebru a fost rostit de ofițerul rus chemat pentru constatarea deceselor și a constat în aceste vorbe memorabile: «Ce moarte frumoasă, totuși!».

Bătălia pentru București: „Întăririle rusești promise sosesc cu o încetineală gândită. Inerție totală a rușilor, care nu par să-și dea seama de situație”

30 noiembrie. Primele lupte la sud-vest de București. Întăririle rusești promise sosesc cu o încetineală gândită. În acest timp, Beliaev cere salvarea armatei, iar când este întrebat cum, el răspunde: «Prin retragere!». Este foarte simplu, evident, dar este metoda celor care refuză să lupte. (…)

3 decembrie. (…)

4 decembrie. (…) Bătălia este pierdută și se impune retragerea generală. (…) Cred că, pentru moment, armata română se află în imposibilitatea de a mai face un nou efort și îi spun asta lui Joffre (comandantul Armatei franceze – n. red.), pentru a insista pe lângă STAVKA pentru urgentarea unui sprijin real al rușilor. (…)

Ofițeri ruși decorați de regele Ferdinand în vara lui 1917. FOTO: imw.org.uk

Soldați ruși la miting, în Moldova, după Revoluția din februarie 1917. Comitetele bolșevice preluaseră puterea și foarte adesea îi amenințau sau chiar ucideau pe cei care voiau să continue lupta. FOTO: imw.org.uk

21 decembrie. (…) Janin telegrafiază anunțând că la STAVKA se pune problema refacerii armatei române între Nipru și Bug. Ciudată idee. E inadmisibil! (…)

„Îmi trece prin cap bănuiala că intențiile camarilei ruse ar fi să lase armata română să fie bătută sau îndepărtată și, după victoria Aliaților, să ceară ca preț pentru ajutorul dat în război Moldova și nimic mai mult!“

24 decembrie. Încă o telegramă ciudată de la Janin, care mă sfătuiește să mă îndepărtez de rege, cel puțin în public. Ce vor oare rușii? Care le sunt gândurile ascunse? Sunt oare un martor incomod al uneltirilor lor? Un motiv în plus pentru a rămâne la post. (…)

4 ianuarie 1917. La raport, îi înmânez regelui telegrama președintelui republicii (Franței – n. red.). Apoi, vorbesc despre ostilitatea manifestată de STAVKA împotriva mea și de dorința exprimată acolo privind ducerea în Rusia, cât mai departe posibil, a diviziilor române care trebuie reconstituite.

Primesc prin transmisiunile fără fir comunicarea unei telegrame transmise din partea lui Gurko (noul șef al STAVKA, numit în locul lui Alekseev – n. red.) către Marele Cartier General, o notă tendențioasă referitoare la aceste două puncte. Răspund pe aceeași cale: asupra celui de-al doilea punct, regele României decide, și eu nu cred că își dorește așa ceva «trimiterea trupelor române în Rusia pentru reorganizare».

În privința primului punct, există posibilitatea să fiu rechemat în Franța. Aș accepta bucuros să mi se dea o comandă, dar nu vreau să dăm impresia că cedăm presiunii ruse, pentru că, dacă STAVKĂI i s-ar da de această dată satisfacție, nu s-ar mulțumi cu atât. Ar trebui ca întreaga Misiune Franceză să fie retrasă. Și atunci, ce se va întâmpla aici? Am impresia că se urmărește înlăturarea martorilor incomozi.

Îmi trece prin cap bănuiala că intențiile camarilei ruse ar fi să lase armata română să fie bătută sau îndepărtată și, după victoria Aliaților, să pozeze în eliberatori, cerând – ca preț pentru ajutorul dat în război – Moldova și nimic mai mult! (…)

14 ianuarie. Un raport de la Coandă (generalul atașat de România pe lângă STAVKA – n. red.) vorbește despre o nouă tentativă a lui Gurko în legătură că necesitatea de a îndepărta de pe front armata română. Se argumentează de această dată prin faptul că Lecițki nu primește decât trei sferturi din aprovizionările necesare armatei sale.

Dar sunt în măsură să replic pe dată acest argument: acest lucru se întâmplă pur și simplu pentru că rușii nu descarcă la timp hrana sosită în gările de aprovizionare.

Chiar în această dimineață, 23 de trenuri își așteaptă rândul la descărcat între Bacău și Iași, aglomerând liniile. (…)

22 ianuarie, Moghilev (Berthelot a plecat spre Sankt Petersburg, dar s-a răzgândit și a oprit la STAVKA, al cărui cartier general era la Moghilev – n. red.). (…) La ora 9 seara, sunt în sfârșit primit de Gurko. Este un bărbat mic de statură, cu vorba aspră și seacă, care pare plin de sine. Ca reprezentant al Marii Rusii, el tranșează de sus toate chestiunile. Mă primește mai întâi cu răceală, dar fără vreun cuvânt neplăcut, apoi îmi arată mai multă cordialitate și ascultă în liniște obiecțiile pe care le fac și argumentele pe care le aduc. La sfârșit, pare să cedeze în fața lor, nu fără a-mi spune că sunt mai român decât românii!, cu un zâmbet care mă face să mă îndoiesc de sinceritatea lui.

„Am avut atunci impresia că rușii au un plan ascuns: acela ca, la sfârșitul războiului să fie recompensați, chiar pe spinarea României. Ba chiar cred că acest gând ascuns este mai vechi“

Tranșee rusești abandonate pe Siret, în iulie 1917, în timpul bătăliei de la Mărăști. Copyright: © IWM. Sursa originală: http://www.iwm.org.uk

Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame; rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria Guvernului să-i hrănească! Ce idioți!

Soldați ruși la miting, în Moldova, după Revoluția din februarie 1917. Comitetele bolșevice preluaseră puterea și foarte adesea îi amenințau sau chiar ucideau pe cei care voiau să continue lupta. FOTO: imw.org.uk

Călătoria mea în Rusia m-a făcut să pricep unele lucruri uimitoare. M-am dus la STAVKA, pentru a combate o idee a rușilor. Aliații noștri dragi voiau să trimită armata română, scoasă de pe front, pentru a se reface undeva, foarte departe, în spatele frontului, chiar pe teritoriul rusesc. Ar fi rezultat o întârziere de cel puțin două luni pentru reluarea ofensivei pe Frontul de Est; în plus, această măsură ar fi produs un efect dezastruos asupra națiunii române, care ar vedea, cu amărăciune, plecarea propriilor armate. Și chiar în rândurile ostașilor s-ar fi resimțit o oarecare demoralizare, din cauză că soldații și-ar părăsi, ca să zicem așa, vatra.

Or, la un moment dat în conversația mea cu Gurko pe această temă, el îmi spune: «Dar sunteți mai român decât românii! Ce interes aveți dumneavoastră ca armata română să fie reformată, și încă atât de repede?».

Am avut atunci impresia că rușii au un plan ascuns: acela ca, la sfârșitul războiului să fie recompensați, chiar pe spinarea României, pentru efortul pe care îl vor fi făcut pentru a o recuceri. Și cu cât va fi mai mic efortul pe care armata română îl va depune pentru recâștigarea teritoriului său, cu atât mai mare va fi prețul pe care-l va cere Rusia. Ba chiar cred că acest gând ascuns este mai vechi, și dacă efortul rușilor a fost atât de anemic în susținerea României este pentru că pe ruși nu-i deranja să-i vadă pe români la ananghie, pentru ca aceștia să conștientizeze din plin nevoia unui ajutor rusesc. (…)

Este cert că prezența mea aici nu este tot timpul plăcută, pentru că în ochii rușilor sunt un martor prea avizat în legătură cu poftele lor și mulți dintre români nu-mi sunt deloc recunoscători pentru că mă pun de-a curmezișul slăbiciunilor lor. (…)

„Există în marea, sfânta Rusie, o frumoasă colecție de lași, trădători și porci! Încotro ne vor duce ei?“

11 iulie (cu două săptămâni înaintea bătăliei de la Mărăști – n. red.). (…) În timpul cinei, alături de Grigorescu (generalul Eremia Grigorescu, eroul care a condus Armata I română în bătălia de la Mărășești și, în toamna precedentă, respingerea atacurilor austro-ungare în prima bătălie de la Oituz – n. red.) și maiorul Landrot, vorbim despre procedeele utilizate de ruși: nu așteaptă culesul viilor, adună strugurii verzi pentru a face poșircă, dar nu uită nici vinul din crame și pivnițe!

În această dimineață, doi ruși au fost găsiți înecați într-o pivniță. Să nu piardă timpul, au tras cu armele în două butoaie, apoi și-au lipit gurile de găuri, bând până la inconștiență; vinul a curs pe cei doi bețivani și încă se mai revărsa peste ei când au fost descoperiți. Discursul funebru a fost rostit de ofițerul rus chemat pentru constatarea deceselor și a constat în aceste vorbe memorabile: «Ce moarte frumoasă, totuși!».

Sunt 4 luni de când îi tot avertizez că-și vor frânge gâtul și că, prin faptul că permit ca indisciplina să înflorească, armata lor se va autodizolva. Exact asta se întâmplă. Acum își dau seama, dar e prea târziu. (…) Una peste alta, situația din Rusia nu este deloc îmbucurătoare; divizii întregi refuză să lupte. Există în marea, sfânta Rusie, o frumoasă colecție de lași, trădători și porci! Încotro ne vor duce ei? (…)

Mai 1917, Bacău: trupele ruse nu sunt pe front, ci în oraș, la mitinguri în care cer încheierea păcii, sub efectul propagandei bolșevice. Pacea va fi încheiată de Lenin în primăvara următoare în condiții devastatoare: Rusia ceda Belarus, țările baltice, Ucraina și se obliga la condiții economice înrobitoare, printre care livrarea întregii producții de petrol din Caucaz. Doar victoria Antantei, în toamna lui 1918, a salvat Rusia de acest tratat de pace catastrofal

Rușii continuă s-o șteargă din fața nemților, ca unii care știu cât le valorează pielea și care vor să și-o pună la adăpost. N-aș fi crezut, atunci când am plecat din Franța, că acești indivizi pot îmbina într-o așa măsură prostia și lașitatea. Este inimaginabil!

Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame; rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria Guvernului să-i hrănească! Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!

Nimic altceva în aceste patru zile, Armata 2 română a continuat curățarea regiunii muntoase, a făcut noi prizonieri și a strâns și ceva echipament.

„Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie!“

16 august, scrisoare către cumnata Louise despre cursul bătăliei de la Mărășești: (…) Bravii noștri români continuă să lupte cu multă însuflețire. (…) Într-o primă fază și sub efectul surprizei, curajoșii noștri ruși au început prin a-și lua tălpășița. Dar aveam la îndemână diviziile române și datorită lor situația a putut fi echilibrată. Iată că sunt 10 zile de când durează bătălia și nemții nu au putut câștiga decât 5 kilometri de teren, iar acum par aproape terminați. (…)

Prin urmare, nutresc mari speranțe legate de continuarea operațiilor, cu condiția ca rușii noștri să nu fie cuprinși iarăși de dorința de a se pune la adăpost de gloanțele și de obuzele care le-ar putea desfigura frumoasele lor chipuri de mojoci sau de calmuci. (…)

În tabăra noastră, operațiile militare par să se așeze. Nu pentru că nemții ar înceta să atace, ci pentru că românii se apără bine și reușesc contraatacuri care arată întregii germănimi că românii nu-i vor lăsa să le treacă prin față fără să le pună piedică.

Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot felul de monstruozități chirurgicale etc.

O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele. (…) Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie.

Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie. (…)

CITIȚI ARTICOLUL INTEGRAL ACCESÂND:

https://colectionaruldeistorie.ro/cum-au-vazut-francezii-armata-rusiei-chemata-in-ajutorul-romaniei-in-1916-in-primul-raz/

06/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DICTATORUL COMUNIST NORD COREEAN Kim Jong Un s-a oferit să-l sprijine pe PUTIN în războiul din Ucraina cu 100.000 de soldați

Dictatorul comunist Kim Jong Un i-a făcut lui Putin o ofertă, propunându-i să trimită în ajutorul Rusiei 100.000 de soldați nord-coreeni în războiul împotriva Ucrainei.
Publicația Daily Mail, citând agenția de presă rusă Regnum, relatează că Vladimir Putin urmează să ia în considerare formarea unei alianțe cu Kim Jong Un, în schimbul aprovizionării cu energie și cereale a Coreei de Nord.

Rusia ar putea primi în ajutor 100.000 de militari ai Coreei de Nord care se vor alătura rușilor din cele două republici separatiste, pro-Kremlin din Ucraina. Phenianul ar putea transfera unități tactice în Donbass. ”, a relatat Agenția de presă Regnum citată de https://www.dailymail.co.uk și https://www.onet.pl.

Igor Korotchenko, un colonel în rezervă,redactor-șef al revistei Apărarea Națională a Rusiei, comentând reportaje ale televiziunii de stat ruse Rossiya 1, a spus că: „Nouă (rușilor) nu ar trebui să ne fie rușine să acceptăm mâna întinsă a lui Kim Jong Un. Există rapoarte că 100.000 de voluntari nord-coreeni sunt gata să vină și să ia parte la conflict”.

Deși gazdele programului televizat s-au întrebat dacă soldații nord-coreeni ar putea fi voluntari sau dacă vor fi trimiși cu forța să lupte cu ucrainenii, Korotchenko a spus că aceștia se vor descurca pe câmpul de luptă pentru că sunt „rezistenți și nepretențioși” și că „cel mai important lucru este motivația lor”.

„Dacă voluntarii nord-coreeni cu sistemele lor de artilerie, cu experiență vastă în luptă antibaterie și cu un sistem de rachete cu lansare multiplă de calibru mare care au fost fabricate în Coreea de Nord, vor să fie implicați în conflict, ei bine, să dăm undă verde la impulsul lor voluntar. Dacă Coreea de Nord este dispusă să-și îndeplinească obligația internațională de a lupta împotriva fascismului ucrainean, ar trebui să îi permitem să facă acest lucru”, a spus Igor Korotchenko.

El a mai declarat că entitățile separatiste Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Lugansk au dreptul suveran de a semna acorduri şi le pot încheia cu Coreea de Nord.

În opinia sa, Rusia ar trebui, de asemenea, să înceteze participarea la sancțiunile internaționale care afectează Coreea sub conducerea Kimi de ani de zile.

Legăturile dintre Rusia și Coreea de Nord sunt puternice și datează din 1948, când URSS a fost prima țară din lume care a recunoscut oficial existența RPDCoreene. De asemenea, merită adăugat și faptul că în timpul războiului din Coreea dintre Sud și Nord, URSS a sprijinit RPD Coreeană.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, au continuat bunele relații între cele două țări, fapt demonstrat printre altele, în Invitarea lui Kim Jong Un de a vizita Rusia.

Întâlnirea a avut loc la Vladivostok în 2019, iar când Rusia a atacat Ucraina anul acesta, Coreea de Nord a fost una dintre cele cinci țări care au votat împotriva rezoluției ONU de condamnare a invaziei.

Datorită acestor acțiuni și după recunoașterea republicilor separatiste de către Coreea de Nord, Ucraina a rupt toate relațiile diplomatice cu această țară.

05/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: