Pactul Ribbentrop-Molotov, anticamera celui de-Al Doilea Război Mondial

Pactul Ribbentrop-Molotov un târg diavolesc care a pregătit cel de-al doilea război mondial

Pe 23 august 1939, ministrul adjunct al afacerilor externe sovietic, VP Potemkin, l-a așteptat pe aeroportul din Moscova pe Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste. L-a salutat călduros pe fostul vânzător de șampanie și apoi l-a dus la o întâlnire învăluită în taină la Kremlin.

Sângerosul dictator sovietic Iosif Stalin și ministrul său de externe cu chip de granit, Viaceslav Molotov, așteptau să-l primească pe emisarul lui Hitler pentru a încheia ceea ce a rămas cunoscut în istorie sub numele de Pactul de neagresiune sovieto- nazist, un tratat care includea pe lângă prevederi care reglementau transferul de materii prime din Uniunea Sovietică în schimbul mărfurilor manufacturate de Germania, un protocol secret care stabilea sferele de influență ale semnatarilor.

Înțelegerea criminală dintre cei di dictatori a inclus Polonia, dar Hitler și Stalin nu au intenționat doar să-și împartă vecinul, ci au vrut să ștergă această țară de pe hartă. Germanii aveausă închidă menghina pe 1 septembrie, înaintând spre Brest-Litovsk, iar Sovieticii aveau să -și închidă fălcile spre est atacând-o pe pe 17 septembrie,Polonia fiind astfel înghițită de cei doi vecini totalitari. Ca un stimulent suplimentar pentru Stalin, Hitler a fost de acord ca Letonia, Lituania, Estonia și Basarabia românească , să fie incluse în sfera de influență sovietică.

Pactul a fost semnat la ora 2 dimineața pe 24. Cei doi dictatori nu numai că au pecetluit soarta Poloniei, dar au pus în mișcare un lanț de evenimente care aveau să cuprindă în curând globul în al Doilea Război Mondial.

La data semnării Tratatului de neagresiune dintre Uniunea Sovietică stalinistă și Germania hitleristă (la Moscova, pe 23 august 1939), tratat cunoscut cu numele de Pactul Ribbentrop-Molotov ( care a fost semnat de miniștrii de externe Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Mihailovici Molotov, în prezența și spre marea satisfacție a lui I.V. Stalin), cele două lighioane, vorba lui F.M. Dostoievski, erau în raporturi atât de „amicale”, încât se suspectau neîncetat și căutau să se înșele prin declarații ce urmăreau două scopuri: 

1) Politica proprie (a lui Hitler în luptă cu timpul, a lui Stalin de așteptare a sfârșitului conflictului dintre puterile occidentale, conflict pe care-l dorea și-l alimenta prin periculosul joc la două capete, fără angajarea militară a Uniunii Sovietice și – desigur – spre folosul ei); 2)Adormirea vigilenței celuilalt/celorlalți, prin angajamente formale și neruperea totală a relațiilor cu occidentalii, în principal cu englezii și francezii.

 Însă – ne informează Florin Constantiniu în cartea „Între Hitler și Stalin sau România și pactul Ribbentrop-Molotov” (Editura Danubius, București, 1991) – „Stalin nu voia o alianță cu Anglia și Franța, și cu atât mai puțin un război alături de ele, împotriva Germaniei.

Ceea ce dorea el (…) era un război între statele capitaliste, în care URSS să nu fie implicată. Abia în faza finală, când combatanții aveau să zacă sleiți, Uniunea Sovietică, posesoare a unei armate intacte, urma să intervină și să dicteze «pax sovietica»”.

Comentatorul George Petrovai scrie în ZiarulNatiunea.ro , că socoteala de-acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din târg (adică din viața reală), îndeosebi în cazul celor doi dictatori bănuitori și necruțători, „care nu au ezitat să-și suprime cei mai apropiați colaboratori, când i-au considerat incomozi: Hitler l-a executat pe conducătorul S.A.-ului, Ernst Röhm, un fidel camarad de luptă, iar Stalin l-a executat pe cel mai valoros aliat al său în lupta împotriva «opoziției de stânga», Nikolai Buharin, păstrând până la moarte în biroul său scrisoarea trimisă de acesta și încheiată cu cuvintele: «Koba (apelativul folosit de cei din anturajul lui Stalin), la ce-ți folosește moartea mea?»”.

N.B.: Firește, numărul crimelor săvârșite de cei doi monștri (la ordin sau indirect, în vremuri de pace aparentă sau de război nimicitor) este de ordinul milioanelor.

Stalin mai ales, „a bătut toate recordurile politice cunoscute în istorie” în timpul Marii epurări din 1936-1938, perioadă în care au fost arestați peste cinci milioane de oameni (zilnic se înregistrau cam 200 de execuții la închisoarea centrală a NKVD-ului de pe strada Liubianka!).

Fiorosul satrap gruzin s-a descotorosit de toți adversarii politici și de generalii incomozi (M.N. Tuhacevski, I.E. Iakir, A.I. Kork, I.P. Uborevici, Egorov, Orlov, Blüher etc.), iar în anii 1947-1948 chiar de unii membrii ai familiei lui (Evghenia, soția cumnatului său Pavel Alliluiev, împreună cu fiica ei Kyra, cumnata Ana, sora mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina).

După semnarea Pactului și a Protocolului adițional secret (impus de ruși), potrivit căruia Basarabia revenea Uniunii Sovietice (partea germană și-a declarat „totalul dezinteres politic” pentru această regiune), Stalin și ortacii lui au inclus Bucovina pe lista revendicărilor teritoriale (mai întâi întreaga provincie, pe urmă numai partea ei de nord). 

Această cerere a unui teritoriu ce nu prezenta interes strategic pentru nemți, însă constituia prima depășire a acordurilor secrete din august-septembrie 1939, „a trezit aprehensiunile lui Hitler, care a constatat că partenerul său nu este dispus să se limiteze la cele consimțite (când se vor cunoaște secretele arhivelor sovietice, se va putea ști dacă formularea imprecisă a articolului 3 din protocolul adițional secret nu l-a făcut pe Stalin să creadă că Reichul se dezinteresa din punct de vedere politic de întreaga Europă de sud-est” (Florin Constantiniu).

 La distincția făcută de diplomația germană (satisfacerea „problemei basarabene” era agreată de Reich, dar „chestiunea bucovineană” era „ceva nou”), Molotov a replicat cu binecunoscuta-i impertinență muscălească:

„Bucovina constituie ultima parte ce mai lipsește Ucrainei întregite” și că „Moscova nu consideră încheiată problema Bucovinei, dorind și partea ei sudică”.

Ultima afirmație, pe care Molotov i-a trântit-o în față lui Hitler la întâlnirea din 12-13 noiembrie 1940 de la Berlin, a contribuit mult „în hotărârea Führerului de a-și elimina pe calea armelor partenerul dobândit în anul 1939” (Fl. Constantiniu).

Mai ales că revendicările muscalilor (e drept, zone care nu prezentau interes geostrategic sau de altă natură pentru nemți), erau făcute după capitularea Franței în războiul-fulger de 40 de zile, adică atunci când „forțele armate ale Reichului se resimțeau în urma efortului depus”, deci Führerul nu putea să recurgă la forța militară „pentru a-l determina pe Stalin să renunțe la această cerere”.

Căci, ne spune același istoric, lui Hitler îi era cât se poate de clar că „Stalin dorește să creeze un precedent, cerând un teritoriu asupra căruia cele două părți – germană și sovietică – nici măcar nu discutaseră”, pentru ca altădată să vină cu revendicări „care să vizeze obiective de interes vital pentru Germania”…

 În plus, pe baza instrucțiunilor primite de la Ribbentrop, ambasadorul german Schulenburg la Moscova a încercat, în scopul evitării conflictului militar („prejudiciabil intereselor germane”), „să obțină o concesie din partea sovietică”, însă la propunerea sa de-a restitui tezaurul românesc dus la Moscova în timpul primului război mondial (93,4 tone aur), Molotov i-a răspuns că această posibilitate trebuie exclusă, deoarece „România a exploatat destul timp Basarabia”!

Dimpotrivă, informându-l pe Schulenburg că „în zilele următoare guvernul sovietic va prezenta revendicările sale ministrului României la Moscova”, Molotov îi cere acestuia ca guvernul Reichului să-l sfătuiască pe cel român să le accepte, altminteri „războiul este inevitabil”.

Neîndoios că toate astea l-au înfuriat pe Hitler, încât – așa cum am arătat mai sus – încă din iunie 1940 (probabil după nota ultimativă trimisă de muscali românilor) se gândea la planul de invazie a Uniunii Sovietice, plan concretizat în atacul din 21-22 iunie 1941. De fapt, susțin unii istorici, Operațiunea Barbarossa trebuia să înceapă în primăvara anului 1941, însă a fost amânată câteva luni din cauza Operațiunii Marița (ocuparea Greciei).

Dacă italienii s-ar fi descurcat în bătălia Greciei fără ajutorul lui Hitler, Uniunea Sovietică ar fi fost atacată cu tot atâtea luni mai repede, Moscova era cucerită de nemți, luptele purtându-se în sezonul cald (sfârșitul verii sau începutul toamnei), iar cursul celui de-al doilea război mondial, chiar după intrarea americanilor, ar fi fost diferit. Numai că istoria nu se face cu presupuneri, ci cu fapte concrete, oricât sunt acestea de necușere, respectiv de norocoase pentru învingători și nenorocoase pentru învinși…

La rândul său Stalin, a cărui strategie era servită de o „diplomație duală”, astfel el ținând cumpăna între imaginea unei Uniuni Sovietice pașnice (cică interesată de securitatea continentului) și demersurile secrete în direcția Berlinului (bunăoară, trenurile rusești cu materii prime și produse alimentare au continuat să circule spre Germania până în noaptea de 21-22 iunie 1941!), a fost realmente cuprins de turbare, ne spune N.S. Hrușciov în Memoriile lui, la aflarea știrii despre căderea Franței, convins fiind că „războiul din Vest este o repetiție generală a celui din Est”:

„Stalin era extrem de nervos. Chiar în timpuri normale, el avea obiceiul de a merge de colo-colo în timpul unei ședințe. Cu această ocazie, alerga de jur-împrejur, înjurând ca un birjar. Îi înjura pe francezi și pe englezi. Cum i-au permis ei lui Hitler să-i dea astfel peste cap? Acuma era rândul nostru. Stalin a înțeles asta”.

Astfel stând lucrurile, Stalin și ciracii lui (în mod deosebit Molotov) au făcut tot ce le-a stat în putință ca să înșface cât mai mult de la popoarele baltice, polonezi (Polonia a fost atacată în septembrie 1939 de nemți dinspre Vest, iar de ruși dinspre Est) și români (prin cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herței, România a pierdut 50.762 km² și o populație de circa patru milioane), chiar cu riscul să-și supere partenerii, nefireasca alianță a naziștilor și bolșevicilor durând taman 669 de zile.

 Tocmai de aceea, considerând Molotov că răspunsul guvernului român la primul ultimatum (cel din 26 iunie 1940) este imprecis („Gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic”), remite imediat a doua notă, în care cerea „evacuarea în decurs de patru zile a Basarabiei și Bucovinei de Nord”. 

Cu toată înverșunata împotrivire a basarabeanului Ștefan Ciobanu, ministrul Cultelor, și a istoricului Nicolae Iorga („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”), pe data de 28 iunie 1940, ambasadorul G. Davidescu primește următorul răspuns de la București (trei sferturi dintre membrii Consiliului de Coroană au fost pentru acceptarea ultimatumului sovietic): „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Totuși, care este părerea istoricului Florin Constantiniu despre pact și ultimatumul sovietic? Categoric în prima chestiune („Pactul Ribbentrop-Molotov a constituit factorul decisiv al izolării politice și militare a României”), el preferă să-l citeze pe mareșalul polonez E. Rydz-Smigly în cea de-a doua chestiune, astfel imprimându-i un caracter general și echivoc: „Cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea, cu rușii ne pierdem sufletul nostru”… 

Spre deosebire de Florin Constantiniu, istoricul Neagu Djuvara abordează mult mai tranșant a doua chestiune în cartea sa ”O scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, București, 1999):

„Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă”!

 Ajuns la final, merită să precizez că Pactul Ribbentrop-Molotov (încă) n-a fost denunțat de niciuna dintre părți, deci teoretic el este în vigoare, deși muscalii susțin că (practic) a fost anulat de atacul nemților din 21-22 iunie 1941.

Consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop au fost practic continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, o nouă redistribuire a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul în zona de influență a Uniunii Sovietice.

Prin urmare, atâta timp cât dimensiunea criminală a alianței dintre Stalin și Hitler nu va fi clar stabilită și recunoscută, mai cu seamă de către Rusia, cicatricile pe care aceasta le-a lăsat în lume nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de fundamentul solid al adevărului cu privire la crimele comise împotriva păcii și a umanității, singurul care poate asigura reunirea spirituală apopoarelor.

Adesea se susține că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război mondial ar fi fost terminat mult mai curând, sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

Istoria nu se repetă, dar rimează… CE FACEM CU CHINA?

„Democrație” vs Suveranitate. Rime istorice din Manciuria (China vs Japonia) și Taiwan (China vs SUA) –

Marelui scriitor american Mark Twain, i se atribuie zicala conform căreia ”istoria nu se repetă, dar rimează”.

O rimă istorică notabilă poate fi constatată între actuala criză din Taiwan și criza Manciuriană din anii 1920/1930.

În ambele cazuri, o putere imperialistă non-chineză, chiar antichineză, încearcă să îndepărteze un teritoriu cheie chinez, scrie https://www.unz.com.

Japonia a râvnit părți din nord-estul Chinei, în special Manciuria (legată de Coreea, care deja erea colonie japoneză) și a inventat o justificare „iluminată” și „umanistă” pentru acapararea lor. Japonia a insistat că Manciuria sau Manciukuo este o regiune autonomă demnă de independență față de China, iar prezența sa a fost un ajutor frățescal cărui scop era acela de a asigura integritatea națiunii manciuriene.
Inițial, Japonia a vizat și părți din Siberia și a profitat din plin de ocazia oferită de Războiul Civil Rus pentru a ocupa partea cea mai de est a acestei regiuni vaste. Însă atunci când Uniunea Sovietică a crescut ca putere și a cauzat o serie de eșecuri ambițiilor japoneze, cele două domenii au ajuns la un fel de compromis. Astfel, Mongolia, o parte îndelungată a Imperiului Chinez, avea să servească drept stat marionetă al Uniunii Sovietice (continuînd acest proces inițiat sub țar), în timp ce Japonia și-a amplificat influența sa asupra Manciuriei.

În ambele cazuri, a existat o iluzie a suveranității naționale chiar dacă de fapt, Mongolia era un satelit al sovieticilor, în timp ce Manciuria fusese transformată în bijuteria coroanei Imperiului Japonez. Cazul mongol era oarecum contradictoriu, deoarece Uniunea Sovietică era oficial anti-imperialistă, în timp ce Japonia, împreună cu puterile europene, pretindeau în mod deschis că practică un fel de imperialism benign și iluminat, iar uneori propovăduia un fel de proiect panasiatic camaraderesc opus puterilor non-asiatice.

Sovieticii puteau fi acuzați de ipocrizie, chiar dacă s-ar putea argumenta că o Mongolie cu adevărat independentă nu era viabilă la acea vreme. Dacă sovieticii n-ar fi intervenit, Japonia ar fi înghițit-o. În ceea ce îi privește pe chinezi, Mongolia ar fi trebuit să facă parte din civilizația lor, având în vedere interacțiunea îndelungată dintre Mongolia și China. (În plus, la invadarea Chinei, mongolii deveniseră de facto parte a Sinosferei.)
În orice caz, chiar dacă China era furioasă în ambele cazuri, își putea permite să piardă Mongolia, un deșert slab populat , însă Manciuria era esențială din punct de vedere geografic, demografic și economic pentru dezvoltarea și securitatea Chinei.

(În mod similar, Rusia poate tolera ca Finlanda și Suedia ca noi membri ale NATO, dar consideră Ucrainaun pumnal spre inima Rusiei.)

Oricât de monstruoasă s-a dovedit a fi pătrunderea Japoniei în nord-vestul Chinei, a fost cel puțin de înțeles, având în vedere resursele limitate ale Japoniei și problemele sale economice disperate. În ciuda progresului său rapid și a procesului de modernizare, locul Japoniei în lume era totuși precar, având în vedere că legăturile cu restul lumii îi erau tăiate de Rusia și puterile occidentale.
Ceea ce este cu adevărat îngrozitor la neo-imperialismul american este că SUA au atât de multe și nu au nevoie de un imperiu pentru putere, pace și prosperitate.

America însăși este o țară de mărimea unui imperiu. Canada este în esență curtea sa din față, în timp ce Mexicul (și o mare parte din America Latină) este curtea din spate. Statele Unite au Japonia, Coreea de Sud și Filipinele drept păpuși . UE este acum doar un vasal al SUA..
Spre deosebire de Japonia anilor 1920/1930, SUA au din abundență pământ și resurse și controlează rutele maritime, dar cu toate acestea practic revendică Taiwanul și acuză China de agresiune, pentru că aspiră la reunificarea cu o insulă care făcuse multă vreme parte din teritoriul său?
În această privință, imperiul SUA este cu siguranță în epoca cea mai detestabilă din istoria sa. Actualmente SUA sunt mult mai rele decât Japonia Imperială, deoarece politicile sale sunt conduse mai mult de vanitate și avariție decât de necesitate.

Manciuria a revenit la controlul chinez odată cu înfrângerea armatei japoneze Kwantung în urma victoriei Uniunii Sovietice. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, Mongolia a câștigat ceva asemănător cu independența deplină și există în prezent printre influențele Rusiei, Chinei și SUA . În viitor, Mongolia va rămâne probabil independentă, dar va fi absorbită în sfera de influență chineză.

Acum însă, avem problema Taiwanului. Așa cum Japonia a pretins rolul de protector al independenței Manciuriene împotriva Chinei, Statele Unite pretind a fi nobilul apărător al independenței și libertății taiwaneze, și pe un plan mai extins, însăși „democrația”.
Desigur, diferența este că, în timp ce Japonia nu a recunoscut pretenția Chinei asupra Manciuriei, SUA, sub administrația Nixon-Kissinger, au acceptat că Taiwanul este parte a Chinei și a sperat într-o reconciliere și reunificare treptată și pașnică între cele două state.
Dar, odată cu creșterea sentimentului anti-chinez, acordul (că Taiwan este parte din China) a ajuns să fie doar formal, având în vedere că actualmente SUA lucrează în mod clar pentru a crea o falie permanentă între China și Taiwan (tot așa cum a realizat de facto și divizarea Coreei).

Astfel, în politica de ostilitate față de China, s-a dezvoltat un fel de furtună perfectă. Motivul cel mai evident este că SUA s-au obișnuit de la prăbușirea Uniunii Sovietice cu rolul său de superputere singură, un drog care dă dependență.

SUA s-au obișnuit, de asemenea, cu prestigiul ca hegemon peste tot Pacificul, Orientul, precum și Occident, în urma prăbușirii Imperiului Japonez care, pentru o vreme, a pretins controlul în zona Pacificului Asiatic. (Mai ales că Asia de Est este singura parte a lumii care a ajuns mai mult sau mai puțin din urmă cu Occidentul în generarea de bogăție și pricepere tehnologică. SUA mențin hegemonia occidentală prin controlul rutelor comerciale și amplasarea bazelor sale militare care înconjoară masa de uscat asiatică.)

Războiul Rece a justificat prezența continuă a americanilor în Pacificul de Est, mai ales că și China căzuse în mâinile comuniștilor. Mai mult, de frica Chinei roșii, țările asiatice non-comuniste s-au înclinat către SUA pentru protecție, având în vedere Teoria Dominoului confirmată de infernul din Vietnam.
Dar odată cu sfârșitul Războiului Rece și cu acceptarea de către China a economiei de piață (și interconectarea cu economiile din întreaga Asia), SUA s-ar fi putut retrage din Asia Pacific. Au ales să nu o facă din cauza influenței complexului industrial militar, a mândriei imperiale și a paranoiei care descrie China drept un nou contra-hegemon care ar putea reprezenta o amenințare pentru rolul Americii în lume.

(În mod ironic, accentul Chinei pe legăturile economice globale versus accentul pe care îl pune America pe controlul militar global poate ajunge să favorizeze China în ochii lumii. Oamenii preferă să facă schimb cu morcovi, decât să fie amenințați cu bățul. Dacă în timpul Războiului Rece, o mare parte din Lume a fost dispusă să accepte puterea militară a SUA, ideea că lumea se bazează pe puterea SUA pentru pace și prosperitate devine din ce în ce mai abstractă și depășită cu fiecare an care trece.

De asemenea, există în adâncurile minților albe americane complexul ”pericolului galben” care își are începuturile în ascensiunea bruscă a Japoniei în secolul al XIX-lea.

Dacă o mică națiune insulară cu resurse limitate s-a putut ridica atât de repede și a putut reprezenta o provocare pentru ordinea mondială occidentală, oare ce ar putea însemna pentru dominația Occidentului ascensiunea Chinei, cu enorma sa populație și resursele considerabile pe care le are ?

Desigur, logica actuală a argumentului anti-chinez diferă de cele din trecut, cel puțin în retorică. Cu un secol în urmă, chestia ”Pericolului Galben”avea în vedere provocarea pe care galbenii o pot prezenta pentru Rasa Albă, Vestul Alb, Hegemonia Albă.

Aceasta este, desigur, o exagerare.

China nu este un stat de coloniști precum Statele Unite, Canada și Australia, unde un popor l-a înlocuit pe altul, deși s-ar putea contraargumenta cu situația Tibetului și al regiunii Xinjiang, ocupate de chinezi.

Condamnarea Chinei de astăzi a înlocuit-o pe cea a Japoniei din anii 1980, o perioadă în care Japonia încerca să domine lumea prin produse de consum și tehnologie (într-o vreme în care chinezii se plimbau pe biciclete și abia începeau să asambleze brichete ieftine și deschizătoare de conserve.)

Evident, era mai sigur decât să lovești Rusia sau SUA și în plus, China, Rusia și SUA au avut un punct de legătură comun, anume mândria de a fi înfrânt împreună Puterile Axei din rândurile căreia făceau parte Germania nazistă și Japonia imperială. În secolul trecut, pentru o vreme, SUA și China au fost oarecum unite în poziția lor antijaponeză. China, în faza ei post-maoistă, avea nevoie de o temă care să coaguleze societatea și a reînviat propagandistic amintirile dureroase din trecut.

Americanii sunt păcăliți când se dă vina pe China și nu pe puterea evreiască pentru toate problemele cu care se confruntă SUA.

Planul evreiesc pentru Rusia nu este deloc diferit de planul german nazist al„lebensraum” (al spațiului vital), însă dacă germanii au avut numărul necesar să invadeze Rusia, sperând să o învingă și să o colonizeze, evreii nu au astfel de mijloace de cucerire totală, dar ei știu că pot prelua controlul financiar și cultural, pot reduce elitele ruse la poziția de colaboratori și pot dezvolta o serie de programe pentru a face din Rusia mai mult sau mai puțin o colonie globalistă a hegemoniei evreiești.

Ascensiunea economică fulgerătoare a Chinei datorează mult piețelor americane. China știe că Rusia nu mai reprezintă acum nicio amenințare reală pentru ea și a înțeles să respecte termenii înțelegerii dintre Mihail Gorbaciov și Deng Xiaoping.

Contrar abordării conciliante a Rusiei față de China, SUA au jucat rapid după al Doilea Război Mondial în problema Taiwanului întărindu-și alianțele militare cu Japonia și cu câteva din marionetele sale asiatice.

Chiar dacă China a lucrat un timp cu SUA pentru a izola Coreea de Nord, SUA au avut de întâmpinat o animozitate sud-coreeană împotriva Chinei. De asemenea, bazele navale americane au îngrijorat și îngrijorează China. Cu timpul, sentimentul de amenințare militară rusă/sovietică care a stăpânit-o vreme îndelungată, a dispărut și în plus, relațiile Rusia-China au început să se bazeze pe concepții multipolare și civilizaționale, adică pe faptul că ambele puteri au propriile lor sisteme de guvernare și culturi/tradiții și se respectă reciproc, în timp ce SUA/Occidentul promovează o singură „ordine bazată pe reguli” pentru toți, înrăutățită de faptul că așa-numitele „reguli” sunt stabilite de Occident, sau mai exact de elitele evreiești care controlează Occidentul.

Aceste reguli nu se aplică în mod egal tuturor, ci sunt create de așa manieră încât să servească intereselor hegemonice evreiești. Chiar dacă SUA nu pot învinge China în lupta pentru Taiwan, preluarea Taiwanului de către China ar putea fi folosită ca motiv pentru a sancționa China și a-i acapara activele în Occident (și a renunța la obligațiile datoriei).

Faptul că China a ales să sprijine Rusia în afacerile mondiale este considerat ca un fel de trădare. Desigur, Beijingul nu vede lucrurile așa, liderii chinezi considerând că principala obligație a Chinei este să se îngrijească de propriile interese naționale în relațiile cu Rusia, atunci nu ar trebui să existe nicio problemă. Este doar diplomație.
Dar o astfel de perspectivă necesită o viziune multipolară asupra lumii țărilor suverane.

Având în vedere toți acești factori, eșecul (din cauza incompetenței, imprudentei sau relei voințe) diplomației poate duce la o conflagrație majoră generată de problema Taiwanului, la fel cum problema Manciuriană a declanșat conflagrația dintre China și Japonia, înaintea ultimului război mondial.

Acolo istoria de atunci rimează cu cea de acum, însă desigur, condițiile actuale nu seamănă deloc cu cele din trecut. Dacă atunci China era divizată în războiul său cu Japonia, între pro-comuniști și Kuomintangul lui Ciag Kai sheng, China de astăzi se prezintă unită ca o singură forță. Dacă China era la începutul dezvoltării sale industriale în momentul când Japonia a invadat-o, China de astăzi este cea mai mare putere economică din lume.

Deși este încă mai slabă din punct de vedere militar comparativ cu SUA și ar putea fi învinsă cu ușurință într-un scenariu de tip Midway-într-o confruntare militară navală în mijlocul Pacificului, China are suficiente rachete pentru a scufunda flota americană în apropierea țărmurilor chineze.

Un mare avantaj al SUA este rețeaua sa vastă de alianțe din Pacific. Dacă Japonia Imperială s-a trezit din ce în ce mai izolată pe măsură ce războiul său se prelungea în China, fără o victorie clară, SUA au astăzi în Japonia, Coreea de Sud, Filipinele și, desigur, Taiwan, aliați devotați.

Dar, sunt Japonia și Coreea de Sud dispuse să se alăture pe deplin SUA într-un viitor război cu China despre care știu că va crește și mai puternic în următorii ani? Sud-coreenii s-ar putea îngrijora că China ar putea sprijini masiv Coreea de Nord împotriva sa.

SUA pot accepta o Asie săracă și înapoiată (cum era China în anii 80) sau o Asie bogată și servilă (cum ar fi Japonia și Taiwan), dar nu poate accepta o țară bogată, independentă și puternică, precum este China acum.

În plus, o Chină suverană este mult mai dificil de înfruntat și/sau de stăpânit decât, să zicem, Vietnamul, de asemenea un stat suveran, dar care cu greu poate deveni o putere majoră în afacerile mondiale.

S-ar putea ca SUA să spere că China, în ciuda dimensiunii și mândrei sale istorii, ar putea fi subordonată Occidentului, mai ales având în vedere evoluția Japoniei, Taiwanului sau a Coreei de Sud.

În timp ce confucianismul are o profunzime cvasi-spirituală în venerația sa față de strămoși, ascensiunea modernității în această parte a lumii a făcut loc neo-confucianismului care a scuipat pe mormintele strămoșilor și s-a concentrat aproape în întregime pe succesul material.

Astfel, dacă confucianismul tradițional a păstrat elitele înrădăcinate în respectul față de trecut, neo-confucianismul i-a făcut pe asiaticii moderni obsedați de viitor.

Odată cu marxism-leninism-stalinismul, o mare parte a est-asiacilor au respins aproape în totalitate propriile tradiții, în favoarea acestei ideologii străine.

Prin impunerea comunismului, maoismul declanșat de Revoluția Culturală a cerut tinerilor revoluționari să distrugă toate lucrurile vechi considerate reacționare, iar înainte de triumful lui Mao, Chiang Kai-Shek liderul Kuomintangului (și soția sa înaintea lui) se convertise la creștinismul adus de occidentali.

Așa se explică faptul că fără o bază spirituală puternică, Asia de Est, marcată de neo-confucianism a devenit obsedată de succes. Și pe măsură ce Occidentul, în special SUA, a ajuns să reprezinte bogăția, puterea și progresul, cea mai mare parte a Asiei de Est se orientează în mod natural către exemplul Occidentului în ceea ce reprezintă moda, atitudinea, cultura și ideologia.

Desigur, Japonia a fost un caz istoric special, oarecum unic în Asia de Est. Spre deosebire de China, Coreea și chiar de Vietnam, care au permis confucianismului să le sufoce rădăcinile „păgâne”profunde ale culturii lor, Japonia și-a menținut prin șintoism și venerația față de împărat, esența sa spirituală unică

Astfel, poporul din această țară poseda un fel de profunzime spirituală care s-a pierdut după ce Japonia a fost înfrântă în războiul din Pacific și împăratul a fost redus la un personaj fără prea mare importanță.

În ceea ce privește China, în ciuda spiritului său de sfidare împotriva Occidentului și a mândriei de a fi în cele din urmă, „în picioare”, pare incredibil faptul că un popor cu o asemenea istorie și civilizație ar putea prelua atât de complet o ideologie străină (marxism-leninism-stalinismul),folosind-o pentru a lupta nemiloasă mpotriva propriei culturi milenare. China lui Mao era independentă din punct de vedere politic, dar aservită viziunii unui profet evreu modern și ideologiei laice ruso-sovietice.

Apoi, este de înțeles de ce Occidentul a crezut că Asia de Est, este puțin reprezentativă din punct de vedere spiritual și că se va plia, astfel încât Vestul va conduce, iar Estul l-ar urma în Noua Ordine Mondială.

Vestul ar inventa, Estul ar imita….Vestul ar crea, Estul ar construi. Toată Asia de Est, fie că era captivată de capitalism sau de comunism, cedase total unei viziuni străine despre „Sfârșitul istoriei”. Fără legături spirituale indigene rămase, Asia de Est era lipsită de fundamentele sale.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că orientarea către Vestul Alb ca model a venit cu beneficii reale în perioada post-război și în perioada Războiului Rece. La urma urmei, Occidentul Alb făcuse atât de multe lucruri corect și crease aproape lumea modernă.

De asemenea, oamenii albi erau mândri, încrezători, patrioti, morali (în sensul mai adevărat) și spirituali (cu atașament autentic față de creștinism).

La apogeul Războiului Rece, când maoismul a devenit nebun, existența Taiwanului părea o oază chineză de sănătate mentală chineză. În timp ce tinerii din Gărzile Roșii se dezlănțuiau și distrugeau aproape toate vestigiile culturii tradiționale chineze promovând influența străină, muzeul național din Taipei a fost depozitarul marilor comori ale Chinei (care fuseseră aduse în retragerea Komintangului de pe continent).

Dar vremurile s-au schimbat, iar acum în Taiwan SUA încearcă să creeze o falie permanentă între China și Taiwan și niciun chinez patriot nu ar trebui să tolereze acest lucru.
Dacă modelul alb ar fi fost cândva benefic pentru non-occidentali acum a devenit o otravă pentru orice popor sau națiune. Cu siguranță, o țară non-occidentală care aspira să fie ca Franța, Marea Britanie, Canada și SUA din anii 1950 a avut multe de câștigat, dar având în vedere ce a devenit societatea albilor acum, cel mai rău lucru acum ar fi să fie imitată.

Oricât de superficială era Asia de Est în ordinea postbelică, ea a câștigat mult imitând Lumea Albă,pe vremea cînd era încă sănătoasă moral, naționalistă și mândră. Japonezii au fost învinși de America Albă, dar, emulând elemente ale americanismului , au găsit modalități prin care și ea putea deveni mândră și bogată.

S-ar putea întâmpla același lucru și în China?

Într-o anumită măsură, s-a întâmplat deja, motiv pentru care regimul lui Xi Jinping privește cu ochi precauți creștinismul,care nu mai este o religie adevărată și semnificativă în Occident, ci un cult globalist .

Chiar dacă China a rămas independentă din punct de vedere politic, economia și cultura sa au intrat sub influența Occidentului (și a „tigrilor” occidentalizați din Asia de Est).
Despărțiți de propriile rădăcini prin futurismul neo-confucianist, lipsiți de un sistem de valori puternic (cum ar fi islamul), chinezii și-au pierdut încrederea în marxism ca urmare a exceselor maoismului.

Chiar dacă China lui Xi încearcă să se îndepărteze de hegemonia culturală a Occidentului (care infectează mulți tineri chinezi), ea încă nu are o viziune alternativă convingătoare pentru a câștiga inimile și mințile noii generații. Acestea fiind spuse, China continentală arată încă mai promițătoare decât Taiwanul, Japonia și Coreea de Sud, care sunt sateliți
China, cel puțin în teorie, are un guvern cu autoritate suficientă pentru a conduce nava departe de primejdiile care se prefigurează, însă astfel de puteri autocratice pot fi periculoase dacă sunt folosite greșit. Având în vedere putreziciunea totală a sistemului occidental, această politică poate fi singura dătătoare speranță pentru țări precum China, Rusia și Iran.

Democrația este bună dacă dă putere oamenilor serioși și morali, dar este mai rea decât tirania dacă oamenii au fost corupți . În SUA, aproape jumătate din populația albă a fost coruptă până la stadiul acceptării propriului declin rasial și degenerarea culturală. Desigur, masele sunt întotdeauna manipulate de la vârful societății care controlează cele mai puternice instituții și industrii, și astfel s-a putut ajunge populația din Occident să accepte acum „în mod liber” putregaiul cultural și moartea rasială. Democrația cu lideri și mase dezorientate care aplaudă astfel de lucruri, este mai rea decât autocrația sau „tirania”..

Odată cu sfârșitul Războiului Rece, dacă SUA și Occidentul în general ar fi căutat să promoveze cu adevărat democrațiile în întreaga lume, ar fi fost un lucru grozav. Democrația (sau mai exact o formă republicană de guvernare) făcută corect ,poate fi cea mai ideală formă de guvernare. În cartea sa „Sfârșitul istoriei” Francis Fukuyama a scris că democrația nu se referă doar la alegeri și guvernarea prin majoritate, ci și la sistemul de stat de drept, principiile umanitare de bază și angajamentul față de libertatea individuală. Dacă Occidentul ar fi căutat să împărtășească astfel de principii și valori în întreaga lume, ar fi făcut mai mult bine decât rău.

Perioada de după Războiul Rece a părut un moment ideal pentru a încuraja și promova democrația în întreaga lume. În cele din urmă, SUA ar putea susține democrația fără teama de cealaltă mare putere (sau imperiu malefic) cu care să se confrunte. Sfârșitul istoriei a însemnat că liberalismul a prevalat ca formulă finală pentru drepturile omului, libertate, demnitate și progres.

Odată cu căderea comunismului, nu a mai existat pericolul ca țările să se alăture sau să se alieze cu Blocul Sovietic (sau cu cealaltă superputere). Și chiar și puținele țări comuniste rămase, și anume Cuba și Coreea de Nord, erau izolate și nu aveau un rol important în jocul de șah geopolitic. Asta însemna că SUA putea înceta în sfârșit să preseze dictaturile să promoveze democrația liberală în întreaga lume. SUA ar fi putut, de asemenea, să facă presiuni asupra regimurilor autoritare marionete să facă loc unei tranziții către democrație, așa cum sa întâmplat în Coreea de Sud, Filipine și Taiwan. Astfel, SUA și-ar putea consacra reputația de promotor și apărător al libertății peste tot în lume și nu aceea de încurajatoare a dictatorilor și tiranilor. Aceasta părea într-adevăr o epocă de aur.
Pe atunci, aproape toată lumea i-a susținut pe protestatarii din Piața Tiananmen în 1989, deoarece valul democratic părea inevitabil și de neoprit.

Pe termen lung acest proiect democratic a reușit dacă avem în vedere că cea mai mare parte a lumii este acum condusă de un fel de democrație sau altul. Dar, într-un alt fel, a fost un eșec tragic din mai multe motive. Pentru ca democrația să funcționeze cu adevărat, trebuie să fie o democrație națională. Nu numai că oamenii trebuie să fie eliberați de tirania internă, dar și națiunea trebuie să fie eliberată de dominația străină.Chiar dacă SUA a răspândit democrația, nu a renunțat la scopurile sale neo-imperiale și a folosit adesea promovarea democrației pentru a pătrunde și a se infiltra în alte țări. Cu resursele sale financiare vaste, puterea de a sancționa alte țări, hegemonia culturală/intelectuală prin intermediul mass-media/academiei și puterea militară, SUA au instalat de facto regimuri marionetă în întreaga lume.
La urma urmei, dacă alegerile „democratice” se referă la cine să voteze, banii decid cine vor fi candidații, iar concentrarea controlului mass-media modelează percepțiile în masă. Astfel, promovarea democrației s-a transformat într-o serie de revoluții colorate.

Un alt motiv pentru eșecul democrației a fost cinismul „ordinei bazate pe reguli”. Francis Fukuyama a avut dreptate că o democrație cu adevărat funcțională nu se poate baza doar pe alegeri și pe guvernarea majorității. Alegerile pot aduce la putere ticăloși corupți sau represivi, iar majoritatea poate folosi alegerile pentru a favoriza bigotismul, demagogia și tribalismul fără minte. Deci, indiferent cine câștigă alegerile, o adevărată ordine democratică are nevoie de instituții puternice care să rămână angajate în statul de drept. Toate foarte bine în teorie.
Dar Occidentul a denaturat și a abuzat de acest principiu pentru a discredita orice rezultat electoral care nu i-a plăcut.

Și, desigur, un alt motiv pentru care Proiectul Democrației de după războiul rece a eșuat a fost ascensiunea oligarho-tiraniei evreiești în Occident.

Cum s-ar putea desfășura conflictul din Taiwan? Cu siguranță, nu ca evenimentele trecute. Cu aproximativ 200 de ani în urmă, China a fost umilită de Marea Britanie care a înfrânt-o in Războiul Opiului. Aproximativ un secol mai târziu, China nepregătită s-a ciocnit cu Japonia cu rezultate dezastruoase și a fost salvată numai datorită distrugerii Japoniei de către SUA și Uniunea Sovietică.
Pe măsură ce ne apropiem de centenarul incidentului Mukden, care a precipitat intrarea Japoniei în Manciuria, punctul major de disputa a devenit acum Taiwanul. În ceea ce îi privește pe chinezi, Taiwanul a făcut parte din civilizația lor chiar înainte ca Statele Unite să existe. Și a scăpat de sub controlul chinez doar pentru că imperialismul japonez, ajutat și încurajat de imperiile colonialiste europene, l-a smuls din China.

După înfrângerea Japoniei, aceasta ar fi făcut parte din China, dacă nu ar fi fost Războiul Civil, prin care forțele naționaliste chineze Kuomintang în retragere au făcut din Taiwan bastionul final și proclamau susținuți de SUA adevăratul și singurul guvern al întregii Chine, până la întâlnirea lui Richard Nixon cu Mao și Zhou En-Lai prin care Taiwanul a fost recunoscut ca parte a Chinei al cărei singur guvern legitim era la Beijing sau Beijing.

Dacă izbucnește războiul din Taiwan, acesta poate exploda într-o conflagrație majoră sau se poate termina rapid, însă va fi un război pe care China nu-l poate pierde din motive de istorie, mândrie și poziție mondială. Unul dintre miturile legitimatoare ale Partidului Comunist Chinez a fost că a făcut în cele din urmă poporul chinez să se ridice în lume și a pus capăt „secolului umilinței”.

Chiar dacă China nu va invada și nu va ocupa Taiwanul, aceasta nu poate accepta nici un fel de înfrângere din partea SUA. Evident, nu va fi o operațiune ușoară, deoarece marina americană este puternică, are baze în toată zona Asia – Pacific și se poate baza pe sateliții săi Japonia, Coreea de Sud, Filipine și, desigur, Taiwan. În ce măsură aceste națiuni asiatice ar dori să intre în sprijinul SUA este o presupunere care nu poate fi ignorată de nimeni. Cel mai probabil, Japonia va fi cea mai dispusă (și are desigur, cea mai puternică armată dintre sateliții americani)

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Japonia a reușit să evite colonizarea de către Occident, dar, pentru o vreme, a servit ca partener junior în agresiunea împotriva Chinei,care a fost tăiată ca un tort.
După al Doilea Război Mondial, Japonia a experimentat pentru prima dată în istoria sa o ocupație militară de către o putere străină și, în ciuda sfârșitului oficial al ocupației în 1952 ,această țară a fost mai mult sau mai puțin o colonie militară și politică a SUA.

Pe atunci, Japonia se alăturase puterilor europene împotriva Chinei. Astăzi, Japonia este din nou alături de SUA împotriva Chinei și vedem că la un anumit nivel, japonezii nu au renunțat niciodată să încerce să fie considerați pe picior de egalitate cu albii…

Într-adevăr, în ciuda tuturor discuțiilor despre democrație, SUA au instalat de facto în Japonia, un regim care îi servește interesele sale hegemonice.
În consecință, rolul Japoniei în conflictul China-SUA asupra Taiwanului nu va fi acela al unei puteri independente… Și la fel, așa cum a fost la sfârșitul secolului al XIX-lea, Japonia va fi de partea unei puteri occidentale împotriva unei țări asiatice.

SUPRAPOPULAREA ȘI INGREDIENTELE CONSPIRAȚIEI conspirațiilor

Teoria conspirației conspirațiilor

Motto: „Că vrem să glumim/ Și să te zidim”… (fragment dintr-o cunoscută baladă în care eroina chiar așa a crezut, că ăia doar glumesc)

Să zicem că suntem prea mulți, așa de mulți încât se cocoșează planeta de greutatea noastră… și azi-mâine e-n pericol de a se prăbuși în haos, deoarece, pe deasupra, ne mai și agităm și-o dezechilibrăm!

 Comentatoarea Luminița Arhire, constată într-un articol publicat de https://anonimus.ro că în ultimii ani medicina a evoluat cu mult tupeu… iar dacă bolile cardiovasculare și cancerele de tot felul stăvileau până mai ieri creșterea asta tupeistă, necontrolată, uite că inventarea stent-ului, de exemplu, a dat o grea lovitură selecției „naturale” pe bază de infarct.

Și tratamentele pentru cancer au început să dea rezultate, iar pacienții, altădată cu speranță de viață spre 0%, s-au mișcat, timid, către o speranță de viață bunicică și cu două cifre la sută! Păi, în aceste condiții, dacă șefii pompelor funebre planetare au văzut că se cam subțiază afacerile atât de profitabile cu moartea și că oamenii, nechibzuiți, se tot înmulțesc, s-ar putea să se fi gândit să ia unele măsuri…

De exemplu, să inventeze o metodă capabilă de a „revigora”, ca să zic așa, decesele prin infarct și accident vascular… la care, dacă se poate, să se mai adauge și niște ingrediente pentru înflorirea cancerului galopant (că lumea e în mișcare și nu mai e timp de pierdut cu cancerul clasic, care poate dura și câțiva ani).

Ei, și dacă ar inventa o astfel de „șaormă cu de toate”, ar mai rămâne doar să convingă populația să o înghită și să creadă că e bună, hrănitoare, „sigură și eficientă”! Ce ziceți: s-ar putea întâmpla?

Păi, ar fi o metodă interesantă… și s-ar putea vinde frumușel, făcându-i-se reclamă cum că e un „leac” pentru un soi de molimă planetară, cu precizarea că și acea molimă ar putea umple mulțumitor cimitirele, mai ales dacă se decretează un protocol strict de tratament, direcționat să ocolească toate medicamentele ce par a da rezultate!

În paralel, zic, ar trebui încurajate toate metodele care evită cu succes nașterea de noi exemplare umane. „Dacă vreți să salvați planeta, nu faceți copii!” e un slogan la modă. Doar a zis și prințul Harry: „doi, maximum!” adică doi copii sunt suficienți, dacă vrem să dăm o șansă Terrei!

Deoarece, a completat prințul: „Mereu m-am gândit: acest loc este împrumutat. Și, cu siguranță, fiind inteligenți, așa cum suntem noi toți, și evoluați, cum ar trebui să fim cu toții, ar trebui să putem lăsa ceva mai bun în urmă pentru generația viitoare!”.

Apoi, n-ar fi rău să se generalizeze niște cursuri temeinice, pornite încă de la grădiniță, despre cât de bună și sănătoasă este practica erotică solitară. Căci distracția asta nu produce urmași. Iar când mai cresc copilașii astfel instruiți și ajung la liceu sau la universitate, e indicat să li se vâre cât mai mult curcubeu în creier, deoarece nici curcubeul multilateral dezvoltat nu aduce moștenitori. N-are cum…

Sau, pur și simplu, putem lua act de faptul că mai există și alte metode, bazate pe simpla autoconvingere: „milioane de japonezi sub 40 de ani nu fac curte nimănui și nu întrețin relații sexuale. Sindromul celibatului a afectat drastic demografia Japoniei. Tinerii japonezi nu văd nimic pozitiv în relațiile romantice. Bărbații japonezi nu mai câștigă atât de bine cât câștigau cu zeci de ani în urmă, ca să poată întreține o familie ori o prietenă.

Căsătoria e văzută ca o situație socială de nedorit. Iar pentru o femeie japoneză căsătoria e văzută ca un mormânt care pune capăt carierei, timpului liber și individualismului” (ultimaora. ro, 2 mai 2024)

Ei bine, iată o gândire sănătoasă care conduce automat la salvarea miraculoasă a planetei, așa că ar fi bine să se inspire și alte popoare de la niponi!

Apoi, o hrană cu ingrediente bine asortate care poate să asigure efeminarea masculului și transformarea efebului din modelul „umeri lați, talie potrivită și șolduri înguste”, în modelul „umeri înguști, burtă bine exprimată și șolduri lătărețe”, adăugând și o fertilitate precară, precum și descurajarea fetelor de a mai purta rochii și de a fi feminine, deoarece pentru „o carieră de succes” o pereche de pantaloni și un taior fără nicio formă reprezintă o ținută mult mai potrivită și, evident, total neatrăgătoare pentru masculi, ei bine, ajută și acestea la evitarea întemeierii nesocotite de familii la vârsta când partenerii mai pot să facă și copii pe deasupra!

Pe urmă, ar mai fi războaiele, desigur. Că și acestea trebuie judicios planificate dacă se dorește un rezultat mulțumitor și suntem hotărâți să salvăm planeta.

Ați crede așa ceva? Ei, aș! Sigur că toate cele de mai sus sunt ingredientele unor conspirații și doar atât. Doar nu are cum să se întâmple de-adevăratelea! Și e imposibil ca un „mix” din toate aceste măsuri să ne fie livrat drept soluția ideală pentru a proteja Terra! Voi să nu credeți cumva în balivernele astea, copii!