CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Milenarismul de rit ecologist sau calea scientistă spre neo-păgânism

Prin scientism spre neo-păgânism. Sau despre milenarismul de rit ecologist

Prin scientism spre neo-păgânism. Sau despre milenarismul de rit ecologist

Într-o analiză la prefața cărții ”Ghidul incorect politic despre încălzirea globală și ecologism”, de Christopher C. Horner, traducere din limba engleză de Mihaela Moșoianu, editura Contra Mundum, București, 2020, publicația https://www.ziuanews.ro constată că ideologia ecologistă tinde să ia locul a ceea ce în perioada comunistă se numea „învățământ politic” (marxism de popularizare).

E plină programa de grădiniță și școală generală de ea, explicit sau implicit. Dar nici liceul sau facultatea nu stau rău. Și puțini sunt cei cărora li se pare că acest fapt merită să le rețină atenția căci, până la urmă, ce poate fi rău în conștientizarea problemelor de mediu?

Ecologia pare acea disciplină complet benignă cu care nu poți da nici un fel de rateu: natură, specii de animale, curățenie și evitarea poluării, plantarea de copăcei, evitarea risipei, reciclare. De asemenea, lucru în echipă, activitate „extra-curriculară”, activism, plimbări și excursii în aer liber, voluntariat și altele. Irezistibil pentru copii, tineri și doamne cumsecade și sensibile. Încă o dată, n-ai cum să dai greș.

Cu atât mai mult cu cât în timp preocupările pot căpăta aură de activitate serioasă, angajament public, ba chiar veritabil apostolat verde.

Și dacă tot veni vorba de apostolat, nici pentru persoanele religioase sau credincioase ideea nu pare – și aproape nu are cum să pară – deloc suspectă. Și asta în virtutea interpretării omului ca simplu mandatar al lui Dumnezeu la cârma lumii create, de care nu trebuie să-și bată joc, ci s-o utilizeze responsabil.

Dacă adăugăm stratul de fonduri publice (interne, europene sau chiar internaționale) pentru „proiecte” de profil, ecologia devine atractivă și pentru cei mai pragmatici care au trecut de faza romantică a gratuității. Parcă începe să nu mai aibă aura aceea complet nevinovată și pură a lucrurilor potrivite copilăriei, dar tot rămâne serviciul adus societății – și, până la urmă, cine muncește, trebuie să și mănânce.

Ca aproape întotdeauna când lucrurile sună prea frumos ca să fie adevărat, ceva se ascunde dincolo de fațadă. Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologiei/doctrinei ecologiste scris de Christopher C. Horner vine să ofere repede și suficient de temeinic o analiză a ceea ce se ascunde dincolo de retorica „verde”. Și peisajul nu este deloc unul liniștitor.

Teza ecologistă de bază ar putea fi sintetizată astfel: mediul înconjurător suferă, în ultimele circa două secole, un proces de degradare vizibil, în crescendo, cauzat de activitatea umană. În această poveste, „agresorul” este omul, mai ales omul civilizației industriale, iar „victima” este mediul înconjurător.

Simptomele acestei acțiuni corozive a omului asupra naturii au fost, pe rând, răcirea globală, gaura din stratul de ozon, încălzirea globală (sau simpla variabilitate climatică, eventual mai accentuată) cu alte fenomene auxiliare asociate: topirea ghețarilor și a calotei glaciare, creșterea nivelului mărilor și oceanelor, înmulțirea și intensificarea catastrofelor naturale (uragane, cutremure, alunecări de teren, ploi acide, inundații), distrugerea habitatului diverselor specii etc. În cel mai bun caz agresorul este „omenirea de azi”, iar victima „omenirea de mâine” sau „generațiile viitoare” laolaltă cu mediul înconjurător, bineînțeles.

Acum, înainte de a ne întreba simplu și onest dacă această teză este adevărată, se cuvine să facem un pas înapoi și să o privim în toată complexitatea ei.

Deși pare o afirmație foarte factuală, descriptivă și cumva tehnică, bazată pe o anumită formă de expertiză specializată sau particulară, la o privire mai atentă ies la iveală multiplele planuri pe care le angajează. Și deși s-ar putea face o împărțire și mai amănunțită, în această prefață ne rezumăm la următoarele cinci: planul viziunii asupra lumii (sau metafizic; sau religios); planul științelor naturale; planul politic; planul juridic; planul economic.

Mai întâi, e tot mai evident că ecologia – sau, mai bine zis, ecologismul actual – vine la pachet de cele mai multe ori cu o anumită viziune asupra lumii, cu accente religioase de-a dreptul. De altfel s-a și vorbit, în contextul afirmării curentului ecologist, de o renaștere a unei forme de păgânism antic, tributar „zeilor” din natură sau chiar „Naturii” înseși (Gaia). Horner are în această carte un scurt subcapitol intitulat Ecologismul ca religie.

Pe acest palier problemele sunt cât se poate de dificile, deoarece se ridică întrebări seci, de „copii mici”, la care până nu demult (și în contextul moștenirii creștine a civilizației occidentale) răspunsul era simplu, de tipul: ce e mai important, omul sau natura? Și autorul ilustrează cu citate numeroase păreri ale diverșilor autori pentru care omenirea este un cancer în univers (în particular, rasa albă e un cancer al istoriei universale).

Or, dacă tema concentrației de dioxid de carbon în atmosferă este abordată de cineva cu o astfel de viziune, e limpede că problema nu e „chimia atmosferei”, ci e mult mai profundă.

Practic, pe acest palier, ecologismul devine o formă a ceea ce părintele Serafim Rose numea „religia viitorului”.

Adică o supă spirituală lungă cu elemente New Age, gnostice și milenariste. Mântuirea este aici, pe pământ, în „mileniul” verde, eco sau bio.

Și ca experiență personală, în mediul academic universitar economic, unde disciplinele (sau măcar temele) ecologiste au parte de o amplă platformă de exprimare, am putut sesiza o graduală repliere a opiniilor generațiilor de studenți dinspre întâmpinarea cu zâmbete a întrebărilor de tip „ce-i mai important, omul sau elefantul?” – cu aerul că punând întrebarea îi iau cumva în râs – înspre o aparent profundă și echilibrată dubitativitate.

Ba chiar, în anii mai din urmă, se trezește câte un student să dea glas părerii că elefanții sunt mai importanți decât oamenii – și nu mai e clar pentru nimeni de ce opinia aceasta nu este totuși una „cât se poate de serioasă”.

În preajma cumpenei secolelor XIX și XX, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu observa că odată cu relativa pierdere a atașamentului pentru creștinism în civilizația occidentală, locul lăsat gol nu va fi luat de știință ca atare sau de vreo domnie rece a raționalității dezbărate de dogme și obscurantism, ci de religii mai primitive sau mai rudimentare. Cu ecologismul cred că trăim împlinirea acestui tip de predicție.

Pe planul științelor naturale – al doilea în lista noastră – unde lucrurile ar trebui să fie, vezi Doamne, cel mai ușor de lămurit, situația, de asemenea, nu este foarte clară. Primul lucru suspect este halucinanta – după părerea mea – pretenție de „consens științific”. Chiar dacă ar exista un asemenea „consens”, el ar lucra cu atât mai bine cu cât ar fi mai puțin invocat.

Ar însemna că argumentele sunt atât de tari și convingătoare încât merită să uiți pe moment de consens, și să le prezinți ca atare. Cel mai probabil, consensul – marginal conturbat de „sceptic” – s-ar restaura în urma discuției.

Dar de unde până unde, ne putem întreba cu autorul, judecăm adevărurile științei pe bază de consens? Horner dă și exemple de oameni de știință care nu împărtășesc „consensul”, de la mentorul lui Al Gore, Roger Revelle, care nu împărtășea (alături de alți cercetători precum S. Fred Singer) certitudinea și alarmismul elevului său cu privire la încălzirea globală cauzată de om, până la Dr. William Harper, Phil Cooney, Julian Simon, Bjorn Lomborg, William Gray, Richard Lindzen și alții.

Mai mult, autorul arată de asemenea și că ideea consensului, lansată de Al Gore în An Inconvenienth Truth are la bază un studiu problematic al unei cercetătoare pe nume Naomi Oreskes (istoric) care a evaluat un anume eșantion („peste 928″) al lucrărilor „de specialitate” din jurnalele „de specialitate”, ajungând cumva la concluzia că, negăsind vreo respingere clară a tezei ecologiste (în particular că încălzirea globală există, este semnificativă și e cauzată de om), rezultă ca e vorba de consens.

Nu voi relua aici analiza lui Horner, însă în capitolul intitulat „Minciuna” consensului, el demontează convingător această ceață ideologică, arătând cum inclusiv raportul complet al Panelului International pentru Schimbare Climatică (IPCC) al ONU este cu mult mai rezervat în analiza sa in extenso prin comparație cu alarmismul „extras” în scop de „comunicare” în mass-media în sumarul larg vehiculat.

Ajunși la acest punct trebuie să punctăm faptul că Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologismului este foarte valoros și prin informația științifică pe care o aduce în sprijinul criticării alarmismului ecologist.

Mai întâi o prezentare echilibrată a istoriei cunoscute și plauzibile a climei terestre, care a variat întotdeauna și variază în mod natural, indiferent de prezența și influența omului.

Prezența la scară geologică a glaciațiunilor separate de perioade de încălzire, a „micii glaciațiuni” din perioada Evului Mediu târziu care urmează unei perioade medievale de încălzire (foarte probabil mai caldă decât perioada actuală), precum și a unor variații în interiorul secolului XX (încălzire până spre finalul anilor treizeci, răcire până în anii șaptezeci, iarăși încălzire până în 1998 și relativă răcire de atunci încoace – sau oricum nu vreo continuare concludentă a încălzirii) sugerează acest proces firesc de modificare climatică.

Dată fiind „constanța variabilității”, dacă putem spune astfel, la scară istorică și geologică, se ridică firește întrebarea dacă mai putem considera că omul și activitatea sa este un factor relevant în această discuție.

Acestei idei a schimbărilor naturale, partida ecologistă îi opune viziunea bazată pe așa-numitul grafic „crosă de hochei”, creația profesorului Michael Mann de la Universitatea Virginia.

Conform acestuia, clima a fost stabilă la scară istorică (1000 de ani, cca. 1000-2000 d.Hr.) până în jurul anului 1900, când se instaurează un trend ascendent al temperaturii globale (de aici și forma de crosă de hochei). Din nou, Horner oferă și aici o analiză destul de detaliată a manierei în care acest grafic a fost elaborat arătându-i caracterul problematic.

O informație spectaculoasă oferită de autor este și aceea că, după căderea URSS, un mare număr de stații de măsurare a temperaturii, majoritatea localizate în Siberia, au fost dezafectate (în total, numărul a scăzut de la cca 12000 înainte de 1990 la cca 5000 în anul 2000).

Și pare suspect faptul că „cea mai caldă decadă din istorie” coincide cu această masivă dezafectare a stațiilor de măsurare. În ceea ce privește cohorta de dezastre naturale menite să ilustreze pericolele „deja prezente” ale încălzirii globale, autorul discută cu multe amănunte probleme precum frecvența uraganelor în SUA (a cărei ciclicitate naturală este ignorată de alarmiști), topirea ghețarilor (aleși pe sprânceană fiind aceia care se reduc, în dauna celor care cresc, uneori chiar în vecinătăți nu prea îndepărtate; sau privilegierea mediatică a Polului Nord, cumva în proces de încălzire prin comparație cu Polul Sud, aflat în proces de răcire), sau nivelul mărilor și oceanelor (care în trecut a fost și mai redus în anumite perioade, dar și simțitor mai mare în altele).

O ultimă idee pe care o vom menționa la acest punct este diferența între realitate și modele. Alarmismul climatic este bazat în special pe modelări ale evoluției climei. Realitatea din teren este cu mult mai greu de apreciat ca atare, darămite de previzionat pe zeci sau sute de ani. De asemenea, rolul norilor sau al radiației solare poate schimba decisiv semnificația unui astfel de model.

Pur și simplu, la acest moment, clima este prea complexă pentru a putea prezice cu precizie rezonabilă evoluția ei.

În al treilea rând, în plan politic, mișcarea ecologistă este în marea ei majoritate etatistă, statolatră chiar, aș îndrăzni să spun. Horner reia și el observația justă că ecologiștii sunt „verzi pe dinafară, dar roșii pe dinăuntru”. Cu alte cuvinte că sunt socialiști, adepți ai acțiunii centralizate, de sus în jos (top down). Și nu pot să nu îmi aduc aminte prima caracterizare a ecologiștilor pe care cineva mi-a făcut-o mai demult: nu vor decât două lucruri, în esență – taxe și reglementări.

De altfel, autorul punctează faptul că Jacques Chirac a scăpat porumbelul după Kyoto, numindu-l primul element autentic de guvernanță globală.

Mai mult, așa cum bine observa Robert Higgs în cartea sa Crisis and Leviathan, cei care doresc puterea pentru a controla viața semenilor lor au mult mai multe ocazii și mai multă îndreptățire în momentele de criză, începând cu cea mai mare dintre ele (războiul) și terminând cu simplele crize economice.

De regulă, statul și puterea politicienilor pot fi crescute tocmai în astfel de momente, pentru a nu mai fi reduse ulterior decât arareori. Catastrofismul climatic vine ca o mănușă, din acest punct de vedere.

Vânturat abil, poate duce la modificări societale pe scară largă (cu consecințe ample, multe dintre ele, extrem de greu de anticipat), dar cu costuri mai mici pentru propunători (decât alte metode de schimbare societală, precum intrarea într-un război).

Astfel încât activismul ecologic poate deveni o pepinieră de înflorire a hazardului moral și a iresponsabilității social-politice – deși, declarativ, tocmai responsabilitatea este una din virtuțile principale invocate de adepți.

Un al patrulea plan al discuției – și care mi se pare că scapă aproape neatins în cele mai multe discuții – este cel de natură juridică.

Și aici problema este că mișcarea ecologistă se îndepărtează de principiile tradiționale de drept, care în aplicarea și aplicabilitatea lor au nevoie de un agresor, o victimă și un prejudiciu certe, de prezumția de nevinovăție, de anumite standarde de probă precum și de principii precum proporționalitatea pedepsei cu prejudiciul. Or, ecologismul vine, după părerea mea, și cu o revoluție în filozofia juridică.

Cumva toată lumea e vinovată, până la eventuale probe contrarii, căci nimeni în particular nu poate fi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, considerat vinovat (după standardele clasice). Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața unui cripto-nihilism juridic.

Regulile cunoscute nu se mai aplică, presiunea e de apariție a legislației speciale, așa cum s-a întâmplat în trecut în sectorul bancar sau în problema poluării. Spectrul unui totalitarism ecologist devine cât se poate de plauzibil.

Locul „conștiinței revoluționare” – care era revoluționară, dar nu era conștiință – din vremea lui Lenin îl va lua „conștiința ecologică”. Ambele fiind instanțe ad-hoc, arbitrare, menite să înlocuiască tocmai căile tradiționale (inclusiv dreptul) de soluționare a problemelor și conflictelor în relațiile inter-umane.

Cumulat cu aspecte de tipul clasificării dioxidului de carbon nu doar ca gaz de seră (gaz cu efect de seră) – ceea ce nimeni nu contestă – ci ca poluant, în contextul în care prin simpla noastră respirație îl producem (deci, implicit, poluăm) putem întrezări cam ce tip de societate va fi aceea „conștientă” sau „conștiincioasă” ecologic.

Am lăsat pe ultimul plan, al cincilea, discuțiile economice. Asta nu înseamnă că sunt cele mai puțin importante.

La nivel teoretic, ecologiștii par să fi tranșat disputa stat-piață liberă sau cooperare forțată versus cooperare voluntară în favoarea primilor termeni. Socialiști sau intervenționiști fiind, au în general o repulsie față de piața liberă, mai ales în varianta capitalistă industrială.

De altfel, mulți dintre „scepticii” climatici care-au părăsit barca alarmistă mărturisesc că o parte importantă a adepților ideologiei ecologiste sunt mânați mai degrabă de dezideratul îngropării sistemului capitalist decât de salvarea planetei. Iar pledoaria unora pentru versiuni „suple” de intervenție, precum sistemele de tranzacționare a certificatelor sau permiselor (sau „drepturilor”) de poluare nu sunt decât o deghizare de prost gust a acestei abordări centraliste.

Similar sistemelor de vouchere din discuțiile cu privire la reforma educației, astfel de soluții cosmetizează pe dinafară în culori de piață și concurență ceva care în nucleul său dur este profund monopolist și produs fiat al statului (sau statelor).

Ele marchează abandonul principiilor tradiționale de justiție, dreptate, dar și eficiență, creând un activ artificial („permis de poluare”), distribuit inițial, atât la nivel de state, cât și in interiorul statelor între firme, într-o manieră discreționară, arbitrară (care sfârșește, firește, în trafic de interese), fiind în cele din urmă o formă de panificare centralizată (cu aparență de piață sau bursă).

De altfel, unul dintre punctele forte ale cărții este tocmai evidențierea existenței unor interese corporatiste în spatele acestor propuneri.

Exemplul cel mai spectaculos amintit de Horner este lobby-ul lui Ken Lay, personajul de tristă amintire aflat la cârma companiei Enron în timpul scandalului din 2001, pe lângă președinția americană tocmai în favoarea semnării acordului de la Kyoto (1997).

Mărturia autorului este interesantă și prin aceea că a lucrat, o scurtă vreme, tocmai la Enron, pe probleme juridice, în 1997 (de unde a și fost nevoit să plece de îndată ce a cerut lămuriri mai puțin comode).

Restricționarea pieței energiei, deși pe termen lung aduce tuturor o relativă sărăcire, pe termen mai scurt avantajează tocmai companiile care reușesc să contribuie la setarea sau formatarea „noii piețe” energetice (restricționate), în cadrul căreia prețurile vor tinde să fie mai mari.

Dacă adăugăm în peisaj subvențiile acordate anumitor sectoare, obținem o imagine și mai completă a deznodământului măsurilor de politică economică eco: un „capitalism de cumetrie” verde, din care cel mai mult tot omul simplu va pierde.

Mai mult, dacă (re)luăm în calcul problemele științifice ale perspectivei, nu se va obține nici mediul mai curat sau mai stabil climatic pentru care, chipurile, se adoptă toate măsurile.

Căci nu putem încheia acest punct înainte de a menționa și acest lucru, apăsat spus în finalul Ghidului: toate eforturile de prevenire a modificărilor climatice (momentan întruchipate în conformarea la cerințele protocolului Kyoto) nu vor avea rezultate semnificative, deși însemnă costuri mari.

Într-un anumit sens, Kyoto e un acord cinic, deoarece propune „să se facă totuși ceva, orice”, chiar dacă costă mult și nu se rezolvă nimic. Și cinismul ar fi cu atât mai mare dacă s-ar ajunge la implementarea protocolului în țările în dezvoltare sau sărace.

În încheiere, și ca pledoarie pentru importanța și relevanța unei astfel de cărți și a tematicii pe care o discută trebuie să menționez că în timp ce scriam la această prefață s-au întâmplat două lucruri.

Primul, panelul ONU pentru schimbări climatice, celebrul IPCC, tocmai a mai lansat unul dintre rapoartele lor anuale (octombrie 2018) în cadrul căruia sunt reluate toate temele discutate în acest Ghid Incorect Politic.

Apoi, al doilea eveniment, premiul Nobel pentru economie s-a acordat în comun lui William D. Nordhaus și Paul M. Romer. Primul dintre ei a fost laureat pentru „integrarea schimbărilor climatice în analiza macroeconomică pe termen lung”.

Prin aceasta, ecologismul primește o nouă ploconeală la cel mai înalt nivel, garantată fiind prezența sa într-o tot mai mare măsură pe agenda politică în perioada următoare. Așa încât, o punere rapidă la punct cu ideile esențiale nu strică deloc, încheie publicistul Vlad Topan expunerea sa din Ziuanews.ro.

07/08/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un celebru economist american a scris într-un editorial pentru New York Times că sancțiunile occidentale împotriva Rusiei lui Putin au o eficacitate remarcabilă

Eșecul militar al Rusiei în Ucraina a sfidat predicțiile tuturor. Mai întâi a venit înfrângerea rușinoasă la porțile Kievului. Apoi a urmat incredibila scădere blitzkrieg, deoarece încercările de a încercui forțele ucrainene pe terenul presupus mai favorabil din est s-au transformat într-o bătălie de uzură cu mișcare lentă, este opinia marelui economist american Paul Krugman,evocată de https://timpul.md.

Celebrul economist a scris într-un editorial pentru New York Times despre modul cum Occidentul se luptă să sugrume economia Rusiei punându-l pe Vladimir Putin într-o situație greu de ieșit.

Ceea ce este important în legătură cu acest al doilea eșec rusesc este că interacționează cu o altă mare surpriză: eficacitatea remarcabilă – și, într-un fel, uluitoare – cel puțin până acum, a sancțiunilor economice occidentale împotriva regimului Putin, sancțiuni care funcționează într-un mod neașteptat, a scris Paul Krugman pentru New York Times.

De îndată ce războiul din Ucraina a început, s-a vorbit foarte mult despre exercitarea presiunii economice împotriva națiunii invadatoare. Cele mai multe dintre acestea s-au concentrat pe modalități de a reduce exporturile Rusiei, în special vânzările sale de petrol și gaze naturale. Din păcate, însă, a existat rușinos de puține mișcări semnificative pe acest front. Administrația Biden a interzis importurile de petrol rusesc, dar acest lucru va avea un impact redus dacă alte națiuni nu urmează exemplul SUA. Și Europa, în special, încă nu a impus un embargo asupra petrolului rusesc, și a făcut și mai puțin pentru a se îndepărta de dependența de gazul rusesc, mai explică laureatul premiului Nobel.

La întrebarea dacă Putin câștigă războiul economic, economistul spune: ”Nu, îl pierde”

Şi continuă: Drept urmare, exporturile rusești au rezistat, iar țara pare să se îndrepte către un excedent comercial record. Deci Vladimir Putin câștigă războiul economic? Nu, îl pierde. Acest excedent în creștere este un semn de slăbiciune, nu de putere – reflectă în mare măsură o scădere a importurilor Rusiei, despre care chiar și analiștii susținuți de stat spun că împiedică economia.

De fapt, Rusia câștigă mulți bani vânzând petrol și gaze, dar îi este greu să folosească acești bani pentru a cumpăra lucrurile de care are nevoie, inclusiv componente cruciale utilizate în producția de tancuri și alte echipamente militare.

De ce se pare că Rusia are atât de multe probleme să cumpere lucruri? O parte a răspunsului este că multe dintre democrațiile lumii au interzis vânzarea către Rusia a unei varietăți de bunuri – arme, desigur, dar și componente industriale care pot fi folosite, direct sau indirect, pentru a produce arme.

Există teama, chiar și în țările nealiate, de „a fi de partea greșită a sancțiunilor”

Totuși, asta nu poate fi toată povestea, deoarece Rusia pare să fi pierdut accesul la importuri chiar și din țări care nu impun sancțiuni. Matt Klein de la blogul The Overshoot estimează că, în martie, exporturile din democrațiile aliate către Rusia au scăzut cu 53% față de nivelurile normale (și primele indicii arată că au scăzut și mai mult în aprilie). Dar exporturile din țări neutre sau pro-ruse, inclusiv China, au scăzut aproape la fel de mult – cu 45%.

Unele dintre acestea pot, așa cum a sugerat Klein, să reflecte teama, chiar și în țările nealiate, de „a fi de partea greșită a sancțiunilor”.

Imaginați-vă că sunteți directorul executiv al unei companii chineze care se bazează pe componente produse în Coreea de Sud, Japonia sau Statele Unite. Dacă faci vânzări către Rusia care ar putea fi văzute ca ajutând efortul de război al lui Putin, nu ți-ai face griji că te confrunți singur cu sancțiuni?

Sancțiunile asupra sistemului financiar al Rusiei, cum ar fi înghețarea rezervelor băncii centrale și excluderea unor mari bănci private din sistemele internaționale de plăți, ar putea, de asemenea, să limiteze importurile. S-ar putea ca moneda puternică să curgă în Rusia, dar utilizarea acelei monede pentru a cumpăra lucruri din străinătate a devenit dificilă. Nu poți face afaceri în lumea modernă cu valize pline cu bancnote de 100 de dolari.

Acest război se poate termina, și nu în avantajul lui Putin

După cum am spus, subliniază Paul Krugman, războiul din Ucraina pare să se fi transformat într-o bătălie de uzură, iar aceasta nu este o bătălie pe care Putin pare să o câștige: Rusia a suferit pierderi uriașe de echipamente pe care nu le va putea înlocui curând, în timp ce Ucraina primește afluxuri mari de echipamente din Occident. Acest război se poate termina, și nu în avantajul lui Putin, înainte ca Rusia să găsească modalități de a evita sancțiunile occidentale.

Un ultim punct: efectul sancțiunilor asupra Rusiei oferă o demonstrație grafică, chiar dacă înspăimântătoare, a unui punct pe care economiștii încearcă deseori să îl spună, dar rareori reușesc să-l transmită: importurile, nu exporturile, reprezintă punctul de vedere al comerțului internațional.

Adică, beneficiile comerțului nu ar trebui măsurate prin locurile de muncă și veniturile create în industriile de export; acei muncitori ar putea, la urma urmei, să facă altceva. Câștigurile din comerț provin, în schimb, din bunurile și serviciile utile pe care alte țări le oferă cetățenilor tăi. Și gestionarea unui excedent comercial nu este un „câștig”.

Excedentul comercial al Rusiei este un semn de slăbiciune, nu de putere

Da, știu că în practică există avertismente și complicații la aceste afirmații. Excedentele comerciale pot ajuta uneori la stimularea unei economii slabe și, în timp ce importurile fac o națiune mai bogată, ele pot înlocui și sărăci unii lucrători.

Dar ceea ce se întâmplă cu Rusia ilustrează adevărul lor esențial. Excedentul comercial al Rusiei este un semn de slăbiciune, nu de putere; exporturile sale se mențin (din păcate) bine, în ciuda statutului său de paria, dar economia sa este paralizată de o întrerupere a importurilor. Și asta înseamnă, la rândul său, că Putin pierde atât războiul economic, cât și cel militar, a scris Paul Krugman pentru nytimes.com.

05/08/2022 Posted by | analize | , , , , , , , | Lasă un comentariu

IMPLOZIA ECONOMIEI RUSIEI și demontarea propagandei lui Putin privitoare la efectele sancțiunilor occidentale

Departe de a fi ineficiente sau dezamăgitoare, așa cum au susținut mulți, sancțiunile internaționale și retragerile voluntare ale mediului de afaceri au exercitat un efect devastator asupra economiei Rusiei. Deteriorarea economiei ruse a servit ca un complement puternic, deși subapreciat, la deteriorarea peisajului politic cu care se confruntă Putin.

La cinci luni de la invazia rusă în Ucraina, se constată o lipsă surprinzătoare de înțelegere din partea multor factori de decizie și comentatori occidentali, a dimensiunilor economice ale invaziei președintelui Vladimir Putin în Ucraina și a ceea ce a însemnat aceasta pentru poziționarea economică a Rusiei atât pe plan intern, cât și global, se arată într-o analiză a prestigioasei publicații americane Foreign Policy, preluată de https://www.g4media.ro.

Faptul că aceste neînțelegeri persistă nu este complet surprinzător, având în vedere lipsa datelor economice disponibile.

De fapt, multe dintre analizele, previziunile și proiecțiile economice rusești excesiv de optimiste care au proliferat în ultimele luni, au în comun un defect metodologic crucial: aceste analize își extrag majoritatea, dacă nu toate dovezile care stau la baza lor, din comunicatele economice periodice ale guvernului rus însuși.

Cifrele publicate de Kremlin au fost considerate de mult timp ca fiind în mare parte, dacă nu întotdeauna, credibile, dar există anumite probleme.

În primul rând, comunicatele economice ale Kremlinului devin din ce în ce mai mult supraapreciate și incomplete, aruncând selectiv datele de măsurare nefavorabile. Guvernul rus a reținut progresiv un număr tot mai mare de statistici cheie care, înainte de război, erau actualizate lunar, inclusiv toate datele privind comerțul exterior. Printre acestea se numără statisticile referitoare la exporturi și importuri, în special cu Europa; datele lunare privind producția de petrol și gaze; cantitățile exportate de mărfuri; intrările și ieșirile de capital; situațiile financiare ale marilor companii, care erau publicate în mod obligatoriu de către companiile însele; datele privind baza monetară a băncii centrale; datele privind investițiile străine directe; datele privind împrumuturile și acordarea de împrumuturi; și alte date legate de disponibilitatea creditelor. Chiar și Rosaviatsiya, agenția federală de transport aerian, a încetat brusc să mai publice date privind volumul de pasageri ai companiilor aeriene și ai aeroporturilor.

De când Kremlinul a încetat să mai publice cifre actualizate, limitând disponibilitatea datelor economice pe care cercetătorii să le utilizeze, multe previziuni economice excesiv de „roz” au extrapolat în mod irațional datele economice publicate în primele zile ale invaziei, când sancțiunile și retragerea mediului de afaceri nu își făcuseră pe deplin efectul. Chiar și acele statistici favorabile care au fost publicate sunt îndoielnice, având în vedere presiunea politică pe care Kremlinul a exercitat-o pentru a corupe integritatea statistică.

Conștienți de pericolele pe care le implică acceptarea statisticilor Kremlinului la valoarea nominală, echipa de experți Foreign Policy, folosind surse de date private în limba rusă și surse de date directe, inclusiv date de consum de înaltă frecvență, verificări de la un canal la altul, comunicate de la partenerii comerciali internaționali ai Rusiei și extragerea de date din date complexe de transport maritim, a publicat una dintre primele analize economice cuprinzătoare care măsoară activitatea economică actuală a Rusiei la cinci luni de la invazie. Din analiza sursei citate reiese clar că retragerea afacerilor și sancțiunile zdrobesc economia rusă pe termen scurt și pe termen lung. Pe baza cercetărilor, Foreign Policy a contestat nouă mituri larg răspândite, dar înșelătoare, despre presupusa reziliență economică a Rusiei.

Mitul 1: Rusia își poate redirecționa exporturile de gaze și le poate vinde în Asia în locul Europei.

Acesta este unul dintre subiectele de discuție preferate și cele mai înșelătoare ale lui Putin, dublând un pivot mult-hulit spre est. Dar gazele naturale nu sunt un export fungibil pentru Rusia. Mai puțin de 10% din capacitatea de gaz a Rusiei este reprezentată de gaz natural lichefiat, astfel încât exporturile de gaz rusesc rămân dependente de un sistem de conducte fixe care transportă gaz.

Marea majoritate a conductelor rusești se îndreaptă spre Europa; aceste conducte, care își au originea în vestul Rusiei, nu pot fi conectate la o rețea separată de conducte în curs de formare care leagă Siberia de Est de Asia, care conține doar 10 la sută din capacitatea rețelei europene de conducte. Într-adevăr, cele 16,5 miliarde de metri cubi de gaze exportate de Rusia către China anul trecut au reprezentat mai puțin de 10 la sută din cele 170 de miliarde de metri cubi de gaze naturale trimise de Rusia către Europa.

Proiectele de gazoducte asiatice planificate de mult timp și aflate în prezent în construcție sunt încă la ani distanță de a deveni operaționale, cu atât mai puțin noile proiecte inițiate în grabă, iar finanțarea acestor proiecte costisitoare de gazoducte pune, de asemenea, în prezent Rusia într-un dezavantaj semnificativ.

În general, Rusia are nevoie de piețele mondiale mult mai mult decât are nevoie lumea de livrările rusești; Europa a primit 83% din exporturile de gaze rusești, dar a atras doar 46% din propria aprovizionare din Rusia în 2021.

Cu o conectivitate limitată a conductelor către Asia, mai mult gaz rusesc rămâne în pământ; într-adevăr, datele publicate de compania energetică de stat rusă Gazprom arată că producția a scăzut deja luna aceasta cu peste 35% față de anul trecut.

Pentru tot șantajul energetic pe care Putin îl exercită asupra Europei, el face acest lucru cu un cost financiar semnificativ pentru propriile sale vistierii.

Mitul 2: Deoarece petrolul este mai fungibil decât gazul, Putin poate pur și simplu să vândă mai mult în Asia. 

Exporturile de petrol rusesc reflectă acum, de asemenea, influența economică și geopolitică diminuată a lui Putin. Recunoscând că Rusia nu mai are unde să se întoarcă și conștiente că au mai multe opțiuni de cumpărare decât are Rusia cumpărători, China și India conduc la un discount fără precedent de aproximativ 35 de dolari la achizițiile de petrol rusesc din Urali, chiar dacă diferența istorică nu a depășit niciodată 5 dolari – nici măcar în timpul crizei din Crimeea din 2014 – și, uneori, petrolul rusesc s-a vândut de fapt cu o primă față de petrolul Brent și WTI. În plus, petrolierele rusești au nevoie în medie de 35 de zile pentru a ajunge în Asia de Est, față de două până la șapte zile pentru a ajunge în Europa, motiv pentru care, din punct de vedere istoric, doar 39% din petrolul rusesc a ajuns în Asia, față de 53% destinat Europei.

Această presiune asupra marjei este resimțită puternic de Rusia, care rămâne un producător cu costuri relativ ridicate în comparație cu ceilalți mari producători de petrol, cu unele dintre cele mai ridicate break-even-uri dintre toate țările producătoare.

De asemenea, industria rusească din amonte a fost mult timp dependentă de tehnologia occidentală, ceea ce, combinat cu pierderea atât a pieței primare de odinioară a Rusiei, cât și cu diminuarea influenței economice a Rusiei, a determinat chiar și Ministerul rus al Energiei să își revizuiască în scădere proiecțiile privind producția de petrol pe termen lung.

Nu există nicio îndoială că, așa cum au prezis mulți experți în domeniul energiei, Rusia își pierde statutul de superputere energetică, cu o deteriorare irevocabilă a poziției sale economice strategice ca furnizor de încredere de produse de bază de odinioară.

Mitul 3: Rusia compensează pierderea afacerilor și importurilor occidentale prin înlocuirea acestora cu importuri din Asia.

Importurile joacă un rol important în cadrul economiei interne a Rusiei, constituind aproximativ 20% din PIB-ul rusesc și, în ciuda iluziilor belicoase ale lui Putin privind autosuficiența totală, țara are nevoie de inputuri, piese și tehnologie cruciale de la parteneri comerciali ezitanți. În ciuda unor scurgeri persistente în lanțul de aprovizionare, importurile rusești s-au prăbușit cu peste 50 la sută în ultimele luni.

China nu a intrat pe piața rusă în măsura în care mulți se temeau; de fapt, conform celor mai recente comunicate lunare ale Administrației Generale a Vămilor din China, exporturile chinezești către Rusia s-au prăbușit cu peste 50% de la începutul anului până în aprilie, scăzând de la peste 8,1 miliarde de dolari lunar la 3,8 miliarde de dolari.

Având în vedere că Beijingul exportă de șapte ori mai mult în Statele Unite decât în Rusia, se pare că până și companiile chineze sunt mai îngrijorate de faptul că se vor confrunta cu sancțiunile americane decât de pierderea unor poziții marginale pe piața rusă, ceea ce reflectă mâna slabă a Rusiei în raport cu partenerii săi comerciali la nivel mondial.

Mitul 4: Consumul intern rusesc și sănătatea consumatorilor rămân puternice.

Unele dintre sectoarele cele mai dependente de lanțurile internaționale de aprovizionare au fost afectate de o inflație debilitantă de aproximativ 40-60% – pe volume de vânzări extrem de scăzute. De exemplu, vânzările de automobile străine în Rusia au scăzut în medie cu 95 la sută la nivelul marilor companii auto, vânzările fiind complet oprite.

Pe fondul penuriei de aprovizionare, al creșterii prețurilor și al scăderii sentimentului consumatorilor, nu este deloc surprinzător faptul că indicii managerilor de achiziții din Rusia – care reflectă modul în care managerii de achiziții văd economia – au scăzut, în special în ceea ce privește comenzile noi, alături de scăderea cheltuielilor de consum și a datelor privind vânzările cu amănuntul cu aproximativ 20% față de anul trecut.

Alte lecturi ale datelor de înaltă frecvență, cum ar fi vânzările de comerț electronic în cadrul Yandex și traficul în același magazin la site-urile de vânzare cu amănuntul din Moscova, întăresc scăderile abrupte ale cheltuielilor de consum și ale vânzărilor, indiferent de ceea ce spune Kremlinul.

Mitul 5: Întreprinderile globale nu s-au retras cu adevărat din Rusia, iar fuga afacerilor, a capitalului și a talentelor din Rusia este supraestimată.

Întreprinderile globale reprezintă aproximativ 12% din forța de muncă a Rusiei (5 milioane de lucrători).

Peste 1.000 de companii reprezentând aproximativ 40% din PIB-ul Rusiei și-au redus operațiunile în țară, inversând trei decenii de investiții străine și susținând o fugă simultană de capital și de talente fără precedent, într-un exod în masă de 500.000 de persoane, dintre care multe sunt exact lucrătorii cu un nivel de educație ridicat și cu competențe tehnice pe care Rusia nu își poate permite să îi piardă.

Chiar și primarul Moscovei a recunoscut că se așteaptă o pierdere masivă de locuri de muncă pe măsură ce întreprinderile vor trece prin procesul de retragere completă.

Mitul 6: Rusia lui Putin are un excedent bugetar datorat prețurilor ridicate la energie.

De fapt, Rusia este pe cale să înregistreze în acest an un deficit bugetar echivalent cu 2% din PIB, potrivit propriului său ministru de finanțe – una dintre singurele dăți în care bugetul a fost deficitar în ultimii ani, în ciuda prețurilor ridicate la energie – datorită cheltuielilor nesustenabile ale lui Putin; pe lângă creșterile spectaculoase ale cheltuielilor militare, Putin recurge la intervenții fiscale și monetare dramatice și evident nesustenabile, inclusiv la o listă de proiecte de mântuială ale Kremlinului, toate acestea contribuind la dublarea aproape totală a masei monetare în Rusia de la începutul invaziei. Cheltuielile nesăbuite ale lui Putin pun în mod clar sub presiune finanțele Kremlinului.

Mitul 7: Putin are sute de miliarde de dolari în fonduri pentru zile negre, astfel încât este puțin probabil ca finanțele Kremlinului să fie puse la încercare în curând.

Cea mai evidentă provocare cu care se confruntă fondurile de rezervă ale lui Putin este faptul că, din cele aproximativ 600 de miliarde de dolari din rezervele sale valutare, acumulate în ani de zile din veniturile din petrol și gaze, 300 de miliarde de dolari sunt înghețate și inaccesibile, țările aliate din Statele Unite, Europa și Japonia restricționând accesul. Au existat unele apeluri de a confisca aceste 300 de miliarde de dolari pentru a finanța reconstrucția Ucrainei.

Rezervele valutare rămase ale lui Putin scad într-un ritm alarmant, cu aproximativ 75 de miliarde de dolari de la începutul războiului. Criticii subliniază că rezervele valutare oficiale ale băncii centrale pot scădea din punct de vedere tehnic doar din cauza sancțiunilor internaționale impuse băncii centrale și sugerează că instituțiile financiare nesancționate, cum ar fi Gazprombank, ar putea totuși să acumuleze astfel de rezerve în locul băncii centrale.

Deși acest lucru ar putea fi adevărat din punct de vedere tehnic, nu există, în același timp, nicio dovadă care să sugereze că Gazprombank acumulează efectiv rezerve, având în vedere presiunea considerabilă asupra propriului său portofoliu de credite.

În plus, deși Ministerul de Finanțe al Rusiei plănuia să reintroducă o regulă bugetară de lungă durată, conform căreia surplusul de venituri din vânzările de petrol și gaze ar trebui să fie canalizat către fondul suveran de investiții, Putin a eliminat această propunere, precum și liniile directoare care o însoțesc și care stabilesc cum și unde poate fi cheltuit Fondul național de investiții, în timp ce ministrul de finanțe Anton Siluanov a lansat ideea de a retrage fonduri din Fondul național de investiții echivalente cu o treime din întregul fond pentru a plăti acest deficit anul acesta.

Dacă Rusia înregistrează un deficit bugetar care necesită retragerea unei treimi din fondul său suveran de avere în condițiile în care veniturile din petrol și gaze sunt încă relativ puternice, toate semnele indică un Kremlin care ar putea rămâne fără bani mult mai repede decât se apreciază în mod convențional.

Mitul 8: Rubla este cea mai performantă monedă din lume în acest an. 

Unul dintre subiectele de discuție preferate ale propagandei lui Putin, aprecierea rublei, este o reflectare artificială a unui control al capitalului fără precedent și draconic – care se numără printre cele mai restrictive din lume. Restricțiile fac practic imposibil pentru orice rus să cumpere legal dolari sau chiar să aibă acces la majoritatea depozitelor în dolari, în timp ce umflă artificial cererea prin achiziții forțate de către marii exportatori – toate acestea rămân în mare parte în vigoare în prezent.

Oricum, cursul de schimb oficial este înșelător, deoarece rubla se tranzacționează, fără surpriză, la volume dramatic diminuate în comparație cu cele de dinaintea invaziei, pe o lichiditate scăzută. Conform multor rapoarte, o mare parte din aceste tranzacții de odinioară au migrat către piețele negre neoficiale de ruble. Chiar și Banca Rusiei a recunoscut că rata de schimb reflectă mai degrabă politicile guvernamentale și este o expresie brutală a balanței comerciale a țării decât piețele valutare lichide și liber tranzacționabile.

Mitul 9: Punerea în aplicare a sancțiunilor și retragerea întreprinderilor sunt acum în mare parte realizate și nu mai este nevoie de nicio presiune economică. 

Economia Rusiei a fost grav afectată, dar retragerile de afaceri și sancțiunile aplicate împotriva Rusiei sunt incomplete.

Chiar și cu deteriorarea poziționării Rusiei în domeniul exporturilor, aceasta continuă să obțină prea multe venituri din petrol și gaze naturale din decuparea sancțiunilor, ceea ce susține cheltuielile interne extravagante ale lui Putin și ascunde slăbiciunile economice structurale.

Privind în viitor, nu există nicio cale de ieșire din uitarea economică pentru Rusia atâta timp cât țările aliate rămân unite în menținerea și creșterea presiunii sancțiunilor împotriva Rusiei.

Titlurile care susțin că economia Rusiei și-a revenit nu sunt pur și simplu reale – faptele sunt că, după orice măsurătoare și la orice nivel, economia rusă se clatină, iar acum nu este momentul să se pună frână.


25/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: