CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originile Eurasianimului rusesc și ideile care stau la baza lui

Counter-hegemonic visions of Neo-Eurasianism | Geopolitica.RU

Eurasianimul rusesc

Eurasianismul reprezintă o doctrină dezvoltată în perioada interbelică, în special de către intelectualitatea rusă din exil care încearcă astfel să definească rolul Rusiei în noul context internațional scrie pe blogul său analistul OCTAVIANRACU.

Ideea centrală a noului curent constă în respingerea exclusivismului etnic rusesc în favoarea intereselor întregului spațiu eurasiatic, care ar include și popoarele neruse.

Utilizând noțiunile geografului și etnologului eurasianist  Lev Gumilev, rușii trebuie să evolueze de la statutul de etnos spre cel de supraetnos, cuprinzând popoarele din zona fostului imperiu rus. În opinia lui, rușii nu reprezintă exclusiv urmașii slavilor de est, ci o sinteză dintre popoarele slave (civilizația pădurilor) și popoarele turanice (civilizația stepelor).

Astfel, tezaurului etno-cultural al Rusiei devine nu unul etnic, ci civilizațional, capabil să definească, potrivit eurasianiștilor, o identitate unică a Eurasiei. Forma politică pe care o poate lua Eurasia, în opinia eurasianiștilor, este imperiul – unica formă care răspunde ideii de “unitate în diversitate”. Identitatea de “rus” nu mai presupune o identitate etnică, ci una civilizațională, consideră eurasianiștii.

Nașterea ideilor eurasianiste poate fi considerată publicarea la Sofia (Bulgaria), în 1920, a lucrării kneazului Nikolai Trubețkoi “Europa și umanitatea” [1], discuțiile în jurul căreia au dus ulterior la sintetizarea a ideilor mișcării eurasianiste.

În lucrarea sa, Trubețkoi prezintă civilizația europeană drept un produs al culturii romano-germane, a cărui trăsătură esențială este ura și disprețul față de reprezentanții popoarelor din afara civilizației sale. “Cosmopolitismul european”, așa-numitele “valorile europene” sau “ valorile universale”, nu sunt altceva decât o manifestare a șovinismului romano-german, consideră Trubețkoi.

În pofida “universalismului” la care ei pretind, în realitate ei nu sunt decât o continuare a culturii etnice ale popoarelor latine și germane. Pornind de la aceste idei, în lucrarea sa, Trubețkoi propune cinci întrebări la care urmează să răspundă intelectualitatea rusă:

1) Poate fi obiectiv demonstrată superioritatea culturii romano-germane față de toate culturile de pe glob, care au existat pe parcursul întregii istorii?

2.) Poate un popor să adere la cultura unui alt popor fără un amestec antropologic?

3.) Este adeziunea la cultura europeană un lucru bun sau rău?

4.) Este europenizarea inevitabilă?

5.) Cum pot fi combătute influențele sale nefaste?

Structurând lucrarea sa în cinci puncte, care corespund celor cinci întrebări, Trubețkoi încearcă să ofere propriile răspunsuri, trezind un val de discuții aprinse în sânul exilului rusesc.  Discuțiile în jurul acestora au condus ulterior la cristalizarea unei mișcări eurasianiste în sânul intelectualității ruse.

Pentru a înțelege esența eurasianismului, trebuie să luăm în considerație faptul că acesta apare drept reacție a intelectualității ruse din exil la revoluția bolșevică din 1917, ca tentativă de a înțelege rațiunea proceselor istorice prin care a trecut Rusia.

Printre promotorii ideii eurasianiste sunt filologul și culturologul cneazul Nicolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), istoricul Gheorghii Vladimirovici Vernandskii (1886-1967), geograful Piotr Nikolaevici Savițkii (1895-1968), filosoful Gheorghe Vasilievici Florovskii (1893-1976). Într-o anumită măsură, printre ei poate fi inclus și marele scriitor Feodor Dostoievski.

 Viziunile acestora pot fi rezumate la următoare idee: Rusia nu este o țară europeană, nici asiatică, ci o entitate separată, în care elementul cultural esențial este cel turanic și ortodoxia.

Din aceste considerente, ideile democratice și socialiste sunt străine pentru Rusia, afirmă eurasianiștii. Forma politică pentru care pledează eurasianiștii din perioada interbelică este “ideocrația” – domnia unei doctrine care ar unifica elita națională a Rusiei. Această ideea, în opinia eurasianiștilor, nu era nicidecum marxism-leninismul, ci tradiționalismul ortodox.

“Acel model de selecție, care potrivit doctrinei eurasianiste, urmează să se instaureze în lume, în special în Rusia-Eurasia, se numește ideocrație. Caracteristica acestei orânduiri constă în unificarea membrilor clasei conducătoare în jurul unei singure idei” , scria Trubețkoi.

Anume unitatea de idei a fost secretul succesul bolșevicilor, considerau eurasianiștii, care reproșau puterii comuniste înlocuirea ortodoxiei cu ideile marxist-leniniste, străine “spiritului rusesc”.

Poziția față de regimul comunist a provocat, în cele din urmă, o dezbinare în rândul mișcării eurasianiste. După apariția unor articole probolșevice în organul oficial “Eurasia”, tabăra care se poziționa drept una de dreapta (conservatorii), părăsește mișcarea. Printre ei se află inclusiv și fondatorii eurasianismului: Nicolai Trubețkoi, Piotr Savițki.

La rândul său, aripa de stânga a eurasianismului (socialiștii) părăsește și ea rândurile mișcării, revenind în Uniunea Sovietică, unde sunt represați de regimul stalinist.

“Eurasia de la Vladivostok până la Dublin” a lui Jean-François Thiriart și geopolitica „Noii Drepte”

Elementele importante care au avut o influență crucială pentru evoluția eurasianismului rusesc a fost activitatea mișcării paneuropene “Jeune Europe” a belgianului Jean- François Thiriart, precum și continuarea ideii eurasianiste prin școala geopolitică a Noii Drepte europene.

Născându-se într-o familie de stângiști,  Jean- François Thiriart îmbrățișează ideile socialiste, activând în cadrul mișcărilor antifasciste. În timpul celui de-al doilea război mondial, se convertește la național-bolșevism, făcând parte din „Fichte Bund”(“Frontul Negru”), formațiune de extremă dreaptă care reunea foști socialiști și comuniști, convertiți la naționalism. După sfârșitul războiului, Thiriart  este învinuit de colaboraționism și condamnat la închisoare.

Revine în politica belgiană în anii 60, după declararea independenței Congo (fosta colonie belgiană), fiind convins că europenii trebuie să se opună procesului de destrămare a sistemului colonial. Stabilind relații cu naționaliști francezi, el devine tot mai mult convins de necesitatea unificării Europei, promovând ideea “naționalismului paneuropean”. Înființează mișcarea “Jeaune Europe” (“Europa Tânără”), care își propune “eliberarea Europei de sub ocupația americană”.

Instituind filiale organizației în mai multe state ale Europei (Italia, Spania, Franța) el își propune nu doar desfășuarea unei lupte solidare a naționaliștilor europeni, dar și identificarea unei platforme comune care ar uni forțele de extremă dreapta și extrema stângă din Europa.

Cât nu ar părea de straniu, Jean- François Thiriart a susținut lupta negrilor din SUA pentru echitate socială și revoluționarii de stânga din America Latină, a admirat pe Nicolae Ceaușescu și a purtat tratative cu conducerea Chinei comuniste și autoritățile palestiniene pentru o eventuală susținere a unei “revoluții antiamericane” în Europa.

După eșecul proiectelor sale și scoatere în afara legii a mișcării “Jeune Europe” în anii 70, Thiriart își schimbă viziunile politice, înțelegând că Europa nu este capabilă să se elibereze de una singură de hegemonia atlantistă. El devine convins că, Europa nu mai este un spațiu dintre SUA și URSS, ci formează, împreună cu Uniunea Sovietică, un singur spațiu eurasiatic.

Acest lucru presupune că eliberarea continentului european este posibilă doar în alianță cu URSS. La începutul anilor 80, acesta publică mai multe lucrări în care propune o “A Treia Cale” – crearea unui imperiu eurasiatic din Islanda până la Oceanul Pacific. Această viziune este expusă în lucrarea sa “Imperiul Euro-Sovietic de la Vladivostok până la Dublin”, apărută în 1984.

Jean Thiriart a construit teoria sa politică pe principiul “autarhiei marilor spații”. Dezvoltată la mijlocul secolul XX de economistul german Friedrich List, această teorie confirmă că o dezvoltare strategic  și economic integrală a statului este posibilă doar în cazul în care acesta are suficiente dimensiuni geopolitice și mari posibilități teritoriale.

Thiriart a aplicat acest principiu la situația actual și a ajuns la concluzia că importanța mondială a statelor Europei  se va pierde definitive dacă nu se vor uni într-un singur Imperiu, opus SUA.

Totodată, Thiriart credea că un asemenea nu trebuie să fie “federal” și “orientat regional”, ci unificat la maximum, centralist, care să corespundă modelului iacobin. Acesta trebuie să devină un stat-națiune continental, puternic și unitar.

Fundamentul socio-economic al Imperiului Eurasiatic, în viziunea lui, urma să devină comunotarismul, care presupune primatul politicului asupra economicului, susținerea micului întreprinzător și suprimarea capitalului financiar. Spre sfârșitul vieții sale, Thiriart ajunge la ideile de la care a pornit: la principiile național-bolșevice. În lucrarea sa “Comunismul suprauman”, Jean Thiriart afirmă că în lupta împotriva mondialismului este nevoie de  „o sinteză ideologică dintre comunismul purificat de marxism și național-socialismul purificat de rasism”.

O altă influență asupra neoeurasianismului rus l-a avut Noua Dreaptă franceză a lui Alain de Benoist apărută la începutul anilor 70 ai secolului XX. Spre deosebire de dreapta tradițională (monarhistă, catolică, șovină, germanofobă, anticomunistă, conservatoare), cei de la “Noua Dreaptă” erau adepții democrației organice, eretici, germanofili, socialiști, moderniști.

Unul din principiile fundamentale ale ideologiei “noii drepte”, a cărei analogie a apărut într-un timp foarte scurt și în alte țări europene, a fost cel al “geopoliticii continentale”. Spre deosebire de “vechea dreaptă” și de naționaliștii clasici, de Benoist considera că principiul statului-națiune (etat-nation) este epuizat istoricește și că viitorul aparține “marilor spații”.

Totodată, baza unor asemenea “mari spații” trebuie să devină nu atât unificarea diferitor state într-un bloc politic pragmatic, ci intrarea pe baze egale a grupurilor etnice de diferite proporții într-un  “Imperiu Federal” unic. Un asemenea “Imperiu Federal” trebuie să fie unic din punct de vedere strategic și diferențiat din punct de vedere etnic. Totodată unitatea strategică trebuie să se întărească prin unitatea culturii inițiale.[2]

Referitor la la URSS (mai târziu Rusia), poziția Noii Drepte a evoluat, începând cu teza clasică “nici Occidentul, nici Orientul, nici Europa”, până la teza “mai întâi de toate Europa, dar mai bine cu Orientul decât cu Occidentul”.

La nivel practic, interesul față de China, pentru contracararea imperialismului american, cât și a celui sovietic, s-a schimbat în „sovietofilie” moderată și ideea uniunii Europei cu Rusia.

Talasocrația vs de telurocrație

După căderea URSS, ideile eurasianiste din Rusia au fost influențate simțitor de viziunile politice și geopolitice a lui Jean Thiriart, care a vizitat Moscova în anul 1992.  Dacă în eurasianismul interbelic dihotomia ideologică și geopolitică dintre Europa și Eurasia, în cadrul neoeurasianismului abordarea devine una absolut diferită. Spațiul eurasiatic este privit ca un tot întreg, indivizibil.

Această abordare a continuat în cadrul neoeurasianismului rusesc.

Din perspectiva fondatorului neoeurasianismului rusesc și continuator ideologic al lui Jean Thiriart, Alexandr Dughin abordează spațiul eurasiatic din perspectiva unui conflict ireconciliabil dintre civilizația maritimă – “talasocrație”, în fruntea căreia se află Statele Unite ale Americii și civilizația uscatului – “telurocrație”, în fruntea căreia se află Eurasia. Această dihotomie nu este văzută doar ca una geopolitică, dar și ideologică.

Cele două mari blocuri sunt purtătoare a unor viziuni asupra lumii radical opuse: atlantismul talasocratic este purtător al liberalismului globalist, în timp ce eurasianismul telurocratic al conservatorismului tradiționalist. În acest fel, poporul rus are “măreața misiune” de a se opune expansiunii atlantismului și instaurării unei lumi multipolare.

Pentru a explica poziția țării sale, eurasianiștii utilizează concepțiile școlii geopolitice germane.

Astfel, Rusia, în viziunea lui Dughin, reprezintă un “heartland” – spațiul intracontinental, care păstrează neschimbat caracterul civilizației telurocratice,  iar zona de țărm reprezintă un “rimland” – spațiul dezvoltării culturale intensive.

De la național-bolșevism la conservatorism

La începutul anilor 90, eurasianiștii ruși, în frunte cu Aleksandr Dughin, continuând direcția ideologică a lui Jean Thiriart, se declară adepți ai național-bolșevismului în versiunea lui Nikolai Ustrealov.

Aici trebuie de evidențiat că în pofida particulei “bolșevism”, curentul politic are puține lucruri în comun  leninismul și Rusia Sovietică.

Termenul este împrumutat de la germanul Ernst Niekisch, care înlocuiește idea marxistă de clasă socială cu națiunea. În opinia lui Niekish, revoluția socială nu poate fi separată de revoluția națională, iar rezultatul luptei trebuie să devină instaurarea unui nou model al statului.

Național-bolșevismul se pronunța împotriva individualismului, capitalismului, marxismului, parlamentarismului, precum și împotriva civilizației occidentale, ca patrie a bolșevismului asiatic. O caracteristică esențială a național-bolșevicilor era simpatia față de Rusia Sovietică, care era privită ca un potențial aliat al Germaniei împotriva Apusului.

În același timp, Niekisch se opunea nazismului hitlerist, pe care îl considera “un rău absolut” datorită isteriei anticomuniste și rasismului antislav de care a dat dovadă.

Anume în național-bolșevism se regăsesc eurasianiștii de la începutul anilor 90, care în opinia lui Aleksandr Dughin, reprezintă “o sinteză perfectă dintre bolșevism și fascism”. În realitate, eurasianiștii nu încercau decât să identifice o platformă comună pentru cele două tabere: naționaliștii-imperialiști și comuniștii-nostalgici, care au suferit eșec în lupta cu elita liberală ca urmare a loviturii de stat înfăptuită de Boris Elțin în 1993.

În 1998, Alexandr Dughin “divorțează” de Partidul Național-Bolșevic condus de Eduard Limonov. În urma venirii la putere a lui Vladimir Putin, eurasianiștii se revigorează devenind apropiați noii administrații prezidențiale.

Ulterior, prin contactele sale cu Noua Dreaptă franceză a lui Alain de Benoist, eurasianiștii evoluează spre conservatorism – “cea de a patra teorie politică”, renunțând, în mare parte, la național-bolșevism. Continuând ideea lui Benoist, eurasianiștii deosebesc trei teorii politice a epocii moderne: liberalismul, comunismul și fascismul.

Cele două din urmă au pierdut războiul și au ieșit de pe scena istoriei, în timp ce liberalismul a devenit unica ideologice. Mai mult decât atât, dizolvându-se în realitatea socială, el a obținut un caracter dogmatic, încetând a mai fi o construcție academică. Această noua formă pe care obține liberalismul după “moartea ideologiilor” Dughin o numește „postliberalism”.

Cea de a treia teorie politică, pe care o sintetizează eurasianiștii – conservatorismul postmodern, devine o formă de opoziție față de dogmatismul postliberal, o antinomie care servește în calitate de nucleu ideologic al neoeurasianismului, “absordind” tot ce înseamnă fascism italian, bolșevism, național-bolșevism, legionarism românesc și tradiționalismul european.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 164026128.jpg

Critica românească a eurasianismului lui Aleksandr Dughin

În anul 2011 apare prima traducere în română a lucrării lui Aleksandr Dughin – “Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”, al cărei postfață este semnată de profesorul Ilie Bădescu, doctor în sociologie, geopolitician român, profesor universitar și șef al catedrei de sociologie al Universității din București.

În primul rând, profesorul Bădescu critică tentativa lui Dughin (foto) de a interpreta leninismul și revoluția socialistă drept o “cruciadă rusească” împotriva invaziei Vestului. “Chiar dacă burghezia continentală ar vădi mentalități subalterne față de sistemul talasocratic, de care se leagă radical prosperitatea ei, metoda lichidatoristă a lui Lenin încă nu poate fi aliniată ideii de cruciadă a popoarelor uscatului pentru drepturile lor.

Mai apoi, concepția leninistă a distrugerii culacilor ca agenți ai capitalismului în mediul țărănesc, așa cum reiese deopotrivă din polemica lui cu Buharin și din doctrina colectivizării forțate, sunt tot ce poate fi mai potrivnic ideii unei cruciade a popoarelor bazate pe civilizația pământului contra puterii maritime invadatoare.

Acest tip de soteriologie cum este cea leninistă se izbește tocmai de faptul elementar că Lenin și toată doctrina bolșevică erau îndreptate împotriva tocmai a oamenilor pământului, adică a țăranilor”[3].

Profesorul Bădescu observă că există și unele deficiență în ceea ce privește abordarea de către Dughin a geopoliticii României: latinismul nu este un element al uniației, ortodoxia nu înseamnă gravitare spre Moscova, așa cum afirmă eurasianiștii ruși, iar naționalismul românesc nu poate fi decât unul creștin, fiind exclusă orice versiune național-comunistă.


[1] http://gumilevica.kulichki.net/TNS/tns03.htm

[2]  Aleksandr Dughin, “Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”, pag.96

[3]  Aleksandr Dughin, “Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”, Pag. 395

21/06/2021 Posted by | analize | , , , , , | Un comentariu

Cercetătorii britanici au recunoscut că au încurajat utilizarea fricii pentru a controla comportamentului oamenilor în timpul pandemiei

Cercetători britanici: Guvernul a folosit tehnici de intensificare a fricii pentru a controla comportamentul oamenilor în timpul pandemiei

Cercetătorii britanici au recunoscut că au încurajat utilizarea fricii pentru a controla comportamentului oamenilor în timpul pandemiei, scrie publicația britanică The Telegraph,  citată de https://www.rostonline.ro.

Acum, acești cercetători, membrii grupului științific (SPI-B), și-au exprimat regretul cu privire la tacticile folosite și spun că activitatea lor a fost „lipsită de etică” și „totalitară”.

Potrivit sursei citate, SPI-B a avertizat în martie 2020 că miniștrii trebuie să crească „nivelul de amenințare personală perceput”, deoarece „foarte mulți oameni încă nu se simt suficient de amenințați”.

„În mod clar, utilizarea fricii ca mijloc de control nu este etică. Folosirea fricii duce spre totalitarism. Nu este o poziție etică pentru niciun guvern modern. Sunt o persoană optimistă, dar toate acestea mi-au oferit o viziune mai pesimistă asupra oamenilor”, a declarat Gavin Morgan, psiholog care a făcut parte din echipă.

SPI-B este unul dintre subcomitetele care consiliază Grupul științific consultativ pentru situații de urgență (Sage), condus de Sir Patrick Vallance, consilierul științific șef.

În martie [2020], Guvernul era foarte îngrijorat în legătură cu gradul de conformare a populatiei la reguli și credeau că cetățenii nu vor accepta să fie închiși. Au existat discuții despre nivelul de frică necesar pentru a încuraja conformarea și s-au luat decizii cu privire la modul de intensificare a fricii. Modul în care am folosit frica este distopic”, a spus unul dintre oamenii de știință SPI-B.

Un experiment ciudat

„Este o formă de control al minții. În mod clar încercăm să o facem într-un mod pozitiv, dar a fost folosit în mod nefavorabil în trecut”, spune un alt membru SPI-B.

„Oamenii folosesc pandemia pentru a prelua puterea și a conduce prin lucruri care altfel nu s-ar întâmpla… Trebuie să fim foarte atenți la autoritarismul care se strecoară”.

Pe lângă avertismentele vădite legate de pericolul pe care îl reprezintă virusul, Guvernul a fost acuzat că a hrănit publicul doar cu vești proaste, precum decese și spitalizări, fără a pune vreodată cifrele în relație cu informații despre cât de mulți oameni se vindecau sau dacă numărul zilnic al deceselor este peste sau sub mediile sezoniere, scrie sursa citată.

15/06/2021 Posted by | analize | , , , , , , | 2 comentarii

CE URMEAZĂ SĂ SE ÎNTÂMPLE ÎN CHINA

Map Of China States ~ BLOGDOXADAI | China map, Map, China states

China intră într-un nou plan cincinal!

“Lianghui” ( cele “două sesiuni”) – este un spectacol ritual anual al conducerii de la Beijing. Vedetele spectacolului sunt cel mai înalt organism politic consultativ, Conferința Consultativă Politică a poporului chinez și tradiționala prezentare a unui raport de lucru de către prim-ministru în fața Congresului Național al Poporului (NPC).

Revizuirile proiectului celui de-al 14-lea plan cincinal al Chinei vor continua până la 15 martie dar, în actuala conjunctură, nu este vorba doar despre anul 2025 ( să ne amintim că proiectul Made in China 2025, care rămâne în vigoare).

Planificarea pe termen lung are obiective în proiectul 2035 (realizarea „modernizării socialiste de bază”) și chiar dincolo de 2049, cea de-a 100-a aniversare a Republicii Populare Chineze.

Premierul Li Keqiang, care a prezentat raportul de lucru al guvernului pentru 2021, a subliniat că ținta de creștere a pib-ului este „peste 6%” (FMI estimase anterior 8,1%). aceasta include crearea în mediul urban a cel puțin 11 milioane de noi locuri . În ceea ce privește politica externă, declarațiile lui Li contrastează cu poziția hegemonului SUA : „China va urmări o politică externă independentă de pace” și va „promova construirea unui nou tip de relații internaționale”.

Beijing se concentrează pe dosare specifice, dar mai presus de toate pe consolidarea comerțului/investițiilor/ relațiilor financiare cu UE, ASEAN Japonia și Global South.
Schița celui de-al 14-lea plan cincinal (2021-2025) pentru economia Chineză fusese deja concepută în luna octombrie a anului trecut, în cadrul plenului CPC și Adunarea Națională a Poporului îl va aproba acum, accentul cheie urmând să se pună pe politica de „circulație dublă”, a cărei cea mai bună definiție, tradusă din mandarină, este „dinamica dublă de dezvoltare”.
Aceasta înseamnă o acțiune concertată de consolidare și extindere a pieței interne, continuându-se în același timp să se favorizeze comerțul/investițiile străine.Conceptual, acest lucru se ridică la un nivel destul de sofisticat, foarte daoist,de echilibrare yin și yang

La începutul anului 2021, președintele Xi Jinping, deși a lăudat „convingerea și rezistența chineză, precum și determinarea și încrederea noastră”, a dorit să sublinieze că națiunea se confruntă cu „provocări și oportunități fără precedent”.

El a declarat biroului politic al partidului comunist că trebuie create prin toate mijloacele disponibile „condițiile sociale favorabile” până în 2025, 2035 și 2049.
Obiectivul-cheie de urmărit este „prosperitatea comună”, care urmează să fie pusă în aplicare alături de inovațiile tehnologice, respectul pentru mediu și abordarea deplină a „problemei rurale”.

Xi a fost de neclintit: “există prea multă inegalitate și disparități de venit în China în plan regional și urban-rural.”
Premierul Li a subliniat succesul Chinei în ceea ce priveste Covid-19 pe plan intern; națiunea a cheltuit cel puțin 62 de miliarde de dolari. Acest lucru ar trebui să fie citit ca un mesaj subtil, adresat în special către Global South, cu privire la eficacitatea sistemului de guvernare din China pentru a proiecta și executa nu numai planuri complexe de dezvoltare, dar, de asemenea, de a face față situațiilor de urgență grave.

Ceea ce este în cele din urmă în joc în această competiție între vestul alambicat al (neo)liberalelor democrații și „socialismul cu caracteristici chineze” ( apud deng xiaoping) este capacitatea de a gestiona și de a îmbunătăți viața oamenilor.
Cercetătorii chinezi sunt foarte mândri de etosul planului lor național de dezvoltare, definit ca inteligent (măsurabil, realizabil, relevant și legat de timp).
Un exemplu foarte bun este modul în care China, în mai puțin de două decenii, a reușit să scoată 800 de milioane de oameni din sărăcie: o premieră absolută în istorie.

Toate cele de mai sus sunt rareori evocate de cercurile atlantiste care se îneacă permanent in demonizarea isterica a Chinei.
Wang Huiyao, directorul centrului din Beijing pentru China și Globalizare, a avut cel puțin meritul de a aduce în discuție opiniile sinologului Kerry Brown de la King’s College, Londra, care, bazându-se pe comparațiile dintre Leibniz – apropiat de savanții iezuiți, interesați de confucianism – și Montesquieu – care au văzut la China doar un sistem despotic, autocratic, imperial – Brown, reexaminează 250 de ani de conceptii occidentale înrădăcinate privitoare la China remarcând că este mai dificil ca niciodată să se angajeze într-o dezbatere rezonabilă.


El identifică trei probleme majore.

De-a lungul istoriei moderne, nu a existat nici o apreciere occidentală a Chinei văzute ca o țară puternică și importantă, iar occidentalii nu sunt pregătiți să facă față unei reconsiderări a acestor mentalități.
2. Occidentul modern nu s-a gândit niciodată cu adevărat la China ca la o putere globală, apreciind-o în cel mai bun caz, ca o putere terestră. China nu a fost niciodată văzută ca o putere navală, sau capabilă să exercite puterea dincolo de granițele sale.

Propulsat de certitudinea înrădăcinată asupra valorilor sale, Occidentul atlantist nu are nici o idee despre cum să înțeleagă valorile chineze.
În cele din urmă occidentul nu este interesat în înțelegerea Chinei. Si in conformitate cu prejudecatile sale, rezultă convingerea că această națiune este o „amenințare la adresa occidentului”.
Brown subliniază situația dificilă cheie cu care se confruntă orice savant sau analist care încearcă să explice China, anume modul în care să poată defini extrem de complexele viziuni asupra lumii ale Chinei și să surprindă povestea Chinei în câteva cuvinte.

De exemplu: explicarea modului în care un numar enorm 1,3 miliarde de oameni în China au un anume tip de securitate in privinta sistemului de sănătate și modul în care aceștia se bucură de de securitate socială. Sau detaliile complicate ale politicilor etnice ale Chinei.

Premierul Li, in raportul său, a promis: “să se creeze un puternic simț al comunității în rândul poporului chinez și să încurajeze toate grupurile etnice ale Chinei să lucreze concertat pentru prosperitatea și dezvoltarea comună”.
El nu a menționat în mod specific problemele minorităților naționale din provinciile Xinjiang sau Tibet.

Este realmente o sarcină dificilă explicarea proceselor și necazurilor de integrare a minorităților etnice într-un proiect național, pe fondul de isterie non-stop creat de propaganda occidentală în problemele pe Xinjiang, Tibetului,Taiwanului, Mării Chinei de Sud și Hong Kongului.


Oricare ar fi capriciile Occidentului atlantic, ceea ce contează pentru masele populare chineze este modul în care noul plan cincinal va oferi, practic, ceea ce Xi a descris anterior ca fiind o reformă economică „de înaltă calitate”.
Lucrurile arata bine în giganții economici Shanghai și Guangdong – care au ajuns deja la 6% creștere. Hubei – unde au apărut pentru prima dată cazurile covid-19 – vizează de fapt 10%.
Bazat pe activitatea frenetica a mass-mediei, încrederea opiniei publice în conducerea de la Beijing rămâne solidă. China a câștigat „războiul de sănătate” împotriva lui Covid-19 într-un timp record; creșterea economică a revenit, iar sărăcia absolută a fost eradicată,

Conform calendarului inițial, la 100 de ani de la fondarea partidului comunist, statul se bazează pe o „societate moderat prosperă”.
De la începutul mileniului, PIB-ul Chinei a crescut în ultimii 10 ani, mai mult de dublu, de la 6 trilioane la 15 trilioane de dolari.
Nu mai puțin de 99 de milioane de oameni din mediul rural, 832 de județe și 128.000 de sate rurale au ieșit din sărăcia absolută în care se zbăteau.

Această economie complexă este acum angajata în crearea unui elaborate capcane pentru firmele occidentale.
Sancțiuni? nu fiți naivi, veniti aici și bucurați-vă să faceți afaceri într-o piață cu cel puțin 700 de milioane de consumatori.
După cum am observat anul trecut, procesul sistemic în joc este ca un amestec sofisticat de marxism internaționalist cu confucianism (armonie fara conflict), gândit ca un cadru pentru un viitor comun pentru omenire.
O țară – de fapt, o civilizație-stat, axată pe misiunea sa istorică reînnoită ca superputere re-emergenta.
Iată așadar ce își propun cele două ședințe “Lianghui” și atât de multele lor obiective – și toate realizabile.

Surse:


Pepe Escobar – Asia Times

https://www.zerohedge.com/geopolitical/escobar-shape-things-come-china

https://www.lovemoney.com/gallerylist/74915/the-tech-and-inventions-that-show-why-china-is-the-best-in-the-world

13/06/2021 Posted by | analize | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: