Oare DE CE șeful FBI îi sfătuiește pe oameni să-și acopere camerele web ?

Foarte mulți oameni nu au acordat atenție problemelor de securitate care ar putea fi cauzate de camerele web de pe laptopurile personale. O dovadă a acestui lucru este faptul că, de curând, Mark Zuckerberg a fost ironizat în mediul online deoarece acoperise cu o bandă camera web și microfonul de pe MacBook-ul său din sediul Facebook.

Aparatorul.md consemnează că, într-un interviu acordat recent la o conferință organizată de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale, șeful FBI a recunoscut că și el apelează la aceleași măsuri de securitate pentru a se asigura că informațiile secrete nu ajung la persoanele nepotrivite.

”Dacă intri într-un birou guvernamental, vei vedea că toți avem camere web deasupra monitoarelor personale. Fiecare dintre ele are un fel de capac care le acoperă. Faci asta pentru a nu fi ascultata de către persoanele neautorizate. Cred că acesta este un lucru bun”, a declarat James Comey

Una dintre temele discutate la evenimentul respectiv a fost Internetul Tuturor Lucrurilor, considerat de unii o binecuvântare și de alții un coșmar când vine vorba de securitate. Desigur, unii nu au ezitat să sublinieze ironia situației actuale.

În urmă cu mai multe luni de zile, FBI-ul a fost implicat într-o confruntare cu Apple, întrucât compania din Cupertino nu a dorit sa deblocheze iPhone-ul unui terorist, afirmând că ar compromite în acest fel securitatea întregului sistem.

Ulterior, guvernul Statelor Unite nu a mai avut nevoie de ajutorul Apple pentru a ocoli măsurile de securitate prezente în telefonul lui Farook. ”Guvernul a reușit să recupereze cu succes informațiile aflate în iPhone-ul lui Syed Farook, așadar nu mai are nevoie de asistență din partea Apple”, au menționat autoritățile prin intermediul unui comunicat.

Aceștia au mai afirmat că guvernul va anula cererea judecătorească ce impunea celor de la Apple să dezvolte un program special care să permită autorităților americane să evite măsurile de securitate instalate de Cupertino în fiecare iPhone.

CINE MINTE ȘI DE CE în problema Canalului Bâstroe ?

Bâstroe – Cine minte și de ce?

Nu vă inflamați! Așa spunea acum câteva zile președintele României celor care se întreabă ce s-a întâmplat, care este calea și care va fi soarta canalului Bâstroe, dacă România va mai avea Deltă, dacă Delta va mai avea Dunăre, dacă noi vom mai avea țară sau dacă vom avea război în locul lor, s crie jurnalistul Marin Neacșu în https://ziarulnatiunea.ro.

La toate aceste întrebări, domnul președinte ne liniștea, spunând să nu ne inflamăm, că nu vom intra în război, Delta nu e în pericol, acesta este doar în capul unora, nu există „informații” că partea ucraineană face prostii, „nu e momentul să îi certăm”, trebuie să îi întrebăm înainte de a-i certa.

Dintr-o anumită privință, are dreptate. Problema canalului Bâstroe nu e de câteva zile, nici de când a pus-o Grindeanu pe tapet, nici de anul trecut, nici de un cincinal. Problemele noastre cu Ucraineeni se pierd în negura timpurilor. Și nici nu e o simplă problemă între doi vecini, este o problemă în trei sau chiar patru. Voi face o scurtă trecere în revistă a problemei canalului, dar nu din negura timpurilor ci din ultimii 50 de ani.

Când Ceaușescu a decis construirea canalului Dunăre – Marea Neagră a făcut-o pentru că brațele Sulina și Chilia folosite până atunci pentru traficul fluvialo-maritim suferea, punea probleme care nu puteau și controlate iar traseul era prea lung. Așa că Ceaușescu a decis să scurteze și să aibă control asupra traficului, să poată controla debitul și să aibă condiții de trafic permanent. Așa a apărut canalul care a scurtat drumul de la Cernavodă la Constanța cu 400 km. Canalul a fost inaugurat în 1984. De remarcat că atunci Delta nu fusese declarată rezervație a Biosferei și nici intrată în Patrimoniul U.N.E.S.C.O, fapt care s-a întâmplat în 1991.

Ca urmare a construirii canalului, brațele Dunării au fost văduvite de o parte din fluxul Dunării și ca atare cu timpul a intervenit colmatarea parțială canalelor Sulina și Chilia în special și scăderea apelor Deltei. Pe atunci conducerea țării urmărea interesele naționale și nimic altceva, deși făcea parte, ca și acuma, dintr-o alianță politico-militară mult mai feroce și mai restrictivă cu încercările de ieșire din formație ale membrilor.

Prin anul 2000, Ucraina Decide să lărgească canalul Bâstroe să facă din acesta și brațul Chilia un braț navigabil pentru nave de mare pescaj, adică și cele maritime, până la Ismail. Adâncirea canalului Bâstroe are următoarele efecte: – micșorarea debitului pe brațul Sulina, posibil chiar închiderea circulației pe acest braț, singurul care este admis de Convențiile internaționale pentru navigație Dunăre-Marea Neagră; – distrugerea habitatului sturionilor între brațele Sulina și Chilia, ceea ce ar duce nu doar la o lovitură dată economiei românești ci și la punerea în pericol a speciei; – evitarea de către Ucraina și nu doar, a plății taxelor de navigației pe brațul Sulina și transformarea brațului Chilia și a canalului Bâstroe în rută de transport.

În plus, ar contraveni prin afectarea biosferei Deltei Dunării, convențiilor internaționale privind protejarea acestora dar și prevederilor Convenției de la Espoo din 1991, la care atât Ucraina cât și România sunt semnatare, care impune statelor membre să se consulte între ele când unul dintre ele derulează proiecte de infrastructură care au impact de mediu asupra unuia vecin.

– În 2004 a izbucnit scandalul diplomatic pe marginea acestui subiect. România s-a plâns forurilor internaționale.

– În iulie 2006, o comisie de experți înființată în baza Convenției Espoo a confirmat temerile ridicate de România, susținând că impactul asupra mediului ar fi unul devastator pentru Delta Dunării.

– În 2007 Ucraina neținând cont de plângerile României a finalizat prima parte a lucrării, adâncind canalul până la 5 m.

– În Iunie 2008, Comisia pentru Mediu, Agricultură, Afaceri Locale și Regionale a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a aprobat raportul privind ”Lupta impotriva distrugerii mediului în Zona Marii Negre”, prin care cerea oprirea tuturor activităților care aduc atingere siguranței mediului în zonele protejate adiacente Mării Negre. Tot în 2008 U.E., SUA, și Reuniunea părților la Convenția de la Espoo au avertizat Ucraina cu privire la încălcarea convenției și convențiilor internaționale privind Patrimoniul U.N.E.S.C.O.

– În 2011, Ucraina primește al doilea avertisment. Inutil. Lucrările au mai încetinit, dar nu au încetat.

– În 2013 se guvernul României a atras atenția printr-un raport, că implementarea celei de-a doua faze a proiectului ucrainean ar afecta habitatul a două treimi din sturionii din Delta Dunării. Pretextând că de fapt lucrează la întreținerea canalului, Ucraina a avansat ”pas cu pas” după model prezidențial.

Iar acuma Iohannis ne spune să nu îi certăm pe ucraineeni, să ne lăsăm călcați în picioare și să închidem ochii la distrugerea biosferei Deltei, că săracii nu își mai văd capul de treburi și noi îi deranjăm cu prostii.

De câteva săptămâni subiectul Bâstroe a revenit pe tapet. De ce? Domnul Iohannis zice că P.S.D. se folosește de acest subiect pentru a câștiga capital politic în vederea alegerilor. Și eu sunt convins că este o încercare de a mai trage un pic spuza pe turta P.S.D., dacă avem în vedere faptul că cel care a tras semnalul de alarmă (dar cam după ce a deraiat trenul) este ministrul Transporturilor și Infrastructurii, membru P.S.D. De ce acuma, de ce Grindeanu? Ciolacu spune că acuma a aflat. Să fim serioși. Din 2000 încoace Ucrainienii nu au renunțat la idee și nici la lucrări, dar dacă Grindeanu spune că acuma a aflat iar primul ministru că nu a fost informat și nu știa că ar exista această problemă, înseamnă că amândoi mint. Și voi dovedi că mint.

Dar de când s-a declanșat „criza”, asistăm la un joc în care trei miniștri din cabinetul Ciucă dau vina unul pe altul, cel de la transporturi pe cel de la mediu, cel de la mediu pe cel de la externe, cel de la externe pe cel de la transporturi și tot așa, până se plictisesc românii să întoarcă capul de la unul la altul și gata, subiectul e închis. Culmea este că în timp ce cei trei membri ai guvernului se ceartă, șeful lor nu aude nu vede, deși sunt convins că a fost cel puțin o dată la pescuit în Deltă și a păpat icre de sturion, ca să nu spun că poate chiar o fi turnat „Operațiunea Monstrul”, partea a II-a. Deci trei miniștri dau vina unul pe altul iar el tace ca sturionul în păpuriș.

Aud că a promis că va merge personal și va verifica adâncimea canalului. Cu degetul, probabil. Dar, atât domnul președinte cât și domnul premier, ne spun să nu tragem în pianist (știți dvs care, cel care cânta la pian pe scenele autohtone, când era actoraș de comedie) până nu știm adevărul pe care trebuie să îl găsească o comisie de experți, de preferat ”neutră”, probabil experți ai doamnei Maia care cântă și ea (cum i se comandă) nu la pian, că nu are…, poate la flaut, fluier, muzicuță, sau alt instrument de suflat că e mai la îndemână. Deci hai „să nu îi certăm pe vecinii de peste… canal”, să îi lăsăm, că ne-au zis că nu e adevărat, ei doar au dat cu mătura pe canal.

Dar dacă e de făcut pe „ne znaiu”, nici partea Ucraineană nu se lasă mai prejos. În timp ce ministrul dezvoltării infrastructurii din Ucraina se lăuda pe data de 17.02.2023 că „pentru prima dată de la cucerirea independenței, adâncimea canalului a crescut de la 3,9, la 6,5 m. Este o mare oportunitate pentru creșterea capacității de export pe Dunăre. Continuăm să dezoltăm porturile la Dunăre cu ajutorul partenerilor europeni”, ministrul de externe ucrainean spune că „partea ucraineană nu desfășoară activități de dragare care au ca scop adâncirea căii de navigație, ci doar activități de natură operațională menite a asigura navigabilitatea până în portul Izmail, parametrii de navigație ai acestuia fiind cuprinși în comunicarea publică a Ministerului Comunităților, Teritoriilor și Dezvoltării Infrastructurii al Ucrainei”.

Să recapitulăm: – Ministrul dezvoltării infrastructurii ucrainean spune că a adâncit canalul la 6.5 metri; – Ambasadorul Ucrainei la București spune că nu, săpăturile nu au ca scop adâncirea. Probabil ei și-or fi propus înalțarea, dar au înălțat în jos, așa cum la noi creșterile salariale sunt negative; – Mister Aurescu, despre care vom mai auzi mai jos, a zis că „Partea română a reiterat solicitarea stopării imediate a tuturor lucrărilor de dragaj în cazul în care acestea nu au ca scop exclusiv întreținerea căii de navigație. Partea română a evidențiat în cadrul discuției faptul că nu există acordul cu privire la desfășurarea unor astfel de activități, în condițiile în care sunt în curs procedurile de evaluare a impactului de mediu al proiectelor de navigație ale părții ucrainene”; – Domnul Ciucă spune: „În acest moment, daţi-ne voie să verificăm şi să confirmăm aceste date. Niciuna dintre instituţiile despre care am făcut vorbire nu poate să confirme aceste date până când nu ajungem pe canal să putem să verificăm şi să executăm măsurătorile de adâncime aşa cum au fost ele executate” dar și că „lucrările executate la o adâncime de 3,5 metri sunt de întreţinere, iar ce depăşeşte înseamnă adâncirea canalului”.

Dacă un ministru resposabil cu lucrările la canal spune că au ajuns la 6.5 m iar primul ministru al nostru nu îl crede asta poate constitui un conflic diplomatic între Ucraina și România. Cred că la asta s-a referit președintele Iohannis când a spus să nu ne inflamăm.

Ce mă supără pe mine cel mai mult aici nu este activitatea Ucrainei de la care, în paranteză fie spus nu mă aștept la nimic bun. Intențiile ei sunt clare, nu numai în ceea ce privește canalul Bâstroe ci și în ceea ce privește drepturile românilor din Ucraina. Pe mine mă usucă la ficați nu doar atitudine necinstită și duplicitară, lipsită de responsabilitate a decidenților politici de azi ci și disprețul cu care tratează aspecte de ordin strategic pentru România, dipreț care atinge valorile trădării.

După atâtea minciuni și negări, trimiteri de la Ana la Caiafa, să vedem cine are dreptate?

Se pare că Ucraina a cerut prima oară acordul formal de începere a lucrărilor în Ianuarie 2022 obținând acest aviz de la UE, dar cu recomandarea să aibă și acordul României; – prin iunie 2022 Ucraina a trimis o notificare la Ministerul mediului, de aici a ajuns la Ministerul Transporturilor care ar fi răspuns negativ pe 12 iulie. Pe 4 iulie 2022 Ministerul Mediului a răspuns că România se opune; – în august 2022 au început lucrările de adâncire. Ei știau că au undă verde de la Ministerul de Externe român, care se pare că la indicațiile șefului Diplomației, a trecut peste avizul guvernului; – prin ianuarie Garda de Coastă română a informat că se lucrează intens la canal, care ar fi fost adâncit până la 7 m. Bucureștiul nu a reacționat. Primiseră ordin „să nu vadă”; – pe data de 16 Ianuarie 2023, Comisia Europeană trimitea Reprezentanței Permanente a României pe lângă U.E., o adresă prin care solicita României să dea curs cererii Ucrainei de a adânci cu cel puțin 3 m canalele Chilia și Bâstroe, deși asta însemna distrugerea Deltei Dunării și încălcarea tuturor convențiilor privind protejarea Deltei enunțate mai sus: „Comisia ar aprecia feedbackul României cu privire la propunerile Ucrainei de a adăuga estuarele Chilia ți Bâstroe la rețeaua TEN-T”.

După primirea acestei cereri de la U.E., reprezentantul permanent adjunct al Reprezentanței permanente a României pe lângă U.E. a transmis miniștrilor transporturilor și mediului să prezinte puncte de vedere fundamentate privind solicitarea Ucrainei. Partea proastă este că la niciunul din cele două ministere nu exista vreun document fundamentat privind monitorizarea Rezervației Deltei Dunării și impactul de mediu al lucrărilor pe care le efectua Ucraina de ani de zile. Păi pe cine interesa? Pe nimeni. De aici pasarea responsabilității de la unul la altul, unul că nu are atribuțiuni altul că nu are tehnologie.

Până să se dezmeticească însă cei doi miniștri și cu ei primul ministru, Comisia Europeană anunță că „Ucraina a informat Comisia cu privire la încheierea Acordului dintre Ucraina și România referitor la punerea în aplicare a Convenției privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier”. Bine bine, dar cine a semnat acordul din partea română și, mai ales, cum a semnat, fără studiul de impact cerut celor două ministere? Având acordul României, Ucraina a demarat lucrările și intenționează să construiască și o hidrocentrală. Se pare că acordul a fost semnat de ministrul de externe Bogdan Aurescu, căci doar el putea semna prin atribuțiuni un acord cu un stat străin. Abia la sfârșitul lui Ianuarie, Grindeanu face publică situația și dezvăluie lucrările de pe canal în presă.

Comisia Europeană mai anunță că „Ucraina a informat, de asemenea, Comisia că propunerile și observațiile României cu privire la analizele de impact asupra mediului ale lucrărilor deja implementate au fost analizate, iar rezultatele vor fi incluse în raportul de evaluare a impactului asupra mediului în scopul desfășurării consultărilor transfrontaliere. V-aș fi recunoscător dacă România ar putea confirma că a primit informații similare cu cele primite de Comisie”. Răspunsul trebuia dat de România până la 16 Februarie 2023.

Trebuie menționat că pe 17 februarie a.c. Ucraina se lăuda că a ajuns la 6,5 m și apoi a solicitat U.E. iar România a semnat că este de acord să mai adâncească cu încă 3 m.

Pe data de 17 februarie, Adina Vălean, comisara pentru Transporturi a U.E. a confirmat că a primit o cerere din partea Ucrainei, dar numai în ceea ce privește brațul Chilia. Ea a explicat că trecerea Chiliei în rețeaua transeuropeană „nu poate fi decisă unilateral nici de către Ucraina, nici de către Comisia Europeană”, adăugând că e nevoie de acordul României, iar „România a trimis un răspuns în care își afirmă obiecțiile”. Vălean a argumentat că „ar fi un lucru periculos să transformăm Brațul Chilia într-o arteră principală de transport…”.

De fapt, un prim acord privind extinderea transporturilor pe brațul Chilia, este semnat încă din 13 Iulie 2022, de Bogdan Aurescu anunțând asta printr-un comunicat: „Referitor la informațiile apărute în spațiul public cu privire la tranzitarea canalelor Chilia și Bâstroe de către nave sub pavilion terț încărcate cu cereale, Ministerul Afacerilor Externe precizează că a transmis părții ucrainene, pe canale diplomatice, acceptul în acest sens”. E adevărat, în comunicat se menționează ceva și despre protecția mediului și convențiile internaționale, dar așa, ca să nu zică lumea că nu a zis, dar doar a zis.

De acuma încolo, lucrurile devin și mai interesante. Până acuma la „discuții” apăreau trei părți, Ucraina, România și U.E. De acuma încolo apare în joc si S.U.A. Conform comunicatului M.A.E., din data de 30 Iunie 2022, „Ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu a avut joi, 30 iunie 2022, o întrevedere cu membrii Senate N.A.T.O. Observer Group – S.N.O.G. (Grupul de Observatori ai N.A.T.O. din Senatul SUA), în marja Summitului N.A.T.O. desfășurat în perioada 28-30 iunie 2022 la Madrid”.

Cu această ocazie domnul Aurescu „a pledat pentru elaborarea unei Strategii a S.U.A. pentru Marea Neagră, amintind că a abordat acest aspect inclusiv în cadrul discuțiilor pe care le-a purtat cu Secretarul de Stat american Antony Blinken, în cadrul vizitei efectuate la Washington D.C., în luna noiembrie a anului 2021. […] În context, oficialul român a prezentat și eforturile concrete ale României de susținere a Ucrainei în situația actuală, cu accent asupra sprijinului acordat în domeniul umanitar celor peste 1,4 milioane de refugiați ucraineni care au intrat în România, respectiv privind transportul cerealelor, inclusiv prin utilizarea capacităților logistice românești feroviare și portuare, în special prin Portul Constanța. A subliniat, totodată, eforturile României pentru a extinde capacitatea porturilor românești de la Dunăre și Marea Neagră, ca parte a demersurilor active ale țării noastre pentru soluționarea crizei alimentare generate de războiul din Ucraina.”

Așadar România prin ministrul de externe a antamat cu S.U.A., încă din 2021 problema susținerii Ucrainei în privința extinderii transportului pe Dunăre și Marea Neagră, ca parte a unui program special al S.U.A. privind marea Neagră. Despre ce program este vorba și ce a discutat Aurescu în vizita sa în S.U.A.? Este vorba de „Black Sea Security Act of 2022”, un document ce a fost introdus în Senatul S.U.A. vara trecută și a fost adoptat în decembrie de Comisia pentru Relații Externe a Senatului S.U.A. Pe lângă amenajările de la gurile Dunării, proiectul mai cuprinde și ieea unei prezențe maritime stabile, permanente S.U.A. în Marea Neagră, dar există inconvenientul numit Convenția de la Montreaux din 20 iunie 1936 care impune condiții navelor militare neriverane ale Mării Negre.

Printre condiții regăsim limita de ședere în Marea Neagră să nu depășească 15 zile, să se dea un preaviz de intrare în Bosfor de opt zile, să nu fie mai mult de nouă vase și să nu fie vase cu un tonaj mai mare de 15.000 de tone. Să nu uităm că recent Turcia a interzis accesul în Marea Neagră a Portavionului americam „U.S.S. George W. Bush”, care bineînțeles nu venea singur. În acest plan, S.U.A. își propune fie să convingă statele riverane ale Marii Negre să modifice Convenția, fie să fenteze prevederile acesteia punând navele temporar sub pavilion românesc. În acest scop se ia în considerare și crearea unei a patra baze militare (americane), pe lângă cele de la Kogălniceanu, Deveselu și Câmpia Turzii. Deci se pedalează puternic pe România, care va deveni astfel o mare bază militară americană în care toate interesele naționale vor fi nu doar subordonate ci și călcate în picioare de interesele S.U.A.

Având în vedere toate aceste aspecte, mai miră pe cineva bâlbele și minciunile clasei politice și a miniștrilor privind lucrările de la Canalul Bâstroe?

Așa cum spuneam, supărătoare nu sunt lucrările la canal, deși existența Deltei Dunării este nu doar vitală ci și ultra strategică, pentru că este posibil ca o mare parte din ea să devină mocirlă, de dragul lui Zelensky și al „partenerului strategic” pe care nu putem să îisupărăm. Supărătoare sunt atitudinea, minciunile și trădarea guvernului și președintelui României. Iar declarațiile lui Ciolacu sau ale lui Grindeanu, sunt, după cum se vede, minciuni neobrăzate, pentru că prin poziția pe care o au, nu aveau cum să nu știe aceste aspecte până săptămâna trecută, dar dă bine la „imaginea PSD” să se facă că nu au știut și au îndeplinit rolul „avertizorului public”.

Și dacă tot vorbim de trădare, să nu uitîm de actul semnat de Adrian Severin la data de 3 mai 1997 de Adrian Severin la Kiev, Emil Constantinescu la data de 2 Iunie la Neptun și ratificat de Parlamentul Romaniei la 7 Iulie 1997. Este vorba de „Tratatul cu Ucraina”, prin care semnatarii, caci nu se poate spune Romania, ceda Ucrainei tot ce primise cadou de la Ruși, inclusiv Insula Șerpilor. Iar asta se întâmpla în ciuda sau împotriva „Declaratiei Parlamentului României privind referendumul din 1991 în care România își apăra teritoriul și cetățenii. Dar acuma ești declarat trădător dacă pomenești de acea declarație.

Cam așa se scrie istoria canalului și începe să se termine a Deltei.

CINE ÎI APĂRĂ PE ROMÂNII DIN UCRAINA?

Despre legea educației din Ucraina

A fost puțină emoție publică în legătură cu „noua lege a educației” din Ucraina, care numai nouă nu este, cine s-a mai interesat de subiect știe că e o poveste luuungă, nu este nimic nou, Kievul a pus în mișcare de 30 de ani un mecanism de asimilare a comunității românești constată istoricul și jurnalistul George Damian pe blogul http://moldnova.eu/ro.

Nu este nimic nou, nu este nimic surprinzător. Dar am zis să scriu aici niște gânduri legate de poziția românilor față de războiul din Ucraina.

Să începem cu o poveste de acum vreo 15 ani din Bugeac (mie îmi place să-i zic Bugeac, deși mai corectă ar fi denumirea de Basarabia de sud sau pur și simplu Basarabia, în sfârșit e o discuție lungă, e vorba de fâșia de la nordul brațului Chilia, dintre Prut și Nistru).

La Chilia am cunoscut un pescar român care mi-a explicat problema școlii din satul lui de baștină.

Acolo toți părinții la începutul anilor 90 au cerut școală în limba rusă în baza raționamentului conform căruia Kievul făcea presiuni să ucrainizeze toate școlile din regiune, iar statul român era prea slab să asigure protecția școlilor cu predare în limba română, oamenii au crezut că singura șansă să nu fie ucrainizați ar fi fost să aibă școala în limba rusă în speranța că protecția Moscovei va fi mai eficientă.

Cumva au gândit că se va prelungi o vreme situația din Uniunea Sovietică și vor scăpa de procesul de ucrainizare, acasă vor grăi moldovenește, la școală vor studia în rusă (ceea ce le va asigura și posibilitatea unui loc de muncă bine plătit în Rusia) – cumva vor zbura pe sub radarul Kievului. În perioada sovietică satul a avut școală cu predare în limba română, dar după câțiva ani de independență ucraineană au trecut la limba rusă de bună voie.

Oamenii satului se consideră moldoveni, deși stirpea lor reală este de mocani transilvăneni, peste 90% din săteni vorbitori de limbă română, nici vorbă de moldoveni așa cum se consideră. Asta mi-a amintit de „moldoveanca” găsită de echipa lui Golopenția în 1943 dincolo de Bug, care cânta cu accent moldovenesc „Mă dusei să trec la Olt”, cântec învățat de la bunica ei, fără să aibă habar ce e Oltul sau pe unde este.

Pescarul din Chilia era un om simplu, dar înțelegea și simțea multe chestii. Omul mi-a spus direct: „Voi românii sunteți slabi: vă temeți de ruși, vă temeți de ucraineni, vă temeți de unguri, vă temeți și de cei de la Chișinău!”

Calculul mocanilor din Bugeac care și-au păstrat identitatea etnică sub mai multe imperii a pornit de la ideea că statul român este un stat slab, incapabil să-și protejeze conaționalii din afara granițelor. Pe termen mediu calculul s-a dovedit greșit, școala din acest sat a fost ucrainizată până la urmă și procesul de ucrainizare va continua cu intensitate sporită după actualul război.

Aceeași soartă au avut-o toate școlile din satele locuite de români din Bugeac, o acțiune treptată și perseverentă a guvernului de la Kiev care a ucrainizat pas cu pas școlile din satele românești.

Am urmărit procesul acesta de asimilare etnică începând de prin 2002, am scris sute de articole prin ziare și reviste, am cunoscut sute de oameni care sunt la curent cu această evoluție. Nu este nimic nou, nu este nici o surpriză, este un proces în plină desfășurare, foarte bine reflectat în spațiul public. Însă mecanismele politice și diplomatice ale Bucureștiului sunt blocate total, statul român este un stat slab.

Citiți în oglindă rapoartele de monitorizare ale Consiliului Europei privind situația minorităților din România și pe cele ale minorităților din Ucraina, replicile guvernelor de la București față de replicile guvernelor de la Kiev. Intrați în arhiva Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și vedeți ce au făcut parlamentarii români în ultimii aproape 30 de ani acolo pentru protejarea românilor din afara granițelor țării. Au fost câteva excepții de parlamentari de la București și Chișinău care chiar au încercat să pună în mișcare niște mecanisme, însă degetele de la o singură mână sunt mult prea multe ca să îi numărăm.

Bineînțeles că au trebuit să apară în spațiul public românesc câțiva bezmetici care să explice că nu e nici o problemă cu legea educației din Ucraina și cu asimilarea etnică a românilor de acolo. Cine zice ceva de subiectul ăsta intră la categoria „putinist” și „pro-rus”. Bănuiesc că și Consiliul Europei (plus APCE) intră tot la categoria „putinist” și „pro-rus” cu calificativele lor negative față de tratamentul la care Kievul supune minoritățile naționale.

Băieții și fetele care ne spun în esență să-i abandonăm pe românii din Ucraina sunt cei care încearcă să impună o anumită structură narativă în spațiul public referitor la războiul din Ucraina. Structura asta narativă pornește de la ideea că Ucraina trebuie sprijinită cu orice preț, fără nici un fel de comentarii, cine are cea mai mică abatere de la structura asta narativă nu poate fi decât un agent al Moscovei.

Ba mai mult, se găsește o ziaristă care să scrie că Biserica Ortodoxă Română i-a abandonat pe românii din Ucraina și să atace liderii românilor ucraineni absolut gratuit pentru alianțe politice vechi de 10-15 ani. În mod evident, autoarea articolului nu știe ce au pățit preoții români în Ucraina în anii 90.

E ușor să zici că „Biserica Ortodoxă Română i-a abandonat pe românii din Ucraina” când nu știi că un preot care ținea de Patriarhia de la București a fost legat de mașină și târât prin sat. Sau că alt preot a fost bătut pe stradă în repetate rânduri. Sau că altui preot i-a fost aruncată o grenadă (din fericire dezamorsată) în casă. Și multe altele. Sunt evenimente vechi de 25 de ani, dar explică multe.

Despre atacul inutil împotriva Auricăi Bojescu ar fi prea multe de scris, merită zis doar că dovedește că autoarea nu cunoaște istoria românilor din Ucraina din ultimii 30 de ani, habar nu are de proiectele în care a fost implicată dna Bojescu la CoE și APCE. Ideea genială a ziaristei: statul român să sponsorizeze școli private pentru românii din Ucraina! Minunată ideea asta, doar că vine la pachet cu reciprocitate: școli private cu predare în ucraineană pentru ucrainenii din România, școli private cu predare în maghiară pentru ungurii din România. Dacă în Ucraina se predă doar în limba ucraineană și în România se predă doar în limba română.

„Scuza” invocată de Kiev și susținătorii Kievului este următoarea: minoritatea rusă din Ucraina reprezintă un pericol la adresa statului ucrainean, Ucraina nu poate adopta o legislație permisivă față de minoritățile naționale. În plus, Ucraina se află în război cu rușii și trebuie sprijinită cu orice preț. Și aici avem o mare problemă: dezumanizarea rușilor în spațiul public românesc.

Statul rus este un stat agresor și războiul din Ucraina este unul oribil, Moscova distruge intenționat infrastructura energetică, ceea ce îi afectează pe civili. Însă uneori nivelul de demonizare a rușilor în spațiul public din România mă sperie.

În esență rușii sunt prezentați drept „ne-oameni” și nimeni nu vede o problemă în chestia asta. Dacă epitetele care sunt aplicate rușilor ar fi aplicate oricărei alte minorități naționale ar fi un scandal total, dar despre ruși poți să spui aproape orice.

Apoi mai este o problemă: drepturile omului sunt universale, se aplică tuturor oamenilor. Nu prea putem avea un set de standarde pentru minoritatea maghiară din România și un alt set de standarde pentru minoritatea română din Ucraina. Nu putem avea un set de standarde pentru minoritatea ucraineană din România și un alt set de standarde pentru minoritatea rusă din Ucraina.

Ideea este că dacă preluăm în spațiul public din România linia narativă a Kievului se cam duc dracului toate echilibrele la care s-a ajuns cu greu în ultimii 30 de ani.

Cu actualele standarde în ceea ce privește minoritățile naționale Ucraina nu are nici o șansă de aderare la UE dacă mai ținem seama de criteriile de la Copenhaga – sau dacă abandonăm criteriile de la Copenhaga s-a cam terminat cu UE. Băieții și fetele de mai sus care ne zic să uităm de minoritatea românească din Ucraina ne spun de fapt să uităm de criteriile de la Copenhaga și să aruncăm la coș toate mecanismele de monitorizare ale Consiliului Europei. Parcă Churchill a întrebat „și atunci de ce ne mai batem?” atunci când i s-a cerut să taie bugetul pentru cultură în timpul războiului. Cam așa și cu situația minorităților naționale din Ucraina: de ce să mai sprijinim Kievul în numele drepturilor omului câtă vreme Kievul alege să le calce în picioare? Asta ca să nu ne amintim de vorbele liniștitoare ale lui Zelensky de la începutul anului referitoare la situația comunității românești din Ucraina.

Moscova a anunțat zilele astea care sunt principalele țări care sprijină Ucraina în ordinea contribuției: SUA, Marea Britanie, Polonia și România. Pentru România este mai mult decât onorabil locul al patrulea și înclin să cred că anunțul rus reflectă realitatea, în ciuda isteriilor mediatice de la București care acuză guvernul actual că face prea puțin pentru Ucraina. Clasamentul acesta reflectă situația geopolitică a momentului: cordonul sanitar de la Marea Baltică la Marea Neagră susținut de SUA și Marea Britanie.

În geografia asta există un mare gol: Europa Occidentală și Europa Centrală – un gol care la rândul lui reflectă foarte precis situația geopolitică actuală. Cordonul sanitar de la Marea Baltică la Marea Neagră a fost imaginat de Franța după Primul Război Mondial, însă la acel moment nu mai exista energia necesară pentru susținerea lui efectivă (și nici tehnologia). Din fericire pentru Ucraina acum există și voința și capacitatea tehnică de susținere a acestei linii de rezistență.

Însă Polonia și România au spatele descoperit în acest aranjament geopolitic – și asta s-a văzut cât se poate de clar săptămânile trecute. La un moment dat umbla prin târg vorba că România a sprijinit Ucraina împotriva Rusiei și tot ce va primi va fi aderarea la Schengen – ceea ce ar fi prea puțin. Realitatea a fost puțin mai dură: România nu a primit nici măcar Schengen. Iar chestia asta reflectă cât se poate de bine „spatele geopolitic” descoperit al României în actualul aranjament.

Sute de ani principalele exporturi ale Europei Occidentale au fost violența și cunoașterea. Europa este un continent (o peninsulă mai mare?) lipsit de resurse naturale, oricum, cu resurse naturale mult mai reduse față de alte zone ale globului. Știința/ cunoașterea și violența extremă a vest-europenilor le-au permis să se răspândească pe toată planeta și să aibă acces la orice fel de resurse în orice cantitate.

„Suntem mai deștepți și mai răi decât oricine pe planetă, luăm orice vrem de la oricine” – cam acesta a fost mecanismul fundamental al prosperității europene secole de-a rândul. De la jumătatea secolului trecut, după succesul mișcării de de-colonizare, acest mecanism s-a dus dracului. Două războaie mondiale în succesiune rapidă au secat rezervorul de violență al vest-europenilor, iar centrul de greutate al cunoașterii/ științei s-a mutat în America. Treptat, Europa Occidentală a devenit din ce în ce mai lipsită de putere pe plan internațional.

Persistă în Europa de Est (și în România inclusiv) mitul forței Europei Occidentale – la o privire atentă mitul acestei forțe este spulberat de războiul din Ucraina. Ar fi putut Germania/ Franța/ Spania/ Italia/ Austria din ziua de azi să reziste unui atac precum cel declanșat de Rusia împotriva Ucrainei? Ar fi fost dispusă/ capabilă populația acestor țări să îndure ceea ce îndură ucrainenii de aproape un an? O privire atentă asupra economiei/ politicii din țările Europei Occidentale în a doua jumătate a secolului XX ne dezvăluie perioade de crize intense – căderea URSS a eliberat un nou „spațiu colonial” pentru Europa Occidentală în țările fostului spațiu socialist. Nu este vorba de un sistem colonial precum cel din secolele XIX-XX, este altceva, dar la bază stă același principiu: importul de bunăstare din zonele hinterlandului.

Însă pentru nivelul de bunăstare din Europa Occidentală este nevoie de mult mai mult decât gura de oxigen asigurată de înglobarea hinterlandului reprezentat de fostele state socialiste. Astfel că s-a ajuns la o evoluție care repetă de data asta la scară mult mai mare experiența Germaniei din perioada interbelică: o înțelegere cu Rusia post-sovietică. Moscova le-a dat acces la resurse statelor din Europa Occidentală în schimbul unei apropieri care se îndrepta spre o „nouă arhitectură de securitate europeană”(o veche marotă a diplomației sovietice) (v. Memorandumul de la Meseberg sau Pactul Merkel – Putin).

„Vechea arhitectură de securitate europeană” pe care Putin vrea s-o înlocuiască a fost descrisă de lordul Ismay cam așa „keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”. În esență despre asta este vorba în actualul război. Țările mari ale Europei Occidentale în primul rând nu pot (nu au capacitatea, cunoașterea și resursele) să ajute Ucraina – dar nici nu sunt foarte grăbite să o facă (cine citește presa germană vede câte promisiuni a făcut Berlinul Kievului și câte au fost îndeplinite). Actualul război din Ucraina, direcția în care merge, vine să întărească formula lordului Ismay.

Întorcându-ne la istorie: România se găsește din nou în situația geopolitică și economică din perioada interbelică. Atunci România era aliată militar cu Franța și Marea Britanie, dar dependentă economic de Germania. Acum România se află încadrată în „vechea arhitectură de securitate europeană” și este dependentă economic de spațiul vest european – care nu este foarte mulțumit cu formula lordului Ismay.
Multe sunt date peste cap de războiul din Ucraina. Pentru România (Polonia și restul hinterlandului UE) se produce o repoziționare treptată față de Europa Occidentală în condițiile parteneriatului cu SUA, de data aceasta alianța militară funcționează. Dar vor mai veni bobârnace de la Bruxelles. Pentru subiectul care ne interesează aici lucrurile par destul de limpezi: România nu va face mai nimic în chestiunea legii educației din Ucraina. Vor mai exista consultări și protocoale și tot felul de petulanțe diplomatice, însă per ansamblu comunitatea românească din Ucraina va continua să fie supusă procesului de asimilare etnică. La București nimeni nu va risca alianța militară cu SUA pentru comunitatea de români din Ucraina.