BASARABIA ȘI FACTORUL UCRAINEAN

Ucraineanul Nikita Sergheievici Hrușciov în fața hărții.

SIMPOZIONUL ”BASARABIA, ÎNCOTRO?”

Vlad Cubreacov, președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc”

Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu Regatul României, la 27 martie 1918, a declanșat procesul de unificare a națiunii române și a condus, prin unirile de la Cernăuți, din 28 noiembrie, și de la Alba Iulia, din 1 decembrie, la formarea României Mari.

Din perspectiva evoluțiilor ulterioare, adesea tragice, din secolul XX, dar și din perspectiva aspirației naturale și necesității istorice de refacere a unității națiunii române, merită să aruncăm o privire asupra contextului politic și geopolitic în care se afla Basarabia în anii 1917-1918, reliefând toți factorii implicați în proces sau care l-au determinat hotărâtor, în mod fast sau nefast.

Dezagregarea accelerată a Imperiului rus a lăsat loc ieșirii din latență a tendințelor de afirmare a popoarelor captive, inclusiv a românilor basarabeni. La 2 decembrie 1917 gubernia Basarabia s-a proclamat drept Republică Democratică Moldovenească și autonomă față de imperiu, cu intenția anunțată de a face parte dintr-o Rusie federală viitoare. La 2 decembrie 1917, parlamentul local Sfatul Țării declara: „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea republicei federative democratice rusești, ca părtaș cu aceleași drepturi”. Cu toate acestea, lucrurile au evoluat rapid și, la 24 ianuarie 1918, Republica Democratică Moldovenească, cuprinzând județele Cahul, Cetatea Albă, Bălți, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina, și-a proclamat independența totală față de Rusia. În acest moment a intervenit în peisaj un factor politic din imediată vecinătate, cel ucrainean.

Cu doar două zile înainte, la 22 ianuarie 1918, Rada centrală ucraineană a adoptat ce-a de-a patra Declarație universală, prin care a proclamat independența Republicii Populare Ucrainene, cuprinzând 9 foste gubernii ruse, inclusiv pe cea a Hersonului, al cărei principal oraș era Odesa, situat la mai puțin de 100 de kilometri de Basarabia. Peste o săptămână, în răspăr cu Rada centrală ucraineană, la 29 ianuarie 1918 a fost proclamată, în cadrul Rusiei sovietelor, Republica Sovietică Odesită, în frunte cu Vladimir Iudovski și care ar fi urmat să cuprindă guberniile Herson și Basarabia. Este primul moment în istorie în care, după prăbușirea Imperiului și instaurarea puterii sovietice în Rusia, au fost formulate oficial, din cuprinsul Ucrainei, pretenții teritoriale asupra Basarabiei deja independente.

Republica Sovietică Odesită a avut o existență efemeră. La 13 martie 1918 ea și-a încetat existența, ca urmare a intervenției trupelor austro-germane cerută de Rada centrală ucraineană. Aducerea sub controlul Republicii Populare Ucrainene a spațiului fostei Republici sovietice Odesite a însemnat însă și preluarea pretențiilor acesteia asupra Basarabiei, sub pretextul că Basarabia ar fi un teritoriu istoric ucrainean, populat preponderent de etnici ucraineni. Cu atât mai mult, cu cât Rada centrală ucraineană, în cea de-a treia Declarație universală a sa din ianuarie 1918 spunea: ”Republica Populară Ucraineană include guberniile Kiev, Podolia, Volânia, Cernigov, Poltava, Harkov, Ekaterinoslav, Herson și Taurida. Cât privește guberniile Kursk, Holmsk, Voronej și alte gubernii învecinate locuite de ucraineni, soarta acestora urmează a fi stabilită în viitor conform libertății de organizare a popoarelor”. Situată în imediata vecinătate a Republicii Populare Ucrainene, Basarabia a fost vizată direct de acest document, care nu putea fi trecut cu vederea la Chișinău.

Rada centrală ucraineană, din care au făcut parte și doi români transnistreni – Ion Precul și Ion Dumitrașcu, în contact permanent cu Sfatul Țării de la Chișinău –, i-a consacrat Basarabiei mai multe ședințe, în 1917 și 1918, proclamând Basarabia, la 26 martie 1918, drept a zecea gubernie a Ucrainei, și decizând trimiterea spre Chișinău a trupelor militare ucrainene, în frunte cu ministrul de război Simon Petliura  cu sarcina manifestă de a anexa provincia noastră la Ucraina, care pretindea să aibă granița sud-vestică pe râul Prut.

La Chișinău au existat mai multe proteste în legătură cu pretențiile constante ale Ucrainei de anexare a Basarabiei. Vă supun atenției doar unul dintre ele, al Comitetului executiv ostășesc din Chișinău, formulat în iulie 1917: ”Comitetul Central executiv moldovenesc al Sovietului deputaților ofițerilor și soldaților, aflând că Rada Ucraineană face încercări de a anexa Basarabia, – protestează contra unor astfel de intenții antidemocratice, anexioniste și prădalnice, care contrazic principiul autodeterminării popoarelor. Considerând că Basarabia, pe baza drepturilor istorice, etnice, pe baza obiceiurilor sale deosebite și a situației economice, are dreptul imprescriptibil pentru o completă autonomie, – în numele principiilor superioare de drept și de dreptate, în persoana tuturor organizațiilor moldovenești declară că va lupta prin toate mijloacele pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunțate de revoluție, cu asigurarea drepturilor, și cheamă pe ucraineni la conlucrare frățească în numele autonomiei Ucrainei și Basarabiei, în condiții de vecinătate amicală”.

La 26 martie 1918 Rada centrală ucraineană s-a convocat în ședință extraordinară, formulând clar pretenții asupra Basarabiei. Deputații români Ion Precul și Ion Dumitrașcu au fost obstrucționați, neputând lua cuvântul. Ziarul francez ”La Charente” din 26 martie 1918 titra: ”Ucraina ar dori să-și păstreze Basarabia”, relatând: ”O telegramă oficială a Agenției telegrafice ucrainene primită la Berlin spune: ”Vestea reunirii Basarabiei cu România a provocat în toate mediile o vie indignare. O ședință extraordinară a Parlamentului ucrainean și a Radei centrale a fost deîndată convocată. Toți șefii de fracțiuni au protestat energic”.

Sub presiunea pretențiilor anexioniste ucrainene, Sfatul Țării a votat, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu patria istorică și etnică România. La aflarea veștii, trupele ucrainene sub comanda lui Simon Petliura s-au oprit din marșul lor către Chișinău.

La 30 martie/12 aprilie 1918, Mica Radă ucraineană, condusă de Mihail Grușevski, a luat în dezbatere chestiunea frontierei de sud-vest a Ucrainei, anunțând că Ucraina are ”dreptul deplin” să nu recunoască valabilitatea hotărârii Sfatului Țării de unire a Basarabiei cu România. ”Guvernul Ucrainei consideră că orice modificare a fostei frontiere româno-ruse, în special în părțile ei de nord și de est, încalcă flagrant interesele politice și economice ale Republicii Populare Ucrainene. Ținând cont de faptul că în prezent o parte considerabilă a Basarabiei este ocupată de trupele române, iar chestiunea apartenenței Basarabiei ar putea face în viitor obiectul negocierilor la Conferința de pace de la București, Guvernul Republicii Populare Ucrainene consideră că discutarea și soluționarea acestei chestiuni este posibilă doar cu participarea și cu acordul Guvernului ucrainean”, se spune în declarația  Radei ucrainene.

Ministrul ucrainean de Externe al timpului, Dmitri Doroșenko, a declarat cu acea ocazie: ”Guvernul ucrainean trebuie să insiste asupra alipirii politice a Basarabiei autonome la statul ucrainean, care are toate drepturile asuprea ei”. Aceste declarații sfidau faptul că Republica Populară Ucraineană și Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) își recunoscuseră anterior, în mod oficial și reciproc, independența de stat și dreptul de a-și decide singure, în mod liber, prezentul și viitorul.

Evenimentele care s-au succedat în Ucraina, în conexiune cu evoluțiile din Rusia sovietică (războiul civil), au condus la proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU), la 10 martie 1919. RSSU avea să semneze, la 30 decembrie 1922, tratatul de constituire a URSS, alături de alți trei subiecți: Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă, Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și Republica Sovietică Socialistă Federativă a Transcaucaziei.

Urmând linia anterioară în chestiunea Basarabiei, Ucraina sovietică decide, la 12 octombrie 1924, înființarea în cadrul său, a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, fixându-i granița pe râul Prut, fluviul Dunărea și fațada basarabeană a Mării Negre, considerând Basarabia drept parte integrantă a sa și, contrar evidențelor, teritoriu locuit preponderent de etnici ucraineni. Acesta a fost momentul în care a fost lansat oficial și conceptul ideologic al moldovenismului antiromânesc.

De altfel, nota ultimativă a guvernului sovietic din 26 iunie 1940 invoca, drept fals pretext pentru anexiune, faptul că Basarabia ar fi fost ”locuită preponderent de ucraineni”. URSS a anexat Basarabia, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, la 28 iunie 1940, dar nu oriunde, ci la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

În virtutea acestui fapt, județele basarabene ale României anexate la Ucraina (Cahul, Cetatea Albă, Bălți, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina) au făcut parte, între 28 iunie și 2 august 1940, din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, componentă a Ucrainei. La 4 iulie 1940, Rada Supremă de la Kiev a reconfigurat unilateral limitele administrative ale RASSM, prin decuparea județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin, și a unor părți din județele Tighina și Cahul, și trecerea lor sub administrare ucraineană directă.

Tot la 4 iulie 1940 Rada Supremă a decis trecerea județelor Cernăuți și Storojineț și plasei Herța din județul Dorohoi la teritoriul ucrainean propriu-zis, instituind, la 7 august, regiunea Cernăuți și regiunea Akerman, renominată ulterior Ismail, și care a existat până în 15 februarie 1954, când a fost anexată regiunii Odesa.

Ucraina a devenit astfel beneficiar teritorial direct în urma anexiunii sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța. Acesta este unul dintre motivele pentru care Ucraina nu a condamnat niciodată, asemeni altor state din Europa, Pactul Ribbentrop-Molotov și Protocolul adițional secret al acestuia.

Așa cum se cunoaște, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost instituită la Moscova, la 2 august 1940, printr-o decizie a Sovietului Suprem al URSS, act care a întâmpinat o puternică rezistență a Kievului. Acesta și-ar fi dorit menținerea statutul de autonomie zisă ”moldovenească” în cadrul Ucrainei.

Limitele administrative dintre cele două republici confederative aveau să fie modificate ușor în favoarea RSSM, abia după al Doilea Război Mondial, prin transferarea unor părți ale județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin. Istoricii sovietici și ruși confirmă, pe bază de documente de arhivă, că ruperea în două a sudului Basarabiei și trecerea celei mai mari părți a lui către Ucraina s-a făcut prin prezentarea de către liderul sovietic ucrainean Nikita Hrușcov, lui Stalin, a unor date falsificate privind componența etnică a populației sudului Basarabiei, care, chipurile, ar fi fost preponderent ucraineană.

Or, este cunoscut că ponderea minorității ucrainene din această zonă a Basarabiei nu depășea 11% în anul 1940, iar în prezent etnicii ucraineni aluvionari, în parte urmași ai coloniștilor din perioada sovietică, sunt în continuare minoritari în regiune, reprezentând ușor peste 20%.

Transmiterea județelor Cetatea Albă și Ismail către Ucraina s-a făcut nu din rațiuni etnice, ci strict geopolitice. Președintele Radei supreme de la Kiev scria în 1940, ca justificare pentru un asemenea act: ”Consider că județul Ismail trebuie transmis RSS Ucrainene, reieșind din următoarele considerente: (…) Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă înghețului, e legată cu Marea Neagră şi poate fi folosită efectiv de către flota fluvială şi cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influență – atât din punct de vedere economic, cât și strategic”. Controlul Gurilor Dunării a fost una dintre rațiunile pentru care Basarabia a fost anexată la Ucraina de către URSS. Din aceeași operă face parte și anexarea de către URSS, tot la Ucraina, a Insulei Șerpilor, în 1948.

După căderea URSS, frontiera dintre Republica Moldova și Ucraina a fost stabilită în conformitate cu Tratatul bilateral din 18 august 1999, iar delimitarea pe teren s-a făcut cu transmiterea către Ucraina a 8 teritorii ale Republicii Moldova în următoarele puncte: Giurgiulești, Vulcănești, Basarabeasca, Carabiber, Palanca, Crocmaz (insula Nișaliu, cea mai mare pe fluviul Nistru, cu o suprafață de 107 hectare), Cuciurgan și Novodnestrovsk.

În perioada sovietică au existat mai multe cazuri în care RSSU a recurs la acapararea de teritorii aparținând RSSM. Consiliul de Miniștri al RSSM a intervenit de fiecare dată. Drept exemplu putem oferi cazul acaparării de teritorii din extravilanul satului Palanca, raionul Olănești (astăzi în raionul Ștefan Vodă), în vara anului 1949.

Astăzi, abordările ucrainene vizavi de Basarabia nu diferă de cele din perioada sovietică. Propaganda care prezintă Basarabia drept pământ ucrainean înstrăinat face ravagii. O putem întâlni în manualele de istorie, în spațiul public sau în Gazeta Radei Supreme de la Kiev, în promovarea conceptelor de ”limbă moldovenească” și ”popor moldovenesc” ori în politicile Kievului de așa-zisă ”pașaportizare” a cetățenilor Republicii Moldova, ca dovadă că vechile reflexe de esență imperială sunt încă vii în statul vecin de la răsărit.

În concluzie, Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 a fost luată inclusiv sub presiunea factorului ucrainean și a pretențiilor manifeste ale Kievului de anexare a Basarabiei, considerată fals drept teritoriu etnic ucrainean. În 1924 Ucraina și-a proclamat unilateral frontiera pe râul Prut, fluviul Dunărea și fațada basarabeană a Mării Negre. În chestiunea Basarabiei a existat un consens ruso-ucrainean. El nu mai este deplin abia din anul 2015.

 Lobby-ul ucrainean la Moscova a recurs, în 1940 și ulterior, la statistici false privind componența etnică a Basarabiei și a obținut dezmembrarea acesteia în favoarea sa. Ucraina nu a condamnat niciodată Pactul Ribbentrop-Molotov. Ideologia ”moldovenismului” antiromânesc, de sorginte ucraineană, datând din 1924, este îmbrățișată în continuare de conducerea statului ucrainean, care separă minoritatea română din actualul său cuprins în români propriu-ziși și ”moldoveni”.

Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost un proiect sovietic de sorginte ruso-ucraineană, iar actuala Republică Moldova este succesor local și în parte al fostei URSS. În mod firesc, se pune întrebarea dacă Republica Moldova dorește desovietizarea sa. Exprim convingerea fernă că singura posibilitate de desovietizare reală a Republicii Moldova este revenirea teritoriului și populației acesteia la patria istorică și etnică România.

București, 27 martie 2023

https://cubreacovblog.wordpress.com/2023/03/29/basarabia-si-factorul-ucrainean/

Publicitate

JOCUL DUBLEI CETĂȚENII PRACTICATE DE KIEV PENTRU UCRAINENII DIN BASARABIA ȘI REGIUNEA TRANSNISTREANĂ OCUPATĂ MILITAR DE FEDERAȚIA RUSĂ

CUM PRACTICĂ KIEVUL DUBLA CETĂȚENIE ÎN BASARABIA ȘI REGIUNEA TRANSNISTREANĂ OCUPATĂ MILITAR DE FEDERAȚIA RUSĂ

Puțină lume cunoaște, dar e bine să amintim, că Ucraina practică dubla cetățenie pentru etnicii ucraineni, dar și neucraineni din Republica Moldova. Și asta în condițiile în care legislația ucraineană în materie de cetățenie vorbește despre ”cetățenia unică” (”В Україні існує єдине громадянство” – articolul 4 al Constituției Ucrainei).

Să observăm că ”cetățenie unică” nu e totuna cu interzicererea dublei sau multiplei cetățenii.

UNITATE VERSUS SINGULARITATE. CETĂȚENIA UNICĂ E DESPRE CRIMEEA, NU DESPRE ALTE STATE

Cetățenia unică este un concept ce ne trimite la nivelul acesteia, nu la raporturile ei cu alte cetățenii străine.

Noțiunea constituțională ucraineană de ”cetățenie unică” este identică cu cea din legile fundamentale ale statelor federale, care, pe lângă cetățenia unică de nivel federal, admit și ”cetățeniile interne” ale subiecților federali sau de tip federal.

”Cetățenia unică” este o formă de subliniere și de asigurare a coeziunii interne a națiunii politice, mai presus de ”cetățeniile” de nivel inferior, limitate teritorial la zone concrete cu statut special.

Este de presupus că legiuitorul ucrainean a avut în vedere în momentul adoptării Constituției că cetățenia Republicii Autonome Crimeea nu reprezintă o altă cetățenie sau o cetățenie străină, ci o derivată a cetățeniei ucrainene.

Pentru o înțelegere corectă a cazului vom recurge la o analogie apropiată geografic și pe înțelesul cititorilor, scrie https://cubreacovblog.wordpress.com//cum-practica-kievul-dubla-cetatenie-pentru-etnicii-ucraineni-din-alte-state.

În Federația Rusă este utilizată noțiunea constituțională de ”cetățenie unică”, unitară și nefragmentată, de nivel federal, peste ”cetățenia republicană”, derivată și limitată local a unor subiecți federali ca Republica Tatarstan sau Republica Cecenă, bunăoară. Cetățenia Republicii Autonome Crimeea a fost prevăzută inițial de Capitolul 4 al Constituției acesteia. Pentru a nu se înțelege că cetățenia Republicii Autonome Crimeea ar fi o altă cetățenie decât cea a Ucrainei, Constituția acesteia din urmă a utilizat, după modelul din Federația Rusă, noțiunea de ”cetățenie unică”.

Un alt caz analogic, dar deja revolut, de cetățenie multietajată în interiorul ”cetățeniei unice” (organizarea de tip matrioșka) este cel al cetățeniei unice sovietice la nivel confederal, ca cetățenie unitară pe plan internațional, cu toate că atât Constituția RSS Ucrainene (subiect confederativ) vorbea despre cetățenia ucraineană, cât și constituțiile unor republici federale din Rusia (Tatarstan, Daghestan etc.) vorbeau despre cetățeniile acestor republici.

De asemenea, cetățenia cantoanelor elvețiene, prevăzută de Constituția fiecărui subiect confederativ, ca și cetățenia landurilor germane, prevăzută de legislația locală, sunt forme subsidiare de cetățenie locală, neconcurente cu ”cetățenia unică” elvețiană și, respectiv, germană.

Astfel, conceptul de ”cetățenie unică” este orientat către interiorul statului, referindu-se la cetățeniile derivate, locale, ale subiecților autonomi și  nevizând raporturile dintre cetățenia ucraineană și cetățeniile altor state. Cetățenia unică este despre Crimeea, nu despre alte state.

PRACTICA BATE GRAMATICA

Cu toate că nici Constituția Ucrainei și nici alte legi subsecvente nu interzic expres dubla sau multipla cetățenie, să admitem teoretic faptul că noțiunea de ”cetățenie unică” ar însemna interzicerea dublei sau multiplei cetățenii pentru cetățenii ucraineni. Vom constata însă că, dincolo de legislație, practicile statului ucrainean ne contrazic. Să exemplificăm cu ceea ce practică Ucraina în Republica Moldova, unde unui număr important de cetățeni ai Republicii Moldova, fie aceștia etnici ucraineni sau neucraineni, Kievul le-a acordat cu generozitate cetățenia sa. Așa cum se știe, Republica Moldova este unul dintre 3 state vecine Ucrainei care admite dubla și multipla cetățenie (alături de România și Ungaria). În limba ucraineană fenomenul absorbirii dirijate a străinilor în cetățenia ucraineană este denumit cu un termen specific – ПАСПОРТИЗАЦІЯ, ceea ce, forțând nota și inventând mimetic un termen inexistent în română, am putea numi ”PAȘAPORTIZARE”, cu ghilimelele de rigoare.

Ne amintim cu toții de declarațiile oficiale ale fostului director adjunct al Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU), Ghenadi Moskal, privind mafia ucraineană a cetățeniilor acordate în Republica Moldova. Cine dorește să se documenteze asupra acestui subiect o poate face lesne răsfoind presa timpului. Există însă și alte confirmări ale fenomenului, furnizate de parlamentari ucraineni sau de presa de la Kiev.

TRANSNISTRIA TRATATĂ CA O IRREDENDA UCRAINEANĂ

Se știe că Ucraina a avut un Consulat General la Tiraspol, în teritoriul Republicii Moldova ocupat și controlat efectiv de trupele militare și serviciile secrete ale Federației Ruse. Ei bine, acest Consulat General, ca și Secția Consulară a Ambasadei Ucrainei la Chișinău, au generat de-a lugul anilor peste 100 de mii de cetățeni ucraineni, acordând tot atâtea pașapoarte de tip vechi, acum preschimbate pe pașapoarte electronice de tip european. Procesul de ”pașaportizare” de către Kiev a cetățenilor Republicii Moldova din regiunea transnistreană este însă unul vechi, operat metodic. El poate fi urmărit în timp chiar după declarațiile oficialilor ucraineni sau ale exponenților regimului separatist de la Tiraspol. Astfel, în 2004, ne informează regimul neconstituțional și secesionist din Transnistria, existau 44 400 de cetățeni ai Republicii Moldova cărora Ucraina le-a acordat cetățenia sa. 44 400 reprezintă circa 10% din toată populația regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Din 2004 până în 2009 acest număr de noi cetățeni ucraineni a crescut mai mult decât dublu, ridicându-se la 90 000, ca în prezent să depășească 25% din populația regiunii (circa 120 000 de cetățenii). Lucrurile nu se opresc însă aici, întrucât Consulatul General al Ucrainei la Tiraspol a continuat procesul de ”pașaportizare” a cetățenilor Republicii Moldova din regiunea transnistreană. În anul 2010, căpetenia regimului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, declara la Moscova că 96 000 de locuitori ai regiune dețineau cetățenia Ucrainei[1]. Alte cifre, valabile pentru zona transnistreană de ocupație militară rusă, vehiculate de presă au fost 109 000 și 120 000 de cetățenii acordate de Kiev, care a creat situații de pluralitate de cetățenii, inadmisibilă și imposibilă din perspectiva legislației Ucrainei.

Potrivit mai multor experți ucraineni din cadrul Academiei Naționale de Științe de la Kiev, ”pașaportizarea” etnicilor ucraineni din regiunea transnistreană a Republicii Moldova se face în regim simplificat, spre deosebire de ”pașaportizarea” etnicilor ucraineni din restul Republicii Moldova[2]. Faptul în sine confirmă că Ucraina folosește mecanismul cetățeniei în scopuri vădit geopolitice îndreptate împotriva Republicii Moldova.

Este un fapt general cunoscut că actualul pretins ”președinte” al regiunii secesioniste transnistrene ocupate militar de Federația Rusă, Vadim Krasnoselski, este cetățean al Ucrainei[3]. Autoritățile de frontieră ale Ucrainei au confirmat oficial că, bunăoară, în perioada 2007-2015, acesta a folosit de cel puțin 10 ori pașaportul ucrainean pentru a intra sau ieși din Ucraina. De asemenea, Kievul le-a acordat cetățenia ucraineană și lui Aleksandr Rosenberg, așa-zisul ”președinte al cabinetului de miniștri” al regimului separatist, lui Victor Gușan, șeful firmei ”Sheriff”, care controlează economic întreaga regiune, dar și majorității membrilor așa-zisului ”soviet suprem” de la Tiraspol. Aceștia dețin importante proprietăți în Ucraina, în special la Odesa, dar și la Kiev, desfășurând nestingherit activități economice în această țară, dar și în Uniunea Europeană. Există multiple cazuri când militarii din trupele transnistrene și angajații serviciului secret de la Tiraspol sunt, de asemenea, ”noi cetățeni ucraineni” fabricați pe bandă rulantă de Kiev. Acest fapt nu poate să nu îngrijoreze.

Acordându-le cetățenia ucraineană cu ani în urmă acestor cetățeni ruși, Kievul nu a avut nici cea mai mică justificare legală, creând situații de pluralitate de cetățenii, iar după anexarea Crimeei și a regiunilor de răsărit ale Ucrainei, Kievul nu are niciun argument valabil pentru a nu le retrage cetățenia ucraineană acestor căpetenii separatiste. Menținerea lor în cetățenia ucraineană echivalează cu o vinovată complicitate cu ocupantul rus. Kievul, dacă nu ar practica duble standarde, ar trebui să le retragă cetățenia ucraineană tuturor acestor elemente criminale, dar și sutelor de mii de persoane din spațiul de jurisdicție al Republicii Moldova aflate în situația de pluralitate de cetățenii creată voit de Kiev prin acordarea cetățeniei sale fără condiția renunțării la cetățenia sau cetățeniile anterioare. Acum aceste persoane, multe din ele în conexiune cu serviciile secrete ruse, având origine etnică ucraineană, rusă sau oricare alta, se pot strămuta liber în Uniunea Europeană, inclusiv în România, ca ”refugiați ucraineni”, beneficiind de ajutoare și sejur legal.

ȘI REPUBLICA MOLDOVA E PRIVITĂ CA O IRREDENDA UCRAINEANĂ?

În mod Evident, ”pașaportizarea” cetățenilor Republicii Moldova are loc și pe malul drept al Nistrului, în acest sens Direcția Consulară a Ucrainei la Chișinău având rezultate peste cele ale fostului Consulat al Ucrainei de la Tiraspol.

Ne întrebăm legitim de ce oare s-a concentrat Ucraina anume pe Republica Moldova. Pentru că, procentual vorbind, acesta este statul străin în care etnicii ucraineni (puternic rusificați) dețin cea mai mare pondere în raport cu populația majoritară, în cazul nostru românească.

Din punctul de vedere al Constituției și legislației Republicii Moldova faptul că Ucraina le acordă cetățenia sa cetățenilor moldoveni de etnie ucraineană sau de alte etnii nu ridică niciun fel de probleme juridice, întrucât Chișinăul nu interzice dubla și multipla cetățenie. Semnele de întrebare apar însă din perspectiva legislației și discursului public ucrainean, care tind să interzică dubla cetățenie pentru persoanele aparținând minorităților naționale din Ucraina, dar susțin într-o veselie dubla cetățenie pentru persoanele aparținând minorității naționale ucrainene din Republica Moldova. Este acesta un caz de dublu standard? În mod evident, da.

MAFIA CETĂȚENIILOR UCRAINENE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Publicația Novosti Ucrainî a relatat că, sesizând fenomenul, începând cu anul 2007, deputatul ucrainean Vasili Nikolaevici Grițak (general, doctor în drept, laureat al Premiului de Stat al Ucrainei) a efectuat anchete de presă și a interpelat autoritățile ucrainene, atrăgându-le atenția asupra ”dezmățului cu pașapoarte care are loc în Transnistria”[4]. Generalul deputat Grițak nu a fost deranjat, în principiu, de faptul că Ucraina le acordă locuitorilor din regiunea transnistreană a Republicii Moldova cetățenia ucraineană, încălcându-și astfel propria legislație prohibitivă în materie de cetățenie, ci doar semnala că această acordare s-a făcut, de-a lungul anilor, contra unor sume de bani[5].

Presa din Ucraina a vorbit la un moment dat chiar despre o adevărată ”piață neagră a pașapoartelor ucrainene”. Astfel, publicația Bagnet, scria la 28 iulie 2010: ”Aflându-se între 9 și 15 iunie în Transnistria, jurnaliștii au efectuat o amplă anchetă de presă, în cadrul căreia au fost deconspirate scheme de corupție având ca obiect comercializarea cetățeniei ucrainene și a pașapoartelor. Tabloul care se conturează este aproximativ următorul. Pașaportul ucrainean poate fi obținut în Transnistria pe două căi. Prima cale, cea legitimă, este ieftină, dar ia foarte mult timp și fără vreo garanție a unui rezultat final pozitiv. Reprezentanțele oficiale ale autorităților ucrainene în regiune (Consulatul, MAI) împiedică, sub diverse pretexte acest proces. Și a doua cale, ilegală, rapidă, cu oferirea de garanții, dar cu mult mai scumpă. În paralel cu sistemul de stat al eliberării pașapoartelor în Transnistria funcționează cu succes o verticală alternativă formată din zeci de firme intermediare, care, pentru o plată suplimentară ilegală, îi asistă pe cetățeni în procedura de primire a acestora. Și, apropo, totul se întâmplă cu acordul tacit al autorităților ucrainene oficiale. Ceea, ce, la o adică, nu este de mirare. Căci consulatele nu pot avea câștig din perfectarea legală a documentelor, întrucât plata oficială este de 30-50 USD. În mod evident, pentru consuli nu este rentabil să elibereze actele prin intermediul oficiilor consulare, întrucât aceștia s-ar lipsi de superprofituri. De aceea, interesul lor direct este să direcționeze fluxul de solicitanți către diverși intermediari. Dezmățul pașapoartelor din Transnistria este favorizat de factori precum lăcomia funcționarilor ucraineni și utilizarea  formularelor vechi de pașapoarte, în care fotografia titularului se aplică prin lipire. Este o întrebare retorică dacă este sau nu posibil să scăpăm de primul factor. În schimb cel de-al doilea poate fi suprimat imediat. În cadrul MAI al Ucrainei funcționează cu succes complexul de producție Întreprinderea de Stat ”Centrul de stat pentru personalizarea documentelor”, dotat cu cea mai performantă tehnică pentru personalizarea actelor de identitate. Inclusiv pentru formularele personalizate ale pașapoartelor pentru călătoria în străinătate, având o pagină din policarbonat, practic imposibil de falsificat”[6].

PESTE 200 000 DE PAȘAPOARTE UCRAINENE ÎN REPUBLICA MOLDOVA. NUMĂRUL REAL ESTE NECUNOSCUT ȘI AR PUTEA DEPĂȘI 500 000

Să le oferim cuvântul chiar ucrainenilor. Să vedem ce spune presa ucraineană despre numărul real de cetățenii acordate etnicilor ucraineni din Republica Moldova. Sublinierile din citatul care urmează ne aparțin. ”Perioada de ”înflorire” a mafiei pașapoartelor coincide cu timpul aflării la putere a Cabinetului Iulia Timoșenko. Toată afacerea oneroasă a fost patronată personal de vicepremierul de atunci, Alexandr Turcinov. După eșecul ”portocaliilor” în prezidențialele din 2010, s-ar fi părut că există toate premisele pentru a se pune ordine în eliberarea către cetățeni a pașapoartelor pentru călătoria în străinătate. Însă, în anul 2010, noua conducere a MAI al Ucrainei practic a ”preluat drapelul lăsat din mâini” de corupții portocalii și și-a pus în intenție reconstruirea sistemului corupt de eliberare către ucrainenii de peste hotare a pașapoartelor pentru călătoria în străinătate de tip vechi, cu fotografie aplicabilă prin lipire. Cu totul pregnant s-a manifestat acest sistem corupt în Transnistria și Moldova, unde, prin străduința câtorva generații de conducători ai MAI, timp de câțiva ani, au fost trimise circa 200 de mii de formulare de pașapoarte pentru călătoria în străinătate de tip vechi. Și, apropo, vom observa că în Transnistria locuiesc abia ușor peste 400 de mii de oameni”[7].

Cifra de 200 000 de pașapoarte ucrainene trimise în Republica Moldova este una certă, dar cifra reală este cu mult mai mare. Publicația Obiektivnaia Gazeta de la Kiev scria, cu câțiva ani înainte, următoarele: ”S-a ajuns la o concluzie incontestabilă: cetățenia Ucrainei în Transnistria poate fi obținută de orice doritor. Piața neagră din Transnistria îl face ucrainean pe orice locuitor al planetei!”; ”Funcționarii ucraineni caută în permanență căi ocolitoare pentru a face comerț cu cetățenia ucraineană. În speță, funcționarii Ministerul Afacerilor Externe fac lobby pentru imprimarea de pașapoarte de tip vechi, cu fotografia aplicabilă prin lipire, împotriva cărora obiectează Uniunea Europeană. Iar marea gaură prin care se face comerțul ilicit cu documente ucrainene de călătorie este Moldova și Transnistria. De exemplu, doar în anul 2005, Ambasada Ucrainei în Moldova a primit 100 de mii de formulare de pașapoarte de tip vechi. Potrivit răspunsului ministrului Afacerilor Interne al Moldovei Gheorghe Papuc, în această țară sunt înregistrați oficial circa 3 mii de cetățeni ai Ucrainei. La ultimele alegeri prezidențiale, în Moldova, au votat circa 1 300 de cetățeni ucraineni. ”Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Externe mi-a comunicat, ca răspuns la interpelarea mea parlamentară, că în Moldova și Transnistria MAE al Ucrainei a eliberat peste 94 de mii de pașapoarte ucrainene de tip vechi pentru călătoria în străinătate”, a menționat V. Grițak”[8].

Tocmai pentru motivul dublelor standarde practicate de Kiev în materie de cetățenie în prezent există 3 proiecte de lege în Rada Supremă privind dubla cetățenie. Unul dintre aceste proiecte a fost introdus chiar de către fostul președinte Petru Poroșenko (proiectul de lege nr. 6175, din 13 martie 2017, privind modificarea Legii Ucrainei despre cetățenie), care a cerut dezbaterea lui în procedură de urgență.

Pornind de la faptul că doar în anul 2005 Kievul a trimis misiunii sale diplomatice de la Chișinău 100 000 de formulare de pașapoarte de tip vechi arată că numărul real de cazuri de pluralitate de cetățenii create prin acrodarea cetățeniei ucrainene ar putea depăși cu mult 500 000. Kievul ține până astăzi în secret numărul real al persoanelor din Republica Moldova pe care le-a integrat în cetățenia ucraineană fără condiția prealabilă a renunțării la cetățenia sau cetățeniile anterioare.

Președintele Ucrainei, care poate retragea cetățenia ucraineană prin decret, a evitat până acum să o facă în cazul căpeteniilor regimului separatist de la Tiraspol și al sutelor de mii de ”noi cetățeni ucraineni” creați cu bună știință în cuprinsul Republicii Moldova. Acest lucru se întâmplă în situația în care, în cuprinsul său, Ucraina vânează orice cetățean ucrainean care a dobândit sau redobândit cetățenia statului înrudit, cum ar fi cazul etnicilor români, bulgari, maghiari, slovaci sau polonezi autohtoni, le retrage automat cetățenia ucraineană și, de cele mai multe ori, îi expulzează. Dovada dublului standard practicat de Kiev este pe față.

PRACTICILE ȚIN LOC DE LEGISLAȚIE

Evident, conform noilor reglementări din Ucraina, impuse de Uniunea Europeană, pașapoartele ucrainene de tip vechi eliberate cetățenilor Republicii Moldova, acum sunt preschimbate pe pașapoarte electronice de tip nou, numai bune de călătorit prin Europa. Asta nu înseamnă nici pe departe că Ucraina le-ar retrage cetățenia sa locuitorilor Republicii Moldova, în speță etnicilor ucraineni care reprezintă numeric prima minoritate națională. Vorba bancului: una e politica internă și cu totul alta politica externă!

Astfel, politica actuală a Kievului de a le interzice prin lege locutorilor Ucrainei, inclusiv etnicilor români, dubla cetățenie și de a acorda în același timp zeci și sute de mii de cetățenii ucrainene etnicilor ucraineni din Republica Moldova atestă faptul că state înrudite precum România, Republica Moldova, Bulgaria, Ungaria, Slovacia și Polonia trebuie să acționeze în consens cu practicile ucrainene și să nu aibă nicio rezervă în a le acorda cetățeniile lor persoanelor aparținând minorităților etnice înrudite română, bulgară, maghiară, slovacă și, respectiv, polonă din Ucraina.  Încercând să interzică formal dubla cetățenie, Ucraina o practică din plin și la scară largă. Practica bate gramatica, spune o vorbă din popor. Astfel, la capitolul fabricării de ”noi cetățeni”, mai cu seamă în regiunea transnistreană aflată sub controlul armatei și serviciilor secrete rusești, Kievul nu se deosebește prin nimic de Moscova, ambele recurgând la același mecanism.

Ori admiți dubla cetățenie (ca în cazul sutelor de mii de ”noi cetățeni ucraineni” pe care îi creezi în Basarabia și regiunea transnistreană ocupată de Rusia), ori nu o admiți (ca în cazul etnicilor români, bulgari, maghiari, slovaci sau polonezi autohtoni din Ucraina)! Cetățenia ucraineană ori este ”unică” în sensul orientării către interiorul Ucrainei și raportată la ”cetățenia” derivată locală a Republicii Autonome Crimeea, ori este ”singulară” în raport cu orice altă cetățenie străină. Una din două! Căci nu pot fi amândouă concomitent. Acestă dihotomie va trebui depășită.

Mecanismul dublei cetățenii este unul euroconform și trebuie aplicat în concordanță cu practicile Ucrainei înseși, care împarte pașapoarte ucrainene cu sutele de mii prin vecinătate. Exprimăm opinia că Ucraina ar avea doar de câștigat dacă ar renunța la politica dublelor standarde în materie de cetățenie și ar accepta un ”standard unic” în domeniu.

Subiectul cetățeniei se află și se va afla încă mult timp în chiar miezul dezbaterilor publice din Ucraina, având ecou în principalele state care au minorități naționale înrudite în cuprinsul statului ucrainean: România și Republica Moldova, Ungaria, Slovacia, Bulgaria și Polonia, state care, în majoritatea lor, admit dubla și multipla cetățenie.

---

[1] 96 тысяч жителей Приднестровья имеют украинский паспорт. (rus.) // 96 de mii de locuitori ai Transnistriei dețin pașaport ucrainean. Sursa: https://ukraine.segodnya.ua/ukraine/96-tycjach-zhitelej-pridnectrovja-imejut-ukrainckij-pacport-188434.html

[2]”Питання української громади Придністров’я має свою специфіку, зокрема через проживання в невизнаному сепаратистському регіоні та можливості полегшеного отримання паспорту громадянина України – на відміну від етнічних українців право бережної Молдови. Придністровський конфлікт розділив українську громаду Молдови на дві частини. Це обумовлюється кількома чинниками. З одного боку, за оцінкою самих представників української громади Молдови, рівень взаємодії між організаціями обох берегів Дністра залишається невисоким та обмежується по-одинокими випадками спілкування. З іншого боку, постає питання самоідентифікації, адже українці Придністров’я, на відміну від українців правобережної Молдови, вважають себе, фактично, громадянами України, що підтверджується наявністю в них українських паспортів. Крім того, лідери українського руху в Придністров’ї не тільки активно підтримують сепаратистський режим і владні структури самопроголошеної республіки, а й ведуть від-повідну агітацію серед членів української спільноти регіону. Більше того, ці ж лідери продовжують насаджувати серед етнічних українців регіону імідж Молдови як ”ворога на західному кордоні ПМР”. В.В. Коцур,  Етнополітичний конфлікт у Придністров’ї у контексті українсько-молдовських міждержавних відносин, ІПіЕНД ім. І. Ф. Кураса НАН України, Київ – 2013, ст. 162-163. (ucr.) // ”Chestiunea comunității ucrainene din Transnistria are propriul specific, în special datorită faptului că locuiește într-o regiune separatistă nerecunoscută și a posibilității de a obține mai ușor un pașaport de cetățean al Ucrainei – spre deosebire de etnicii ucraineni din Moldova de pe pe malul drept (al Nistrului – n.n.). Conflictul transnistrean a împărțit comunitatea ucraineană din Moldova în două. Acest lucru se datorează mai multor factori. Pe de o parte, conform evaluării reprezentanților comunității ucrainene din Moldova, nivelul de interacțiune între organizațiile de pe ambele maluri ale Nistrului rămâne scăzut și se limitează la cazuri izolate de comunicare. Pe de altă parte, se pune problema autoidentificării, întrucât ucrainenii din Transnistria, spre deosebire de ucrainenii din Moldova de pe malul drept (al Nistrului – n.n.), se consideră, de fapt, cetățeni ai Ucrainei, ceea ce este confirmat de prezența pașapoartelor ucrainene asupra lor. În plus, liderii mișcării ucrainene din Transnistria nu numai că susțin activ regimul separatist și structurile de putere ale republicii autoproclamate, dar desfășoară și o campanie corespunzătoare în rândul membrilor comunității ucrainene din regiune. Mai mult, aceiași lideri continuă să inoculeze în rândul etnicilor ucraineni din regiune imaginea unei Moldove prezentate ca „dușmanul de la granița de vest a Republicii Moldovenești Nistrene”. Vitali Viktorovici Koțur, Conflictul etnopolitic din Transnistria în contextul relațiilor interstatale moldo-ucrainene, Institutul de Studii Politice și Etno-naționale ”Ivan Fiodorovici Kuras” al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, Kiev – 2013, pag. 162-163.

[3] ”Bilet” ucrainean în Europa pentru ”liderii” zonei rusești. O investigație Rise Moldova și Slidstvo.Info. Sursa: https://www.rise.md/articol/bilet-ucrainean-in-europa-pentru-sefii-zonei-rusesti/

[4] Украинский загранпаспорт в Приднестровье можно купить за $1 тыс, Новости Украины, 18 июня 2010 (rus.) // Pașaportul ucrainean pentru călătorii în străinătate poate fi cumpărat în Transnistria cu 1000 de dolari, Novosti Ucrainî, ediția din 18 iunie 2010. Disponibil pe internet: https://from-ua.com/articles/174393-ukrainskii-zagranpasport-v-pridnestrove-mozhno-kupit-za-1-tis-foto-video.html

[5] ”В.Грицак також повідомив, що, незважаючи на зміну влади в Україні, продовжує діяти тіньова схема з продажу українських паспортів старого зразка до Молдови та Придністров’я. „В цих країнах і досі можна придбати паспорти зразка 1994 р., в яких можна замінити фотографію”, – підкреслив він. За словами В. Грицака, в Молдові та Придністров’ї розгорнута мережа з продажу українських паспортів, ціна яких на чорному ринку становить 1-10 тис. дол. „Оцінку ситуації обов’язково мають дати СБУ і Президент України”, – сказав депутат.”, В. Грицак звинуватив МЗС у реалізації тіньової схеми продажу українських паспортів, Новини, 17 червня 2010 року. (ucr.) // ”V. Hrytsak a raportat de asemenea că, în pofida schimbării guvernării în Ucraina, continuă să funcționeze schema tenebroasă de comercializare în Moldova și Transnistria a pașapoartelor ucrainene de tip vechi. „În aceste țări, încă mai poți cumpăra pașapoarte de modelul anului 1994, în care se poate aplica fotografia”, a subliniat acesta. Potrivit lui V. Hrytsak, în Moldova și Transnistria există o rețea de comercializare a pașapoartelor ucrainene, al căror preț pe piața neagră este de 1-10 mii de dolari. „SBU și președintele Ucrainei trebuie să facă o evaluare a situației”, a declarat deputatul”. V. Hrytsak a acuzat Ministerul Afacerilor Externe că a implementat o schemă tenebroasă de comercializare a pașapoartelor ucrainene, Novyny, 17 iunie 2010. Disponibil pe internet: https://www.rbc.ua/ukr/news/v-gritsak-obvinil-mid-v-realizatsii-tenevoy-shemy-prodazhi-17062010174300

[6] «Серым» рынком украинских загранпаспортов займется милиция, Багнет, 28 июля 2010 (rus.) // Miliția se va ocupa de ”piața neagră” a pașapoartelor ucrainene pentru călătoria în străinătate, Bagnet, ediția din 28 iulie 2010. Disponibil pe internet: http://www.bagnet.org/news/society/56773/serym-rynkom-ukrainskih-zagranpasportov-zaymetsya-militsiya

[7] Украинский загранпаспорт в Приднестровье можно купить за $1 тыс, Новости Украины, 18 июня 2010 (rus.) // Pașaportul ucrainean pentru călătorii în străinătate poate fi cumpărat în Transnistria cu 1000 de dolari, Novosti Ucrainî, ediția din 18 iunie 2010. Disponibil pe internet: https://from-ua.com/articles/174393-ukrainskii-zagranpasport-v-pridnestrove-mozhno-kupit-za-1-tis-foto-video.html

[8] Оксана Шкода, Паспортная распродажа: в Приднестровье торгуют украинским гражданством, Объективная газета (rus.) // Oxana Șkoda, Lichidarea stocului de pașapoarte: cetățenia ucraineană este comercializată în Transnistria, Obiektivnaia Gazeta. Disponibil pe internet: http://www.og.com.ua/Oksana_Shkoda_gricak_pasporta.php

Manipularea prin limbaj ca procedeu de menținere a puterii canonice a Patriarhiei Moscovei în Bisericile ortodoxe din Ucraina și R.Moldova

 

Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice

Sub patriarhul Kiril, Patriarhia „multinaţională”, de fapt supranaţională şi astfel imperială prin (auto) definiţie a Moscovei şi a întregii Rusii, promovează o nouă politică etnolingvistică, scrie https://cubreacovblog.wordpress.com.

Dragostea Moscovei pentru ucraineni

Primul element pe care l-au remarcat observatorii vieţii bisericeşti din Rusia este că versiunii ruseşti a paginii oficiale de internet a Patriarhiei din preajma Kremlinului i s-a adăugat, în premieră absolută, versiunea în limba ucraineană. Această noutate nu reprezintă, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, o concesie generoasă făcută credincioşilor şi clericilor ucraineni care nutresc tendinţe de emancipare canonică de tutela Moscovei.

Dacă ar fi fost aşa, „multinaţionala” Biserică rusă ar fi acceptat şi versiuni ale site-ului său oficial în limbile bielorusă şi română. Despre limbile altor popoare din Federaţia Rusă convertite integral sau parţial la Ortodoxie nici nu are rost să vorbim, întrucât Patriarhia Moscovei promovează în raport cu ele, în cel mai rău caz, o politică lingvistică asimilaţionistă, iar în cel mai bun caz, una de aculturaţie, ca primă etapă a rusificării.

Înapoi la Rusia kieveană

Al doilea element ţine de conceptul „două limbi, un singur popor” lansat de patriarhul Kiril cu ocazia primei sale vizite la Kiev, la scurt timp după înscăunarea sa la Moscova. Acest concept presupune că ruşii şi ucrainenii, chiar dacă vorbesc două limbi diferite, dar intim şi puternic înrudite şi, în proporţie de 80 la sută, reciproc inteligibile, reprezintă o singură etnie, cu rădăcini comune în Rusia kieveană („Киевская Русь” în rusă şi „Київська Русь” în ucraineană).

Precum se ştie, manipularea prin limbaj precede manipularea socială. Şi dacă lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, imperiile se fac ele însele prin propriile lor cuvinte. La indicaţia patriarhului Kiril, titulatura „Biserica Ortodoxă Rusă” (Русская Православная Церковь) a încetat să mai fie tradusă în ucraineană ca şi mai înainte, corect, „Російська Православна Церква”, ci, într-un mod absolut ciudat, care sfidează regulile limbii ucrainene – „Руська Православна Церква”. Româneşte, ca să apelăm la un arhaism care îi desemna pe slavii răsăriteni, ar trebui să echivalăm această titulatură cu „Biserica Ortodoxă Ruscă”. Termenul „rusca/ruscă” a avut o largă circulaţie la românii intra şi extracarpatici, inclusiv în Basarabia, fiind fixat într-un şir întreg de toponime.

În ucraineana modernă şi literară, termenul „rus/rusă” sau „rusesc/rusească” se traduce invariabil şi exclusiv prin „російський/російська”. Mişcarea patriarhului a fost una subtilă, transformarea terminologică Російська/Руська vrând să arate că Patriarhia Moscovei nu este doar Biserica naţională a Federaţiei Ruse, ci şi, concomitent, a Ucrainei, ba chiar că ar fi a Ucrainei mai întâi şi abia apoi a Federaţiei Ruse, iar în subsidiar şi a Bielorusiei, adică a Rusiei Albe. Luate la un loc, Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia, dar şi Republica Moldova, ar alcătui, în viziunea patriarhului Kiril, Lumea Rusă, având un singur popor şi vorbind câteva limbi înrudite, printre acestea fiind şi „moldoveneasca”.

Cu gândul tot la teritorii

Conceptele de „Русь” (Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă), „Русский мир” – „Lumea Rusă” (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova) sunt eufemisme pentru ceea ce Patriarhia Moscovei consideră a fi „teritoriu canonic rusesc”, ca şi pentru ceea ce, în partea europeană a fostei URSS, Kremlinul consideră a fi „vecinătatea apropiată”.

Totodată, aceste concepte sunt manipulatorii. Manipularea porneşte de la cuvintele cu care operează manipulatorii, fie că sunt factori ecleziastici sau politici, fie că sunt de la Moscova, de la Kiev sau de la Tiraspol.

Limba „moldovenească” de la Moscova

După cum arătam, Patriarhia Moscovei, atât de aprig angajată într-o absurdă competiţie canonică cu Patriarhia Română în Republica Moldova, nu acceptă şi o versiune românească a site-ului său oficial. Este potrivit să ne întrebăm: de ce oare? Răspunsul este simplu şi stă la vedere. Patriarhia Moscovei, al cărei supus este, între alţii, ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca, dar şi premierul Vladimir Filat şi interimarul Marian Lupu, este adepta teoriei „limbii moldoveneşti”, distincte de limba română şi a „etniei moldoveneşti”, distincte de etnia română. În plus, tributară încă panslavismului răsăritean, ea acceptă cu dificultate, ba chiar cu multă silă, alfabetul latin. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am putut observa publicarea pe site-ul Patriarhiei Ruse a câtorva ştiri în versiune românească, cu specificarea: „Материал на: молдавском”, adică, material în limba moldovenească. Dacă ar fi indicat că respectivele materiale sunt în limba română, Patriarhia Moscovei şi-ar fi desfiinţat teoria privind aşa-zisele diferenţe etnice şi lingvistice dintre locuitorii băştinaşi ai României şi Republicii Moldova.

Câteva cuvinte despre Statutele bisericeşti

Ceea ce-i scapă însă patriarhului Kiril al Moscovei, este că subdiviziunea sa canonică din Republica Moldova, declară pentru evidente motive de conjunctură, că foloseşte în administraţie şi în cultul liturgic, LIMBA ROMÂNĂ.

Să nu se supere nimeni pentru sintagma „subdiviziune canonică”. Statutul Patriarhiei Moscovei o consfinţeşte în articolul său 2: „Bisericile Autonome şi Autoconduse, Exarhatele, circumscripţiile mitropolitane, eparhiile, instituţiile sinodale, protopopiatele, parohiile, mănăstirile, frăţiile, instituţiile de învăţământ teologic, misiunile, reprezentanţele şi aşezămintele care intră în Biserica Ortodoxă Rusă (numite în continuare „subdiviziuni canonice” (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră)) alcătuiesc canonic Patriarhia Moscovei”.

Printre aceste „subdiviziuni canonice” este şi parohia „Sfântul Dumitru” din Chişinău al cărei foarte ataşat enoriaş este ambasadorul României la Chişinău Marius Lazurca, care dă un foarte prost şi molipsitor exemplu pentru protipendada de origine română de la noi. Acest soi de enoriaşi se simt confortabil în „subdiviziunea canonică” rusească, de vreme ce Patriarhia Moscovei se defineşte, în articolul 1 al Statutului său, astfel: „Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională Autocefală Locală (…)”, ca, în articolul 3 al aceluiaşi Statut, să arate: „Jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse se întinde asupra persoanelor de credinţă ortodoxă care locuiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse: în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia, precum şi asupra ortodocşilor din alte ţări care aderă la ea benevol”.

Între altele fie spus, faptul că Republica Moldova este menţionată în Statutul Patriarhiei Moscovei ca „Moldova” pur şi simplu, şi nu cu denumirea ei oficială, demonstrează o dată în plus poftele expansioniste ale Bisericii Ruse asupra întregii Moldove istorice până la Carpaţi. Altminteri, hipercentralizata Patriarhie de lângă Kremlin ar fi indicat corect denumirea statului nostru, aşa cum o face în cazul tuturor celorlalte state trecute în lista sa „teritorial-canonică”.

Centralismul n-a murit, doar un pic a aţipit

Lectura articolelor din Statutul Patriarhiei Moscovei este cât se poate de utilă. Ea ne permite să înţelegem că „subdiviziunea canonică” condusă de mitropolitul Vladimir la Chişinău nu este decât o simplă „subdiviziune”, nicidecum o Biserică naţională locală. Să urmăm însă firul lecturii. Articolul 5 al respectivului Statut statuează: „Biserica Ortodoxă Rusă este înregistrată în calitate de persoană juridică în Federaţia ca organizaţie religioasă centralizată”. Asta-i bună de tot! După centralismul democratic proclamat de Lenin, iată că avem şi un „centralism religios” proclamat de patriarhul Kiril! Centralizarea este inclusiv lingvistică, nu doar administrativă. Oricât de „multinaţională” s-ar autodeclara pretenţios şi ipocrit, Patriarhia Moscovei nu tolerează în Sinodul său decât limba rusă.

Naţionalitatea şi limba română sub Patriarhia Moscovei

Cu tot centralismul religios impus de Moscova, după cum am arătat şi mai sus, „subdiviziunea canonică” de la Chişinău, recunoaşte oficial, cu jumătate de gură, ca să nu fie auzită în capitala Rusiei, că pe mica ei parcelă din „teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse se vorbeşte limba română! Chiar aşa, limba română, fără nici un fel de ghilimele sau paranteze! Articolul 6 al „subdiviziunii canonice” ruseşti de la noi glăsuieşte: „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română. În unele parohii – în limbile slavonă, ucraineană, găgăuză sau bulgară, în dependenţă de naţionalitatea şi doleanţele credincioşilor din respectiva parohie”.

Când recunoaşte, în răspăr cu centrul religios de la Moscova, că foloseşte limba română, „subdiviziunea canonică” recunoaşte că şi majoritatea covârşitoare a credincioşilor din parcela sa sunt de naţionalitate română. Logica juridică sănătoasă care transpare din articolul 6 al Statutului se sprijină pe legătura dintre limba de cult şi naţionalitatea credincioşilor, fie ei majoritari sau minoritari.

Articolul 6 denunţă şi răstoarnă toată propaganda făţarnică a Patriarhiei Ruse care se străduieşte să-şi justifice jurisdicţia peste ortodocşii de naţionalitate şi de limba română din Republica Moldova prin nişte numai de ea ştiute „diferenţe” dintre „limba moldovenească” şi limba română, dintre „etnia moldovenească” şi etnia română. Este chiar de mare mirare că Patriarhia Moscovei nu a intervenit până acum şi nu a luat măsurile de rigoare, după cum îi stă în nărav, ca articolul 6 al Statutului „subdiviziunii canonice” din Republica Moldova să fie adus în conformitate cu doctrina Patriarhiei Ruse despre români şi moldoveni.

Că Moscova îi consideră pe credincioşii ortodocşi „de naţionalitate moldovenească” drept mezini de pripas ai Lumii Ruse, este clar. Ceea ce nu este limpede deloc, este de unde şi până unde s-au luat credincioşii „de naţionalitate română” şi limba română, în general, în cuprinsul necuprinsei Lumi a celor trei Rusii. Este însă de prisos să ne punem această retorică întrebare. Că doar n-o fi fost tocmit articolul 6 din statutul „subdiviziunii canonice” locale a Bisericii Ruse doar pentru ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca.

Toamna Patriarhului rus pentru număratul bobocilor români

Chestiunea etnolingvistică, împletită cu cea teritorial-canonică, este una de mare preocupare pentru patriarhul Kiril. Guvernul condus de Vladimir Filat, colegul de jurisdicţie şi de parohie al ambasadorului Lazurca, ca şi „subdiviziunea canonică” în frunte cu mitropolitul Vladimir ne-au anunţat că aşteaptă vizita patriarhului rus în Republica Moldova între 9 şi 12 octombrie. Pregătirile sunt în toi. Episcopul Marchel Mihăiescu de Bălţi şi Făleşti (Patriarhia Moscovei), împreună cu fostul ministru al Apărării al Republicii Moldova, Valeriu Pleşca, ca emisari ai mitropolitului Vladimir, au efectuat zilele acestea o vizită tocmai la Irkuţk, în Siberia Orientală, pentru a-l întâlni pe patriarhul Kiril, cu care să pună la punct detalii ale anunţatei vizite în Republica Moldova. Contrar unor ştiri apărute în presă, despre o posibilă contramandare a vizitei şi despre un presupus atac de cord suportat de către patriarhul Kiril, acesta este bine sănătos şi aproape permanent călător, în inspecţii, prin foarte centralizata sa patriarhie.

Jarul Patriarhului rus în capul Ţinutului Herţa

Ceea ce nu s-a ştiut până mai ieri, dar a transpirat deja din cercurile bisericeşti către presă, este că aceste pregătiri vizează „descălecarea patriarhală” nu doar în Republica Moldova, ci şi într-o altă zonă, tot în cuprinsul Moldovei istorice, mai exact în ţinutul Herţa din actuala regiune Cernăuţi incorporată Ucrainei.

Este vorba de mănăstirea Bănceni condusă de preotul Mihail Jar, un cleric de origine română şi un înflăcărat adept al jurisdicţiei moscovite peste români. Raionul Herţa este un ţinut curat românesc, etnicii români constituind peste 95% din populaţie. Aceşti români, populând compact regiunea, sunt aproape sută la sută pe stil nou, o excepţie în tot cuprinsul „Lumii Ruse”.

Mănăstirea de la Bănceni este însă singura „subdiviziune canonică” de stil vechi implantată în interiorul ţinutului Herţa. Dorinţa preotului Mihail Jar, ca şi intenţia patriarhului Kiril, este de a transforma mănăstirea de la Bănceni în stavropighie patriarhală, adică într-un avanpost canonic moscovit, subordonat direct Patriarhului întregii Rusii, la doar câţiva kilometri de actuala frontieră cu România. Astfel, Biserica Rusă vrea să mai împlânte un ţăruş „canonic” (patriarhul Kiril consideră că tot ceea ce este rusesc pe pământul Moldovei istorice este „foarte canonic”, după cum tot ceea ce este românesc este cât se poate de „necanonic”).

Stavropighia patriarhală rusă de stil vechi înfiptă în inima ţinutului Herţa este gândită la Moscova şi ca un fel de bornă de hotar a „teritoriului canonic” al ceea ce patriarhul Kiril numeşte „Sfânta Rusie”. Este vorba despre o sfidare şi despre un avertisment adresate Bisericii Ortodoxe Române din trupul viu al căreia Patriarhia Moscovei a muşcat şi a înghiţit dintr-o înfulecare hălci mari şi grase: Basarabia întreagă, sfârtecată la rândul ei în trei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

Pentru că hălcile româneşti îi mai produc „Sfintei Rusii” indigestie, s-a decis „rumegarea” cu metodă şi sistem a respectivelor bucăţi (sau bucate?), deosebit de hrănitoare pentru flămândul pântece imperial. Că stavropighia de la Bănceni are menirea unui focar de răspândire a limbii ruse, nu încape nici o îndoială, această mănăstire fiind singura din ţinutul Herţa în care paralelismul lingvistic româno-rus a fost deja impus.

Sursele noastre bisericeşti susţin că pe românii din Herţa îi va podidi nu doar bucuria de a-i închina mănăstirea Bănceni patriarhului Kiril, ci şi de a-i primi, ca oaspeţi aleşi şi pe premierul rus Vladimir Putin, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Nu punem mâna în foc că va fi anume aşa, dar tot am da puţin crezământ surselor noastre bine informate, aflând că preotul Mihail Jar este duhovnicul preşedintelui Ianukovici.

Tot imperiul cu Biserica şi drăcoveniile lui

Este naiv să credem că în octombrie „multinaţionalul” patriarh rus Kiril va sluji la Chişinău în limba română. Sau la Băncenii din românescul nostru ţinut Herţa. Şi nici nu-şi va citi discursurile în limba română, aşa cum a făcut-o fostul Papă polonez Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, când a sărutat pământul strămoşilor noştri şi a omagiat Ortodoxia de limbă latină.

Este la fel de naiv să credem că marele şi duhovnicescul părinte moscovit al ambasadorului Lazurca va dispune încropirea unei versiuni în limba română a paginii de internet a patriarhiei sale „multinaţionale” şi „multilingve”.

Patriarhia Moscovei, de la care duhneşte rău a imperialism ţarist şi sovietic, se căzneşte să clădească o Lume Rusă nu de dragul românilor sau a limbii române, cu geniul şi frumuseţile ei. Văzându-i vorbele şi faptele de până acum, putem fi siguri că una dintre principalele idei, obsesivă şi atât de păgână, din capul patriarhului Kiril este cea imperială rusă. Iar imperiul rus a avut şi are tendinţa uniformizării, adică a rusificării. Dacă nu forţate ca înainte, silenţioase.

Astăzi Moscova nu mai dă năvală peste noi, nici în Basarabia şi nici în Herţa, cu tancurile. Ea vine cu buze mieroase, cu tămâie şi cu agheasmă. Dacă ocupaţia cu tancurile sau alte drăcovenii nu mai merge, merge ocupaţia cu patrafirul şi omoforul. Iar Patriarhia Moscovei are omofor larg, încât chiar câteva planete sunt prea puţine ca să încapă sub el.

Post-scriptum: La doar o zi de la postarea materialului pe internet, presupunerile noastre s-au confirmat. Patriarhia Moscovei şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său. Faptul se datorează existenţei unui proiect al Bisericii Ruse, care ne anunţă: „În data de 1 octombrie 2009 a fost deschisă noua versiune a portalului. În data de 19 iunie 2010 a început să activeze versiunea ucraineană a sitului, iar din data de 7 septembrie 2011 a fost deschisă în mod oficial versiunea moldovenească”. Adresa site-ului este: http://www.patriarchia.ru/md/. Serviciul de presă al „subdiviziunii canonice” ruse din Republica Moldova se laudă şi se bucură, aducându-ne la cunoştinţă că „recent în reţeaua internet a apărut versiunea în limba de stat pentru site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei”. Patriarhia Moscovei şi oamenii săi din „subdiviziune” se tem de sintagma „limba română” ca dracul de tămâie.