CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ANALIZE STRATEGICE: Războiul din Ucraina va remodela Estul Europei, deci și destinul Moldovei se va schimba

Rusia e convinsă că poate câștiga în acest război, face tot ce se poate imagina pentru a-l câștiga și este foarte probabil ca acest conflict să se tranșeze pe câmpul de luptă, nu la masa negocierilor.

Armata rusă face “clești”, mai mici și mai mari, în care să prindă armata ucraineană. Asta se învață în academiile militare de la Moscova, după tacticile militare sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial. Asta a făcut Rusia în august 2014 la Ilovaisk. Și a urmat Minsk 1. Asta a făcut la Debalțevo, în februarie 2015 și a urmat Minsk 2.

După ce a eșuat planul mare de îngenunchere a întregii Ucrainei printr-un Blitzkrieg, dar și planul de încercuire a Kievului și Harkovului, cele mai importante două orașe, armata rusă se concentrează în Donbas, unde încearcă să facă acei “clești”, adică să înconjoare mari unități ucrainene și să-l oblige pe Zelenski să accepte concesii politice printr-un armistițiu.

Tot ce ar putea obține Putin este un armistițiu, nu un Minsk 3, ci un simplu armistițiu care să-i permită să conserve teritoriile ocupate și care să-i ofere răgazul să-și refacă capacitatea militară pentru a relua ofensiva împotriva Ucrainei.

Problema lui Putin este că, după 8 ani de lupte în Donbas, ucrainenii și-au construit o armată modernă, bine pregătită, o infrastructură de apărare în Donețk și Lugansk greu de cucerit. După săptămâni întregi de ofensivă disperată, rușii abia dacă au avansat câțiva kilometri.

Ca să completeze efectivele militare, în Rusia a început o campanie de mobilizare secretă sau să-i spun discretă, care să nu sperie populația.

Dacă soldați au de unde să facă rost, în curând o să constate că nu au arme și muniție suficiente. Iar fabricile din industria de armament nu au de unde să facă rost de componente electronice, din cauza sancțiunilor.

Aproape cu disperare, Putin forțează o victorie, un “clește” cât de mic, în care să prindă câteva sute, poate mii de soldați ucraineni, în speranța că va putea forța negocierea unui armistițiu.

La rândul lor, ucrainenii sunt într-o cursă contra cronometru cu rușii, sperând să primească mai repede armamentul american și din Ruropa occidentală, pentru a-l folosi în operațiunile din Donbas, unde războiul se poartă cu o intensitate fără precedent. Și unde pierderile de vieți și tehnică de luptă sunt uriașe.

Acuzațiile împotriva Occidentului nu fac decât să întărească narațiunea fundamentală a Kremlinului, potrivit căreia Vestul e vinovat de izbucnirea războiului, că Putin n-a avut altă soluție, că Rusia este victima unui mare complot al americanilor. De fapt, al anglo-saxonilor… acesta este noul termen la modă la Moscova.

Eu cred că Rusia e demult în război cu vestul, doar că din 24 februarie acest război a luat forma unuia convențional. În ce privește capacitatea elitei rusești de a împiedica escaladarea, nu ne facem iluzii.

Dar nici nu poate fi exclus un scenariu în care Putin este îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat, iar un nou lider va încerca să încheie războiul pentru a evita o înfrângere umilitoare și condiții de pace care presupun dezarmarea Rusiei și de-fascizarea acesteia.

Și, în fond, stabilirea unei noi ordini mondiale, stabilită după alte criterii, în care Rusia n-are cum și de ce să mai fie acceptată ca membru permanent în Consiliul de Securitate.

În caz contrar, generațiile care vin după noi vor avea și ele războaiele lor cu Rusia și nu se știe dacă le vor mai putea câștiga. Un nou Putin poate să apară oricând la Kremlin și să amenințe Europa Centrală și de Est, apune analistul analistul Armand Goșu ]ntr-un interviu acordat https://www.dw.com/ro.

Ce să facă Vestul? Să ajute Ucraina să se poată apăra singură. Adică împrumuturi, armament ofensiv, susținere morală din partea opiniei publice, susținere politică. Vestul n-are conștiința pericolului rusesc, anul 1814 când soldații ruși au ocupat Parisul e departe, Europa de Vest are memorie scurtă, e cinică și mercantilă. Europa Centrală și de Est are un noroc istoric cu lumea anglo-saxonă, cu SUA, Canada și Marea Britanie. Un rol fundamental joacă însă Polonia, depozitara memoriei istorice a Europei Centrale și de Est, vreme de secole cea mai importantă putere politico-militară în regiune.

Polonia va fi liderul națiunilor slave care se vor integra în lumea euro-atlantică în câteva decenii. Va fi un bloc slav format din Ucraina, Belarus (Putin o să-l tragă după el și pe Lukașenko), Cehia, Slovacia la care o să se alăture și balticii.

Odată cu aderarea Finlandei și Suediei la NATO, flancul estic se va consolida decisiv spre nord, în zona Balticii, continuând procesul început la summit-ul NATO de la Varșovia, din iunie 2016.

Acest bloc slav cu 100 de milioane de locuitori va remodela raportul de forțe în tabăra occidentală, influența Franței și Germaniei scăzând, ele devenind tot mai irelevante în materie de securitate. Polonia și Ucraina sunt deja și vor fi pentru mulți ani de acum încolo principalii aliați și parteneri ai americanilor în Europa.

Asta chiar în cazul în care Ucraina nu va deveni membru NATO. De fapt, cu membri precum Ungaria lui Victor Orban, încrederea în capacitatea de răspuns a NATO în fața amenințărilor rusești o să tot scadă.

Tot estul Europei va fi remodelat de acest război. Deci și destinul Moldovei se va schimba. Va merge spre UE în siajul Ucrainei, dar nu va avea șanse reale decât după ce va reglementa problema transnistreană. Cu ceva noroc, se va crea un context propice pentru rezolvarea acestui dosar, important e ca Maia Sandu să nu rateze momentul.

Conform concepției lui Putin despre istorie, exprimată în mod constant de la Discursul său din 2007 la Conferința de Securitate de la München și până la eseul său din iulie 2021 „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”: RUSIA ESTE O CIVILIZAȚIE UNICĂ ȘI ADEVĂRATUL SCUT AL VALORILOR CIVILIZATE IN LUME.

Rusia a fost cea care i-a învins pe mongoli în 1380, spulberând controlul Hoardei de Aur asupra Europei de Est.
Rusia a fost cea care a umilit Polonia la începutul secolului al XVII-lea, alungând-o din teritoriile ruse.
Rusia a fost cea care a spart puterea suedeză în Marele Război al Nordului.
Rusia a fost cea care a condamnat imperiul european al lui Napoleon.
Și Rusia a fost cea care a șters nazismul din sufletul Europei.

În fiecare caz – așa cum vede Putin – sângele rus a curățat o Europă decadentă, epuizată și slabă.
Cu toate acestea, europenii refuză cu insistență să recunoască Rusia ca o putere demnă de statutul de mare putere în Europa. Această Rusia, în opinia lui Putin, are dreptul de a se afirma și este singura putere cu interese și teritorii dincolo de Europa cu dreptul de a modela securitatea europeană.

Unirea popoarelor ruse este crucială pentru îndeplinirea acestei viziuni. Prăbușirea Uniunii Sovietice – și greșelile Uniunii Sovietice – au împărțit Rus’ în bieloruși, ucraineni și ruși. Această greșeală istorică trebuie corectată în termeni pur cultural-ideologici. Ucraina, Belarus și Rusia trebuiesc reunite.

Putin a pornit actiunea speciala de stopare a oprimarii vorbitorilor de limba rusă și a etnicilor ruși din Ucraina ca o actiune impotriva unui nationalisn exacerbat de tip nazist al ucrainienilor banderisti care se opun unității poporului rus.
Zelensky a fost ales pe o platformă de pace și promițând o rezoluție pentru războiul din Donbas, dar s-a transformat rapid într-un dușman implacabil al pacii.
Între timp, forțele armate ucrainene își extindeau capacitățile de luptă atacand republicile separatiste in pofida dispozitiilor tratatului de la Minsk.

Având în vedere presupusa cooptare banderistă a politicii ucrainene, un război nazist de agresiune împotriva Donbasului incepuse inca din februarie și era de imaginat în viitorul apropiat si unul impotriva Crimeii.

Planul inițial de campanie al Rusiei, pregătit în cea mai mare securitate operațională a fost menit să șocheze Occidentul, infatisand-ul cu un fapt împlinit care a demonstrat superioritatea militară rusă. Într-adevăr, după cum s-a menționat, fiecare acțiune majoră a Rusiei – de la atacul inițial la coloana sa de la Kiev până la bombardamentul său pedepsitor în Donbas – este menită să convingă Occidentul că înarmarea Ucrainei este inutilă si contraproductiva.

Pe termen lung, Putin a prevazut aproape sigur o confruntare cu Occidentul, una care să distrugă NATO și să asigure poziția strategică pe termen lung a Rusiei în Eurasia europeană. Ucraina urma să se pregătească pentru această confruntare.
Prin încorporarea Belarusului și Ucrainei într-un imperiu rus revitalizat, Putin ar extinde populația Rusiei cu peste o treime și produsul intern brut (PIB) cu o șeptime.

O confruntare pe termen lung cu NATO asupra Ucrainei ar schimba însă calculele occidentale, care nu vor sa priceapă reziliența Rusiei care poate câștiga un război de mai mulți ani asa cum a mai facut-o si in trecut.
Conform comunicatului Băncii Centrale a Rusiei, costurile economice ale războiului nu vor fi resimțite în Rusia decât în toamnă sau la începutul iernii, când rezervele valutare ale Rusiei ar trebui sa sece, dar cum Rusia nu poate folosi valuta fiind sanctionată si având enorme rezerve naturale energetice si mineraliere nu va fi afectata decât superficial.

Sprijinind ferm si fățiș Ucraina, NATO și-a împletit efectiv coeziunea alianței cu soarta Ucrainei si Occidentul ar trebui să livreze acum mai mult material – mult mai mult și mult mai repede – dacă Ucraina dorește să alunge Rusia înapoi în următorul an.
În absența informațiilor si ajutoarelor masive primite de la NATO și a sprijinului militar și financiar, Ucraina s-ar fi prăbușit inca din februarie.

Nationalismul de dreapta european, sceptic față de NATO și UE, este deja o forță puternică, favorabilă Rusiei.

Fidesz din Ungaria este pur și simplu varianta sa cea mai puternică și în mod explicit pro-Kremlin. Polonia, România și Bulgaria experimenteaza cu toții strategii în activitatea de extremă dreaptă anti-NATO. Serbia ar valorifica situatia, făcând să absoarbă partea sârbă a Bosniei.

NATO vest-european care cere concesii de la Ucraina pentru pace ar distruge Alianța Atlantică. Cel puțin dac nu l-ar distruge, NATO ar reveni la granițele sale din 1991, incluzând potențial Republica Cehă și Germania „de est”.

A lăsa NATO să se dizolve în acest mod ar distruge o politică anti-chineză. Ar crește puterea chineză, ar exclude prezența americană sau aliată în Orientul Mijlociu. Și s-ar evita orice presiune economică pe termen lung împotriva Chinei.

Europenii de Vest n-ar fi deloc dispuși să-și ipotecheze viabilitatea economică pe speranța unei victorii americane în Indo-Pacific.
După Conferința Partidului Comunist Chinez (PCC), sprijinul lui Xi Jinping va deveni mai public.

Statele Unite au două căi în față de urmat. Fie asigură moralul NATO și angajamentul său continu[ – ajutând Ucraina in această fază dificilă de luptă cat și oferind Ucrainei sprijinul de care are nevoie pentru a alunga Rusia de pe teritoriul său – sau, isi plănuiește în mod activ un rol global mult mai mic, limitat la zna Indo-Pacifica și acceptă o pace separată cu Rusia.

Această din urmă opțiune, față de cei care doresc ca SUA să abandoneze Europa en gros și să se concentreze în întregime pe Indo-Pacific, este mult prea riscantă. Caci Statele Unite nu pot face presiuni economice pe China fără sprijin european. Nici nu poate opri multilateralismul chinez în Africa, Orientul Mijlociu și Mediterana.

Prăbușirea sistemului de alianță euroatlantic ar declanșa o realiniere echivalentă în Orientul Mijlociu, cedând practic dominația eurasiatică unei coaliții multilateraliste chino-ruso-iraniene.
Astfel, prima opțiune este singura opțiune viabilă pentru Statele Unite, care ar trebui, cu orice preț, să mențină Ucraina în luptă pana la ultimul ucrainian.

Aceasta nu este doar o problemă a livrărilor de arme, deși SUA ar trebui să-și extindă și să-și modernizeze complexul militar-industrial suficient pentru a-i servi drept arsenal.
NATO vest-european nu isi permite să spargă rândurile. Mai degrabă, alianta euroatlantica trebuie să ajute să-și asume povara imensa a apărării europene – nu cu fiii și fiicele lor, ci cu industriile lor de apărare, in conditiile grele ale intrarii rapide si adanci intr-o puternca criza economica.

Reuniunea NATO de la Madrid a fost o ocazie excelentă de a da această hotărâre, dar
se pare ca disperarea de a-și pierde rolul hegemonic global va impinge SUA sa riște mai mult decât poate produce, iar daca statele europene membre ale NATO nu au nici ele forța de a decide lucid și realist, atunci hotărârea va putea fi dezastruoasa la nivel global.

SURSE:

30/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CUM S-A AJUNS LA ULTIMATUMUL PRIVITOR LA CEDAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD DAT ROMÂNIEI DE URSS LA 26 IUNIE 1940 !

26 iunie 1940

În data de 24 iunie 1940, ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, cu privire la intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina.

Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune încheiat la 23 august 1939 între URSS și Germania).

În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc.

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a detașat de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.

Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

În cartea de amintiri „Molotov remembers. Inside Kremlin Politics„, Viaceslav Molotov , comisarul sovietic pentru afacerile externe relatează circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia.

Molotov spunea că: „Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.”

Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”[

Urmărind să nu deterioreze relaţiile sovieto-germane, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, I.V. Stalin a recurs la un compromis, cerând lui V.M. Molotov să-l informeze pe Friedrich Werner von Schulenburg că guvernul sovietic a decis „să-şi limiteze cererile asupra părţii nordice a Bucovinei, împreună cu oraşul Cernăuţi” notează Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în publicația online https://www.art-emis.ro.

– Încercând să obţină o compensaţie pentru România, ambasadorul german a apreciat că se putea ajunge mai uşor la „o soluţionare paşnică” în situaţia în care guvernul sovietic „ar înapoia rezerva de aur a Băncii Naţionale a României” (tezaurul românesc depus spre păstrare la Moscova în timpul Primului Război Mondial – n.n.).

– V.M. Molotov a răspuns însă că această problemă „nici nu se mai pune deoarece România a exploatat un timp îndelungat Basarabia”. Se referea, în mod eronat, la perioada care se scursese de la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia se unise cu România, în urma votului majoritar al Sfatului Ţării.

– În continuare, cei doi diplomaţi, sovietic şi german, cad de acord asupra modului în care urma să se procedeze: în timp ce guvernul sovietic avea să supună cererea, în aceeaşi seară, ministrului plenipotenţiar român la Moscova, guvernul german trebuia să sfătuiască „de urgenţă” guvernul de la Bucureşti ,,să cadă de acord”, altfel „războiul ar fi inevitabil”.

De la Roma, ambasadorul german îl informa pe Joachim von Ribbentrop că guvernul italian a reafirmat că „optează pentru o soluţionare paşnică a problemei Basarabiei şi îşi oferă serviciile pentru a exercita o anumită influenţă asupra Bucureştilor”.

Prin urmare, cei „trei mari”, care controlau atunci viitorul statelor Europei, îşi „dăduseră mâna” şi deciseseră sfârtecarea României, care nu putea conta nici pe sprijinul aliaţilor din Înţelegerea Balcanică.

Reliefând contextul internațional nefavorabil, Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul țării, avea să noteze ceva mai târziu: „Astfel, în noaptea de 26 spre 27 iunie ne-am găsit singuri în fața amenințării. Singuri”.

În acest context, seara târziu, la orele 22.00, ambasadorul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, este chemat de V.M. Molotov la Kremlin, care îi înmânează, în numele guvernului sovietic, o Notă ultimativă prin care se cerea guvernului român „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi să „transmită”, tot Uniunii Sovietice, partea de nord a Bucovinei. Răspunsul era aşteptat în cursul zilei de 27 iunie 1940.

– Pe harta înmânată, „noile frontiere” erau marcate printr-o linie groasă, trasată cu creion roşu, urma acestuia acoperind, aşa cum releva Alexandru Cretzianu, o porţiune corespunzătoare „unui teritoriu de 7 mile”, astfel încât era foarte greu de stabilit în care parte urmau să rămână unele localităţi. Mai mult, linia trecea şi peste un teritoriu (regiunea Herţa) care nu era menţionat în ultimatum.

După ce precizează că „argumentele înșirate în Notă sunt lipsite de temei”, Gheorghe Davidescu expune „drepturile istorice, entice și politice care formează temelia reunirii Basarabiei cu patria” și declară că „România nu a profitat de slăbiciunea militară a U.R.S.S.”, că „unirea a fost un act al majorității populației basarabene a cărei voință s-a exprimat în hotărârea Sfatului Țării”.

– Apoi expune „modul în care a fost răpită Bucovina și împrejurările în care această provincie, care nu a cunoscut niciodată dominația rusească, a hotărât să se unească cu Patria Mamă”, reamintește faptul că după 1918 România „a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a avea raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S. în convingerea că guvernul sovietic își dă seama că o Românie puternică, unită în granițele ei entice este o garanție de securitate pentru toți vecinii ei”.

– V.M. Molotov nu acceptă argumentele ministrului român, apreciind că acestea nu corespundeau „nici evoluției istorice, nici situației de fapt”. Argumentează cererea sovietică privind nordul Bucovinei ca „despăgubire pentru dominația română în Basarabia timp de 22 de ani”.

– Gheorghe Davidescu mai precizează că termenul de 24 de ore era „insuficient pentru ca guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru”.

– Şi aceste argumentele se dovedesc a fi inutile, V.M. Molotov atrăgând atenția că dacă România nu va răspunde afirmativ în termenul fixat, atacul sovietic se va produce în seara următoare.

De la Moscova, Friedrich Werner von Schulenburg face cunoscut că trupele sovietice „trec mâine dimineață granița României dacă guvernul român nu dă încă azi răspuns afirmativ la pretențiile U.R.S.S.”. Informând pe români despre acest lucru, Wilhelm Fabricius precizează că „acceptarea este în interesul bineînțeles al României”.

În acel moment, Uniunea Sovietică dispunea, în apropierea graniţei estice a României de 40 de divizii, 14 brigăzi, 30 de regimente şi patru divizioane de artilerie independente.

– Cu toate că Germania se străduia să „ţină în frâu” Ungaria şi Bulgaria, presiuni/pericole evidente se manifestau şi la graniţa de sud şi de vest a României.

27/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

SFIDAREA RUSĂ şi tragedia UCRAINEI

Profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir, scrie în revista https://www.contributors.ro, că Vladimir Putin nu este un accident al istoriei, după cum nu reprezintă un caz psihiatric. Preşedintele  Federaţiei Ruse întruchipează, în toată agresivitatea sa barbară, statul rus: un stat care a cărui unică vocaţie a fost expansiunea teritorială  şi împilarea  popoarelor aflate sub suveranitatea cnutului său.

Acest stat rus de acum duce mai departe ambiţiile de revanşă  sovietică şi nostalgia măreţiei ţariste. Modul său de manifestare poate surprinde doar pe cei lipsiţi de o minimă educaţie istorică.

Conduita  imperiului rus, indiferent de denumirile sale trecătoare, este constantă şi  previzibilă:  în cele din urmă, puterea armată este singura care contează cu adevărat.

Acest stat rus, ipostaziat de Putin, a trecut  prin anii de incertitudine de după 1991 doar spre a regăsi, după un deceniu,  resentimentul ca temelie a unei noi politici, interne şi externe, în egală măsură. Stat revizionist şi stat agresor,statul rus nu acceptă dreptul internaţional şi cooperarea internaţională decât  ca pe nişte strategii de întărire a propriei sale poziţii hegemonice. Ipocrizia  este elementul fără de care diplomaţia  Rusiei nu poate funcţiona: moştenirea sovietică este în patrimoniul ei genetic.

Acest stat rus, înarmat graţie sumelor obţinute din exporturile energetice încurajate  de complicii săi europeni, atacă Ucraina. Bătălia pentru Kiev este o bătălie pentru Europa centrală şi de est, iar tancurile ruse care înaintează acolo pot înainta, în anii de vin, spre Riga sau Chişinău.

Armata rusă este pe cale să anihileze statalitatea Ucrainei şi să reducă la starea de sclavie o naţiune a cărei existenţă  Rusia nu o recunoaşte.

Agresivitatea Rusiei ar fi fost imposibilă în absenţa  solidarităţilor şi complicităţilor. Lista de oficiali europeni  afiliaţi companiilor ruse este imaginea legăturilor ce explică, astăzi, timiditatea sancţiunilor. 

Pentru o parte însemnată a elitei Germaniei, acomodarea cu Putin este  o soluţie raţională: cedarea de teritorii este un preţ legitim pentru încheierea acestei tranzacţii.

Vladimir Putin atacă Ucraina acum, pentru că slăbiciunea Occidentului îi oferă o ocazie pe care nu o poate rata. 

Tragedia Ucrainei evocă tragedia unei Europe centrale şi de est ameninţate, mortal, de imperialismul rus.  Catastrofa de acum poate fi ocazia de a reflecta la impasul în care ne aflăm:  lichidarea Ucrainei nu va fi decât începutul unui proces de expasiune sovietică.

Precedentul de acum este unul dramatic şi neliniştitor.

Acelaşi stat care a  instituit imperiul stalinist şi a reprimat revoltele din 1956 şi 1968  se află pe străzile din Kiev.

Ţinta acestui stat  a fost şi va fi mereu aceeaşi: constituirea unui domeniu colonial administrat de Moscova,  prin intermediul unor  lachei locali. Este cel mai probabil, scenariul pe care Rusia îl rezervă Ucrainei: un protectorat rus, care păstrează doar iluzia unei independenţe nominale.

Un asemenea guvern – marionetă ar consfinţi restauraţia imperială.

Dar ceea ce i se opune este voinţa de libertate a naţiunilor.  Eroismul Ucrainei şi protestele din Federaţia Rusă  sunt semnele unui curaj ce sfidează barbaria. 

Demnitatea  popoarelor trebuie apărată de tirani.  Pentru ruşi, inamicul  lor implacabil este însuşi statul ce oprimă şi exploatează.

Tragedia din Ucraina poate fi începutul sfârşitului pentru imperiul rus.       

25/06/2022 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: