CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O istorie care nu se învață la școală dezvăluită de Victor Suvorov în cartea „Spărgătorul de gheață”

Spargatorul de gheata. Cine a declansat al doilea raboi mondial? - Victor Suvorov

Victor Suvorov (numele real Vladimir Bogdanovici Rezun) s-a născut pe 20 aprilie 1947 într-o familie mixtă ruso-ucraineană și a fost un ofițer sovietic de informații, care a lucrat în cadrul GRU (spionajul militar sovietic), a dezertat și s-a refugiat în Anglia în 1978, unde a lucrat ca analist de informații. Este autorul mai multor cărți, unele dintre ele extrem de controversate, precum aceea în care afirmă că Stalin era pregătit în 1941 să invadeze Europa.

Cartea lui Suvorov a fost dezbătută cu foarte mare interes, datorită uriașelor sale implicații politice.

Cum a început Al Doilea Război Mondial? Cele mai importante idei din „Spărgătorul de gheață” de Victor Suvorov

Al Doilea Război Mondial rămâne un eveniment controversat, iar istoricii propun diferite scenarii care descriu declanșarea lui, luptele și sfârșitul acestuia.

Victor Suvorov, un istoric renumit în întreaga lume, a descris în cartea sa „Spărgătorul de gheață” cum au evoluat lucrurile înainte ca să înceapă acest război.

La școală acest subiect este abordat superficial și astfel nu ajungem să cunoaștem mai multe puncte de vedere, scrie Liubomir Guțu în https://diez.md.

În manualele de istorie din clasele a noua și a 12-a ni se spune că URSS nu a fost pregătită de război, a fost luată cu asalt la graniță, se încearcă victimizarea unei părți implicate și, pe de altă parte, ni se prezintă o țară agresoare care nu se poate opri să atace țările și să omoare oameni.

Nimic nu ni se spune despre faptul că URSS ar fi vrut să atace Germania în 1941 (dar a întârziat), că URSS ar fi avut în 1939 cea mai puternică armată din lume și cele mai multe avioane de luptă decât toate țările luate împreună.

Și, cel mai important, nu ni se spune că ideea de a începe un nou război mondial ar fi avut-o Lenin, îndată după încheierea Primului Război Mondial – plan preluat de discipolul său, Stalin.

Cum a început Al Doilea Război Mondial? Cele mai importante idei din  „Spărgătorul de gheață” de Victor Suvorov, pe care nu le învățăm la școală  - #diez

Foto. http://www.history.com/Vladimir Lenin și Iosif Stalin

Istoricul Victor Suvorov în bestsellerul său „Spărgătorul de gheață. Cine a început Al Doilea Război Mondial?” nu a putut publica informații din arhiva NKVD/KGB (pentru că ele au fost distruse), dar a avut acces la documente prețioase din arhiva germană. Pe lângă asta, a reușit să citească memoriile generalilor, mareșalilor care luptau în prima linie (Jukov, Iakovlev, Belov, Pokrîșkin, Tuhacevski, Egorov, Malinovski, Azarov etc.), ale oamenilor din cercul de încredere al lui Iosif Stalin (Beria și alții), dar și extrase din documente oficiale sovietice.

Iată ce spune despre sursele cercetate însuși Victor Suvorov: „Martorii-cheie ai acestei cărți sunt Marx, Engels, Lenin, Troțki, Stalin, toți mareșalii sovietici de pe vremea războiului, dar și cei mai importanți generali. Înșiși comuniștii recunosc că sovieticii l-au provocat pe Hitler să declanșeze războiul ca mai apoi să ia toată Europa sub control. Valoarea surselor mele constă în aceea că înșiși criminalii povestesc despre faptele lor”.

Haideți să o luăm de la început și să pornim într-o excursie în trecut, după care vom reveni în prezent și vom afla cum generația actuală analizează cele petrecute în anii 1939-1945.

De ce a început Al Doilea Război Mondial?

„URSS trebuia să intervină victorios și să «salveze» lumea instaurând pe tot globul pământesc regimul socialist.”

Victor Suvorov pornește de la ideea că URSS voia să producă o revoluție mondială în urma căreia tot globul pământesc să devină „roșu”. „«Toată lumea trebuia să devină socialistă». De această părere erau Lenin și Stalin.

 Statele socialiste urmau să învingă țările capitaliste. Pentru asta era nevoie de un război mondial, care trebuia să se transforme într-o revoluție mondială.

Astfel, potrivit autorului, Stalin și-a dorit (și i-a reușit) ca Germania să devină catalizatorul acestui război, să lupte cu țările capitaliste (ceea ce și a făcut), după care, în momentul epuizării resurselor financiare, militare și umane ale acestor state, URSS să intervină victorios și să „salveze” lumea instaurând pe tot globul pământesc regimul socialist.

Cu alte cuvinte, lui Iosif Stalin i-a reușit cu mâinile lui Adolf Hitler să declanșeze Al Doilea Război Mondial. Hitler a înțeles asta tocmai în anul 1940, atunci când și-a dat seama că a fost fentat elegant de oponentul său, care se jura că URSS nu are de gând să se implice în război și mai ales să atace Germania”, așa explică Suvorov motivul declanșării războiului.

As Russia Celebrates Hitler's Defeat, Stalin's Ghost Is Haunting Putin

Foto: thedailybeast.com/ Adolf Hitler și Iosif Stalin

Când a început Al Doilea Război Mondial?

„Stalin, în 1933, deja i-a emis lui Hitler sentința «pedeapsa cu moartea».”

Autorul prezintă mai multe dăți când în capetele lui Lenin și Stalin deja existau planuri despre un nou război mondial. El pornește chiar de la începutul nașterii primului gând despre provocarea unei noi lupte.

„După încheierea Primului Război Mondial, când Germania a capitulat și era nevoită să plătească pentru dezastrul produs, economia acestei țări era la pământ. De asemenea, Germaniei îi era interzis să producă tehnică militară (tancuri, avioane militare, artilerie grea), ofițerilor nemți le era interzisă participarea la pregătiri de luptă pe teritoriul țării, însă nu și pe teritoriul URSS-ului.

Sovieticii le-au permis ofițerilor nemți să facă cunoștință cu producerea tehnicii militare rusești, să se antreneze pe poligoanele lor etc.

«Dacă Stalin nu își dorea un război, de ce să le permiți adversarilor tăi să se pregătească de luptă și mai ales pe teritoriul tău?»”, se întreabă retoric autorul.

În anul 1920, Vladimir Lenin declara în ziarul Pravda: «Noi am încheiat un război, acum e timpul să începem altul. Acest repaus este luat pentru a porni următoarele războaie. Comuniștii urmează să construiască un nou stat în care oamenii să fie gata de luptă».

În anul 1927, Iosif Stalin îl ajuta pe Hitler să vină la putere în Germania pentru a accelera începerea războiului. Odată cu accederea lui Hitler la putere în anul 1933, Stalin deja i-a emis sentința «pedeapsa cu moartea». Iată ce spunea Stalin: «Distrugem fascismul și capitalismul, instaurăm regimul sovietic și eliberăm coloniile de sclavi».

În anul 1936, Lev Troțki (om de încredere al lui Lenin, dușman al lui Stalin) spunea: «Fără Stalin nu ar fi existat Hitler, nu ar fi existat gestapo». Iar în anul 1938, mai adaugă: «Stalin i-a dezlegat la maximum mâinile lui Hitler și l-a provocat să se pregătească de război».”

Învață ușor istoria!

Foto. ro.historylapse.org/Adolf Hitler

În opinia lui Suvorov, fascismul nemțesc era un instrument pentru Stalin cu care să declanșeze un nou război mondial: „Fascismul este spărgătorul de gheață. Hitler va face ceea ce lui Stalin îi este incomod. În anul 1927, Stalin zicea că URSS neapărat va participa la război, dar nu își dorește s-o facă chiar din primele zile. Stalin voia ca Europa să se confrunte cu crize și războaie. Aceste lucruri le putea garanta doar Hitler, iar Stalin trebuia să câștige din aceasta, adică să devină salvatorul omenirii”.

„Propagandiștii comuniști au inventat o legendă care spune că URSS a fost obligată să intre în război pe 22 iunie 1941. Iată ce spun unii dintre ei: «Noi trăiam în pace și într-o bună zi am fost atacați». Dar cum se numește perioada în care URSS a capturat Țările Baltice, Finlanda, Basarabia? Ei numesc perioada de până la 22 iunie 1941 «perioada de pre-război». Armata Roșie a pierdut sute de mii de soldați în lupte până în iunie 1941, mai mult decât Germania în aceeași perioadă, dar nu uitați că nemții deja luptau deschis cu Țările din Vest și cele Scandinave.

Pentru sovietici, ocuparea țărilor se numea «întărirea securității teritoriale». În realitate, granițele URSS-ului erau în securitate, pentru că acele state aveau statut de neutralitate, de aceea Germania nu putea să atace URSS-ul direct și pe neașteptate. Potrivit propagandei comuniste, începerea celui de Al Doilea Război Mondial se datează cu 22 iunie 1941 și se numește Marele Război pentru Apărarea Patriei și nicidecum 1 septembrie 1939. 

Criminalul începe să povestească ce i s-a întâmplat doar atunci când este prins de mână. Formal, URSS a intrat în acest război pe 17 septembrie 1939 când a atacat Polonia – țară neutră la acel moment.

Cu toate acestea, orice încercare de a stabili data exactă a declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial ne duce la ziua de 19 august 1939, când la o ședință secretă Stalin le-a spus colegilor lui de partid că războiul este inevitabil”, estimează autorul

Moscova va depune o plângere la ONU pe articolul Die Welt care ar nega o  „mare victorie” militară a armatei sovietice

Ce semnifică Pactul Molotov-Ribbentrop?

„23 august 1939 este ziua în care Stalin a declanșat războiul, făcându-l pe Hitler vinovat de acest lucru.”

La școală am învățat că acest pact a fost semnat de prim-ministrul URSS-ului și de ministrul de externe al Germaniei. Este un document prin care ambele state își împart influența în Europa și promit că nu se vor ataca reciproc. Mai există și o anexă secretă prin care Stalin și Hitler divizează influența în Polonia și ruperea Basarabiei de la România, invazia în Țările Baltice și ocuparea Finlandei. Despre acest lucru vom afla tocmai la începutul anilor ’90.

80 de ani de la semnarea Pactului Hitler-Stalin | Europa | DW | 23.08.2019

Iosif Stalin și Joachim von Ribbentrop, după semnarea pactului

„Hitler a fost inițiatorul semnării acestui document din motiv strategic. El era conștient că lupta pe două fronturi este un act sinucigaș, de aceea el a vrut să se asigure la est că URSS nu va începe vreo mișcare militară în direcția sa. De pe cealaltă parte, Stalin nu avea de gând să respecte acest document, ba mai mult, semnarea pactului însemna pentru el suspendarea războiului cu Germania până în momentul când fasciștii urmau să-și facă treaba în Europa de Vest, după care Armata Roșie să devină salvatoare și să elibereze lumea de fascism”, concluzionează Suvorov.

Autorul mai explică că 23 august 1939 este ziua în care Stalin a declanșat războiul, făcându-l pe Hitler vinovat de acest lucru (așa cum și-a dorit, însă Hitler încă nu a înțeles despre asta). „În data de 1 septembrie 1939, Hitler atacă Polonia. Hitler a crezut că și Stalin va ataca Polonia în aceeași zi. Stalin îi zicea că «armata mea nu e pregătită pentru luptă». Evident că l-a mințit. Ea era pregătită, dar nu pentru a ataca Polonia.

Hitler a rămas cu buza umflată, dar încrezător că URSS nu va ataca sub nicio formă Germania în dorința ei de expansiune în Europa de Vest. Stalin privea cum nemții luptă împotriva Franței, apoi Angliei și se afla în așteptare când armata nazistă va obosi să lupte, va pierde zeci de mii de soldați, nemaivorbind de tehnica militară. Ca la bun sfârșit să intre în luptă cu forțe proaspete și să instaureze socialismul în Europa, iar mai apoi în toată lumea.

Polonia era acel stat care despărțea hotarele Germaniei și cele ale URSS-ului. Odată cu împărțirea influenței în Polonia, Hitler și Stalin au devenit și mai apropiați, creând un hotar comun. Acum era mult mai ușor să ataci spontan statul vecin. Stalin plănuia «eliberarea» Europei în 1942, însă au intervenit alte circumstanțe și era nevoit să mute data cu ceva timp mai devreme – iulie 1941.

A întârziat cu câteva săptămâni. Hitler i-a dat lovitura primul, cu teama de a nu fi atacat de sovietici. Hitler a înțeles că lupta se apropie atunci când generalii și spionii nemți îl informau despre un șir de acțiuni de mobilizare a armatei sovietice pe frontul de Est, scoaterea sârmei ghimpate și a minelor de-a lungul celor 1 200 de kilometri de front. Asta are loc doar atunci când armata este gata să atace.

In 1940, why wasn't Poland divided up as the Hitler-Stalin pact determined?  - Quora

Divizarea Poloniei

Deci, semnarea acestui pact poartă în sine mai multe capcane decât cele cunoscute. Acest pact a însemnat declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial (de către Germania, nu de către URSS), împărțirea influenței în Europa, împărțirea Poloniei pentru a stabili hotare comune și începerea realizării planului ascuns al lui Stalin de a ataca Germania. Inițial, Hitler nu avea intenția să atace URSS, în timp ce Stalin avea o altă părere. Stalin deja a câștigat războiul pe 23 august, înainte ca Hitler să-l declanșeze oficial.

Cu tot respectul față de nemți, dar armata lor nu era pregătită deloc pentru o luptă serioasă, mai ales pe două fronturi. Ofițerii sovietici erau încrezători că nemții nu vor ataca niciodată URSS-ul, pentru că ei nu au soluții speciale cu care să ungă mecanismele armelor ca să nu înghețe iarna, nu aveau combustibil rezistent la temperaturi extrem de joase pentru tehnica militară, iar soldații nu aveau echipament special.

«Cum putem spune că Germania era pregătită pentru război dacă tehnica militară a ei era bună doar pentru lupte în vest și în țările africane și necompatibilă pentru lupte pe teritoriul dușmanului tău?».

Hitler și-a dat seama că a fost mințit abia în anul 1940. În același an a ordonat ofițerilor săi să creeze un plan de atac împotriva URSS-ului cunoscut sub denumirea de «Operațiunea Barbarossa» (n.r. Denumirea provine de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122-1190) al Sfântului Imperiu Roman)”, explică Suvorov.

 URSS-ul nu era „pregătit” de război

„Uniunea Sovietică era pregătită bine de un război ofensiv, nu de cel defensiv. Puțin a întârziat.”

Victor Suvorov opinează că pregătirile pentru un război ofensiv cu Germania au început în primăvara anului 1941. Acest lucru l-a speriat pe Hitler și acesta era nevoit să dea primul lovitura, chiar dacă armata nazistă nu era bine pregătită pentru o luptă, mai ales pe timp de iarnă, cu sovieticii.

URSS-ul era pregătit de războidar nu pentru cel defensivci pentru un război ofensiv, întrucât toată armata era instruită pentru un atac spontan asupra Germaniei, nu invers”, spune Victor Suvorov după ce a analizat documentele sovietice și a văzut că înainte de război URSS era lideră la producerea tehnicii militare. „O uzină producea câte 22 de tancuri pe zi și asta pe vreme pașnică. În anul 1939, nemții nici nu au început să le producă. Ulterior, nemții au început războiul având în stoc cu doar 3 195 de tancuri mai puțin decât uzina din Harkiv care producea acest număr în jumătate de an. În anul 1940, SUA aveau la dispoziție doar 400 de tancuri.”

Victor Suvorov povestește în cartea sa și despre tancul revoluționar care era menit să lupte exclusiv pe drumurile europene, nu și pe pământul sovietic. După invazia nemților, tancul БТ (быстроходный танк, trad. tanc cu viteză maximală) a fost lăsat în izbeliște, deoarece nu era funcțional pentru război defensiv și mai ales pe drumurile rele din URSS. „Tancul БТ a fost proiectat de George Christie, inginer american care nu a fost recunoscut la el în țară. Proiectele lui au fost cumpărate de proiectorii sovietici sub pretextul construcției tractoarelor agricole.

Primele modele ale acestui tanc atingeau viteza de circa 80 de kilometri la oră, ceea ce pentru anii ’30 ai secolului XX-lea era ceva ieșit din comun. Cu timpul, tancul a fost modernizat și avea o rezistență de 700 de kilometri. Tancul putea să se deplaseze pe două tipuri de suprafețe. Pe câmpuri se foloseau șenilele, iar pe drumuri drepte ele erau scoase și tancul se deplasa pe roți.

Dezavantajul era că tancul nu putea atinge viteza maximală utilizând șenilele, iar pe drumuri rele tancul era inutil pe roți. Aceste tancuri au murit acolo unde s-au născut, fără a trece hotarul propriei țări. URSS nu avea autostrăzi, iar Germania le avea. Tancurile sovietice erau bune doar în luptă pe teritorii străine, de aceea au fost abandonate și uzinele trebuiau în regim de urgență să producă altele.”

Cum a început Al Doilea Război Mondial? Cele mai importante idei din  „Spărgătorul de gheață” de Victor Suvorov, pe care nu le învățăm la școală  - #diez

Foto: topwar.ru/Tancul BT

URSS era lideră și la numărul de avioane militare și parașutiști. La începutul anilor ’30 ai secolului precedent, toți doreau să devină parașutiști, deoarece statul investea bani enormi în dezvoltarea acestei forțe militare. Oamenii mureau de foame, iar Stalin vindea cerealele peste hotare pentru a avea bani să îmbunătățească propria armată. Iată ce spune Suvorov în cartea sa despre acest moment. „În anii ’30 ai secolului precedent, sovieticii aveau cel mai performant avion de vânătoare I-16. El era de două ori mai puternic decât avionul german Messerschmitt-109E și de  trei ori mai puternic decât Spitfire 1, creat în Marea Britanie.

Proiectanții sovietici au creat primul avion de vânătoare blindat din lume, un adevărat «tanc zburător», Il-2. De ce având o astfel de aviație modernă sovieticii au pierdut lupta în aer pe 22 iunie 1941? Pentru că piloții nu erau pregătiți să se apere. Ei erau antrenați în acțiunea de a ataca bazele militare și aerodromurile nemțești. Ei trebuiau să atace momentan toate bazele și avioanele pe pământ până ca acestea să decoleze. Iată de ce în anul 1941, sovieticii au construit un aerodrom la doi kilometri distanță de granița cu Germania. Această tactică permitea economisirea combustibilului pe timp de atac spontan cu avioane militare.

Cum a început Al Doilea Război Mondial? Cele mai importante idei din  „Spărgătorul de gheață” de Victor Suvorov, pe care nu le învățăm la școală  - #diez

Foto: militaryarms.ru/I-16

În momentul începerii celui de-Al Doilea Război Mondial, în URSS era pregătit un milion de parașutiști, cu alte cuvinte URSS avea de zece ori mai mulți parașutiști decât toate țările din lume luate împreună, inclusiv Germania. Până în anul 1939, în Uniunea Sovietică, în toate parcurile din țară erau instalate turnuri pentru parașutiști, astfel, în scurt timp devenind un sport național. Asta dovedește încă o dată că URSS nu se pregătea pentru un război defensiv. Când te aperi nu ai nevoie de forțe aeropurtate.

De asemenea, sovieticii aveau cele mai multe planoare (avioane fără motor) decât toată țările luate împreună. În 1939, au fost construite 30 000 de unități. Potrivit comandantului aviației sovietice, P.V. Rîciagov, Armata Roșie trebuia să invadeze Germania inițial pe cale aeriană, să bombardeze avioanele și aerodromurile pe pământ. Pentru această operațiune erau pregătite sute de mii de parașutiști și mii de avioane și planoare. În alte situații, toată această tehnică este inutilă”, notează Suvorov.

Autorul descrie motivul principal al ocupării Basarabiei în iunie 1940. „Despre acest lucru, pe 7 iulie 1941, a fost informat printr-o telegramă comandantul frontului de sud, generalul I.V. Tiulenev: «Stalin cere cu orice preț să păstrați Basarabia». Stalin avea nevoie de Basarabia pentru a avea acces la izvoarele de petrol ale României. Ele erau considerate artera principală prin care armata germană era alimentată cu combustibil. Lovitura asupra României însemna și lovitura asupra Germaniei.

Armata Roșie a fost mobilizată la granițele cu Germania și România în primăvara lui 1941. Anume din cauza că soldații au ajuns atât degrabă la granița cu Germania, Stalin era nevoit să înceapă războiul în iulie 1941, și nu în anul 1942. Ofițerii lui îi ziceau că este dificil să menții o armată de milioane de soldați în tonus fără acțiuni militare câteva luni de zile: «Există riscul ca aceștia să-și piardă motivația și morala înainte de lupta principală pe care trebuiau s-o înceapă».

Mai mult, cum poți păstra în taină un atac spontan dacă la câțiva kilometri de graniță stau ascunși, în pădure, milioane de soldați care îngheață de frig.

Luând în considerare toate aceste riscuri, Stalin a decis să atace primul, în luna iulie, și să nu aștepte anul 1942”.

TMP] "Stockings !" Topic

Luna mai 1941

„Stalin urma să anunțe cea mai importantă decizie din viața lui – de a porni război împotriva Germaniei.”

Victor Suvorov spune că în luna mai s-au întâmplat multe lucruri pe care urmează încă să le cunoaștem și să le studiem, pentru că nu se cunoaște exact de ce anume atunci Stalin a decis să obțină o funcție publică în stat. Suvorov este de părere că Stalin a devenit prim-ministru pentru a-și atribui gloria în urma războiului, după atacul spontan asupra Germaniei fasciste.

„Luna mai este considerată cea mai enigmatică lună din istoria comunismului sovietic. Pe 5 mai, Stalin s-a adresat întregii săli cu absolvenți ai academiei militare și cu ofițerii-cheie, unde a declarat că: «Armata germană va fi cel mai probabil adversarul nostru. Războiul va începe nu mai degrabă de anul 1942». Arhivele nemțești spun același lucru. «Declarația lui Stalin din 5 mai reprezintă o intenție clară de luptă împotriva Germaniei». În data de 6 mai, Stalin a obținut oficial prima funcție de stat – șef al guvernului sovietic, înlăturându-l pe Molotov. Până la acea dată, Stalin deținea toată puterea în stat fără a avea vreo funcție, de ce anume acum a decis s-o aibă?

Desigur, pentru a obține toți laurii victoriei. Stalin nu răspundea în fața poporului pentru niciun eșec al politicii sovietice, în timp ce victoriile erau atribuite lui. Era important pentru el ca dintr-o funcție publică să facă o declarație și anume cea de eliberare a Europei, adică de intrare în război și învingerea fascismului. Această declarație trebuia să fie cea mai importantă din viața lui Stalin.

Mai mult, din amintirile mareșalului URSS C.C. Rokossov aflăm că: «Fiecare comandant în propriul safeu avea câte un document secret care trebuia să fie citit doar la comanda lui Stalin. În el era prezentat un plan, descris în minute și secunde, cu ce trebuie să facă fiecare militar. Pe 22 iunie, o astfel de comandă nu a venit și unii ofițeri, riscând cu propria viață, au deschis scrisoarea și nu au găsit nicio informație despre cum să se apere de nemți». Deci, militarii sovietici aveau planuri despre război ofensiv, dar nu aveau planuri despre cum să se apere. 

În lunile mai-iunie, Stalin a înțeles că pregătirile de război nu pot fi mușamalizate, de aceea transmitea mesaje naive prin intermediul TASS că URSS nu intenționează să se implice în război. În mod normal, Hitler nu-l mai credea pe Stalin și 22 iunie dovedește aceasta”, relatează Suvorov.

Deci, Hitler a aflat că Stalin îi pregătește o „surpriză” și peste o lună a decis să pună în acțiune Operațiunea Barbarossa.

Concluzii

„Cea mai mare greșeală a lui Hitler a fost nu invazia în URSS din 22 iunie 1941, ci semnarea pactului Molotov-Ribbentrop pe 23 august 1939. Începerea operațiunii Barbarossa la est înainte ca să încheie războiul la vest nu a fost o greșeală, ci mai degrabă un pas de a corecta greșeala pe care a făcut-o în 1939, dar era prea târziu. Lupta pe două fronturi era inevitabilă și fatală pentru Hitler în același timp.

Din păcate, altă ieșire din situație el nu avea. Stalin înțelegea că lupta pe două fronturi pentru Hitler este un act sinucigaș, de aceea el era sigur că oponentul său nu va ataca URSS. Dacă Stalin reușea să-l convingă în «neutralitatea» sa pe Hitler, atunci führerul avea să-și concentreze toate tancurile în Anglia și atunci Stalin ar avea drumul liber pentru «eliberare».

Nimeni până la Stalin nu a avut un astfel de plan descris în cele mai mici detalii în vederea cuceririi întregii Europe. Dacă adunăm piesă cu piesă toate acțiunile liderului sovietic, atunci obținem un puzzle impresionant.

Totul a început cu instaurarea lui Hitler la putere, înarmarea Germaniei, semnarea pactului de neagresiune și împingerea inamicului tău în declanșarea războiului la care visa din 1927. Cu toate acestea, Hitler a deconspirat planurile lui Stalin și de aceea Al Doilea Război Mondial s-a terminat catastrofal pentru Stalin. A obținut doar jumătate din Europă și câteva țări din Asia”, opinează Victor Suvorov.

Despre autor și recenzii

Cartea „Spărgătorul de gheață. Cine a început Al Doilea Război Mondial?” a fost tradusă în peste 50 de limbi. Ipoteza lui Suvorov a fost și continuă să fie aceea că URSS plănuia o invazie a Armatei Roșii în Germania, înainte ca nemții să înceapă lupta cu URSS, dar istoricii sovietici susțin că teoriile lui sunt hiperbolizate și în mare parte sunt fabricate.

Iată ce spunea în anul 1992, cunoscutul disident antisovietic Vladimir Bukovski, publicist și activist politic:

„Când l-am întâlnit pentru prima oară pe Victor Suvorov, el era obsedat de această carte. Mă abunda cu cifre și fapte. Nimic altceva nu-mi putea spune, dar avea reticențe să publice această carte, pentru că nu era sigur de concluziile la care a ajuns sau că se temea că nimeni nu-l va înțelege.

Din cauza acestei cărți, el și-a primit sentința cu pedeapsa cu moartea. Chiar și numele lui real nu-l putea face public, iar inamicii lui ziceau că Victor Suvorov nu există și că această carte a fost scrisă de serviciile secrete britanice”.

Istoricul militar Mihail Meltiukov critică argumentele lui Suvorov : „E un fel de publicistică istorică în care se intercalează semiadevăruri și minciuni. Conceptul prezentat de Suvorov nu este susținut de niciun cercetător serios”.

Publicistul Mark Salonin vine să confirme cele scrise de Suvorov: „Da, Victor Suvorov a arătat foarte clar că Stalin se pregătea să-l «lovească» pe Hitler cu toporul în cap, dar ce e rău în asta? Și dacă Suvorov «minte», atunci care este adevărul?

Că glorioasa Uniune Sovietică va continua, de la an la an, să se închine în fața Germaniei naziste și să trimită drept cadou lui Hitler eșaloane de cărbune, cereale și petrol? Suvorov a eliminat din poporul sovietic o parte din păcatul lui Cain”.

05/08/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RESTITUTIO: NICOLAE IORGA despre Basarabia

FOTO-VIDEO] IN MEMORIAM: Nicolae Iorga-80 de ani de la asasinarea  „Apostolului Neamului”! | Radio România Reșița

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Greșelile nu se iartă, ci se repară”, mărturisea Nicolae Iorga, savantul român născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani şi asasinat pe 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova.

George Călinescu, vorbea despre rolul pe care acest mare român l-a avut în primele decenii ale secolului XX, ca despre acela al unui „Voltaire”, al unui Părinte spiritual ce a scris și înfăptuit istoria neamului nostru.

În volumul  Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Harta Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare | Melidonium

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Dom­niei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucră­torii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celei­lalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul mol­dovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Raptul Basarabiei 1940, de Ion Şişcanu | Recenzii filme și cărți

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

03/08/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ocupația rusă din Basarabia și încercările de deznaționalizare a băștinașilor prin acapararea Bisericii Ortodoxe locale

Viaţa bisericească din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)

Organizarea bisericească în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)

Secretul rezistenţei românilor la rusificare nu poate fi găsit decât în credinţa lor absolută. Pentru a rezista în faţa puhoiului nimicitor care voia să le distrugă limba, obiceiurile, tradiţiile şi cultura, ei nu aveau decât arma credinţei.

Şi într-adevăr, cel mai crunt război, purtat de-a lungul celor peste o sută de ani de robire a Basarabiei, a fost dat pentru acapararea sufletului ţăranului român. Acest suflet trebuia mutilat şi schimonosit, pentru ca locuitorii să-şi uite neamul şi limba şi să se transforme într-un alt popor, scrie  Mircea Rusnac, Doctor în Istorie în publicația http://istoria.md.

Dar, întocmai ca cetăţile lui Ştefan cel Mare, care au rezistat tuturor asalturilor turceşti, aşa şi biserica, cetatea în jurul căreia s-a grupat întregul popor, a rezistat oricărui duşman.

Biserica a fost dintotdeauna temelia şi sprijinul vieţii poporului nostru. Cât timp ea a rezistat, nici noi n-am murit.

Necucerind biserica românească, se poate spune că ruşii nu au avut niciodată Basarabia.

În momentul anexării ruseşti, Basarabia aparţinea bineînţeles mitropoliei Moldovei. Ea nu forma nici pe plan religios o provincie aparte, teritoriul ei fiind împărţit între mai multe episcopii, care îşi exercitau influenţa şi asupra altor teritorii româneşti.

În nordul Basarabiei, în raiaua Hotinului, fiinţa episcopia Hotinului, apărută după trecerea acelei zone sub directa stăpânire a Imperiului otoman. La fel în sud, raialele din Bugeac şi Tighina erau ataşate mitropoliei Proilavei, cu sediul la Brăila, apoi la Căuşani, care avea în subordinea sa şi Dobrogea, ca şi Oceacovul, puternic populate de români ortodocşi.

Şi teritoriul care aparţinea Principatului Moldovei era divizat între două episcopii: judeţele Iaşi şi Orhei ţineau de mitropolia Moldovei şi Sucevei, iar ţinuturile Lăpuşna, Soroca, Codru, Greceni şi Hotărniceni, împreună cu Fălciul din dreapta Prutului, de episcopia Huşilor, înfiinţată în 1592.

Mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni

 Dar după anexare, în bunăvoinţa silită pe care dorea să o arate românilor, ţarul Alexandru I a încercat să-i câştige şi prin privilegiile bisericeşti acordate. În 1812 el îi poruncea exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul lider religios al principatelor sub ocupaţia rusească, să „lucreze un proiect pentru noua eparhie de peste Nistru.” Gavriil s-a achitat cu succes şi a lucrat un plan care, „conformându-se cu evenimentele locale şi ale timpului, va fi destul pentru noua eparhie din această regiune.

De asemenea, spunea Gavriil, noua eparhie trebuia numită „a Chişinăului şi Hotinului”, şi aceasta „deoarece Chişinăul având în această regiune o situaţie centrală, a fost destinat ca sediu pentru guvernământul civil; iar în Hotin a fost cândva episcop ocârmuitor.” (1) Ca urmare, în 1813 a fost desfiinţată episcopia de Hotin, care fiinţa din 1755, şi a apărut mitropolia Chişinăului şi Hotinului. În fruntea ei era acelaşi Gavriil, înălţat la suprema funcţie de mitropolit, un alt privilegiu acordat Basarabiei. Dar pe parcursul stăpânirii ruseşti, acest titlu va oscila permanent: Dimitrie a fost arhiepiscop, Pavel a fost întâi episcop şi apoi arhiepiscop, Serghie a fost arhiepiscop, Isaachie – episcop, Neofit – arhiepiscop, Iacov, Vladimir şi Serafim – episcopi, Anastasie – episcop şi apoi arhiepiscop. După cum se vede, titlul de mitropolit al Basarabiei va dispare odată cu primul ei arhipăstor, care de altfel a fost şi singurul român dintre ei.

Tot în 1813, în urma memoriului lui Gavriil, care spunea că şi dincolo de Nistru „ruşi sunt foarte puţini”, (2) eparhiei basarabene i-a fost alipit şi teritoriul fostei Ucraine a Hanului, care aparţinuse Turciei până în 1792. Este vorba despre 77 de biserici situate dincolo de Nistru, în stepa Oceacovului dintre Nistru şi Bug: gubernia Ekaterinoslavului, oraşele Tiraspol, Ananiev, Elisavetgrad, Dubăsari şi Ovidiopol cu ţinuturile înconjurătoare, precum şi gubernia Hersonului cu oraşele Herson, Oceacov, Odesa, Olviopol şi satele din jurul lor. Localităţile româneşti de peste Nistru au aparţinut până în 1791 mitropoliei Proilavei, înfiinţată la 1640. Şi ca un suprem privilegiu, ele au fost atribuite în 1813 mitropoliei basarabene.

Gavriil însă mai cerea să se acorde „clerului local aceleaşi drepturi de care se bucură clerul rosienesc.” În plus, stăpânirea civilă să nu se amestece în afacerile care priveau tagma duhovnicească, „cum aceasta se face în Rusia”; de altfel, „şi în Moldova, afară de prinţul domnitor, nimeni nu se amestecă în afacerile duhovniceşti.” (3)

Autoritatea lui Gavriil se exercita şi asupra numeroaselor mânăstiri basarabene, unele foarte vechi, care aveau nevoie în continuare de îngrijire. Printre ele se aflau: Vărzăreşti, construită în 1420 de Alexandru cel Bun, Căpriana, ctitorită de Ştefan cel Mare, Hâncul din 1678, Hârbovăţ din 1730, Dobruşa din 1772, Călărăşeuca din 1782, Suruceni din 1785, Coşeleuca din 1786, Răciula din 1797 etc.

Iată acum lista completă a episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei în întreaga perioadă a stăpânirii ruseşti:

    1. Gavriil (Gavriil Bănulescu-Bodoni) 1813 – 30 martie 1821;
    2. Dimitrie (Dimitrie Sulima) 18 iunie 1821 – 4 august 1844;
    3. Irinarh (Irinarh Popov) 12 noiembrie 1844 – 17 martie 1858;
    4. Antonie (Antonie Şokotov) 17 martie 1858 – 13 martie 1871;
    5. Pavel (Pavel Lebedev) 13 iunie 1871 – 16 iulie 1882;
    6. Serghie (Serghei Lapidevski) 21 august 1882 – 12 ianuarie 1891;
    7. Isaachie (Isaak Polojenski) 12 ianuarie 1891 – 21 noiembrie 1892;
    8. Neofit (Neofit Nevodcikov) 21 noiembrie 1892 – 26 ianuarie 1898;
    9. Iacov (Iakov Peatniţki) 26 ianuarie 1898 – 12 ianuarie 1904;
    10. Vladimir (Vladimir Simkevici) 12 ianuarie 1904 – 16 septembrie 1908;
    11. Serafim (Leonida Ciceagov) 16 septembrie 1908 – 22 martie 1914;
    12. Platon (Platon Rojdestvenski) 22 martie 1914 – 5 decembrie 1915;
    13. Anastasie (Anastasie Gribanovski) 10 decembrie 1915 – 20 iunie 1918;
    14. Nicodim Munteanu al Huşilor 25 iunie 1918 – 1 ianuarie 1920.

În 1813, mitropolia Chişinăului şi Hotinului era împărţită în nouă protoierii, administrând un număr de 775 de biserici. (4) Aceste diviziuni administrative ecleziastice au fost abolite în 1859, fiind înlocuite cu circumscripţia „blagocinilor” sau a superiorilor bisericeşti, al căror număr era variabil, fiind de 34 în 1900. (5)

În acelaşi an, clerul ortodox din Basarabia cuprindea 812 persoane. Ei formau pătura duhovnicească, bucurându-se de unele drepturi speciale, precum scutirea de impozite şi de prestarea serviciului militar. Clerul nu era retribuit de stat, ci trăia din ofrandele credincioşilor. Totodată, fiecare biserică avea, pentru uzul preoţilor, câte 33 de hectare de teren. (6)

Drepturile clasei clericale erau statuate şi în Aşezământul din 1818, care prevedea: „Dreptăţile şi pronomiile părţii duhovniceşti atrăgătoare de aceia în public mărturisire a credinţelor să vor păzi întru deplina lor ştire şi slobozenie. Partea duhovnicească a legii stăpânitoare a greco-răsăritului se vor folosi cu toate acele privilegii şi venituri, dobindele după hrizoavele moldoveneşti şi apoi de la înaltele ukazuri împărăteşti după unirea cu Rusia.” (7)

Prin acest aşezământ, preoţimea (duhovenstvo) forma una dintre cele nouă tagme sau soslovii recunoscute, pe lângă marea nobilime (dvoreanstvo), boiernaşi, mazili, ruptaşi, negustori şi târgoveţi, săteni muncitori de pământ, ţigani şi jidovi.

După moartea mitropolitului Gavriil a urmat arhiepiscopul Dimitrie Sulima, un ucrainean crescut în tradiţiile bisericii moldoveneşti şi apărător în bună măsură al identităţii ei. După el a urmat între 1844 şi 1858 Irinarh Popov, un om cult şi cu vederi largi.

În timpul său, unii preoţi precum T. Baltagă, T. Lascu şi I. Neagu au tradus cărţi bisericeşti ruseşti în limba română. În sfârşit, între 1858-1871 a fost arhiepiscopul Antonie Şokotov, sub care a apărut primul periodic din Basarabia scris şi în limba română.

Este vorba despre Buletinul eparhiei Chişinăului şi Hotinului, bilingv (ruso-român) între 1867 şi 1871, când a redevenit exclusiv rusesc. În timpul lui Antonie Şokotov existau în Basarabia 843 de biserici, dintre care 318 din piatră şi 525 din lemn. (8)

După cum aprecia reputatul cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Până la 1871 toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise în româneşte.” (9)

Antonie Şokotov a făcut o nouă împărţire administrativă a eparhiei, amintită mai sus, prin care desfiinţa protoieriile de judeţe. Înfiinţa în schimb 35 de ocoluri bisericeşti sau ocruguri blagocineşti. În fruntea acestor ocoluri sau decanate a aşezat câte un protoiereu sau blagocin. Făcându-se numărătoarea amintită a bisericilor, s-a stabilit numărul de cliroşi pentru fiecare biserică (toate posesiunile bisericeşti ale eparhiei basarabene de dincolo de Nistru fuseseră desprinse de ruşi încă în 1837).

Bisericile cu un cliros erau în satele cu mai puţin de 57 de familii, cele cu doi cliroşi în localităţile cu până la 150 de familii şi cu trei cliroşi la oraşe şi târguri cu mai mulţi preoţi şi diaconi. Ca urmare, numărul bisericilor dispunând de personal bisericesc complet era redus acum la 46. (10)

De asemenea, în 1870 preoţii care nu cunoşteau limba rusă primeau un răgaz de şase luni ca să o înveţe, altfel vor fi înlocuiţi în şcolile parohiale. Începea cumplita prigoană a deceniului opt, chiar dacă, pe vremea lui Şokotov, pe lângă limba rusă continua să fie folosită şi limba română în biserici, putându-se chiar tipări în continuare cărţi bisericeşti româneşti.

Prigoana cea mare împotriva bisericii româneşti începea sub arhiepiscopul Pavel Lebedev, arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1871-1882), dar de aceasta ne vom ocupa mai târziu.

DESPRE ARHIEPISCOPUL PAVEL LEBEDEV ȘI ARDEREA CĂRȚILOR BISERICEȘTI  MOLDOVENEȘTI | RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ

Foto: Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului Pavel Lebedev (1827-1892).

1882 a fost fericitul an al despărţirii Basarabiei de arhiepiscopul Pavel. A urmat până în 1891 Serghei Lapidevski, care a înţeles că abuzurile depăşiseră orice limită şi a făcut unele concesii, permiţând utilizarea şi a limbii române în biserici şi înfiinţând tipografia arhidiecezală de la mânăstirea Noul Neamţ, situată în localitatea Chiţcani din judeţul Tighina. În ianuarie 1891, Serghei Lapidevski era transferat la mitropolia din Odesa. Mai puţin importanţi datorită scurtelor perioade în care s-au aflat în Basarabia au fost arhiepiscopii Isaak Polojenski (1891-1892) şi Neofit Nevodcikov (1892-1898).

Mai important prin realizări a fost episcopul Iakov Peatniţki (1898-1904), care a înfiinţat la Chişinău „Înfrăţirea ortodoxă misionară a Naşterii Domnului.” Aceasta a editat numeroase broşuri, cărticele şi foi volante. Episcopul ceru ca ele să apară şi în limba română, argumentându-şi cererea către Sinodul din Petersburg astfel:

În cele mai multe din satele Basarabiei, populaţia ortodoxă se compune în mare parte şi adesea chiar exclusiv din moldoveni, care cunosc numai limba moldovenească şi cu desăvârşire nu înţeleg limba slavă bisericească sau pe cea rusească.” (11) Ca urmare, această cerere a sa a fost aprobată în 1900.

O tipografie bisericească românească a fost deschisă însă abia în 1904, de episcopul Vladimir Simkevici (1904-1908). În această tipografie a văzut lumina zilei primul număr al periodicului bisericesc Luminătorul, la 25 ianuarie 1908. După Vladimir a urmat Leonida Ciceagov, care ca episcop era numit Serafim, şi care prin intoleranţa de care a dat dovadă s-a apropiat în multe cazuri de predecesorul său Pavel Lebedev.

Ca o reacţie la aceasta a fost apariţia în Basarabia a numeroase secte şi erezii religioase, care nu se mai subordonau episcopiei din Chişinău. Între aceste nenumărate secte îi putem menţiona pe inochentişti, pe studişti, pe popovţi, bez popovţi, duhoborţi, molocani, priguni, chlâstî, scapeti, stramnichi etc.

Instabilitatea episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei se va accentua în perioada primului război mondial, unii fiind transferaţi în alte locuri, precum Platon Rojdestvenski la Odesa în decembrie 1915, alţii nevoiţi să se plece în faţa evenimentelor, precum Anastasie Gribanovski, care împreună cu întreg clerul superior rusesc din Basarabia a părăsit-o definitiv la 23 iunie 1918. El a fost urmat de românul Nicodim de Huşi şi de la 23 februarie 1920 de Gurie Botoşăneanu.

Note:
1    Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 117.
2    Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 32.
3    Ibidem, p. 33.
4    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 27.
5    Ibidem.
6    Ibidem.
7    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 187.
8    Ibidem, p. 230.
9    Ibidem, p. 230-231.
10  Ibidem, p. 230.
11  Ibidem, p. 233.

14/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: