CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O fantezie a Kremlinului – Harta lui Medvedev cu Ucraina dezmembrată

Foto: Harta a dezmembrării Ucrainei apărută în mediul online

Încă de la izbucnirea războiului ruso-ucrainean, Federația Rusă vorbește pe față despre dezintegrarea Ucrainei, susținând cu argumente istorice că este un stat artificial și neviabil.

Recent, planurile Moscovei în această privință au inclus România, Ungaria și Polonia, a comentat Eugen Olariu pentru The Conservative, într-un articol tradus și adaptat de
Tribuna.US

În mediul online circulă o hartă în care Ucraina apare împărțită între cele trei state, doar regiunea Kievului rămânând intactă. Poveștile despre „împărțirea“ Ucrainei nu reprezintă însă o noutate.

Astfel de planuri au fost propuse, de exemplu, de vicepreședintele parlamentului rus, Vladimir Jirinovski, în discursul adresat guvernelor ungar, polonez și român în martie 2014, după anexarea Crimeei, sugerând o împărțire similară.

De asemenea, în 2008, când un fost ministru de externe polonez a declarat că Vladimir Putin i-a propus premierului polonez de atunci împărțirea Ucrainei.

Catalogată drept „dezinformare“ și „propagandă“ rusească sau „teorie a conspirației“, această poveste a dezmembrării Ucrainei pare a fi o fantezie a Kremlinului într-un moment în care retrasarea frontierelor în Europa contravine regulamentelor Cartei ONU.

Opinia general acceptată de analiștii europeni este că orice modificare a frontierelor, în special pe criterii etnice – pentru că cele trei state ar înghiți practic regiuni locuite de propriile grupuri etnice – nu constituie o soluție și ar putea declanșa un efect de domino.

Oficialitățile din România și Polonia au respins vehement acest scenariu. Analiștii de la Budapesta, pe de altă parte, susțin că lansarea publică a unui astfel de scenariu ar putea fi interpretată ca un mesaj al șefului de la Kremlin către SUA că ar fi mai bine să accepte negocieri înainte de a recurge la soluții mai drastice.

Vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse, fostul președinte Dmitri Medvedev, considerat a face parte din cercul intim al lui Vladimir Putin, a postat pe contul său de Telegram o hartă în care estul și sudul Ucrainei sunt atribuite Federației Ruse, iar partea de vest Poloniei.

De asemenea, zona de nord apare împărțită între Rusia și Polonia, regiunea Uzhgorod aparține Ungariei, iar provinciile Cernăuți și Vinnița sunt adăugate României.

Pe harta lui Medvedev, Ucraina se limitează la regiunea Kiev.

După cum au remarcat ironic unii comentatori, Belarus, principalul aliat al Moscovei, nu ar primi nicio regiune ucraineană într-un astfel de scenariu. Potrivit lui Medvedev, această hartă a fost creată de „analiști occidentali“, dar politicianul rus nu a dat mai multe „detalii“ privind identitatea acestora.

Nu este pentru prima dată când oficialii ruși susțin că Occidentul plănuiește să divizeze teritoriul Ucrainei, fără a prezenta vreo dovadă în acest sens. Oficialii de la Kremlin au vorbit în repetate rânduri despre un plan al SUA de a sprijini trecerea unei părți semnificative din teritoriul ucrainean sub controlul Poloniei.

De-a lungul timpului, însă, au apărut și alte versiuni ale acestui scenariu. În 2014, fostul ministru polonez de externe Radoslaw Sikorski a declarat că, în 2008, Vladimir Putin i-a propus premierului polonez de atunci, Donald Tusk, ca Polonia să fie împărțită.

Analiștii de la Ziarul Financiar, citând El Politico, menționează că, în aceeași perioadă, premierul ungar Viktor Orban a anunțat că va face presiuni asupra Ucrainei, rămasă fără Crimeea și o parte din estul țării și aflată încă sub amenințarea Rusiei, ca aceasta să acorde autonomie etnicilor maghiari.

El a cerut ca acestora să li se permită dubla cetățenie, „să beneficieze de toate drepturile comunității și să li se ofere posibilitatea de a obține autonomie“. Discursul, rostit în parlamentul ungar, a fost programat să coincidă cu un referendum în regiunile separatiste din Donbas, controlate de forțele pro-ruse, pentru declararea independenței față de Ucraina.

Un alt politician polonez, Roman Giertych, fost viceprim-ministru și ministru al Educației, susține că dezmembrarea Ucrainei este planul lui Orban. Într-o amplă postare pe Facebook, politicianul polonez caută să explice atitudinea ostilă a guvernelor ungar și polonez față de UE, considerând că ar avea legătură cu războiul ruso-ucrainean izbucnit pe 24 februarie.

Potrivit teoriei sale, toate mișcările politice din ultimii ani ale maghiarilor și polonezilor au făcut de fapt parte dintr-un plan conform căruia, în urma atacului rusesc, Polonia și Ungaria ar urma să atace teritoriile vestice ale Ucrainei: prima ar acapara Ucraina de Vest, iar cea de-a doua Transcarpatia.

De asemenea, Giertych susține că Orban a fost cel care l-a convins pe liderul partidului polonez PiS, Jaroslaw Kaczynski, să se opună UE, și a afirmat că toate demersurile lor anterioare au legătură cu actualul război, începând de la influența guvernului asupra sistemului judiciar și limitarea libertății presei, până la conflictele în lanț cu UE.

Potrivit lui Giertych, Orban și Kaczynski intenționau să treacă o parte a Ucrainei sub tutela lor – vestul, Poloniei, iar Rutenia Carpatică, cu o populație maghiară numeroasă, Ungariei, asigurându-le celor doi și partidelor lor popularitate și putere pentru multe decenii.

Recent, purtătorul de cuvânt al coordonatorului serviciilor de informații poloneze, Stanisław Żaryn, l-a acuzat pe fostul președinte rus, într-o postare pe Twitter, că folosește minciuni și dezinformarea pentru a ataca Polonia și Ucraina.

România: Harta lui Medvede face parte din trusa de instrumente de propagandă a Moscovei

România a reacționat prompt și clar la „harta lui Medvedev“, Ministerul Afacerilor Externe subliniind, într-un comunicat de presă, că astfel de idei fac parte din instrumentarul de propagandă și dezinformare pe care Federația Rusă îl folosește de mult timp și care s-a amplificat de la izbucnirea războiului.

„Astfel de așa-zise ‘propuneri’ și ‘analize’ care vizează redesenarea aleatorie a frontierelor unor state și promovează încălcarea dreptului internațional nu sunt altceva decât încercări complet nereușite de justificare a propriului comportament ce nu respectă ordinea internațională bazată pe reguli“, se precizează în comunicatul MAE român.

La doar câteva zile de la publicarea hărții, Medvedev a revenit cu o postare în care susține că fostele națiuni sovietice Georgia și Kazahstan sunt creații „artificiale“. Postarea a fost ștearsă la doar 10 minute de la publicarea ei. La fel ca în cazul hărții, Medvedev nu și-a asumat responsabilitatea pentru respectiva postare.

Consilierul lui Medvedev, Oleg Osipov, a declarat de îndată că postarea nu îi aparține șefului său, contul său de pe rețeaua de socializare rusă VK fiind piratat, a relatat agenția de presă Interfax, potrivit The Moscow Times.

În postarea distribuită celor 2,3 milioane de urmăritori ai lui Medvedev pe VK se preciza că, după ce va ocupa capitala ucraineană Kiev, Rusia va căuta să își extindă granițele și în alte zone.

În mesaj se vorbea, de asemenea, despre situația Caucazului de Sud:

„‘Georgia nu a existat niciodată înainte de reunificarea sa’ cu Imperiul Rus în secolul al XIX-lea, iar Kazahstanul este ‘un stat artificial’“.

Medvedev a avut un singur mandat prezidențial între 2008 și 2012, permițându-i lui Vladimir Putin să ocolească limitele constituționale privind durata mandatului. După ce a ocupat timp de opt ani funcția de prim-ministru, el a fost numit în Consiliul de Securitate în 2020.

În mod firesc, chiar dacă cei care au lansat respectivele scenarii nu pot furniza dovezi concrete, acestea reprezentând mai degrabă teorii ale conspirației, ele stârnesc îngrijorare, în special în contextul războiului ruso-ucrainean.

Dar, după cum susțin analiștii de la Security Times, istoria arată că nicio încercare a vreunui stat de a ridica pretenții teritoriale de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace nu a avut succes pe termen lung, pentru că nu ar fi fost susținute de una dintre cele două mari puteri – SUA și URSS/Federația Rusă – sau de una dintre celelalte mari puteri cu drept de veto din cadrul ONU – Marea Britanie, Franța și China.

Dar și pentru că nu a existat un consens între membrii ONU cu privire la faptul că problema retrasării frontierelor ar trebui să fie ridicată. Adică să dezbată principiile Cartei ONU, care stipulează că statele membre trebuie să respecte dreptul internațional, subliniind egalitatea suveranității lor, inviolabilitatea frontierelor lor teritoriale și a ordinii lor politice, precum și principiul non-intervenției în chestiunile interne ale altor state.

Aceiași comentatori precizează, de asemenea, că, indiferent de motivele și circumstanțele specifice, cu excepția divizării consensuale și pașnice a Cehoslovaciei și a dizolvării URSS în 15 state independente, toate modificările de frontieră de după 1990 au fost efectuate prin încălcarea tratatelor și legilor internaționale.

În contextul în care UE se bazează pe acceptarea unor principii și valori comune, pe cooperarea între membrii săi și funcționează și astăzi pe baza unor decizii în unanimitate, ideea retrasării frontierelor pare imposibilă.

Mai mult, eșecul unor state de a devenit candidate la aderare poate fi explicat prin situațiile conflictuale pe care acestea le experimentau, la momentul depunerii candidaturii, cu un alt stat în ceea ce privește granițele teritoriale.

Publicitate

16/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FUNDĂTURA eurasianismul lui Putin și Dughin – o colecție de falsuri, prejudecăți, clișee dogmatice, speculații și visuri grandomane

Eurasianismul geopolitic orientat către exterior predicat astăzi de ideologul acestuia, Aleksandr Dughin sau de țarul Putin, nu trebuie confundat cu doctrina eurasianismului formulată în anii ’20-’30 ai secolului XX de către profesorul Nikolai Trubețkoi, o doctrină care se sprijinea pe asumarea moștenirii istorice și culturale tătaro-mongole, fiind orientată către interior,constată https://cubreacovblog.wordpress.com

Eurasianismul lui Putin și Dughin reprezintă o colecție impresionant de largă și foarte eclectică de falsuri, sofisme și prejudecăți, clișee dogmatice și etichete politice, speculații și visuri grandomane, toate servite într-un sos propagandistic condimentat cu elemente preluate din arsenalul țarismului, kominternismului, național-bolșevismului, panslavismului, misticismului politic sau panortodoxismului rus.

Scopul adepților platformei eurasianiste, când ne referim concret la Republica Moldova, este readucerea ei în matca imperială rusă, iar mai exact în prizonieratul geopolitic al Moscovei sub pretextul unor sofisme pe teme de morală, alimentate de o frică irațională față de restul lumii, mai cu seamă față de un Occident ”decadent”, ”putred” și ”muribund”, dar și de un soi de dragoste subită față de o Rusie ”puternică”, ”apărătoare și promotoare a valorilor creștine”, ”aflată în plin avânt”.

Foto: Aleksandr Dughin

Eurasianiștii visează o ”Rusie Mare din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir”, dar nu-și ascund nici visul de construire a unui imperiu rus global și de ”cotropire și anexare a Uniunii Europene”, care să fie pusă sub sceptrul unui țar rus pe care Dughin, prin recurs la conceptul medieval ”Moscova – a treia Romă”, îl numește ”наш русский римский царь” (țarul nostru roman rus).

Am putea vorbi aici doar despre o mitologie geopolitică sau despre fantasme, dacă adepții acestei ideologii neoimperiale nu ar insista asupra punerii programului lor în practică.

Un alt scop al eurasianiștilor este înlocuirea mentalității culturale și politice eurocentrice cu una kremlinocentrică.

Consider că un asemenea efort este sortit eșecului. Și pentru că nu este la mijloc o simplă inconștiență, efortul relativ proaspeților eurasianiști de la Chișinău trădează o vinovată complicitate cu interesele Moscovei.

Scopurile pe care și le-a fixat eurasianismul putinisto-dughinist sunt irealizabile în lumea de astăzi, cu care Moscova a intrat într-un conflict deschis.

Această situație ne demonstrează că eurasianiștii de la noi, inclusiv grupusculul din fruntea PPCD, nu aderă sincer și plenar la cauza noastră națională, făcând cauză comună cu o Moscovă tot mai deșănțată și mai depășită de realități, complexată, frustrată, agresivă, violentă și sustrasă dinamicii europene și internaționale.

Vom mai reține că eurasianiștii susțin separatismul provocat și alimentat de Moscova în spațiul post-sovietic, opunându-se consolidării și afirmării depline a noilor state scăpate de sub tutela Rusiei.

Printre atleții eurasianismului sin R.Moldova se regăsesc nume cunoscute publicului larg , iar majoritatea dintre aceștia au și formulat sau îmbrățișează ideea otrăvită a legalizării prezenței militare ruse peste Prut, prin ”convertirea dezavantajului în avantaj”.

Gâlceava Rusiei eurasianiste și a acoliților ei cu lumea

Constatăm că neoimperialismul rus drapat în haina ideologică a eurasianismului, este unul reactiv și reprezintă o contratendință opusă fenomenului globalizării, în general, și curentelor integratoare european și euroatlantic, în particular.

El se sprijină pe construcția putredă a CSI și aspiră fără succes la preluarea inițiativei geopolitice în regiune prin crearea unei ipotetice Uniuni Eurasiatice, cu o imposibilă Uniune vamală și o la fel de imposibilă Organizație de securitate militară colectivă, prin care Federația Rusă, numită cu suficientă ironie sănătoasă și ”Imperiul Alcoolic”, încearcă într-un mod aproape caricatural să imite Uniunea Europeană și NATO, pe care nu le poate și nici nu cred că le va putea vreodată contrabalanța.

Totodată, Moscova eurasianistă de astăzi refuză o geopolitică internă realistă și răspunde tuturor provocărilor din interior într-un mod cu totul neputincios și agresiv, adesea marcat de note isterice și paranoidale, punându-i cetățeanului rus pe masă tot soiul de restricții și măsuri punitive, amenințări cu pedeapsa penală (inclusiv pentru comentarii pe internet, văzut drept un instrument al CIA inventat pentru a submina temeliile Federației Ruse, precum și pentru importul, confecționarea sau comercializarea lenjeriei intime de damă cu dantele!), cenzură, propagandă de cea mai joasă speță care amalgamează național-bolșevism, panslavism, un fals conservatorism, panortodoxism rusocentric, militarism și șovinism etnic rusesc, iar puzderiei de popoare neruse captive din federația pe picioare de lut – o verticală a puterii, constrângeri sociale, culturale și identitare (a se vedea interdicția folosirii oricărui alt alfabet decât cel rus pentru limbile popoarelor ”federale” neruse), la pachet cu moștenirea ideologică a sovietelor.

Toate acestea pe fundalul unei tot mai accentuate autoostracizări internaționale.

Eurasianiștii de la Chișinău ne prezintă Rusia ca pe un adevărat apărător și promotor al valorilor tradiționale (conservatoare și creștine), pe când oricine se convinge că realitatea rusă contrastează izbitor cu definițiile îndulcite peste măsură, pe care ni le servesc aceștia. Răspândacii mitului despre sănătatea morală a Rusiei trec ușor cu vederea faptul că aceasta are în continuare în cuprinsul său, ca să dăm doar un exemplu de suprafață, un număr de monumente ale lui Lenin care îl depășește pe cel de biserici.

Chiar dacă se acoperă de ochii publicului cu ceea ce numesc valori morale și pe care ei înșiși nu le practică, nu e un secret că adepții și apologeții eurasianismului sunt, de fapt, promotorii unui model de țară măcinată de contradicții majore și lipsită de suficiente resurse interne pentru a depăși catastrofa morală în care se află și pentru a face față multiplelor provocări interne și externe de natură politică, economică, tehnologică sau militară.

În loc să se concentreze realist și pragmatic pe problematica internă hipercomplexă, cu finalitatea clară a unei maxime rentabilităzi a societății ruse, Moscova eurasianistă își îndreaptă privirile înfometate în exterior, stăpânită de demonul neoimperialismului. Patima imperială rusă estompează rațiunea până la anularea ei completă.

Puternic marcată de antagonisme interne și de frica de a le rezolva într-o cheie pozitivă, neputând totodată practica normalitatea la ea acasă, Rusia recurge la eurasianism, în încercarea disperată de a se opune inevitabilei sale disoluții mai apropiate sau mai îndepărtate în timp și de a face față unei tot mai strânse concurențe regionale și internaționale.

Vedem că frustrările care generează discursul eurasianist neoimperial, deciziile și comportamentul administrației de la Moscova sunt alimentate de falsa idee formulată public atât de Vladimir Putin, cât și de ideologul Alexandr Dughin, cum că prăbușirea URSS ar fi însemnat ”cea mai mare catastrofă a secolului XX”.

De aici și conceptul neoimperial de ”vecinătate apropiată” ca eufemism nostalgic pentru spațiul fostei URSS, ale cărei frontiere, întotdeauna nedrepte, Moscova le consideră în continuare ca fiind valabile și intangibile.

Războiul moldo-rus din Transnistria, cel ruso-georgian din Oseția de sud și Abhazia, anexarea Crimeii și războiul ruso-ucrainean din regiunile Donețk și Lugansk au confirmat în mod incontestabil dorința Moscovei eurasianiste de scoatere cu forța a Republicii Moldova, a Georgiei și Ucrainei (tustrele state preponderent ortodoxe!), dar și a altor state post sovietice de pe scena politică internațională și reducerea lor la rolul de auxiliari, readuși cu sila în siajul centrului rus de putere politică, militară, economică și spiritual-religioasă, pentru a putea reconstitui ceea ce Patriarhul Kiril Gundiaev a definit drept ”Lume Rusă”, un alt eufemism geopolitic pentru fosta URSS, dar și pentru mult visata ”Rusie Mare din Carpați până în Pamir”.

Eurasianismul moscovit este lipsit complet nu doar de realism, ci și de luciditate și pragmatism. El relevă o inadecvare flagrantă la noile realități și un conflict al Moscovei cu lumea liberă.

Veleitățile neoimperiale ale Kremlinului sunt puse în mișcare de frustrările explicabile generate de pierderea statutului internațional al Moscovei din perioada bipolarității ruso-occidentale cunoscută și ca perioada Războiului Rece, care s-a încheiat cu unipolaritatea euro-atlantică în condițiile unei Păci Reci. Moscova eurasianistă vrea să întoarcă timpul îndărăt.

Ea nu se poate împăca cu gândul că nu mai este de mult o putere globală, ci doar una regională și, pe deasupra, în vădit declin, depășită la majoritatea capitolelor de principalii săi concurenți geopolitici. Incapabilă de restructurare internă pe principiul libertății persoanelor și națiunilor, rămânând tributară neoimperialismului său agresiv, Federația Rusă va rata în definitiv reorganizarea și modernizarea de care are atât de mult nevoie.

Avem de a face cu o Rusie eurasianistă lipsită complet de atractivitate și de capacitate integratoare, supusă ea însăși unor riscuri majore de disoluție sau prăbușire sub greutatea propriei problematici de ordin economic, moral, confesional, interetnic etc. Rusia eurasianistă nu este un bun model de urmat pentru nimeni. Ea a ajuns un organism suferind de o sumedenie de boli interne, în timp ce le prescrie tratamente nu doar tuturor vecinilor imediați, din așa-zisa ”vecinătate apropiată”, dar și marilor actori politici, economici și militari ai lumii de astăzi.

Îndemn la realism. Statistici versus propagandă

În realitate, Rusia profundă, nu închipuita și idilica ”Sfântă Rusie”, traversează o stare de marasm moral și dezechilibre interne majore, iar radiografia statistică oficială vorbește de la sine:

52% de atei și agnostici declarați, o comunitate musulmană robustă cuprinzând între 20 și 30 de milioane de etnici neruși, cel mai adesea priviți cu suspiciune și ostilitate,

doar 2% dintre ruşii declaraţi ortodocşi frecventează biserica măcar o dată pe an (Patriarhia Moscovei este o comunitate ultraminoritară numeric în corpul social al Federației Ruse, iar dintre limbile zecilor de popoare neruse Biblia este tradusă integral doar în tuvină și mordvină), 10 mii de avorturi zilnic (locul întâi în lume!),

5 milioane de persoane vagaboande (așa numiții ”bomji”),

peste 3 milioane de prostituate în interior și 1,5 milioane de rusoaice prestatoare de ”servicii sexuale” peste hotare, în Europa și Asia,

5 milioane de narcomani, cu o rată a mortalității de peste 100 de mii anual, 6 milioane de persoane infectate cu virusul HIV-SIDA,

peste 6 milioane de persoane alienate ori suferind de diverse boli mintale, 7 milioane de cupluri infertile,

peste 3 milioane de infracțiuni anual, dintre care peste 80 de mii de omoruri, peste 1 milion de deținuți (mai mult decât în întreaga URSS în timpul represiunilor staliniste), cu o rată de 800-810 deținuți la 100 de mii de locuitori,

peste 42 de milioane de alcoolici în stadii diferite (locul întâi în lume, care i-a și atras Rusiei supranumele de Imperiu Alcoolic!),

31 de milioane de copii sub 18 ani, dintre care peste 30% bolnavi grav sau cronic, peste 750 de mii de orfani de ambii părinți (peste numărul de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, când, în întreaga URSS, existau 678 de mii de orfani),

peste 2 milioane de analfabeți și 1,5 milioane de funcționari în aparatul administrativ (triplu față de perioada sovietică!), mita și șpăgile constituind circa 33,5 miliarde de dolari anual.

La capitolul narcomanie și alcoolism, Rusia depășește toate cele 28 de state membre ale UE luate la un loc!

Aceasta este doar una dintre fotografiile adevăratei și nenorocitei Rusii de care se exaltă adepții școlii geopolitice eurasianiste, dacă o privim fără ochelarii propagandistici ai lui Dughin sau Putin!

Așa arată pe viu Rusia eurasianistă doritoare să se întindă mai întâi din Carpați până în Pamir și apoi să cotropească și ”decadenta”, ”putreda” Uniune Europeană! O Rusie ca ”buric al pământului”, o Rusie pretins mesianică, o Rusie care produce mai puțin decât consumă, o Rusie devenită o banală ”pompă de benzină a lumii” și care, iată, va introduce, chiar de anul acesta, pentru populația subnutrită din mai multe regiuni ale sale sistemul de cartele pentru produsele alimentare de bază!

Dar, vorba lui Dughin: ”Noi însă vom spune: funcționează economia sau nu funcționează, dar ce spune țarul nostru roman rus – bine, bine, eurasiatic – , european, imperial, roman, anume aia și va fi. Și ce, parcă ați avea încotro? Economia e un lucru bun, dar neimportant!  Căci nu doar cu pâine se va sătura…., le va aminti țarul!”.

Concluzia mea fermă este că eurasianismul, un fel de manilovism geopolitic, nu are nicio șansă reală de succes în Republica Moldova. Vrabia mălai visează și calicul comândare! Eșecul eurasianiștilor este garantat de simplul fapt că aceștia sunt opaci la realitățile vii, fiind prea lipiți cu inima de deșertăciunile lumii acesteia şi cred în Rusia mai mult decât în Dumnezeu.

Oricum, trebuie să fim întotdeauna pregătiți în fața oricărui efort de seducție pe care se chinuie să-l facă, stângaci și ridicol, adepții săi de la noi.

13/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POLONIA- Țara pe care rușii au cotropit-o și au dezmembrat-o de mai multe ori, dar n-au reușit să o lichideze niciodată

Ura istorică dintre Polonia și Rusia

Chiar dacă Polonia și Rusia provin din fondul istoric comun slav, aproape că nu există niciun moment istoric de apropiere, de înțelegere și de colaborare între cele două popoare și țări. Istoria a separat Polonia de Rusia încă din Evul Mediu, iar fondul despărțirii nu are legătură doar cu diferența confesională, între catolicism și ortodoxie, scrie istoricul și profesorul universitar Florin Anghel în https://www.info-sud-est.ro., preluat de https://timpul.md.

Dacă Polonia a fost conectată permanent de centrele de putere, de cultură și de civilizație ale Occidentului, râvnind la statutul unui arbitru regional în secolele XV-XVIII, Rusia a ales izolarea de Europa și relațiile de adversitate cu toate vecinătățile, acționând necontenit pentru clădirea unui imperiu.

Rusia a fost de-a lungul timpului prezentă întotdeauna la impărțirea statului polonez. Împărțirile Poloniei se referă la evenimentele care au avut loc în secolul al XVIII-lea și care au făcut să dispară statul suveran polono-lituanian. Prusia, Rusia și Austria au fost cele trei puteri care au participat la dezmembrarea statului polono-lituanian. Cele trei împărțiri teritoriale au avut loc în: 17 februarie 1772, 2 ianuarie 1793, 24 octombrie 1795.

A treia împărțire a Poloniei din 1795 a fost ultima din seria împărțirilor teritoriului Poloniei între Prusia, Imperiul Austriei și Imperiul Rus, care a lichidat în mod efectiv suveranitatea națională polonă până în anul 1918.

Harta primelor trei partiții ale Poloniei (https://ro.wikipedia.org/wiki)

Rusia, Austria și Prusia au încercat să șteargă definitiv existența Poloniei, chiar și numele țării, așa cum a demonstrat un articol secret semnat de către coaliția de împărțire:

Având în vedere necesitatea de a elimina tot ceea ce ar putea reînvia amintirea existenței Regatului Poloniei, acum că anularea acestui corp politic a fost efectuat, Înaltele Părți Contractante sunt de acord și se obligă să nu includă niciodată în titlurile lor, numele sau denumirea Regatului Poloniei, care va fi suprimată din prezent pentru totdeauna”.

Termenul „A patra împărțire a Poloniei” se referă de obicei la împărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică ca urmare a Pactului expansionist Ribbentrop-Molotov din 1939.

În ultimii 400 de ani Polonia și Franța lui Napoleon Bonaparte au fost singurele forțe care au ocupat capitala Rusiei, Moscova.

Mai mult, spre deosebire de francezi, polonezii au instalat în 1612 la Kremlin chiar și un țar, pe prințul Vladislav al IV-lea Vasa ( 9 iunie 1595 – 20 mai 1648) fiul regelui lui Sigismund al III-lea Vasa și a primei lui soții, Ana de Austria (cunoscută drept Ana de Habsburg). Vladislav al IV-lea a domnit ca rege al Uniunii polono-lituaniană de la 8 noiembrie 1632 până la moartea sa în 1648. În 1610, adolescentul Vladislav a fost ales Țar al Rusiei de grupul „Șapte boieri”. A folosit titlul de Mare Duce al Moscovei până în 1634

La începutul sec.XX-lea Polonia renăscută a mai administrat Moscovei o înfrângere istorică, cea din 1920, în urma căreia a fost stopată la frontierele sale, după dezmembrarea Imperiului Rus, înaintarea armatelor bolșevice ruse.

La rândul ei, Rusia a făcut eforturi militare intense pentru lichidarea statalității Poloniei și lichidarea identității naționale a polonezilor.

La 17 septembrie 1939, după o înțelegere secretă cu Hitler, Stalin a cotropit jumătate din această țară, iar în 1944-1945 Armata Roșie sovietică a ocupat și dezmembrat întregul teritoriu al Poloniei devenite independentede după 1918, anexând la URSS o mare parte a acestuia.

S-a întâmplat după ce, la Katyn, în 1940, peste 40.000 de ofițeri și soldați polonezi, au fost masacrați din ordinul direct al lui Stalin.

În 2010, președintele Poloniei, Lech Kaczyński și-a pierdut viața la Smolensk, în Rusia, într-un accident aviatic pe care forțe politice din Polonia l-au atribuit Rusiei. Între timp, după ce Polonia a devenit membră NATO, guvernele de la Varșovia au solicitat în mod repetat să găzduiască arme nucleare americane, considerând că acestea sunt cel mai bun scut de securitate în fața amenințărilor Moscovei.

Iar din 24 februarie 2022, data când președintele Vladimir Putin a ordonat invadarea Ucrainei, Polonia a devenit cel mai activ stat din NATO care militează în favoarea susținerii necondiționate a autorităților de la Kiev.

Ce îi separă pe ruși de polonezi?

Chiar dacă ambele popoare și state provin din fondul istoric comun slav, aproape că nu există în trecutul lor niciun moment de apropiere, de înțelegere și de colaborare între ele.

Istoria a separat Polonia de Rusia încă din Evul Mediu, iar fondul despărțirii nu are legătură doar cu diferența confesională, între catolicism și ortodoxie.

Dacă Polonia a fost conectată permanent de centrele de putere, de cultură și de civilizație ale Occidentului, râvnind la statutul unui arbitru regional în secolele XV-XVIII, Rusia a ales izolarea de Europa și relațiile de adversitate cu toate vecinătățile, proiectând construirea unui imperiu .

Ciocnirile dintre Polonia și Rusia nu au fost doar de natură militară, politică sau diplomatică. O importantă scriere literară polonă, „Pan Tadeusz” a lui Adam Mickiewicz (1789-1855), vorbește despre „eliberarea” de sub ruși, după ce Imperiul țarilor ocupase, în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, jumătate din această țară. Până la momentul împărțirii între Rusia, Austria și Prusia (1772-1795), statalitatea polonă a funcționat după modelul federal, un Commnonwealth de astăzi (Rzeczpospolita), în care erau incluse mare parte din Ucraina, Belarus, Lituania și părți din Letonia.

Dacă Polonia a avut o Constituție încă din 1791, între primele din lume, Rusia a adoptat acest model abia în secolul al XX-lea și doar formal.

Instituțiile Poloniei, cu toate slăbiciunile, au funcționat și rezistat în toate vremurile de criză. De exemplu, după ce conducerea civilă și militară a statului s-a refugiat în România, în noaptea de 17 spre 18 septembrie 1939, toate puterile executive și legislative ale Poloniei- împărțite între Germania nazistă și URSS- au continuat să funcționeze în exil.

Niciodată în istorie regimurile politice din Polonia și Rusia nu au fost asemănătoare, cu excepția perioadei comuniste (1944-1989), când trupele sovietice au instalat și apoi menținut sistemul totalitar la Varșovia.

Repulsia politică, intelectuală și socială polonă față de metodele instituționale rusești de conducere și administrare este veche și nu are legătură doar cu bombardamentele actuale din Ucraina.

La doar câteva luni după reapariția Poloniei independente, în 11 noiembrie 1918, liderul Józef Piłsudski scria prin trimișii săi diplomatici, care se străduiau să găsească o înțelegere, către Rusia bolșevică a lui Lenin, instaurată în 1917: „Există un singur lucru de spus: suntem o putere și sunteți morți! Nu pot exista relații diplomatice, deoarece la baza lor stau credința și discreția, iar voi nu le meritați!” 

Chiar și miturile fondatoare ale statalității contemporane polone sunt legate tot de războaiele cu Rusia,câștigate de armatele Varșoviei.

După ce, în 1919, bolșevicii au început ocuparea teritoriilor ucrainene, lituaniene și polone, proclamând republici sovietice, Armata polonă a reacționat ocupând Kievul, în 1920.

Apoi, în același război, la mijlocul lunii august 1920, o bătălie în fața Varșoviei între poloni și sovietici a fost momentul decisiv al primilor ani de după Primul Război Mondial, acela în care Polonia a stopat înaintarea comunismului spre Europa.

Harta: Graniţele Poloniei independente (1921 -1939)

Înfrângerea Rusiei Sovietice în fața Varșoviei este acceptată azi consensual ca fiind „minunea de pe Vistula” iar ea a intrat în conștiința polonă și a căpătat o semnificație religioasă deoarece este asociată cu Adormirea Maicii Domnului, celebrată la 15 august.

Polonia și Rusia: aceeași familie, niciodată frați

Rusia (apoi URSS), a dezmembrat Polonia de mai multe ori în istorie și a acționat mereu cu ostilitate față de aceasta, indiferent de natura statalității sau a regimului politic.

În 1772-1795, prin trei împărțiri succesive, Polonia a dispărut ca stat, Rusia obținând partea ei răsăriteană (împreună cu Lituania, Bielorusia și Ucraina). Apoi, prin Protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Germania nazistă și URSS a lui Stalin au împărțit din nou statul polonez, dezmembrându-l oficial în septembrie 1939. 

Nu doar masacrul ordonat de Stalin în pădurea de la Katyn, în 1940, a conturat imaginea relației conflictuale dintre cele două state. Patru ani mai târziu, în 1944, în timpul răscoalei antihitleriste polone de eliberare, Armata Roșie a așteptat liniștită și imperturbabilă ca trupele naziste să distrugă ce rămăsese din Varșovia și din locuitorii ei, pentru ca abia apoi să treacă la ofensivă, în condițiile în care aceste trupe ale Moscovei erau deja pe malurile Vistulei, în suburbia varșoviană Praga.

Niciuna dintre aceste acțiuni nu a fost recunoscută de Kremlin în mod oficial vreme de mai multe decenii.

Tot la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Stalin a ordonat  transferul spre Vest a frontierelor Poloniei, astfel că în componența fostelor republici sovietice Bielorusia și Ucraina au intrat cele mai multe dintre teritoriile poloneze din est, ocupate de Moscova prin Pactul cu Hitler din 1939.

La sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriile trecute cu gri au fost pierdute de Polonia în favoarea Uniunii Sovietice, iar cele cu roz din vest, au fost anexate de Polonia de la Germania. Polonia postbelică constă din porțiunile cu alb și cu roz.

Restabilirea democrației la Varșovia și disoluția URSS la Moscova, în 1989-1991, nu au adus reconcilierea ci, dimpotrivă, relocarea celor două state în tabere geopolitice incompatibile.

Polonia a ales, din nou, alianța cu Occidentul, aderând la NATO și Uniunea Europeană. Rusia s-a străduit, mai ales sub președinția lui Vladimir Putin, să mențină în viață ultimul imperiu al istoriei.

În această istorie tumultuoasă a relației dintre Varșovia și Moscova din ultimii 30 de ani a intervenit și una dintre veșnicele întâmplări tragice ale istoriei bilaterale.

În 2010, în timpul unui zbor spre Katyn, unde urma să fie comemorată împlinirea a 70 de ani de la uciderea de către călăii bolșevici, a eroilor de la Katyn, avionul președintelui Poloniei, Lech Kaczyński, s-a prăbușit și mai multe zeci de oficialități și-au pierdut viața.

A fost pentru prima dată în istoria Poloniei contemporane, când un șef de stat a murit în timpul mandatului iar aceasta a provocat convulsii interne și recalibrarea fără precedent a relațiilor dintre Varșovia și Moscova. Din punct de vedere moral, Rusia a fost acuzată de asasinat.

Rusia și Polonia: ce va fi în viitor?

În 2004, președintele Vladimir Putin a decretat 4 noiembrie ca fiind sărbătoare națională în Rusia, Ziua Unității Naționale.

Este ziua ăn care, în anul 1612, armata poloneză s-a retras din Moscova iar un an mai târziu, în 1613, Rusia a reușit să întemeieze noua dinastie a țarilor, Romanovii, care a domnit până în 1917.

Unul dintre cei mai apreciați istorici poloni, Jerzy Kochanowski, amintea într-un interviu că prin instituirea acestei sărbători naționale în Rusia s-a urmărit înlocuirea aniversării comuniste din 7 noiembrie (când Lenin și bolșevicii au preluat puterea, în 1917).

„S-au căutat atât o nouă dată, apropiată celei de 7 noiembrie, cât și noi eroi.

În prim plan au fost aduse victoria obținută de ruși împotriva polonilor, noua dinastie țaristă a Romanovilor și renașterea statului rus”, declara Kochanowski.

Cei care așteaptă o perioadă de relații pașnice și de colaborare între Rusia și Polonia în viitor, așteaptă degeaba.

Nici istoria, nici prezentul nu ajută cu nimic la fondarea acestui proiect. 

Între Moscova și Varșovia există acum cele mai reci relații din ultima sută de ani, iar continuarea agresiunii ruse în Ucraina nu ajută la detensionarea situației.

Dimpotrivă, retorica politică de la Varșovia propune o linie dură față de Kremlin, inclusiv prin găzduirea pe teritoriul Poloniei a armelor nucleare.

Atacurile Rusiei în Ucraina amenință pacea, securitatea și prosperitatea întregului continent. Ce va fi în viitor între Polonia și Rusia? Nici prietenie, nici război…

17/11/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: