ANALIZĂ: Dispariția Uniunii Sovietice de pe harta lumii contemporane s-a înscris în logica firească a istoriei

Harta Imperiului Rus în perioada sa de maximă expansiune

Harta URSS

100 de ani de la formarea U.R.S.S.

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău scrie în publicația online https://www.art-emis.ro, că la 30 decembrie 1922, după eșecuri repetate în exportul revoluției bolșevice în Europa, Rusia sovietică a reușit într-un final să recompună o mare parte a imperiului rus, formând împreună cu Ucraina, Bielorusia și Transcaucazia primul stat bolșevic din lumea contemporană, care a primit numele oficial de „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.

Paradoxul istoriei a făcut ca tot la sfârșitul lunii decembrie, în 1991, uriașul teritoriu adunat timp de șaptezeci de ani de putere sovietică, să se destrame pentru a doua oară în secolul al XX-lea, Rusia rămânând cu „doar” 17,1 mln. km² și pierzând controlul a 5,3 mln. km² ai Uniunii Sovietice și cel al Europei Centrale și Răsăritene.

Harta Rusiei în 1992

Pentru noua Rusie, în special, procesul de tranziție și de adaptare de la statutul de supraputere la cel de putere regională s-a dovedit a fi extrem de dureros, dat fiind că a rămas nu numai cu 76 % din teritoriul fostei U.R.S.S., ci și cu 60 % din populația acesteia și, mai ales, cu doar 50 % din produsul intern brut al fostei supraputeri.

Subiectul dacă dezintegrarea Uniunii Sovietice a fost o acțiune premeditată sau a urmat o logică firească a istoriei, a revenit în actualitate cu plecarea la cele veșnice a celui care a condus URSS-ul în perioada destrămării sale, care a ajutat la încheierea a zeci de ani de frică din timpul Războiului Rece, câștigând un Premiu Nobel pentru pace dar și ura de durată a milioane de ruși decepționați de haosul declanșat de prăbușirea unui imperiu care se întindea pe 11 fusuri orare – de la Zidul Berlinului și Marea Baltică până la Strâmtoarea Bering și Asia Centrală.

Chiar dacă Mihail Gorbaciov a precizat în repetate rânduri că nu a vrut niciodată să dărâme țara, că „uniunea ar fi putut fi păstrată”, istoricii vor continua, cu siguranță, să dezbată măsura în care perestroika lui Gorbaciov, care a dus la eliberarea Europei Centrale și de Est de aproape o jumătate de secol de dominație comunistă și la dezintegrarea Uniunii Sovietice, a fost intenționată sau inevitabilă.

Elogiată, așadar, de unii autori drept „triumful națiunilor” și sfârșitul imperiului sovietic (Hélène Carrère d’Encausse), blamată și deplânsă de alții drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, care a schimbat ordinea mondială în defavoarea Rusiei (Vladimir Putin), dispariția Uniunii Sovietice de pe harta lumii contemporane a fost și continuă să rămână prilejul unor acerbe dezbateri, deseori nostalgice și paseiste privind circumstanțele și legitimitatea dezmembrării Uniunii Sovietice, respectiv, necesitatea refacerii unei imaginare „lumi ruse” („russkii mir”) – o noțiune propagandistică folosită de ideologii ruși conservatori, pentru a justifica intervențiile Moscovei peste hotare, făcute și în numele „datoriei” de a apăra drepturile vorbitorilor de limbă rusă.

În cadrul acestor dezbateri, nu este uitată nici Republica Moldova care, în pofida cursului european declarat la nivel oficial, continuă să fie înglobată ostentativ în pretinsul concept al „lumii ruse”.

Considerând că „moștenirea sovietică” nu se reduce doar la nostalgii și la idealizarea trecutului, trebuie să admitem că existența Uniunii Sovietice de peste șapte decenii s-a întemeiat nu numai pe teroare și violență permanente, ci a avut și un real suport popular, datorat unor reale avantaje ale sistemului socialist față de cel capitalist, prin caracterul gratuit și accesibil al asistenței medicale, al sistemului de învățământ și celui de protecție socială etc.

Nu în ultimul rând, existența U.R.S.S. se asociază cu sistemul bipolar de organizare a relațiilor internaționale, – o lume dominată de două superputeri care, odată cu dispariția uneia din ele, a făcut să dispară și un întreg sistem de ordine și securitate internațională.

Așa cum se știe, sistemele de securitate internațională sunt definite, în mod curent, prin distribuția puterii între state.

Cel care a funcționat între 1945 și decembrie 1991, a fost determinat de concentrarea puterii la vârf – în mâinile Statelor Unite ale Americii și ale Uniunii Sovietice, ordinea internațională având, în acea perioadă, trei componente esențiale.

În primul rând, concentrările masive de forțe nucleare și convenționale permanent disponibile erau menținute pentru a reaminti ambelor părți antagoniste preceptul de bază al epocii bipolare: cine trage primul, moare al doilea. Prin urmare, nici nu putea fi vorba de un război între Marile Puteri, din care considerent, ultra-stabilitatea din anii Războiului Rece a prevalat asupra fricii de moarte sau ambițiilor criminale.

Drept rezultat, politica a devenit glacială ori de câte ori s-a ivit umbra terorii – și aceasta se referea în mod teoretic la întreaga emisferă nordică, de la Vancouver la Vladivostok. Oricât de contestate au fost, frontierele au rămas de neclintit, chiar dacă mândria și ambițiile naționale au avut enorm de suferit.

În rândul al doilea, sistemul de securitate bipolar a însemnat control. Mai exact, deoarece războiul Marilor Puteri implica extinderea mutuală, Statele Unite și U.R.S.S. trebuiau să se asigure în permanență că aliații indisciplinați nu le vor târî în război.

În fine, bipolaritatea a fost constituită pentru stabilitatea din interiorul blocurilor și națiunilor. Recunoscători pentru securitatea asigurată de cei mari, supușii s-au preocupat să nu și-i îndepărteze. Ținuți într-o lesă scurtă de independență, aliații mai mici au acceptat, volens-nolens, disciplina impusă de cel puternic. Chiar și în interiorul statelor, disciplina a prevalat în rândul naționalităților nefericite, date fiind presiunile de centralizare exercitate de Războiul Rece.

Așadar, nu a fost întâmplător faptul că prăbușirea sistemului bipolar al securității internaționale a dat naștere conflictelor post Război Rece.

Într-o lume bipolară intactă, în care comunismul era încă puternic, războiul de succesiune al Iugoslaviei, bunăoară, nici nu ar fi izbucnit.

Așa cum pe bună dreptate menționează membra Academiei Franceze, Hélène Carrère d’Encausse, de-a lungul existenței sale, regimul sovietic a realizat transformări considerabile în societate.

În același timp, s-a lovit și de numeroase și diverse probleme, dintre care cea mai urgentă, căreia a trebuit să-i facă față și nu a reușit, a fost cea pe care o punea națiunile. Și, asemenea Imperiului căruia i-a succedat, statul sovietic a fost incapabil să iasă din impasul național.

În aceeași ordine de idei, deplângând dispariția Uniunii Sovietice și pledând în favoarea refacerii „lumii ruse”, propagandiștii Kremlinului invocă drept argumente faptul că în anul proclamării cursului de perestroika, U.R.S.S. deținea circa 20 % din volumul global al producției industriale, că produsul intern brut al fostului imperiu sovietic ajunsese la 66 % din cel al SUA, iar ritmul creșterii anuale a veniturilor populației sovietice între 1950 și 1988 ar fi fost de 2 ori mai mare comparativ cu SUA, în condițiile reducerii constante a săptămânii de lucru de la 48 la 40 de ore. În același timp, pentru a nu afecta imaginea idilică a fostei URSS, sunt omise în mod deliberat date și fapte mai puțin comode, dar la fel de importante.

Bunăoară, încă din anii ’60 ai secolului al XX-lea, ca urmare a renunțării conducerii brejneviste la cursul reformelor, s-a putut constata o reducere constantă a ritmurilor de creștere economică atât în industrie (de la 8,4 % în cea de-a doua jumătate a anilor ’60 la 3,5 % în anii 1981-1985), cât și în agricultură (de la 4,3 % la doar 1,4 % în aceeași perioadă), în domeniul productivității muncii (de la 6,3 % la 3,0 %) și în cel al investițiilor de capital (de la 7,5 % la 1,8 %).

Dublat de reducerea populației apte de muncă, regresul economic constituia o dovadă clară a epuizării resurselor de dezvoltare extensivă a Uniunii Sovietice, situație ce o punea în fața perspectivei reale de a fi împinsă la periferia civilizației contemporane.

Conform unor date parțiale, la mijlocul anilor ’70 munca preponderent manuală era practicată de peste 40 milioane de persoane, inclusiv de 12 milioane în industrie, considerată ramura cea mai avansată a economiei sovietice.

Aceeași situație s-a menținut și ulterior, chiar agravându-se, la mijlocul anilor ’80 munca manuală fiind practicată de circa 50 mln. de persoane apte de muncă, inclusiv de 1/3 din muncitorii industriali, de 50 % din angajații în construcții și de 3/4 din cei din sfera agrară. Totodată, la începutul anilor ’80, circa 400 mii de persoane apte de muncă nu erau încadrate în „munca social utilă”.

Situația respectivă constituia un mediu favorabil pentru manifestarea unor fenomene precum mita și corupția în rândul cadrelor de conducere, erodând prin aceasta întregul sistem sovietic.

Într-o stare de-a dreptul dezastruoasă se afla agricultura sovietică care, nefiind așezată pe baze moderne, nu reușea să asigure necesitățile vitale ale populației.

Parcă pentru a accentua slăbiciunile acestei ramuri de producție, în ultimii 15 ani de existență, Uniunea Sovietică obținuse de 8 ori – în 1969, 1972, 1974, 1975, 1979, 1980, 1981 și în 1984 – recolte cu mult sub așteptările conducerii de partid, în pofida unor substanțiale alocații financiare.

Situația se datora, indiscutabil, nu doar tradiționalului „factor climateric”, deoarece doar în perioada 1976-1980, bunăoară, pierderile directe din agricultură cauzate de organizarea defectuoasă și ineficientă a acesteia, au ajuns la 13,5 % din totalul producției anuale.

În acele condiții, Uniunea Sovietică se transformase într-un importator masiv de cereale, cumpărând anual circa 10 % din recolta mondială sau o jumătate din recolta europeană de grâu.

Dacă în 1964, spre exemplu, volumul importului sovietic crescuse la 1,4 miliarde de ruble, la mijlocul anilor ’70 – la 6 miliarde, la începutul anilor ’80 acesta ajunsese deja la 15 miliarde de ruble sau la circa 40 milioane tone de cereale anual.

Deținând cele mai întinse suprafețe cultivabile de pe glob, agricultura URSS nu era în stare, cu toate acestea, să asigure securitatea alimentară a populației, importând în anumite perioade circa 1/5 din cantitatea de cereale consumate, în timp ce gospodăriile agricole colective (colhozurile) erau, practic, întreținute de stat, acumulând o datorie totală de circa 27 miliarde de ruble.

Conform datelor oficiale ale Comitetului unional pentru statistică, productivitatea muncii în agricultura sovietică constituia doar 20 % față de cea americană, făcând abstracție de faptul că, pe parcursul perioadei 1965-1985, acest decalaj sporise și mai mult.

Dar nu numai agricultura, ci și întreaga economie sovietică de la mijlocul anilor ’80 nu mai era în stare să țină pasul cu progresul tehnico-științific, rămânând, ca și în anii ’30, la etapa industrială de dezvoltare, în timp ce economia țărilor occidentale se afla în faza științifico-industrială, sau chiar postindustrială.

SUA, bunăoară, dispuneau la mijlocul anilor ’80 de circa 15 milioane de mașini electronice de calcul (computere) și de alte 17 milioane de computere personale, în timp ce URSS – de doar câteva zeci de mii, utilizate preponderent în scopuri militare.

Descompunerea atinsese inclusiv viața spirituală a societății sovietice, astfel încât aparentul monolit ideologic care ținea societatea ca într-o carapace, izbutea tot mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia și cinismul oficial.

La nivel oficial și declarativ, era invocată în permanență indicația lui Lenin, potrivit căreia obiectivul culturii politice ar fi constat în „educarea unor adevărați comuniști, capabili să învingă minciuna, prejudecățile și să ajute masele de muncitori în procesul de edificare a statului”.

În realitate, însă, la mijlocul anilor ’80, în U.R.S.S. se înregistra câte un furt la fiecare 40 de secunde, câte un viol la fiecare oră, câte un omor premeditat la fiecare 1,5 ore etc.

Dincolo de speculațiile ulterioare, potrivit cărora Mihail Gorbaciov ar fi fost „o marionetă a Occidentului care a dezintegrat Uniunea Sovietică în profitul Vestului”; că „prăbușirea Uniunii Sovietice a fost finanțată cu trilioane de dolari”, cert este că cel care a proclamat politica de perestroika, a încercat sincer să schimbe fața Uniunii Sovietice și felul în care era condus sistemul comunist.

Cât privește șansele reformării fostei Uniuni Sovietice prin menținerea integrității acesteia și garantarea concomitentă a autonomiei și independenței popoarelor din interiorul URSS-ului, respectivele eforturi au fost condamnate apriori unui inevitabil eșec, dat fiind că Sistemul sovietic nu putea fi, prin definiție, nici reformat, și nici ameliorat: acesta fie că ar fi continuat să funcționeze în forma existentă, – fără șanse de supraviețuire în condițiile globalizării lumii contemporane, – fie că s-ar fi destrămat la chiar prima tentativă de modernizare, – variantă realizată la finele anului 1991.

La o distanță de peste trei decenii de la dispariția Uniunii Sovietice, apare drept evident faptul că evenimentele și procesele declanșate la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut pe teritoriul celui mai întins imperiu continental european au fost nu numai și nu atât rezultatul unui hazard, ci au urmat o logică inexorabilă a istoriei.

Aceasta deoarece Uniunea Sovietică nu a fost o țară asemeni altora din lumea contemporană.

A fost aproape un continent, în care se regăseau Europa și Asia. A fost, de asemeni, un Imperiu, într-o lume în care imperiile se destrămau.

A fost, în fine, un pretins „stat al muncitorilor și țăranilor”, în timp ce realitatea făcea ca Uniunea Sovietică să fie, întâi de toate, un stat al națiunilor.

„Trăiesc aici mai mult de 100 de națiuni și naționalități, – menționa Hélène Carrère d’Encausse, – care vorbesc mai mult de 100 de limbi diferite și pe care totul le desparte: istoria, rasele, tradițiile, credințele.

Poporul sovietic este un popor pestriț, multiplu, în care se amestecă oameni pe cât se poate de diferiți, atât prin fizic, cât și prin cultură.

Poporul sovietic este în același timp balticul de la poalele Europei, uigurul de la poalele Chinei, rusul care a suferit influențele contradictorii ale acestora, georgianul meridional, eschimosul Marelui Nord și chiar nomadul din stepa kazahă. Și mulți alții.

O istorie zbuciumată, făcută din invazii, din lupte și pașnice recuceriri, a modificat de-a lungul secolelor acest popor greu de definit și care, de la un loc la altul, nu se aseamănă niciodată. Înțelegem istoria când privim spațiul”.

Publicitate

O DECLARAȚIE A MINISTRULUI APĂRĂRII AL R.MOLDOVA:„ forțele armate ale Republicii Moldova pot face față provocărilor din partea contingentului militar rusesc staționat ilegal pe teritoriul republicii în Transnistria”

©EPA-EFE/DUMITRU DORU  |   Ministrul Apărării Republicii Moldova, Anatolie Nosatii, Chișinău, Republica Moldova, 12 ianuarie 2023.

Ministrul Apărării, Anatolie Nosatîi: forțele armate ale Republicii Moldova pot riposta provocărilor din partea contingentului militar rusesc din Transnistria

„Forțele armate ale Republicii Moldova au suficiente mijloace pentru a face față la provocările care ar putea veni din partea contingentului militar rusesc staționat ilegal pe teritoriul republicii”, în regiunea separatistă pro-rusă Transnistria (est) – a declarat ministrul Apărării în Guvernul pro-occidental de la Chișinău, Anatolie Nosatîi.

Într-un interviu acordat Radio România Actualități și citat de Radio Chișinău, ministrul a calificat drept scăzută posibilitatea unei agresiuni cu caracter militar direct împotriva Republicii Moldova.

În martie, Nosatîi declara că prezența ilegală a trupelor Federației Ruse pe teritoriul Transnistriei, precum și a unui contingent paramilitar al așa-ziselor structuri de forță separatiste este un factor destabilizator pentru Republica Moldova.

Într-un interviu acordat agenției Agerpres, tot din România vecină,  ministrul mai spunea că Transnistria nu este principala problemă pentru Republica Moldova, dar este una dintre acestea.

Repetiție pentru Donbass

Transnistria a ieşit, de facto, de sub controlul autorităţilor centrale ale R.Moldova, după un conflict armat soldat cu sute de morţi, tranşat odată cu intervenţia trupelor Moscovei de partea rebelilor secesionişti, în 1992, la nici un an de când Chișinăul își proclamase  independența.

Fostul preşedinte rus, Boris Elţîn, s-a angajat să retragă trupele din Transnistria încă de la summitul OSCE de la Istanbul, din 1999.

Circa 1.500 de militari şi importante arsenale ruseşti s-ar mai afla acolo.

Potrivit analiştilor, secesiunea Transnistriei a inaugurat scenariul pentru separarea ulterioară, tot cu sprijin rusesc, a Osetiei de Sud şi Abhaziei de Georgia şi a Donbsasului de Ucraina.  

Fostul președinte și prim-ministru al Rusiei, Dmitri Medvedev, un aliat fidel al lui Putin, reia ideea desființării statului ucrainenan și împărțirea teritoriului său cu câteva țări vecine din UE

Medvedev insistă asupra dispariției Ucrainei în forma sa actuală și asupra împărțirii acestei țări.

Dmitri Medvedev, aliatul fidel al fascistului rus Putin, insistă, într-o postare pe Telegram vineri, că împărţirea Ucrainei, cu estul mergând spre Rusia, iar zonele de vest la câteva ţări membre ale Uniunii Europene ar fi varianta care ar garanta că un conflict între Rusia şi Ucraina nu va reizbucni în viitor, iar riscul transformării acestuia într-un al Treilea Război Mondial va fi eliminat, potrivit portalului rusesc RBC.ru şi agenţiei de presă DPA și Agerpres, reluate de https://timpul.md.

Conform publicaţiei ruse citate, Medvedev, vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Rusiei, evaluează viitorul Ucrainei după actualul conflict şi prezintă trei scenarii de desfăşurare a evenimentelor, în care, în fiecare dintre ele, Ucraina în forma actuală ar urma să ”dispar㔺i să înceteze să mai existe ca stat independent, conform publicaţiei ruse citate.

Primul scenariu presupune ca o serie de ţări din Uniunea Europeană, pe care nu le nominalizează de această dată, să preia controlul asupra vestului Ucrainei.

Într-o postare în luna aprilie, Medvedev, un aliat de bază al preşedintelui rus Vladimir Putin, propunea Poloniei, Ungariei şi României împărţirea Ucrainei.

În acest caz, va rămâne ”un fel de teritoriu ucrainean al nimănui” care se va proclama drept ”succesorul fostei Ucraine” şi îşi va declara intenţia de a recupera teritoriile pierdute în urma anexării acestora de către Rusia şi dorinţa de a adera la UE şi NATO.

Atunci, potrivit lui Medvedev, conflictul va reizbucni şi va deveni unul permanent, ”cu ameninţarea să se transforme într-un al Treilea Război Mondial în toată regula”.

Cea de-a doua variantă, potrivit lui Medvedev, arată astfel: Ucraina ”dispare în procesul împărţirii între Rusia şi o serie de state UE”, după care ”se formează guvernul Ucrainei” într-una dintre ţările europene.

În acest caz, în opinia sa, riscul reizbucnirii conflictului pe scară largă este unul moderat.

În cel de-al treilea scenariu, expus de Medvedev, regiunile de vest ale Ucrainei se alipesc la ţări ale UE, în timp ce regiunile din centrul ţării şi ”unele regiuni fără stăpân” aderă de bună voie la Rusia.

Acest rezultat ar ”pune capăt conflictului cu garanţii suficiente că nu va fi relansat într-o perspectivă mai lungă de timp”, scrie Medvedev.

Potrivit vicepreşedintelui Consiliului de Securitate, Moscova ”s-ar putea să se mulţumească temporar cu a doua variantă, dar avem nevoie de a treia”.

Astfel, scenariul ”provizoriu” acceptabil pentru Rusia ar însemna ca Ucraina să fie complet împărţită între Rusia şi ţările UE.

Este ”evident pentru toată lumea” că nu există alte scenarii realiste, susţine Dmitri Medvedev, care declară că Ucraina este un ”stat pe moarte”.

În acest context, RBC.ru, aminteşte că, în 2010, pe vremea când Dmitri Medvedev era preşedinte (2008-2012), el numea Ucraina şi Rusia ca fiind două ţări foarte apropiate şi invita ca ”relaţiile cu Kievul să fie ridicate de la nişte relaţii obişnuite la unele de parteneriat”, subliniind necesitatea de a ”reanima” cooperarea ruso-ucraineană.

Așa cum este cunoscut, la 24 februarie 2022, Rusia a declanşat o invazie în Ucraina, pe care o numeşte ”operaţiune militară specială”, denunţată de Kiev şi Occident drept cea mai sângeroasă agresiune neprovocată şi nelegitimă după cel de-al Doilea Război Mondial în Europa.

RBC.ru aminteşte și că, imediat după trimiterea trupelor în Ucraina în februarie 2022, Kremlinul asigura că nu îşi propune împărţirea Ucrainei şi că nici nu poate fi vorba de ocuparea teritoriului ucrainean de forţele ruse.

În luna septembrie 2022, Rusia a alipit , pe lângă peninsula Crimeea (anexată în 2014), regiunile ucrainene parţial ocupate – Lugansk, Doneţk (est), Zaporojie şi Herson (sud).