Putin vorbeşte despre „demonizarea excesivă” a odiosului criminal Stalin

 

 

 

Cum vede Putin „demonizarea excesivă” a lui Stalin şi cu cine îl compară el pe dictatorul sovietic

 

Preşedintele rus Vladimir Putin consideră că „demonizarea excesivă” a lui Stalin reprezintă una dintre modalităţile de a ataca „Uniunea Sovietică şi Rusia”, într-un interviu acordat regizorului american Oliver Stone pentru un film documentar în patru episoade, difuzat săptămâna aceasta de postul american de televiziune Showtime (grupul CBS), potrivit agenţiei de presă TASS, postului de televiziune al armatei ruse Zvezda şi portalului RBC, preluate de  agerpres.

„Mi se pare că demonizarea excesivă a lui Stalin reprezintă una dintre modalităţile de a ataca Uniunea Sovietică şi Rusia.

De a arăta că Rusia din zilele noastre poartă nişte pete din naştere staliniste.

Cu toţii avem nişte semne din naştere şi ce dacă?”, a spus liderul rus.

Preşedintele Rusiei l-a numit, de asemenea, pe Stalin drept o „figură istorică complexă” şi un „produs al epocii sale”.

Referindu-se la „demonizarea lui Stalin”, Putin a evocat personalitatea lui Oliver Cromwell din istoria Angliei.

„A fost un om sângeros, a venit la putere pe valul unor schimbări revoluţionare şi a devenit un dictator şi un tiran. Ei bine, monumente în cinstea sa sunt încă în picioare oriunde în Marea Britanie”, a spus preşedintele Rusiei.

În acelaşi context, Putin a amintit şi de Napoleon, pentru care s-a creat „un cult”.

El a venit la putere „în urma revoluţiei” din Franţa, a restaurat monarhia şi a devenit împărat, dar a adus Franţa în pragul unei „catastrofe naţionale” şi la o „înfrângere totală”, a amintit preşedintele rus, adăugând că situaţii de acest gen sunt numeroase în istoria omenirii.

În Rusia au avut loc schimbări cardinale, deşi în mentalul ruşilor „ceva totuşi a rămas” din acea perioadă, când la putere s-a aflat fostul dictator sovietic Iosif Vissarionovici Stalin.

„Dar aceasta nu înseamnă ca ar trebui să uitam despre ororile stalinismului legate de Gulag şi de exterminarea a milioane de conaţionali”, a spus liderul de la Kremlin.

În 2002, Putin l-a numit pe Stalin dictator, dar a cerut să nu fie ignorat rolul său în istorie, întrucât el s-a aflat la conducere când URSS a obţinut victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei, aşa cum este numit în Rusia, în cel De-al Doilea Război Mondial.

În 2013, preşedintele rus a mai declarat că „establishment-ul liberal” îl consideră pe Stalin drept un dictator, la fel de sângeros ca Oliver Cromwell.

Conform unui sondaj realizat de Centrul Levada, în ianuarie 2017, sentimentul de simpatie pentru Stalin a atins un maxim istoric în ultimii 16 ani.

Dacă în martie 2016, 37% dintre ruşi manifestau un sentiment de „simpatie”, „admiraţie” şi „respect” pentru dictatorul sovietic, în 2017 procentul acestora a crescut la 46%, potrivit portalului RBC, apropiat opoziţiei. 

În 1939, Uniunea Sovietică și Germania nazistă s-au înțeles nu doar să împarta Polonia, dar, de asemenea, Moscova s-a angajat sa livreze petrol pentru Germania, pe care Hitler l-a folosit în războiul împotriva Marii Britanii, iar mai târziu împotriva Uniunii Sovietice, scrie Arutz 7.

Președintele rus Vladimir Putin repetă „eroarea cea mai catastrofală a lui Stalin”.

„Toată lumea știe despre pactul revoltator și, în cele din urmă fatal, din 23 august 1939, între naziști și Uniunea Sovietică, în care Hitler și Stalin s-au inteles sa atace împreună Europa” – se spune in articol.

Invazia lui Hitler în Polonia a fost pentru Marea Britanie și Franța un motiv pentru a declara război Germaniei naziste. Este interesant faptul că premierul britanic Winston Churchill nu a declarat război și Uniunii Sovietice, care de asemenea a invadat teritoriul polonez.

Cu toate acestea, cel mai important aspect al pactului din 1939 între Germania și Uniunea Sovietică nu a fost invadarea Poloniei, ci livrările către germani de petrol și alte resurse naturale vitale, care au oferit un impuls suplimentar pentru efortul de război al lui Hitler împotriva britanicilor, iar mai târziu împotriva Uniunii Sovietice însăși.

„De fapt, fără petrolul sovietic, care i-a fost trimis lui Hitler din 1939 și până la „Operațiunea Barbarossa”, el nu avea cantitatea necesară de combustibil pentru a efectua, pe 22 iunie 1941, un atac fulgerator asupra Uniunii Sovietice”, – scrie publicatia.

Ca urmare a agresiunii trupelor lui Hitler, URSS a pierdut 4 milioane de soldați ucisi și 3 milioane au fost luați prizonieri – toate acestea, datorită aprovizionării cu petrol oferit cu generozitate de Stalin.

Stalin și „ministrul lui de externe” au fost, probabil, cei mai mari proști din istorie.

Și au rămas așa până acum, cand Rusia a ajuns sub conducerea președintelui Putin și a ministrului sau de externe Serghei Lavrov.

Stalin a oferit cadou lui Hitler două lucruri: Polonia și țiței. Astăzi, Putin se prezintă în faţa Iranului cu alte două daruri: Siria și uraniu, din care se pot produce bombe nucleare.

La fel ca în 1939, când Uniunea Sovietică și Germania au atacat Polonia, astăzi Rusia și Iran „au convenit împreună sa atace Siria”.

Putin crede că Iranul va fi de acord să împartă Siria. Dar, aceasta impartire a teritoriului sirian se va termina dupa ce Teheranul va prelua controlul asupra partii sale.

Apoi, el va lua și partea președintelui rus, crede autorul.

 Vladimir Putin, i-a recunoscut regizorului american Oliver Stone că a fost ţinta mai multor tentative de asasinat, regizorul avansând cifra de cinci încercări de asasinat, cifră pe care Putin nu ar fi negat-o, conform The Times.

Celebrul regizor american (Plutonul, JFK, Wall Street, dar şi pentru apetenţa sa mai recentă pentru subiecte de documentar precum Fidel Castro, Hugo Chavez sau Edward Snowden, pe care le abordează într-o manieră pe care unii o consideră pro domo), a realizat un interviu-documentar cu Putin la Kremlin, care a fost difuzat începând cu 12 iunie de televiziunea americană Showtime, parte a CBS.

 

 

 

 

 

Surse:

 

– http://www.reportervirtual.ro/2017/06/putin-demonizarea-lui-stalin-este-un-atac-asupra-rusiei.html

– stiripesurse.ro

– Cristian Gheorghe

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (III). CRONOLOGIE. FOTO. VIDEO

Foto: Soldaţi ai Armatei Române în drum spre front

 

După retragerea  pe teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc reechiparea armatei române cu armament  modern, asemănător cu cel aflat in dotarea inamicului.

Misiunea militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de lupta primit din Franţa si Anglia au schimbat capacitatea combativă a armatei noastre.

 

 

 

 

 

 

Au fost organizate doua armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari.

Astfel, ofensiva românească de la Maraşti (la 11 iulie), condusa de generalul Alexandru Averescu, si cea a generalilor Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu, de la Mărăşesti (1-24 iulie) a dejucat planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a întregului teritoriu al României, precum şi a marelui port rusesc la Marea Neagră – Odessa.

Oct.- nov.1917 –  Bolşevicii ajung la putere în Rusia 

Ian. 27 – Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina.  

Febr.18 –  Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania.

 

 

 

 

Situaţia României s-a deteriorat grav în 1918 ,odată cu Revoluţia bolşevică din Rusia şi ieşirea acestei ţări din război, după capitularea sa la Brest-Litovsk.

Mart.5 –  Se semnează la Buftea (in apropiere de Bucuresti) Tratatul preliminar de pace intre Romania si Puterile Centrale, pe baza caruia incep la Bucuresti, la 9 martie, tratativele in vederea incheierii pacii.

 

Apr. 24 – Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte si Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de alta parte.

 

 

 

 

România era forţată să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontiera în Carpaţi si să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru ea cu învingătorii.

Izolată în faţa unui inamic apreciabil mai puternic şi în faţa pericolulului comunist de la răsărit, România a trebuit să încheie pace cu  Puterile Centrale care aveau deja sub ocupaţie Muntenia şi Dobrogea, dar au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Mart. 26 – 28 – Are loc la Roma un Congres al nationalitatilor din monarhia austro-ungara, care voteaza o motiune cerand recunoasterea dreptului fiecarei natiuni de a se constitui in stat national independent sau de a se uni cu statul sau national daca acesta exista

Aug. 24 – Se creează la Paris Consiliul National al Unitatii Române, având în conducere pe Take Ionescu (presedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu si Ioan Th. Florescu.

Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian, ca exponent al intereselor poporului roman.

 

Sept.2 – Începe Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sarbilor, croatilor si rutenilor în timpul căruia este votată o motiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

Sept.12 – Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje si inainteaza spre Sofia. 

 

Sept. 16 – Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

 

Oct.4- Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

 

 

 

 

 

Foto: Regele Ferdinand şi regina Maria trec în revistă trupele române

România a declarat din nou război Germaniei pe 10 noiembrie.

A doua zi, abandonată de aliaţii săi, cu economia secătuită de război şi copleşită numeric de intrarea în luptă a trupelor americane pe frontul de vest, Germania a trebuit să ceară încheierea armistiţiului.

În mai puţin de o lună, pe 1 decembrie, Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România.

Ostilităţile însă nu se încheiaseră…

Mart.27 – Sfatul Ţării de la Chişinau (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

 

Sept.29 – Comitetul Executiv al Partidului National Roman, intrunit la Oradea adopta in unanimitate o declaratie redactata de Vasile Goldis prin care se dorea recunoasterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei.

Se constituie un „Comitet de Actiune”, cu sediul la Arad, avandu-l presedinte pe Vasile Goldis.

 

Oct.3 – Manifestul Imparatului Carol I de Habsburg – „Catre popoarele mele credincioase”- privind reorganizarea Austro-Ungariei intr-o Federatie de sase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez si ucrainean).

 

Oct.3 – Declaratia de raspuns a „Corpului voluntarilor transilvaneni si bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, in care, acestia proclama unirea teritoriilor lor cu Regatul Romaniei.

Intre timp, fapte similare se petrec in Bucovina, unde la 27 octombrie se creeaza un Consiliu National Roman, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formuleaza dorinţa Bucovinei de unire cu Romania, proclamată în fapt, necondiţionat si cu mare insufleţire la Cernauţi, la 28 noiembrie 1918.

 
Victoria Antantei, care începea sa se contureze in 1918 in Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani.

Armata lui Sarrail de la Salonic inainteaza in sfarsit si strapunge liniile bulgare.

Guvernul lui Marghiloman isi da demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

Îi urmeaza guvernul generalului Coandă, care a proclamat imediat mobilizarea generala şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintra în război.

Un război care a doua zi încetează  în urma armistitiului semnat la Compiegne, în Franţa.

Razboiul inceteaza in Europa occidentala, nu şi în cea de rasarit, unde, dupa armistitiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent in Ungaria.

Infrângerea militară aduce cu sine destramarea imperiilor centrale.

Primul care se prabuşeşte este, cum era de asteptat, cel austro-ungar.

La 18 octombrie împăratul Carol (Franz Joseph murise in 1916) anunţa printr-un manifest, transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal.

Era limpede însă, mult prea tîrziu.

O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia invingătorilor (mai cu seama de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu  au luat-o înaintea diplomatilor, decizând ele insele asupra destinului lor. La fel şi românii.

La 12 octombrie, Partidul National Roman din Transilvania adopta Declaratia de autodeterminare, redactata de Vasile Goldis, „în virtutea dreptului naţional al fiecarei naţiuni de a dispune de ea insăţi”.

Şase zile mai tărziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi români ardeleni  din armata austro-ungară, cu care s-a indreptat spre Transilvania.

Consiliul National Roman Central, infiintat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanti ai Partidului National Roman si ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitand si de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Guvernul ungar al lui Karolyi Mihaly, format la 31 octombrie la Budapesta, în care ministrul nationalitaţilor era democratul Jaszi Oszkar, a încercat fără succes să intre în negocieri cu Consiliul National Roman Central.

Discuţiile sunt purtate la Arad, intre 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. In acelaşi timp, guvernul maghiar semneaza la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixeaza o linie de demarcatie arbitrară între Ungaria si Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (incredinţat administraţiei sârbe), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune in gardă pe români. Consiliul National decide sa convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Nationala a Romanilor din Transilvania si Ungaria.

 

 

 

 

 

Pentru aceasta Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe baza de vot universal si 628 reprezentanti ai organizaţiilor şi societaţilor culturale.

Au participat la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Intr-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, au fost aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţii (în cadrul stabilit în 1910).

Principalele revendicari ale alegatorilor erau: Unirea cu Romania, reforma agrara, votul universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce in oraş circa 100.000 de oameni (dupa marturiile din epocă) le aşteptau hotărârile.

Erau reprezentate toate categoriile sociale si ambele biserici române. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice romaneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei si Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, precum şi egalitatea nationalităţilor şi a religiilor.

La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernauţi, la 28 noiembrie, a fost de fapt  un plebiscit în rândurile tuturor românilor din Austro-Ungaria.

Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunarii, se constituie Marele Consiliu National Roman, format din 200 de membri alesi si 50 de membri cooptati.

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

 

 

 

Foto: Consiliul Dirigent. Primul Guvern român al Transilvaniei şi Banatului, după decretarea Unirii.

 

 

Consiliul a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, va  înmâna regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sanctionare a unirii  Transilvaniei cu România(urmat de cel  al unirii Bucovinei şi Basarabiei).

Protestele guvernului Karolyi la Budapesta au fost, evident, inutile.

 

 

În 1919, armata română a invadat Ungaria, ca ripostă la încercarea regimului comunist instalat la Budapesta sub conducerea lui Bela Kun, de a împiedica cu forţa armată, pierderea teritoriilor deţinute anterior de Ungaria în Transilvania, Slovacia, Vojvodina şi Croaţia.

 

 

 

 

Foto: 1919 – Cavaleriştii români pe străzile Budapestei eliberate de comunism

 

Campania românească în Ungaria a fost scurtă şi încununată de succes şi s-a sfârşit după alungarea de la putere a regimului comunist condus de Kun Bela, un apropiat al lui Lenin.

 

 

 

 

Foto: Marcă poştală emisă la Debreţin de administraţia română din Ungaria la începutul anului 1919, având un supratipar cu inscripţia „ZONA DE OCUPAŢIE ROMÂNĂ”, aplicat peste mărci poştale ungureşti (clădirea din imagine este Parlamentul din Budapesta).

Aceste mărci au circulat preponderent în Câmpia Tisei şi în Pocuţia (regiune din vestul Ucrainei, ocupată de armata română în perioada mai-august 1919, pentru a facilita intervenţia aliatului polonez în războiul cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale).

 

Astfel, la 4 august 1919, armata română a fost prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism.

 

 

Foto: Harta dezintegrării Imperiului Austro – Ungar 

 

 

 

POPULAŢIA ROMÂNIEI MARI

 

Pentru perioada interbelica singurul recensamant complet al populaţiei Romaniei a fost făcut în 1930, restul referinţelor statistice anterioare acestei date fiind  estimative.

Conform acestuia, populaţia ţării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920, imediat după Marea Unire.

Din punct de vedere al compozitiei etnice, românii  întruneau majoritatea absolută a populatiei, atât înainte de primul razboi mondial, cât şi dupa sfarşitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat şi circa 70% din totalul populaţiei României intregite, în 1920.

În razboi au murit circa 335.000 de soldaţi români, care impreună cu populatia civila ucisă în timpul ostilităţilor, reprezenta o zecime din populatia României.

 

În urma Marii Uniri un număr de 8,5 milioane  locuitori se adăugau la populaţia Vechiului Regat.

Astfel, populaţia României număra în anul 1920, 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care  cca. 30% nu erau etnici români:

· Maghiari 19,3%,
· Evrei 5,3%
· Ucraineni 4,7%
· Germani 4,3%

Faţă de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român a scăzut semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.

Minoritaţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă:

· maghiari: 29% din populaţia Transilvaniei şi 23% din cea a Crişanei si Maramureşului;

· germani: 24% din locuitorii Banatului şi 8% din cei ai Transilvaniei;

· evrei: 30% din populaţia urbană din Bucovina, 27% în Basarabia si 23% in Moldova.

Dupa 1918 au avut loc şi emigrari în străinatate, nesemnificative totuşi:

· 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;

· 42.000 de turci din Dobrogea in Turcia;

· 67.646 de emigranţi au plecat in S.U.A, in deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc şi o imigraţie către România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în Basarabia;

În anii ’20 aproximativ 20.000 de români, care emigrasera in S.U.A. înainte de razboi, au revenit in Transilvania si Bucovina.

Populaţia României trăia în marea ei majoritate în mediul rural, în 1920 ea reprezentând 77% din totalul populaţiei ţării.

 

 

 

SURSE:

 

 – Ion Bulei, Scurta istorie a romanilor, Editura Meronia, Bucuresti, 1996, pp. 104-107.

–  Keith Hitchins, Romania, 1866-1947, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

 

 

 

 

CITIŢI PARTEA A II- a DIN ARTICOL ACCESÂND: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/07/romania-in-primul-razboi-mondial-ii-cronologie-foto-video/

 

 

 

 

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (II). CRONOLOGIE. FOTO. VIDEO

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea  acţiunilor de ordin politic, diplomatic şi militar desfăşurate de statul român, singur sau împreună cu aliaţii, între 28 iulie 1914 şi 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la război – realizarea statului naţional unitar român.

Din punct de vedere al statutului de beligeranţă, România a fost pe rând: ţară neutră în perioada 28 iulie 1914 – 27 august 1916, ţară beligerantă de partea Antantei în perioada 27 august 1916 – 27 noiembrie 1917, în stare de armistiţiu în perioada 27 noiembrie 1917 – 7 mai 1918, ţară necombatantă în perioada 7 mai 1918 – 9 noiembrie 1918, ţară beligerantă de partea Antantei în perioada 9 noiembrie 1918 – 11 noiembrie 1918.

Aşa cum am văzut în prima parte a articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/02/romania-in-primul-razboi-mondial-cronologie-foto-video/, după o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forţe austro-ungare copleşite din punct de vedere numeric, armata română a suferit în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forţa autorităţile statului să se refugieze în Moldova, permiţând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul naţional, inclusiv capitala Bucureşti.

Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forţe germane şi austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerinţele politice majore în actul conducerii militare, incompetenţa, impostura şi laşitatea unei părţi semnificative a eşalonului militar de conducere, precum şi lipsa de adecvare a pregătirii şi dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

În iarna lui 1916 şi primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) şi cu sprijinul substanţial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată şi instruită pe baze moderne adaptate cerinţelor războiului.

 

 

 

20 noiembrie/3 decembrie 1916

 

 

 

 

 

Guvernul prezidat de Ionel I.C. Brătianu a părăsit capitala Bucureşti şi s-a stabilit la Iaşi.

 

16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916

 

 

 

 

 

 

S-a desfăşurat bătălia de la Neajlov şi Argeş („Bătălia pentru Bucureşti“), cea mai amplă operaţiune militară de pe frontul românesc în 1916, ultima încercare a armatei române, comandată de generalul Constantin Prezan , de a apăra Bucureştiul.

Cele mai violente confruntări s-au desfăşurat la Călugăreni în 16/29 – 17/30 noiembrie 1916.

După succesul iniţial, armata română, depăşită numeric şi tehnic, de Grupurile armate Kraft, Kühne şi Kösch, s-a retras spre estul ţării.

 

 

 

24 noiembrie/7 decembrie 1916

 

 

 

Grupul „Cerna“, care executase un marş de 2 săptămâni în spatele frontului inamic (200 km.), a capitulat pe râul Olt pe care încercat în zadar să-l traverseze. 25 noiembrie/8 decembrie – 28 noiembrie/11 decembrie 1916 – trupele române au desfăşurat acţiuni de luptă pe linia Cricov-Ialomiţa, pentru a câştiga timpul necesar atât concentrării trupelor ruse, cât şi pregătirii unei alte linii de rezistenţă, pe un nou aliniament, respectiv Râmnicu Sărat-Viziru-fluviul Dunărea.

 

 

29 noiembrie/12 decembrie 1916

 

 

 

 

 

A apărut primul număr al ziarului oficial al autorităţilor de ocupaţie „Bukarester Tageblatt“ („Gazeta Bucureştilor“) în limba română şi în limba germană.

 

 

 

1 Decembrie, 1916

 

S-a constituit la Darniţa, lângă Kiev, o tabără unde au fost aduşi 250 ofiţeri şi 1200 de gradaţi dintre prizonieri români din Rusia.

Aceştia au constituit nucleul organizării corpului de voluntari români care urma să lupte alături de armata română (la acea dată se aflau în lagăre ruseşti cca. 120.000 de români bucovineni şi transilvăneni înrolaţi în armata austro-ungară).

 Ostaşii români din armata austro-ungară, prizonieri în Rusia aflaţi la Darniţa (Kiev), au semnat un angajament în care se specifica:

„Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România“.

În data de  3/16 aprilie 1917 , guvernul Rusiei a  aprobat unui număr de 30.000 de prizonieri de origine română din armata austro-ungară să se constituie într-un corp de voluntari pentru a lupta alături de armata română.

 

 

 

1/14 decembrie 1916

 

 

 

9/22 decembrie – 14/27 decembrie 1916

 

 

 

 

S-a desfăşurat lupta de la Râmnicu Sărat. După lupte grele purtate de Grupul Râmnic, comandat de generalul Văitoianu, Grupul Vrancea-Oituz, comandat de generalul Cristescu şi Divizia 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, împotriva a 15 divizii de infanterie inamice, trupele ruso-române s-au retras spre Focşani şi Siretul inferior.

S-a desfăşurat confruntarea de la Caşin. Noua ofensivă germano-austro-ungară a fost oprită pe văile Caşinului, Şuşiţei şi Putnei, poziţii de mare importanţă strategică şi care completau spre Carpaţi linia de apărare Focşani-Nămoloasa.

După luptele de apărare de pe Cricov, trupele Armatei I române şi cele de sub comanda generalului Istrati, au fost retrase de pe front şi trimise în nordul Moldovei pentru refacere, cu excepţia unor unităţi, trecute Armatei a II-a, care rămâne în front, încadrată de Armatele a IX-a, a V-a şi a VI-a ruse.

 

 

1/14 decembrie 1917

 

 

 

 

1/14 decembrie 1916 – administraţia militară germană („Militär Verwaltung in Rumänien“) s-a instalat la Bucureşti şi a supus populaţia din teritoriul ocupat (Dobrogea, Oltenia şi Muntenia) rechiziţiilor şi prestaţiilor cerute de autorităţile militare.

 

 

11/24 decembrie 1916

 

 

În urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916 s-a constituit la Iaşi, un guvern de concentrare naţională Ionel I.C. Brătianu – Take Ionescu (foto), considerat „Guvernul refacerii armatei şi al rezistenţei victorioase din 1917“.

 

 

 

22 decembrie 1916/4 ianuarie 1917 – 27 decembrie 1916/9 ianuarie 1917

 

 

 

A avut loc un puternic atac germano-austro-ungar asupra liniei Milcovului, Putnei şi Siretului.

Trupele inamice au ocupat Brăila şi au atins apoi linia Siretului, unde linia frontului s-a stabilizat. 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 – trupele germano-austro-ungare au ocupat oraşul Focşani.

Astfel, aproape trei sferturi din România se afla sub ocupaţia inamică (Dobrogea, Oltenia şi Muntenia).

O parte a populaţiei s-a refugiat în Moldova.

 

 

25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917

 

 

 

S-a înfiinţat Ordinul militar „Mihai Viteazul”, cu trei clase, reprezentând o cruce albastră şi panglică violetă cu dungi albastre.

 

 

1916/13 ianuarie 1917 – 5/18 ianuarie 1917

 

 

 

 

S-a desfăşurat confruntarea de la Pralea. Armata română reuşit să ţină sub control Valea Şuşiţei. În urma campaniei militare a anului 1916, pierderile armatei române s-au ridicat la aproximativ 250.000 oameni, din care peste 100.000 de morţi sau dispăruţi, cca. 50.000 răniţi, iar restul prizonieri de război sau rămaşi în teritoriul ocupat, la care s-a adăugat pierderea unei însemnate cantităţi de material de război, între care 250 de mitraliere şi 450 de tunuri.

 

 

 

Ianuarie – iunie 1917

 

 

 

 

Armata română a intrat într-un proces de refacere, fiind organizată în Armata I şi Armata a II-a (aflată pe front în zona Vrancei, intercalată între unităţile ruseşti, care ocupau vestul frontul român) şi care cuprindeau 15 divizii de infanterie, două de cavalerie, 15 regimente de artilerie de câmp, 4 regimente de artilerie grea şi 12 escadrile de aviaţie.

Numărul forţelor combatante ale armatei române ajungea la 400.000 oameni din totalul de aproximativ 700.000 de oameni al armatei române.

A fost reorganizat Comandamentul frontului românesc (din Bucovina la Marea Neagră), condus de regele Ferdinand (foto), ajutat de şeful Marelui Stat Major, generalul Constantin Prezan care avea în subordine pe generalii C. Cristescu şi apoi pe Al. Lupescu, precum şi pe generalii ruşi Zaharov, Leciţki şi Scerbacev.

La reorganizarea armatei române a contribuit misiunea militară franceză, coordonată de generalul Henri Mathias Berthelot şi care cuprindea 277 ofiţeri de infanterie, cavalerie, artilerie şi de stat major, 37 piloţi şi observatori, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 4 ofiţeri de marină şi 8 ofiţeri de intendenţă şi administraţie, 1150 grade inferioare şi soldaţi, specialişti.

Unii ofiţeri francezi au participat la operaţiunile militare, pierzându-şi viaţa pe front. Medici şi personal auxiliar s-au jertfit alături de cei români în combaterea epidemiilor, cazurile colonelului Dubois şi a medicului savant, profesor doctor Clunet fiind demne de evocat. 

 

 

7/20 ianuarie 1917

 

 

S-a constituit la Iaşi „Comitetul naţional al românilor emigranţi din Austro-Ungaria“, format din 12 persoane, printre care şi dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga (foto), dr. Ion Nistor, Sever Bocu şi care au semnat Declaraţia de război împotriva monarhiei austro-ungare.

 

 

 

 

19 ianuarie/1 februarie – 7/20 februarie 1917

 

 

 

 

 

La Petrograd s-a desfăşurat o conferinţă interaliată cu scopul încheierii unui acord în probleme militare, politice şi financiare între puterile occidentale ale Antantei şi Rusia.

A fost prezent în capitala Rusiei şi premierul Ionel Brătianu (foto) care a avut întrevederi particulare cu principalii delegaţi ai Marilor Puteri şi a discutat situaţia militară a României după campania din anul 1916.

A primit asigurări că Aliaţii îşi vor respecta angajamentele cu privire la furnizarea de armament României.

 

 

 

SURSE: 

Wikipedia.ro; http://www.marelerazboi.ro/cronologie

 

 

CITIŢI ŞI  PRIMA PARTE :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/02/romania-in-primul-razboi-mondial-cronologie-foto-video/

 

 

VA URMA