Mai multe țări NATO plănuiesc implicarea directă în războiul din Ucraina

Sursa foto: X

NATO ia în considerare să trimită militari profesioniști în Ucraina. Vor avea „o misiune specială”. NATO a început să studieze în detaliu problema trimiterii unei categorii speciale de militari în Ucraina, după ce Rusia a înregistrat un avas semnificativ pe front scrie https://newsweek.ro.

Publicația ZIUA NEWS citând revista germană bild.de, relatează că NATO discută posibilitatea de a lua sub protecție spațiul aerian din vestul Ucrainei.

Inițiatorul „sistemului extins de apărare aeriană” este Polonia, dar o decizie finală încă nu a fost adoptată, informează Bild.

De asemenea, în NATO se discută despre conceptul de „logistică avansată”, ceea ce ar presupune că țările NATO vor duce armamentul direct pe linia frontului.

Publicația scrie că unele țări NATO sunt pregătite să își extindă sprijinul pentru Kiev și să acționeze direct pe teritoriul Ucrainei. Estonia, Marea Britanie, Polonia, Canada, Lituania și Franța sunt în favoarea extinderii asistenței. SUA și Germania sunt împotrivă. Nu există încă decizii finale, dar sunt discutate mai multe scenarii în același timp.

În special, se discută despre instruirea soldaților ucraineni, de către instructori NATO direct pe teritoriul Ucrainei. De asemenea, potrivit jurnaliștilor, mai multe țări NATO, printre care Marea Britanie, Canada și Estonia, sunt pregătite să livreze în viitor arme și muniții nu doar la granițele Ucrainei, ci și mai departe, pe linia frontului. Mai multe țări occidentale dezvoltă în prezent conceptul de „logistică avansată”.

Un oficial estonian a declarat pentru „Breaking Defense” că guvernul său discută cu seriozitate despre trimiterea de trupe în Ucraina, conform unui articol al Business Insider.

Madis Roll, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Estoniei, a declarat pentru publicația de știri militare „Breaking Defense” că liderii țării sale evaluează viabilitatea trimiterii de soldați estonieni în roluri care nu ar implica lupta directă pe frontul din în Ucraina.

Acești soldați ar fi plasați departe de linia frontului și ar degreva trupele ucrainene de activități în afara câmpului de luptă, a spus acesta.

De notat că, potrivit monitorului de ajutor al Institutului Kiel pentru Economie Mondială, Estonia a acordat Ucrainei un ajutor militar, umanitar și financiar în valoare de aproximativ 640 de milioane de dolari. Acest ajutor reprezintă aproximativ 1,6% din PIB-ul său total, mai mult decât orice altă națiune care a furnizat ajutor Ucrainei.

Premierul Ungariei, Viktor Orbán, a dezvăluit într-un interviu acordat postului postului Kossuth Rádió că, la nivelul conducerii NATO, se lucrează la un scenariu pentru o acțiune a NATO într-o țară din afara Alianței. Șeful guvernului de la Budapesta a precizat că diplomații Ungariei au anunțat deja că Ungaria nu va participa la o asemenea misiune. O echipă de juriști lucrează la o strategie prin care Ungaria să rămână membru NATO dar să nu participe la acțiunile militare ale NATO. Orbán nu a spus explicit în ce țară ar putea acționa NATO dar s-a referit pe larg la războiul dintre Rusia și Ucraina, sugerând astfel că NATO ar pregăti o acțiune împotriva Rusiei.

Ungaria nu va participa la planurile NATO de sporire a rolului Alianţei în coordonarea ajutorului militar pentru Ucraina şi în instruirea soldaţilor ucraineni, şi nici la pachetul de ajutor pentru Ucraina în valoare de 100 de miliarde de euro propus de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a asigurat vineri ministrul ungar de externe, Peter Szijjarto, potrivit agenţiei MTI.

Ungaria va rămâne în afara „acţiunii nebuneşti a NATO”, în pofida tuturor presiunilor exercitate asupra sa în cadrul Alianţei, a promis Szijjarto, adăugând că „va fi totuşi o luptă lungă, în care alegerile pentru Parlamentul European, când oamenii îşi vor putea exprima opţiunea pentru război sau pace, vor fi un punct important”.Prin promovarea respectivei propuneri, NATO „şi-a depăşit propriile linii roşii şi face paşi imenşi către război, în timp ce o confruntare directă ar implica riscul declanşării unui al treilea război mondial”, a susţinut şeful diplomaţiei ungare.

„Conflictul nu poate fi soluţionat pe câmpul de luptă, întrucât niciuna dintre părţi nu o poate învinge pe cealaltă, aşadar soluţia diplomatică este singura cale realistă”, a concluzionat Peter Szijjarto.

La polul opus,ministrul de externe polonez Radoslaw Sikorski a declarat într-un interviu publicat în cotidianul polonez Gazeta Wyborcza, precum şi în La Repubblica din Italia şi El Pais din Spania, că Polonia nu ar trebui să excludă trimiterea de trupe în Ucraina.

Întrebat în interviu dacă Polonia este dispusă să trimită trupe în Ucraina, Sikorski a răspuns: ”Nu ar trebui să excludem. Ar trebui să-l punem pe Putin în postura de a ne ghici intenţiile”.

În paralel, la București, generalul în rezervă Ben Hodges, fost comandant al trupelor terestre ale SUA în Europa, a avertizat că o victorie a Rusiei în Ucraina ar pune în pericol și alte țări europene. Vorbind în cadrul conferinței internaționale „Black Sea and Balkans Security Forum”, generalul american a subliniat că țările NATO trebuie să ajute Ucraina întrucât, dacă Ucraina pierde războiul, următoarea țintă a Rusiei va fi Republica Moldova, apoi și alte țări. “Dacă Ucraina eșuează pentru că noi permitem acest lucru vina va fi a noastră. Rușii vor folosi Ucraina ca trambulină. Unde? Poate în Republica Moldova. România a anunțat că va proteja Republica Moldova. Vom vedea trupe române în Moldova pentru apărarea zonei? Evident că nici aliații polonezi nu vor sta cu mâinile în sân. Ei știu cum se termină filmul unei invazii ruse. Dacă Ucraina cade riscăm să avem o înfruntare directă între NATO și Rusia. E un scenariu ce poate avea loc dacă permitem înfrângerea Ucrainei”, a susținut generalul Hodges.

Generalul american în rezervă Ben Hodges a prezentat, la conferința desfășurată la București, câteva motive pentru care Occidentul trebuie să fie foarte interesat să ajute Ucraina în războiul contra Rusiei. În caz contrar, dacă Rusia învinge Ucraina, următoarea țintă a Rusiei poate fi Republica Moldova, iar România poate ajunge în situația să trimită militari în Republica Moldova.

“Dacă Ucraina eșuează pentru că noi permitem acest lucru, vina va fi a noastră. Rușii vor folosi Ucraina ca trambulină. Unde? Poate în Republica Moldova. România a anunțat că va proteja Republica Moldova. Vom vedea trupe române în Republica Moldova pentru apărarea zonei? Evident că nici aliații polonezi nu vor sta cu mâinile în sân“

UN ROMÂN A FOST ARESTAT sub acuzația de spionaj și trădare în favoarea Rusiei

Dorin Alexandru Piscan, candidat ca independent la Primăria municipiului Ploiești, a fost acuzat de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată (DIICOT), că ar fi colectat pe teritoriul României informații militare secrete pe care le transmitea unui diplomat al Ambasadei Rusiei de la București, informează https://romania.europalibera.org.

MAE român a declarat diplomatul rus persona non grata, dar nu i-a făcut public numele, menționând doar că acesta a avut „activități care contravin prevederilor Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice.”

Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală au dispus arestarea preventivă pentru 30 de zile, a numitului Dorin Alexandru Piscan (foto), acuzat de spionaj și trădare.

Potrivit unui comunicat de presă al DIICOT, începând din 2022 – an în care a Rusia a lansat o invazie la scară largă asupra Ucrainei – el a supravegheat mai multe obiective militare românești, dar și ale NATO, din apropierea municipiului Tulcea, a colectat informații cu caracter militar și a efectuat fotografii privind tehnica militară de luptă și deplasarea personalului în zona de graniță cu Ucraina, pe care le-a transmis către diplomați din cadrul Ambasadei Federației Ruse la București”.

Activitățile judiciare au fost realizate împreună cu ofițerii de poliție judiciară din cadrul DIICOT – Structura Centrală și ai Direcției de Combatere a Criminalității Organizate și structurilor subordonate.

Procurorii DIICOT au făcut percheziții la domiciliul acuzatului, de unde au ridicat mai multe probe – printre care și imagini realizate de suspect la bazele militare. Printr-un comunicat, Serviciul Român de Informaţii a anunţat că în urma reţinerii suspectului, a propus Ministerului Afacerilor Externe ca unul dintre diplomaţii ruşi de la Ambasada din Bucureşti, care ar fi beneficiat de informaţiile transmise, să fie declarat indezirabil pe teritoriul României.A fost sesizată  Curtea de Apel București  care a dispus arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 30 de zile.

Agenția de stat de presă rusă TASS scrie că Rusia va reacționa față de decizia României de a expulza diplomatul său de la București. Potrivit acestei agenții Elena Kopnina, însărcinatul cu afaceri de la Ambasada Federaţiei Ruse din București, a declarat că acuzaţiile aduse de DIICOT sunt complet nefondate.

Moscova va răspunde Bucureştiului la expulzarea unui angajat al ambasadei Rusiei din România, a declarat vineri purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, potrivit media de stat ruse, între care Rossiiskaia Gazeta, Izvestia şi RBC, care citează agenţia oficială de presă RIA Novosti.

„Rusia va da un răspuns adecvat”, a afirmat Zaharova, citată de RIA Novosti.

Nu e prima dată când România a luat astfel de măsuri împotriva unor diplomați ruși. În aprilie 2022, România a expulzat  10 diplomați ruși pentru că „activitățile și acțiunile acestora contraveneau prevederilor Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice”.

Comunicatul autorităților române care anunța decizia, relua „condamnarea fermă a crimelor comise la Bucea și în alte localități din Ucraina, pentru care răspunderea aparține Rusiei”.

Majoritatea țărilor UE expulzaseră zeci de diplomați ruși.

O lună mai târziu, MAE al României informa că Federaţia Rusă „a declarat ca personae non gratae zece persoane care activează în cadrul Ambasadei României la Moscova, aceasta fiind o reacţie la declararea personae non gratae de către România, la 5 aprilie 2022, a 10 persoane care activau în cadrul Ambasadei Federației Ruse la București”.

Aleksandr Soljenițîn despre chestiunea rusă la sfârșit de secol XX și critica imperialismului muscălesc

Foto: Celebrul disident anticomunist Aleksandr Soljenițîn.

Potrivit jurnalistului George Petrovai, cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, pe care autorul o numește „articol”, a fost scrisă de Aleksandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970 (pentru Pavilionul canceroșilor), în timpul lungului său exil (de la expulzarea și ridicarea cetățeniei sovietice pentru disidență, până la revenirea în Rusia în anul 1994, după reprimirea de la Mihail Gorbaciov, în anul 1990, a cetățeniei sovietice). 

Opusculul impresionează cititorul atât prin dârza obiectivitate cu care autorul prezintă rezumatul istoriei rușilor, inclusiv epocile considerate de vârf în istoriografia ruso-sovietică (reformele lui Petru I, expansionismul promovat de țarina Ecaterina a II-a, bolșevismul și stalinismul), cât și strigătul de durere al acestui mare și autentic rus la vederea/constatarea dezastrului rusesc, prin comparație cu prosperitatea apuseană (în special cea americană), totul din pricina politicii stupide pe care au dus-o nu numai țarii ruși, ci și liderii sovietici…

Cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX a apărut la noi în excelenta traducere a lui Boris Buzilă (Editura Anastasia, 1995), cu o viguroasă Prefață a lui Alexandru Paleologu, care are ca motto întrebarea-rechizitoriu din discursul rostit de Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?”…

Iar francmasonul Al. Paleologu (lucrul acesta ni-l spune chiar el, atunci când amintește de crimele masonilor), întru totul de acord cu afirmațiile scriitorului rus, ne informează că „Rusia nu era o națiune barbară înainte de Petru cel Mare, cum multă lume spune și crede”, subliniind că ea „a fost împinsă la o politică cinică și nerușinată, pe care națiunea nu o putea nici cunoaște, nici împărtăși” și că Soljenițîn a spus în „mod expres și repetat” că „Rusia trebuie să renunțe la țările anexate, care nu sunt de tradiție, de cultură și de istorie comună cu a Rusiei”.

Dar iată câteva citate ilustrative, care fac din Soljenițîn un intransigent luptător nu numai pentru binele și fericirea rușilor, ci – la limită – a tuturor pământenilor:

1) Ca „slujitor al progresului”, Petru „nu a făcut dovada unei inteligențe ieșite din comun, arătându-se în multe privințe de-a dreptul primitiv”;

2) Având în vedere ukaz-ul lui Petru de la 1714 cu „dreptul unic de succesiune al nobililor” (țăranii treceau direct în proprietatea acestora) și cu o pătură conducătoare complet ruptă de popor, precum și smintita idee a „«dedublării» capitalei”, „a strămutării ei (…) în niște smârcuri spectrale”, autorul se simte îndreptățit să afirme că acest mult lăudat țar „nu a fost un reformator, ci un revoluționar (de cele mai multe ori fără să fi fost nevoie)”;

3) Țarina Elisabeta Petrovna (1741-1761), fiica lui Petru I, nu era preocupată de „«protecția poporului», ci de «primejdiile care amenințau echilibrul european», făcând – într-o manieră de neiertat – ca energiile poporului rus să se consume în conflicte și chiar în aventuri europene, cu totul străine de interesele noastre”, precum oneroasa alianță cu Anglia, „țară de la care Rusia nu s-a ales niciodată cu niciun ajutor și cu nimic bun”;

4) Nu numai că Ecaterina a II-a, preocupată „cum să pună mâna pe alte țări”, s-a amestecat în conflictul franco-austriac (o idee „de-a dreptul nocivă”), dar în sângeroasa ei domnie a purtat șase războaie (înainte de-a muri „se pregătea să-l poarte pe al șaptelea: împotriva Franței revoluționare”), deși „campaniile vitejești ale lui Suvorov prin Italia și prin Elveția (…), au fost pentru Rusia de o absolută inutilitate, vărsare de sânge rusesc, irosire de forțe și de mijloace”;

5) Fiind înconjurat de consilieri filoenglezi, sub țarul Alexandru I „birocrația a proliferat din ce în ce mai mult”, iar armatele franceze invadatoare au fost zdrobite cu un uriaș efort și „cu prețul trecerii Moscovei printr-un incendiu pustiitor (puțini știu că în spitalele moscovite au ars de vii 15.000 de soldați ruși, răniți la Borodino)”;

6) Cu o armată rusă, care – menționează caustic autorul – „făcea față mai bine la paradă decât pe câmpul de luptă”, țarul Nicolae I demarează „doctrina balcanică”, eliberează Armenia, poartă război cu Turcia și cucerește Caucazul, unde „imperiul rus plătea fericirea de-a avea aceste teritorii”, deoarece cheltuielile pentru păstrarea Caucazului și Transcaucaziei, cel puțin până la bolșeviadă, „depășeau cu mult veniturile pe care ni le aduceau”;

7) În plin război al Crimeii (anul 1855) moare Nicolae I, pe tron urcă fiul lui Alexandru al II-lea, iar acesta încheie precipitata pace din 1856, „cea mai oribilă pace încheiată de ruși, după cea de la Prut (a lui Petru)”, pace despre care, aidoma unei fatale premoniții a anului 1904, însuși împăratul va spune mai târziu: „Acceptând acea pace, am săvârșit o mârșăvie”;

8) În ceea ce-l privește pe molâul țar Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru al III-lea (împăratul care a suprimat unele funcții de prisos, a redus impozitele țăranilor și a prelungit termenele pentru plata datoriilor), acesta „a început chiar din prima zi de domnie, și fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”;

9) Întrucât pe primul plan punea exterminarea fizică a oamenilor (au pierit peste 50 de milioane de oameni de pe urma neîntreruptului război intern, pe care „guvernul sovietic l-a purtat împotriva propriului său popor”), în mod just autorul conchide că „Uniunea Sovietică, cu regimul său comunist, era condamnată de istorie”. De ce? Pentru că pe toate planurile (politic, economic, social, cultural, ideologic) „se întemeia pe principii false”, iar „istoria perioadei sovietice a fost un eșec”.

Ca pretutindeni în lagărul comunist (actualmente în China și Coreea de Nord), principala criză cu care s-a confruntat Uniunea Sovietică n-a fost criza economică, ci cea moral-spirituală („Însuși caracterul popular rusesc, așa cum îl știau strămoșii noștri și cum l-au imortalizat scriitorii ruși și observațiile străinilor obiectivi și atenți, acest caracter a fost siluit, maculat, pervertit de-a lungul perioadei sovietice”, notează cu obidă autorul), care – zic eu, dimpreună cu noua ideologie a profitului, plus metehnele bolșevice, mereu prezente în gândirea și năravurile cârmuitorilor postsovietici – „s-au răsfrânt și asupra limbii – oglinda caracterului poporului”.

Tocmai de aceea, constatând că „istoria noastră ne apare ca un lanț de ratări” și că „dacă lucrurile vor merge mai departe așa, peste un secol cuvântul «rus» va dispărea probabil din dicționare” (firește, mai ales din cauza unei crize demografice „fără precedent”), Aleksandr Soljenițîn utilizează pluralul la persoana întâi (se adresează rușilor de pretutindeni, neomițându-se pe sine) atunci când pune chestiunea rusă în iminenții termeni shakespearieni („a fi sau a nu fi”) și când arată rolul fundamental al noii școli („una în care în clasa întâi să intre copiii unui popor pervertit, iar din ultima clasă să iasă tineri pătrunși de duhul unei înalte moralități”) în amplul și urgentul proces de asanare socială: „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”! 

Dar are grijă ca, în prealabil, să definească patriotismul („Patriotismul este sentimentul plenar și statornic față de țara și națiunea ta, pe care nu trebuie să le servești cu slugărnicie, și nici sprijinind pretențiile lor nedrepte, ci apreciind deschis viciile și erorile lor”), să ne înștiințeze că „Rusia n-a fost nicicând o federație, și nici nu a luat ființă așa”, ba chiar să-i avertizeze pe cârmuitorii ce încearcă reconstituirea Uniunii Sovietice, că asta este „calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus”, pentru ca puțin mai jos, pe aceeași pagină, să scrie acest nobil și incontestabil adevăr: „Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia să-și urmeze drumul său, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult”!…

Și iată că în 1994, după expulzarea sa în 1974, acest mult încercat și curajos scriitor revine din Statele Unite în Rusia postsovietică. Avea 76 de ani (născut pe 11 decembrie 1918), se bucura de un mare prestigiu și, pesemne, dorea să moară liniștit în țara lui natală (inevitatabilul a avut loc la Moscova, după 14 ani).

M-am așteptat ca în continuare fostul disident să dea dovadă de intransigență, chiar dacă după anul 2000 a fost primit la Kremlin (pozele internetului fac dovada) de Putin, noul lider necușer, avortat de fostul kaghebist de mâna a doua.

Căci nu se putea să nu fi auzit, măcar câte ceva, despre revoltătoarele isprăvi/crime ale acestui haram cu pretenții de cârmuitor providențial: sforile trase și aranjamentele făcute cu alcoolicul de Boris Elțîn, agresiunile și nenumăratele crime săvârșite în Cecenia și Georgia („exercițiile” pregătitoare în vederea învadării Ucrainei), arestările, întemnițările, „sinuciderile” și fioroasele asasinate prin care se descotorosea (și continuă să se descotorosească) de incomozi: critici ai regimului său, adversari politici, jurnaliști prea băgăcioși.

A fost Soljenițîn „sedus” de mincinoasa aparență democratică putinistă, ori mai degrabă pe octogenar nu l-au ținut curelele să înceapă lupta cu noua scursură stalinisto-kaghebistă?!… Oricare a fost motivul, eu n-am citit nicăieri un cât de mic protest al lui Soljenițîn la adresa Putinosului și a regimului său megacriminal.

Mă rog, la acea vreme lista cu persoanele mătrășite (arestate, întemnițate, ucise) la comanda marelui Strigoi kremlinist era mult mai scurtă. Astăzi, după decenii de abuzuri și samavolnicii, ea este înspăimântător de lungă: Boris Nemțov (2015, împușcat de patru ori în spate), Boris Berezovski (2013, găsit mort în baia locuinței sale din Marea Britanie), Stanislav Markelov și Anastasia Baburova (2009, amândoi împușcați), Serghei Magnitsky (2009, omorât în bătaie de polițiști), Natalia Estemirova (2009, jurnalistă răpită în fața casei sale, împușcată de mai multe ori și abandonată într-o pădure), Anna Politkovskaia (2006, jurnalistă împușcată de șase ori, chiar de ziua Strigoiului, în liftul blocului unde locuia), Aleksandr Litvinenko (2006, fost agent KGB, otrăvit cu poloniu la un hotel din Londra), Serghei Iușenkov (2003, fost colonel de armată, împușcat în fața casei sale din Moscova), Aleksei Navalnîi (2024, avocat și redutabil opozant, ucis pe 16 februarie într-o colonie penitenciară din zona arctică, cu certitudine că la comanda acelui Neom, care se ferea ca de foc să-i rostească numele).

În ce mă privește, eu sunt convins că jertfa acestor bravi luptători/martiri pentru libertate și demnitate nu este zadarnică, ci va contribui – mai devreme sau mai târziu – nu doar la căderea criminalului regim putinisto-kremlinist, ci chiar la capturarea și pedepsirea celor care vor scăpa vii în urma unei mult necesare revolte populare sau a reglării de conturi între atotputernicele javre ale nefastului moment.