De ce a cedat Rusia în urmă cu şase decenii Crimeea ?

 

 

 

După ce  preşedintele SUA, Donald Trump,  a spus recent foarte clar că „se asteaptă ca guvernul rus sa dezescaladeze violenţele din Ucraina şi să returneze Crimeea”, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agenţia TASS, a declarat că „Crimeea este teritoriu rusesc şi că Rusia nu îşi cedeaza teritoriile”

 „Nu ne cedăm teritoriile. Crimeea este un teritoriu al Federaţiei Rusie”, a spus Zaharova.

Reamintim că Peninsula Crimeea a fost anexată ilegal de Rusia în martie 2016, în urma unui aşa zis referendum, care nu a fost recunoscut de niciun stat democratic.

Totodată, pentru a vedea cum s-a ajuns aici şi pentru o corectă informare, este bine să rememorăm principalele momente legate de istoria acestui teritoriu cu o importanţă geostrategică excepţională.

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea ei de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului.

La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod.

Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice.

Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente.

Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală.

Privind retrospectiv, tratatul de la Pereiaslav este asociat în mod eronat  cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e de asemenea exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia au fost deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde au fost fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale.

Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse.

Și, să nu uităm, în Crimeea se află de pe vremea țarilor  baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider.

În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat.

Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși.

Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev. Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale.

Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko.

El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor.

Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal.

Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie.

După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există.

Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina. Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center: http://www.wilsoncenter.org/publication/why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat de Timpul md.

 

 

Sursa: 

Mark Kramer, directorul programului  Cold War Studies la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

https://www.wilsoncenter.org/blog-post/crimea-glimpse-post-american-world

Rusia s-a prăbuşit topul anual al prosperităţii, realizat de Legatum Institute din Londra.

 

 

 

 Indexul Anual al Prosperităţii pe glob (Prosperity Index 2016), un top anual realizat de Legatum Institute din Londra, care include  149 țări ale lumii, arată că Rusia s-a prăbuşit în acest clasament de pe poziţia 58 în 2015, pe locul 95, pierzând 40 de poziţii, fiind astfel vizibil efectul embargourilor şi al războaielor comerciale şi militare duse de această ţară cu vecinii şi statele dezvoltate, anunță mold-street.com.

 Cu Dodon în fruntea Președinției, R.Moldova a ajuns la nivelul Rusiei, respectiv pe locul 96 în clasament, coborând patru poziţii comparativ cu anul precedent.

Şi alte state postsovietice  s-au prăbuşit în acest clasament. De exemplu Belarus de pe locul 63 a ajuns pe 98, Ucraina de pe locul 70 pe poziţia 107, Azerbaidjanul de pe 71 pe 103.

Din spaţiul postsovietic cea mai prosperă naţiune este Estonia (locul 26), întrecând state precum Cehia sau Italia.

Estonia este urmată de Letonia (locul 37), Lituania (locul 42) şi Kârgâzstan (locul 77). Ultima a ajuns cea mai prosperă naţiune din spaţiul CSI, depăşind naţiuni mai bogate precum Kazahstanul sau Rusia.

România în schimb se menţine pe locul 50.

Clasamentul nu ia în calcul numai banii deținuți de o națiune ca singur factor reprezentantiv de prosperitate, ci mai mult decât atât, sînt comparate 104 variabile ce includ indicatori clasici precum venitul pe cap de locuitor și numărul de persoane angajate cu normă întreagă, dar și alte date relevante.

Variabilele sunt apoi împărțite în nouă subindici: calitatea economică, mediul de afaceri, guvernarea, educația, sănătatea, siguranța și securitatea, libertatea personală, capitalul social și mediul natural.

Indicele de prosperitate Legatum este un clasament anual elaborat de Institutul Legatum, o divizie a firmei private de investiții Legatum.

Clasamentul se bazează pe o varietate de factori, inclusiv bogăția, creșterea economică, educația, sănătatea, bunăstarea personală și calitatea vieții.

În clasamentul din 2016, au fost analizate 149 de țări, iar Noua Zeelandă  a devenit oficial cel mai prosper stat din lume, luând locul Norvegiei care ocupase timp de 7 ani consecutiv acest loc şi care a coborât acum pe locul al doilea. 

Pe poziția a treia s-a situat Finlanda, urmată de Elveția, Canada, Australia, Olanda, Suedia și Danemarca.

Marea Britanie, în ciuda Brexitului, a avansat de pe pozitia 15 în anul 2015, pe locul 10 în clasamentul pe anul trecut. 

Pe locul 9 se situeaza Danemarca, cu standarde înalte în ceea ce priveşte nivelul de trai, şi cu un scor ridicat in privinţa securitatii si sigurantei, iar Suedia a trecut de pe locul al 5-lea pe locul al 8-lea, pastrând totuşi un scor ridicat în ceea ce priveşte calitatea economica si guvernarea.

Informații detaliate despre indexul de prosperitate Legatum, clasamentele și metodologia sunt disponibile la http://www.prosperity.com.

Surse:

https://www.realitatea.net/topul 

https://www.mold-street.com

 

Românofobia – scurtă istorie. VIDEO

 

 

Harta răspândirii populaţiilor române 

 

 

O scurtă istorie a Românofobiei 

Din punct de vedere sociologic românofobia este o manifestare xenofobă care se poate manifesta în ţările unde trăiesc populaţii româneşti, printr-o serie de discriminări şi sentimente ostile faţă de români – ca şi grup etnic-lingvistic – şi poate evolua de la hărţuiri la persecuţie instituţionalizată şi violentă. Discriminările şi sentimentele antiromâneşti au fost prezente, la diverse niveluri, printre persoanele şi guvernele ţărilor care au stăpânit sau care înconjoară România (si nu numai), şi privesc atât România însăşi, cât şi minorităţile româneşti care se află (sau s-au aflat) în acele ţări.

 

 

 

 

 

Foto: Edouard Antoine Thouvenel 

 

 

Pe un substrat difuz mult mai vechi: dispreţul occidental faţă de Europa ortodoxă şi orientală, înrădăcinat în dispreţul catolic faţă de “shismatici” şi faţă de lumea bizantină (Voltaire scrisese că “urăşte Bizanţul“, iar Edouard Antoine Thouvenel, ambasador al Franţei la Constantinopol în 1855, a scris că “Europa orientală este un gunoi de rămăşiţe de neamuri”).

 

Regatul Ungariei şi Imperiul Austro-Ungariei

 

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existenţa unor grupuri etnice, care aveau putere şi influenţă în viaţa socio-economică şi politică.

Grupul dominant a fost aristocraţia laică şi ecleziastică de etnie maghiară.

Alte grupuri importante au fost saşii, secuii şi românii (sau valahii – Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică şi etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis).

Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua şi măsuri care priveau ordinea în ţară, relaţiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare, etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când prin Decretul de la Turda regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcţie de apartenenţa la Biserica Romano Catolică, în acest fel fiind excluşi românii ortodocşi.

Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobil era prin convertirea la romano-catolicism.

Unii nobili români ortodocşi s-au convertit şi au fost integraţi în nobilimea maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-şi statutul şi privilegiile.

Treptat, după 1366 românii au fost excluşi din forurile de conducere din Transilvania.

Aceasta a însemnat că populaţia română din Transilvania nu a fost niciodată reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, care era formată din nobili unguri, germani şi secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că toate recensământurile efectuate de autorităţile ungare au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri erau minoritare.

În plus, în perioada medievală, românilor nu li se permitea să se aşeze între zidurile unor cetăţi din Transilvania, cum ar fi Sibiul, Braşovul sau Clujul.

Acest fapt a permis o persecuţie continuă a românilor, sub-reprezentaţi.

Spre exemplu, în secolul XVI, legile existente în Transilvania, prevedeau drepturi separate ale ungurilor, saşilor şi secuilor, faţă de cele ale românilor.

 

 

 

 

 

 

Ca umare, românii s-au revoltat de mai multe ori, cerând un tratament egal. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, au fost suprimate imediat, prin violenţe oribile ale nobililor maghiari, care executau conducătorii rebelilor prinşi, prin tragere pe roată.

Victima era întinsă pe pământ, iar executorii rupeau oasele prizonierului cu o roată cu ţepi.

Ţăranii şi orăşenii de etnie românească erau aduşi cu forţa să privească tortura şi execuţia pentru a îi ameninţa şi ai înspăimânta.

 

 

 

După ce Transilvania a fost anexată la Regatul Ungariei în 1867, autorităţile ungare au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităţilor ca şi magyar (etnici ungari).

Principala ţintă a acestor politici era populaţia de români din Transilvania. Prin politica de maghiarizare s- ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru a accesa serviciile guvernamentale cum ar fi administraţia locală, educaţia şi justiţia.

Numărul de şcoli în limbi minoritare a scăzut continuu: în perioada dintre 1880 şi 1913, când numărul de şcoli cu predare doar în maghiară aproape s-a dublat, numărul de şcoli în limbi minoritare aproape s-a înjumătăţit.

Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, de multe în mod forţat şi împotriva dorinţei celor implicaţi.

Mişcarea naţională română a creat în 1892 Memorandumul Transilvaniei.

Memorandumul Transilvaniei a fost o petiţie trimisă în 1892 de către liderii românilor din Transilvania împăratului austro-ungar Franz Josef, prin care se solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.

 

 

 

 

 

 

După Ausgleich-ul din 1867, românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici.

Memorandumul a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român – Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Erau solicitate drepturi politice pentru români şi denunţarea politicilor de intoleranţă faţă de români existente în regatul ungar.

Franz Josef a retrimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor.

Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României.

Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.

 

Imperiul rus si începuturile Rusiei sovietice

 

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti.

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : Ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

Simultan, s-a implementat la populaţia moldoveană băştinaşă ideia că, spre deosebirea populaţiilor din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea, ea nu poate fi românească iar limba ei nu poate fi numită română, fiindcă încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 

 

 

 

 

După prăbuşirea Imperiului Rus din 1917, în Basarabia a fost creat un “sfat al ţării”. Moldova a devenit o republică independentă pe 2 decembrie 1917.

Dată fiind situaţia militară, care punea în pericol noul stat (în acel moment, guvernul bolşevic ducea tratative cu Germanii pentru a le preda toată partea vestică a fostului Imperiu Rus, iar armata rusă înfometată se debandase, transformându-se în cete de jefuitori), “Sfatul Ţării” a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea.

Trupele romanesti au intrat în Basarabia pe 13 decembrie.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat pentru unirea cu România. Ulterior Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască unirea şi a pornit un amplu program de propagandă a ideii că România ar fi un stat imperialist multi-etnic.

Basarabia a rămas parte a României până în 1940 când URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.

Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei.

Pe scurt, Kremlinul insista că România a ocupat ilegal Basarabia.

Moscova a susţinut, de asemenea, activităţi revoluţionare în Basarabia, conduse de bolşevici infiltraţi.

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 .

Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când un număr de app. 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la “Fântâna Albă”.

 

 

 

 

 

Teritoriul RSS Moldoveneşti era compus din Basarabia (cu excepţia Basarabiei de Sud, atribuită Ucrainei) şi o parte din teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenească (Transnistria), fondată în 1924 pe teritoriul Ucrainei.

În documentul de creare al RSSA Moldovenească din 12 octombrie 1924 frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului.

În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identitate moldovenească separată, inclusiv definirea unei limbii moldoveneşti, distinctă de cea română. A fost introdus alfabetul cirilic şi multe expresii ruseşti.

În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români.

Mai întâi regiunea a fost divizată în două Republici Socialiste Moldoveneşti, iar o regiune sudică – Bugeacul, a fost redenumitOblastul Izmail şi ataşat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene.

Elita populaţiei româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina.

Au fost aduşi colonişti ruşi şi ucrainieni în zonele golite de populaţia română deportată.

Cei care se declarau români, iar nu moldoveni erau persecutaţi drastic de regimul comunist.

În perioada 1946-1947, ca rezultat a foametei organizate în RSS Moldovenească, se estimează că au murit peste 300.000 de persoane, fiind înregistrate totodată multe cazuri de canibalism. În plus, populaţia fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930 când mai multe milioane de persoane au murit în Ucraina.

Teritoriul Transnistriei a fost mult mai puternic industrializat faţă de restul Republicii, iar procesul de industrializare a fost însoţit de o colonizare a zonei cu populaţie rusă adusă în special din Federaţia Rusă.

Deşi Republica Moldova avea cea mai mare densitate de populaţie din URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forţă de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare.

Chiar şi Igor Smirnov, fostul lider al Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighina pentru a ocupa poziţia de conducere a unei întreprinderi.

Acest proces a fost amplificat şi printr-o excesivă militarizare a zonei.

Un istoric rus de la Chişinău, Piotr Şornikov, îi numea cu câţiva ani în urmă pe cetăţenii (copii, elevi, studenţi etc.) care s-au declarat români la recensământ – „neofascişti”.

Deci, numai simplul fapt că sunt români, îi şi aşează la zid, „istoricul” considerându-i pe toţi delaolaltă buni de tras în ei cu mitraliera.

Nicăieri în lume vreun cineva n-a fost persecutat doar pentru faptul că e de o naţionalitate sau alta. Acest lucru s-a întâmplat numai în Basarabia.

Cine se declara după 28 iunie 1940 român, era imediat arestat, trimis în Siberia sau împuşcat.

Scriitorul Petre Ştefănucă a afirmat că e român şi a fost condamnat la moarte.

Nicolae Costenco (la aceeaşi adunare a Uniunii Scriitorilor din 1940 la care vorbise şi Ştefănucă) a zis că limba pe care o vorbesc basarabenii e română, şi a fost trimis la Polul Nord, „să se inspire…”.

Aici a fost desfăşurat un adevărat genocid etnic: toţi cei care îşi ziceau români erau lichidaşi cu tot cu familii.

Toţi cei care nu doriseră să se dezică de cetăţenia română considerându-se şi după 28 iunie 1940 cetăţeni români, erau condamnaţi la ani grei de închisoare.

Deţinutul politic Iohann Urich din Germania povesteşte în cartea „Fără paşaport prin URSS”, că lagărele morţii de la Vorkuta de lângă Polul Nord erau pline cu basarabeni şi bucovineni, a căror unică vină era că aceştia nu doriseră să renunţe la cetăţenia Statului Român.

Numai la noi – unicul loc de pe glob – a spune cine eşti tu cu adevărat (român) însemna a face politică, iar a spune minciuni: că eşti de altă naţionalitate (moldovean, ucrainean, rus etc.) însemna să nu ai nici o problemă.

A te declara român în Basarabia a fost dintotdeauna identic cu a fi naţionalist.

De ce a te declara rus nu înseamnă a fi naţionalist, a te declara ucrainean, cecen, kazah, evreu etc.,nu înseamnă a fi naţionalist (citeşte: „duşman al statului şi al celorlalte naţiuni”), iar a spune că eşti român, înseamnă a fi naţionalist?!

Suntem români de la Dumnezeu, un neam de 30 de milioane de suflete.
30 de milioane de români în inima Europei.
Asta suntem noi.
Şi asta vrem să fim.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/03/12/romanofobia-istorie-si-contemporanietate/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/23/despre-romanofobia-ruseasca-motivatiile-si-consecintele-acesteia/

 

 

Surse:

 

Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei Medievale 1997;  Romsics Ignác, Magyarország története a huszadik században (“O istorie a Ungariei în secolul XX“)

theophyle – http://politeia.org.ro 

 

„Românofobia” de Nicolae DABIJA