Gorbaciov şi echipa sa au înţeles că ar fi devenit ostaticii KGB-ului şi ai armatei dacă acceptau recursul la forţă, prevenind astfel declanșarea unui mare război în inima Europei

Foto: Boris Elțîn și Gorbaciov

Cum a evitat un alt lider rus declanșarea unui mare război în inima Europei. Scriitorul ruso-ucrainean Vladimir Fedorovski: „Zidul a căzut întrucât Gorbaciov a refuzat să ucidă pentru a guverna” / „Gorbaciov şi echipa sa au înţeles că vor deveni ostaticii KGB-ului şi ai armatei dacă vor accepta recursul la forţă”

Într-o corespondență pentru RFI, prluată de https://www.podul.ro, poetul și dramaturgul român stabilit la Paris Matei Vișniec relatează o serie de declarații făcute pentru Le Figaro de scriitorul și diplomatul rus de origine ucraineană Vladimir Fedorovski, în trecut colaborator apropiat al ultimului lider sovietic, Mihail Gorbaciov, iar în ultimele decenii autorul unor bestselleruri internaționale.

Stabilit în Franța de peste două decenii, Fedorovski, în prezent cetățean francez, a precizat pentru „Le Figaro” că prăbuşirea zidului de la Berlin nu s-ar fi putut produce pe 9 noiembrie 1989 dacă la Moscova nu s-ar fi aflat la putere un lider reformator înconjurat de o echipă reformatoare.

În Germania erau staţionaţi în urmă cu 30 de ani, 500 000 de soldaţi sovietici. Iar KGB-ul l-a informat pe Gorbaciov că dispunea de un plan de intervenţie în cazul în care germanii ar fi forţat unificarea.

Vladimir Fedorovski evocă în interviul său un moment precis, care s-a derulat pe 10 iunie 1989, când Gorbaciov şi echipa sa au înţeles un lucru: şi anume că vor deveni ostaticii KGB-ului şi ai armatei dacă vor accepta recursul la forţă.

Decizia lui Gorbaciov de a nu folosi forţa a avut însă şi alte motivaţii. Citez din ce spune Vladimir Fedorovski: „În realitate, arhitecţii a ceea ce s-a numit Perestroika au ajuns la concluzia că regimul sovietic era criminal şi că trebuia ieşit din această logică. Zidul a căzut întrucît Gorbaciov a refuzat să ucidă pentru a guverna”.

Iată o concluzie care merită tot respectul, ca şi liderul care a pus-o, în urmă cu 30 de ani, în aplicare. Deşi Gorbaciov a devenit între timp, după cum arată mulţi alţi observatori, unul dintre cei mai detestaţi oameni din Rusia, mai arată Vișniesc în corespondența sa pentru RFI.

Într-adevăr, în vreme ce în occident este iubit, ridicat la rangul de erou care a dat jos Zidul Berlinului, punând capăt tiraniei de decenii a regimurilor comuniste în estul Europei și în Uniunea Sovietică, în Rusia, Gorbaciov, astăzi în vârstă de 91 de ani, nu se bucură nici de departe de un asemenea renume sau de o popularitate importantă.

Mai mult, un sondaj de opinie, publicat în ziua în care fostul lider sovietic împlinea 85 de ani arăta că numai 12% dintre cei intervievați cred că a făcut ce a putut mai bine pentru țara sa, introducând reformele necesare, în timp ce 24% au declarat că este un „infractor“, un criminal, care a distrus URSS.

Pentru mulți ruși, destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat un gol imens și un sentiment puternic că viața de atunci era mai bună. Doar 1% dintre respondenții unui sondaj realizat, în 2021 (când s-au împlinit 30 de ani de la destrămarea URSS) de Centrul independent Levada au menționat cele mai grave crime ale sistemului, inclusiv lagărele de muncă forțată din Gulag, și că în URSS au avut loc represiuni politice și execuții care sunt cunoscute în Occident. De altfel, însuși tiranul de la Kremlin, Vladimir Putin, a descris prăbușirea URSS drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolul”.

Nu este prima oară când scriitorul Vladimir Fedorovski (foto jos), fost diplomat sovietic şi traducător pentru Leonid Brejnev, opinează că URSS s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (arhitectul perestroikăi, n.red) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare”, spunea Fedorovski într-un alt interviu acordat tot pentru „Le Figaro”.

El a respins teoriile precum că Gorbaciov era înconjurat de agenţi mandataţi de CIA să submineze, chiar să distrugă Uniunea Sovietică, „Uniunea Sovietică a murit pentru că Gorbaciov a încetat să ucidă pentru a guverna”, este concluzia fermă a lui Vladimir Fedorovski.

Vladimir Fedorovski 

Autorul unor volume de mare succes, traduse și în limba română, precum „În slujba Kremlinului. Spioni care au schimbat cursul istoriei” sau „Secolul roșu. De la revoluția bolșevică la Putin”, Vladimir Fedorovski s-a născut la Moscova în urmă cu aproape 72 de ani (27 aprilie 1950).

Este fiul unei rusoaice și al unui ucrainean erou al celui de-Al Doilea Război Mondial. Deosebit de talentat la limbi străine, Vladimir Fedorovski, vorbitor de franceză, engleză și araba, a asistat adesea, în calitate de translator, la întâlnirile lui Brejnev cu liderii țărilor arabe. 

 S-a împrietenit cu Aleksandr Iakovlev, principalul arhitect al perestroikăi, a devenit apoi un colaborator apropiat al lui Gorbaciov, fiind numit consilier diplomatic in Franta, cu misiunea de a explica perestroika (1985-1990). Cariera sa politică a durat însă doar un an, într-o perioadă de răscruce a căderii comunismului în Rusia.

În 1991 a fost unul din fondatorii Mișcării pentru reforme democratice din URSS, al cărei purtător de cuvânt a fost în timpul puciului paleo-comunist de la Moscova, din luna august a aceluiași an.

Din această experiență s-a născut cartea „Histoire secrete du coup d’Etat” (1991) care a avut un rol determinant în îmbrățișarea unei cariere de scriitor de mare success în Occident. Este astăzi unul dintre cei mai publicați scriitori de origine rusă din Franța, ultimul său volum, apărut la editura Balland în luna martie 2022, fiind dedicat situației din Ucraina – „Poutine, Ukraine, Faces caches”.

Publicitate

Rusia intenționează să „integreze” vecinul său Belarus

„Belarus va fi pentru desert”. Cum intenționează Rusia să „integreze” vecinul său

Politicienii și experții opoziției din Belarus se tem că eșecul armatei ruse în Ucraina ar putea grăbi preluarea Belarusului, deoarece Vladimir Putin va avea nevoie de cel puțin o victorie în politica externă. Cât de probabil este acest scenariu?Se spune că Belarus ar trebui să fie pe deplin integrat în Rusia până în 2030.

În 2021, a fost elaborat un document numit „Obiectivele strategice ale Federației Ruse în direcția belarusă”, susține Centrul Dossier, transmite marti EFE, citata de Agerpres.

Potrivit Centrului Dossier, este vorba despre un document elaborat de Kremlin impreuna cu Serviciul de Spionaj Extern (SVR), Serviciul Federal de Securitate (FSB), Serviciul de Informatii Militare (GUR) si Statul Major al Fortelor Armate ale Rusiei și care se afla in posesia unor jurnalisti din Estonia, Rusia, Ucraina, Belarus, SUA, Germania, Suedia și Polonia.

“Kremlinul urma sa adapteze legislatia belarusa la cea rusa, sa gestioneze politica externa a republicii in functie de interesul Rusiei, sa sporeasca prezenta militara pe teritoriul Belarusului, sa obtina suprematia limbii ruse asupra limbii belaruse si sa dea cetatenie rusa belarusilor. Toate aceste obiective urmau sa fie atinse in noua ani, pana in 2030”, rezuma investigatia.

Inca din 2021, Rusia si-a sporit trupele in Belarus cu scuza exercitiilor militare comune, preludiu al declansarii razboiului in Ucraina, la 24 februarie 2022.

Documentul, studiat de Centrul Dossier si intitulat “Obiective strategice ale Federatiei Ruse in directia belarusa”, stabileste obiective, cum ar fi “ajustarea legislatiei belaruse la cea rusa si supunerea vietii socio-politice, comerciale, stiintifice si culturale din Belarus”.

“Intreaga strategie a Administratiei Prezidentiale se construieste in jurul acestor domenii. Fiecare dintre obiective este divizat in sarcini cu diferite grade de urgenta, pana in 2022, 2025 si 2030”, potrivit investigatiei. “In afara armonizarii relatiilor comerciale si economice, Rusia intentiona sa preia controlul sectorului politico-militar din Belarus pana in 2030”.

Visele neîmplinite ale lui Lukașenko

La 8 decembrie 1999, președintele de atunci al Rusiei, Boris Elțin și liderul autoritar din Belarus, Alexandru Lukașenko, au semnat un acord pentru crearea unui „stat al Uniunii”. Acesta includea obligații privind integrarea belarusă-rusă, unificarea legislațiilor celor două țări și unificarea resurselor vamale și energetice.

Pavel Usov

Potrivit politologului din Belarus Pavel Usov , semnarea acestui document a fost necesară pentru ca Rusia să-și rezolve problemele interne: a fost tocmai în ajunul transferului puterii de către Boris Elțin succesorului său ales, Vladimir Putin. În timp ce Alexandru Lukașenko avea un plan ambițios de a deveni președintele noului stat:

– Este clar că Rusia, care s-a prăbușit ca imperiu, avea nevoie de un fel de succes geopolitic. În același scop, au fost create și implementate proiecte ale CSI și CSTO, astfel încât Rusia să poată fi o putere regională cu sateliții săi.

Belarus a fost o țintă geopolitică foarte convenabilă în acest sens. Înstrăinarea Belarusului ar putea provoca o criză politică, deoarece în Rusia existau grupuri revanșiste care erau înclinate negativ către reformele liberale din anii nouăzeci. Kremlinul nu a putut permite Belarusului să se retragă complet de influența rusă.

În ceea ce privește Belarus, „subdemocrația” și venirea la putere a lui Lukashenko au asigurat nu numai semnarea Tratatului de Unire, ci și menținerea Belarusului în mâinile Rusiei.

Bazele „Statului Unirii” au fost puse la începutul anilor 1990, când s-au discutat chestiunile legate de resursele energetice și CSI, iar elitele postcomuniste locale nu au îndrăznit să-și asume responsabilitatea și să retragă țara din mediul economic, în primul rând energetic. , influența Rusiei. Lukașenka a profitat de acest lucru și a organizat două referendumuri. Prima dintre ele conținea un paragraf: „Sprijiniți politica președintelui de întărire a relațiilor economice cu Rusia”. Marea majoritate a belarușilor s-a exprimat în favoarea acestui lucru.

De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că Lukașenka avea ambiții să devină președinte al „Statului Unirii” sau să se alăture luptei politice interne din Rusia însăși.

Acesta este motivul pentru care a desfășurat atât de activ toate reformele sindicale, de aceea a semnat carta „Statului Unirii”, unde, conform scenariului inițial, i s-a oferit posibilitatea de a fi primul președinte, și doar liberalul lui Elțin. anturajul nu a permis acest lucru. Desigur, pe fundalul decrepitului Elțin, Lukașenka arăta destul de bine. Despre asta a vorbit și Boris Berezovsky.

 Pentru aceasta, Lukașenka a început chiar să joace tenis pentru a se apropia de Elțin și a deveni succesorul lui. Atitudinea lui Minsk față de acorduri s-a schimbat dramatic abia după ce Putin a venit la putere, notează Pavel Usov.

Hobby-urile sportive ale lui Alexandru Lukașenko includ nu numai hochei, ci și tenis

În următorii 19 ani, documentul odată semnat nu a fost practic amintit, deși Lukașenka, Putin și alți lideri ruși și belarusi au făcut o mulțime de declarații de prietenie. Au existat, totuși, perioade de deteriorare vizibilă a relațiilor dintre Moscova și Minsk, cum ar fi ”războaiele” în domeniul energiei și al produselor lactate . Abia în 2018, în timpul unei vizite la Brest, prim-ministrul de atunci al Rusiei , Dmitri Medvedev, le-a reamintit partenerilor din Belarus despre existența „Statului Uniunii” și a propus două opțiuni pentru integrarea Rusiei și Belarusului: „Lăsați totul așa cum este sau în sfârșit să se îndeplinească acordurile privind o politică unică de taxe, prețuri și tarife”.

Politicienii din Belarus au acceptat fără entuziasm propunerea lui Medvedev, iar în 2019 s-au reluat totuși lucrările la foile de parcurs (programe de integrare). În decembrie același an, la Minsk au avut loc proteste regulate împotriva întăririi „Statului Unirii”, iar la începutul anului 2020, Lukașenko a declarat chiar că partea rusă înțelege „absorbția Belarusului” prin integrare.

Proteste împotriva creării SG în 2019

În același timp, a început pandemia de coronavirus, iar în august 2020, după alegerile prezidențiale, în care, potrivit CEC din Belarus, a câștigat Lukașenka, în țară au izbucnit proteste în masă împotriva falsificării rezultatelor votului. Integrarea a dispărut în fundal. Au revenit la masa negocierilor abia în 2021. În septembrie au fost semnate 28 de „foi de parcurs”, care includeau, printre altele, următorii pași:

• Integrarea sistemelor de plată
• Formarea de piețe unite pentru petrol și produse petroliere
• Formarea unei piețe unificate de energie electrică
• Dezvoltarea energiei nucleare

La 4 noiembrie 2021, la o ședință a Consiliului Suprem de Stat al „Statului Uniunii”, Lukașenka și Putin au semnat un decret „Cu privire la principalele direcții de punere în aplicare a prevederilor Tratatului privind statul Uniunii pentru 2021-2023” , care a aprobat 28 de programe de integrare. Ele trebuiau să devină, conform versiunii oficiale, „o bază practică pentru aprofundarea integrării ruso-belaruse”.

În drum spre preluare?

Apoi, în 2021, a fost elaborat un document numit „Obiectivele strategice ale Federației Ruse în direcția belarusă”. Centrul de dosare susține că au putut să se familiarizeze cu conținutul acestuia. Scopul Rusiei, conform documentului, este integrarea completă politică, energetică, militară și culturală a Belarusului în Rusia până în 2030. Documentul a fost elaborat de angajații Departamentului pentru Cooperare la Frontieră împreună cu GRU, Statul Major al Forțelor Armate ale Federației Ruse, Serviciul de Informații Externe și Serviciul 5 al FSB.

Obiectivele Rusiei în Belarus sunt împărțite în trei etape: pe termen scurt (până în 2022), pe termen mediu (până în 2025) și pe termen lung (până în 2030). Astfel, redactorii documentului și-au stabilit obiectivul unificării legislației din Belarus până la sfârșitul anului 2022, convingând elitele locale de necesitatea de a lucra la integrare, desfășurând exerciții militare-tactice comune ale forțelor armate ale Rusiei și Belarusului, precum și consolidării. sentimente pro-ruse în rândul populației și al elitelor politico-militar din Belarus.

Conform strategiei, până în 2025, Kremlinul intenționează, de exemplu, să introducă o procedură simplificată de eliberare a pașapoartelor rusești bieloruși, să asigure integrarea centralei nucleare din Belarus în sistemul energetic al „Statului Uniunii” și să creeze Grupuri rusești de influență în politica și armata belarusă.

Până în 2030, a fost planificată finalizarea reformei Constituției Belarusului, ținând cont de interesele Rusiei, introducerea unei monede comune, convenția asupra unei politici comune de frontieră și apărare, crearea unui spațiu cultural comun, o abordare comună a interpretării istoriei și asigura dominarea finală a limbii ruse asupra limbii belaruse.

Pavel Latushko

Director adjunct al Centrului de Studii Est-Europene din Stockholm (SCEEUS), Martin Krag, consideră că, în forma sa externă, documentul seamănă cu un document standard al birocrației ruse.

Pavel Latushko , fost diplomat și fost ministru al culturii din Belarus, șef adjunct al Cabinetului Comun de Tranziție (OPK), creat de politicienii din opoziția din Belarus care au fost forțați să părăsească țara, are îndoieli în acest sens:

– Documentul are atât o anumită logică și sistem, cât și o serie de inconsecvențe. Acolo sunt scrise câteva poziții care ar trebui implementate în viitor, dar de fapt ele au fost deja finalizate la momentul redactării acestui plan.

Unul dintre scopurile documentului este schimbarea Constituției Belarusului în favoarea Rusiei. Acest obiectiv a fost deja atins în februarie 2022, când Lukașenka a organizat un referendum pentru a-l schimba. Schimbările din sfera economică, militară și umanitară sunt stabilite ca sarcini pe termen mediu. Acesta este ceea ce se implementează în acest moment și a fost deja finalizat în multe domenii.

Din punct de vedere al birocrației, există și câteva inconsecvențe importante aici. Două nume sunt adesea folosite în text: „Republica Belarus” și „Republica Belarusia”. Vă voi spune în calitate de oficial: astfel de defecte sunt inacceptabile, dar acest lucru nu anulează faptul că Rusia chiar are planuri de a absorbi Belarus, notează Pavel Latushko.

Pe lângă obiective, strategia descrie și amenințări la adresa planurilor Rusiei în Belarus. Kremlinul se teme de apropierea Belarusului de membrii NATO, de influența politicienilor naționaliști și pro-occidentali asupra lui Lukașenka și de refuzul de a preda în Belarus în limba rusă. De asemenea, a fost considerată o amenințare înlocuirea vaccinurilor rusești împotriva COVID-19 cu cele americane și europene.

Invazia Ucrainei de către Rusia, potrivit Centrului Dossier, nu a schimbat planurile Kremlinului. „Obiectivul pe termen lung de a obține un control complet asupra Belarusului este încă în vigoare”, a declarat o sursă media familiarizată cu documentul. La sfârșitul anului 2022, secretarul de stat al „Statului Uniunii” Dmitri Mezentsev a anunțat că un nou pachet de programe de integrare este deja în curs de dezvoltare, iar ministrul rus de externe Serghei Lavrov susținut puțin mai târziu că va dura doi-trei ani pentru a implementa deja cele 28 de „programe” aprobate.

Pavel Usov consideră că acest timp poate fi suficient pentru integrarea completă a Belarusului în Rusia:

– Procesul de absorbție rusă a Belarusului și presiunea asupra elitelor din Belarus a început mult mai devreme. Lațul din jurul gâtului lui Lukașenka s-a strâns mai mult după semnarea a 28 de programe în 2021 și cred că unele acorduri non-publice au fost semnate chiar și după înfrângerea lui Lukașenka la alegerile din 2020, când acesta a zburat la Soci la Putin și l-a implorat să ajute. Inițial, la urma urmei, au fost luate în considerare 31 de planuri de parcurs și ar putea să le semneze și pe celelalte trei. Prin urmare, cred că toate procesele pot fi finalizate până în 2025. Integrarea Belarusului va fi o batjocură la adresa întregului Occident. Putin poate spune: „Uite, am capturat Belarus. Ce vei face? Nimic!”

Mulți experți sunt de acord că războiul din Ucraina l-a privat complet pe Lukașenko de independență și a adus mai aproape integrarea Belarusului în Rusia.

Şefa Cabinetului Comun de Tranziţie, fosta candidată la preşedinţie la alegerile din 2020, Svetlana Tikhanovskaya consideră că planul rus este sortit eşecului:

– Nu este nimic nou în ea. Aceasta este politica pe care Rusia o urmărește în Belarus de mult timp – de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Se exprimă în lupta împotriva limbii naționale, simbolurilor, culturii, istoriei, în plantarea și glorificarea a tot ce este rus, rus. Lukașenko a fost un dirijor consecvent al acestei politici încă de la începutul domniei sale. Acum, în Belarus, mulți activiști care au luptat împotriva uzurpării puterii de către Lukașenko sunt acuzați de regim de înaltă trădare, dar de fapt este o înaltă trădare să semnezi astfel de documente – la aderarea la Statul Uniunii, deoarece acestea amenință în mod clar suveranitatea Belarusului. .

Poate războiul să ducă la o creștere a ritmului de integrare? „Va mânca ceva, dar cine îi va da?” Putin ar vrea, dar nu va reuși: poporul din Belarus nu îl va lăsa să o facă. Mai mult, timpul și logica dezvoltării istorice nu sunt de partea lui. El a pierdut deja. Întrebarea este numărul de victime pe care le ia în suflet.

Ca desert, oricât de trist ar fi pentru mine să spun asta, Belarus ar trebui să acționeze

Pavel Latushko este de acord că Kremlinul ar putea planifica să includă Belarus în Federația Rusă până în 2030:

– În 2021, Putin a publicat un articol despre Ucraina, unde și-a explicat destul de clar obiectivele. Am înțeles deja perfect că urmărea obiective similare în Belarus. Voia să ia prânzul, iar Ucraina trebuia să fie felul principal. Și-a rupt dinții despre Ucraina. Ca desert, oricât de trist ar fi pentru mine să spun asta, Belarus ar trebui să acționeze.

Cu toate acestea, Pavel Usov susține că Rusia nu își propune să anexeze oficial Belarus:

– Vorbim de finalizarea integrării. Aceasta este, în principiu, la fel cu aderarea, dar cu păstrarea frontierelor de stat și în cadrul dreptului internațional. Niciun tratat internațional nu este încălcat, pentru că însăși Belarus și-a exprimat dorința de a se integra cu Rusia în acest „stat al Uniunii”, unde există două entități independente, dar o conducere politică. Există Belarus, dar este supusă intereselor strategice ale SG.

Aceasta este o concepție greșită destul de comună că Rusia va anexa Belarusul în același mod în care a făcut-o cu „DNR” și „LNR”. Ea va face toate acestea presupus în cadrul voinței celor două popoare. Aici nici măcar Constituțiile celor două țări nu vor fi încălcate: va avea loc un referendum, în care 90 la sută vor vota pentru o monedă, o armată și un președinte. Belarus va fi „independent”,neavând atribute de independenţă.

Cum se simt bielorușii în legătură cu o astfel de perspectivă?

Pavel Latushko răspunde:

– Domeniul informațional din Belarus a fost pus de regim la dispoziția tehnocraților politici ruși și a presei.

Dintre cele mai vizionate zece canale TV din Belarus, 8 sunt rusești. Belarușii se află sub cel mai puternic atac al propagandei rusești, dar în ciuda tuturor acestor încercări de a pune stăpânire pe mințile belarușilor, rușii nu reușesc nimic. Marea majoritate a belarușilor nu vor război, sunt împotriva lui Lukashenka și, cel mai important, 97 la sută dintre ei sunt în favoarea unui Belarus independent (studiile sociologice spun acest lucru, chiar dacă sociologia în statele totalitare este adesea manipulată).

Totuși un procent suficient favorizează prioritatea relațiilor aliate cu Rusia. Noi, forțele democratice, trebuie să ajungem la acești oameni și să arătăm că neo-imperiul lui Putin plănuiește să distrugă statulitatea belarusă.

Svetlana Tikhanovskaya consideră că calea de ieșire din această situație poate fi renașterea limbii, culturii, istoriei la toate nivelurile, începând cu individ, din viața de zi cu zi și comunicare. Ea a vorbit, de asemenea, despre planul forțelor democratice din Belarus de a contracara integrarea:

– Lucrăm la nivel politic – în discursurile mele de la Conferința de Securitate de la München, am spus că Belarus nu poate rămâne în CSTO și „Statul Unirii” cu Rusia, care a început războiul împotriva Ucrainei și acum este agresorul, acesta este contrar intereselor majorităţii belaruşilor. Sarcina noastră principală, la care lucrăm, este să ne asigurăm că Belarus nu este „lăsat pentru mai târziu” în conflictul actual, astfel încât să nu rămână un premiu de consolare pentru învinsul Putin. Belarus nu poate fi lăsat „pentru mai târziu”. Fără un Belarus liber și democratic, este imposibil să se construiască un sistem de securitate eficient în Europa. Războiul nu se va termina până când Belarus nu va fi liber.

Pavel Usov insistă că libertatea Belarusului depinde de slăbirea Rusiei:

– Numai distrugerea regimului Putin și crearea condițiilor în care Uniunea va fi o întreprindere foarte costisitoare pentru Rusia poate opri integrarea. Orice problemă de integrare ar trebui să fie percepută la nivel internațional doar ca o ocupație.

Pavel Latushko consideră că, pentru a preveni integrarea, trebuie formate trei forțe:

Primul este intern. Este necesar să se creeze o mișcare de eliberare a poporului, iar guvernul nostru de tranziție lucrează la asta. Aceasta este cea mai dificilă problemă, deoarece societatea civilă este suprimată în Belarus. Represiunile din Belarus sunt comparabile cu perioada stalinismului.

A doua resursă este crearea unei proto-armate. Începuturile lui sunt deja acolo. Ca parte a Forțelor Armate ale Ucrainei, au apărut unitățile noastre de voluntari, care luptă pentru eliberarea Ucrainei și visează eliberarea Belarusului.

A treia forță este presiunea internațională, este izolarea regimului, sancțiunile și aducerea lui Lukașenka în fața justiției în raport cu Ucraina. Documentul oferit jurnaliştilor poate juca în mâinile lui Lukaşenka. Am fost ambasadorul Belarusului în Franța, Spania și Portugalia. Apoi, în 2015-2016, am participat la negocieri închise.

Au fost ministrul Afacerilor Externe al Belarusului, regretatul Vladimir Makei, și adjunctul acestuia. Principala teză a negocierilor a fost că Lukashenka este principalul și singurul garant al suveranității Belarusului. Deci, a ajuta Lukashenka înseamnă a ajuta la salvarea Belarusului. Această teză a fost „vândută” cu destul de mult succes de către trimișii lui Lukașenka în legătură cu anexarea Crimeei și războiul pe care Rusia l-a declanșat în Donbass.

Aceasta a fost urmată de o dezgheț în relațiile dintre Belarus și Occident. Toate acestea s-au prăbușit după frauda electorală și evenimentele din 2020. Lukașenka vrea să evite sancțiunile, să evite responsabilitatea. El înțelege că îl așteaptă un tribunal. Pe baza acestui lucru, el încearcă din nou să vândă narațiunea că el este garantul independenței Belarusului. Este gresit. Lukașenko a fost cel care a dus la pierderea independenței Belarusului, el a fost cel care, din primele zile ale domniei sale, a susținut o alianță cu Rusia. El a permis să fie absorbită armata belarusă, el este cel care distruge limba, cultura și conștiința de sine a poporului în Belarus. El a construit un lagăr de concentrare pe teritoriul Belarusului, unde pur și simplu nu există oameni liberi. Doar poporul belarus poate fi garantul independenței.

Noi nu considerăm Rusia drept o țară prietenoasă. Astăzi, Rusia, care a ocupat Belarus, este un dușman al poporului belarus și un dușman al statului Belarus. Acest lucru trebuie spus clar pentru a înțelege amenințarea.

Sunt sceptic cu privire la democratizarea Rusiei după plecarea lui Putin. Vedem că un procent mare de ruși susțin războiul din Ucraina, așa că nu am încredere în niciun fel de parteneriat.

Granițele RUSIEI, POFTELE ȚARULUI PUTIN ȘI STRATEGIA REFACERII IMPERIULUI

Ce granițe își dorește Rusia?

În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbușit – a fost, conform declarațiilor lui Putin, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. Rusia și-a retras armatele din zona Mării Baltice, de la frontiera germană, din Alpi, din valea Dunării și din Carpați.

Doar după o generație, majoritatea statele succesoare retragerii, s-au aliat militar cu dușmanii Rusiei din timpul Războiului Rece (Statele Unite) și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Germania). În plus, Rusia a pierdut teritoriile din Caucaz și Asia Centrală. Din cele 19 republici post-sovietice, doar Armenia și Bielorusia au rămas în termeni amicali cu Rusia.

După 30 de ani, Rusia putinistă încearcă să-și refacă vechile granițe, relevă publicația online https://www.contributors.ro., iar firul roșu care se întrevede din aceste încercări este ancorarea Federației Ruse în cât mai multe bariere naturale, astfel încât regiunile de graniță vulnerabile să se reducă la lungimi rezonabile – de la circa 4.800 km la sub 1.000 km.

Dacă Rusia dorește să supraviețuiască amurgului său geopolitic, 11 țări vor trebui absorbite total sau parțial, de-a lungul a patru faze de invazie și ocupare: Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Polonia, Bielorusia, Moldova și România (Fig. 1).

Fig. 1. Cele patru faze ale modificării granițelor în sensul dorit de Rusia (din Zeihan, 2016, p. 142)

Faza I – Înglobarea Ucrainei; testarea Europei pentru ce va urma

În februarie 2014, a doua zi după închiderea Jocurilor Olimpice de la Soci, forțele ucrainene din peninsula Crimeea au fost îndepărtate, în decurs de câteva zile, de grupuri paramilitare rusești. În decurs de două luni, regiunile Luhansk și Donețk s-au separat de Ucraina. Suportul militar rus acordat insurgenților din cele două provincii a fost imediat condamnat de autoritățile de la Kiev. Sancțiunile aplicate Rusiei au avut efecte minuscule, motiv pentru care Putin s-a simțit împuternicit să-și continue planul său expansionist.

Pe 24 februarie 2022, Putin ordonă armatei ruse să invadeze Ucraina din est și apoi din sud. Când scriu aceste rânduri (6 martie), războiul este în plină desfășurare. Rezistența eroică a forțelor ucrainene este lăudată și glorificată în aproape întreaga lume. Sancțiunile economice și financiare au fost din nou aplicate într-o formă selectivă, dar Putin (aparent) nici nu se sinchisește de ele. A fost de ajuns să menționeze că alerta nucleară este o opțiune pe care ar folosi-o împotriva celor care i-ar ajuta militar pe ucraineni pentru ca NATO să declare că nu va trimite trupe în Ucraina, iar ajutoarele militare de mare importanță strategică (de ex., avioane de vânătoare) să fie abandonate.

Impunerea de sancțiuni este o scuză politică atunci când nu ai puterea, curajul ori determinarea de a lua măsuri decisive. Ideologii, având obiective diferite, folosesc sancțiunile selective ca o modalitate de a pretinde că le pasă și sunt îngrijorați. Astfel de oameni vor tolera morțile a mii de oameni înainte de a-și pune măcar la îndoială strategiile lor. Când ucrainenii cer disperați o zonă no-fly și arme adecvate, noi le spunem câte iahturi oligarhice au fost confiscate. Cu ce-i ajută aceste confiscări pe luptătorii din Ucraina?

Faza a II-a: Țările Baltice?

Împreună, Letonia, Estonia și Lituania dispun de aprox. 45.000 militari și o populație de circa 6 milioane. Foste republice sovietice, cele trei țări au largi minorități rusofone în care nu se poate avea mare încredere în cazul unei invazii rusești. Țările baltice au granițe terestre lungi cu Rusia și Bielorusia (interesată recent de a avea ieșire la mare), dar nu și cu țările scandinave, care le-ar putea oferi ajutor pe uscat.

Letonia și Estonia ar putea capitula în câteva zile, pe când Lituania ar rezista probabil trei săptămâni. Marele atu al țărilor baltice este apartenența lor la NATO. Orice agresiune împotriva lor ar activa automat art. 5 al Pactului Nord-Atlantic, deci un război continental.

Singura necunoscută în această fază, ca și în cele următoare, este dacă Putin va alege în mod sinucigaș să apese butonul nuclear. Omenirea încă se cutremură după 77 de ani de când Hiroshima și Nagasaki au fost bombardate atomic. Un duel nuclear NATO-Rusia va produce cel mai probabil a șasea extincție a vieții pe pământ.

Faza a III-a: Polonia până la râul Vistula?

Un element geografic important este Marea Câmpie Europeană, alcătuită din Câmpia Nord Europeană și Câmpia Est Europeană – o imensă suprafață de teren agricol care se extinde de la Bordeaux până în Bielorusia și dincolo de aceasta până la Urali. În Europa de Vest, câmpia este relativ îngustă (în cea mai mare parte cu o lățime de 320 km) în partea de nord a Europei, dar se lărgește semnificativ spre partea sa estică în Rusia de Vest, unde lățimea atinge 3.600 km. În estul Poloniei, lățimea minimă a câmpiei este constrânsă de Munții Carpați la sud și Districtul Lacului Masurian la nord. Kremlinul crede că dacă această porțiune minimă a câmpiei din Polonia ar fi securizată cu trupe rusești, atunci apărarea teritoriilor centrale ale Rusiei ar necesita doar o cantitate foarte limitată de forțe statice. Ancora ideală ar fi de-a lungul fluviului Vistula, care împarte aproximativ în jumătate țara și capitala Varșovia.

Relațiile istorice dintre Polonia și Rusia (imperiu țarist, federație comunistă) au fost dintre cele mai încordate de pe continent. Imperiul țarist a participat la cele trei împărțiri ale Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care au rezultat în eliminarea țării de pe hartă vreme de peste un secol. În 1939, Uniunea Sovietică și Germania au invadat și împărțit din nou Polonia.

Ca urmare, teritoriile poloneze ale Galiției de est și Volhyniei au devenit teritorii ucrainene, iar Lwów a devenit Lviv. Similar, în aceeași perioadă, teritoriile românești ale Bucovinei de Nord și Herței au devenit teritorii ucrainene, iar Cernăuți a devenit Chernivtsi. După război, Polonia a fost compensată cu 112,000 km ² de teritorii est-germane. După același război, România a fost „compensată” cu pierderea Insulei Șerpilor în favoarea aceleiași Ucraine.

Finalizarea extinderii granițelor Rusiei de-a lungul Vistulei nu va fi la fel de simplă și ușoară ca în cazul invadării țărilor baltice. Pe lângă scutul NATO, Polonia are și o armată mai numeroasă (circa 99.000 trupe active) decât toate cele trei armate baltice împreună.

Faza a IV-a: Granița sud-vestică a Rusiei pe Prut sau pe crestele Carpaților Orientali?

O scurtă inspecție a Figurii 1 sugerează că flancul sud-estic al Rusiei este cel mai ușor de securizat.

În zona caucaziană, Armenia este deja dependentă de ajutorul militar rusesc în lupta sa cu Azerbaidjanul. Baza militară de la Gyumri, cu circa 3.000 soldați, a fost construită în 1941 și este activă până în prezent.

Georgia este un pigmeu militar pe care Rusia l-a învins în doar cinci zile în timpul Jocurilor Olimpice din 2008. Două provincii georgiene, Abhazia și Osetia de sud, au fost recunoscute de Rusia pe modelul care s-a repetat recent în cazul provinciilor separatiste Luhansk și Donețk.  

Înaintea dizolvării sale din 1991, Uniunea Sovietică avea frontiera sud-vestică pe Prut și brațul Chilia al Dunării. În prezent, de-a lungul vechii granițe, Ucraina împreună cu Republica Moldova controlează așa numita trecătoare basarabeană – zonă joasă situată între Marea Neagră și Carpați, folosită în istorie de invadatorii turci.  Controlând această trecătoare, Rusia va limita abilitatea Turciei de a amenința teritoriile centrale rusești.

Ar putea Rusia să refacă vechea graniță sovietică din sud-vest? Este foarte posibil. Moldova nu se compară militar nici măcar cu Georgia. Cu o populație de circa 4 milioane locuitori, din care aproape jumătate votează cu partidele pro-Rusia, este greu de imaginat că Moldova va putea să reziste mai mult de o săptămână-două unei eventuale invazii rusești. Un element agravant al situației de la estul României este existența provinciei separatiste Transnistria și a bazei militare ruse de la Tiraspol. Aplicarea modelului de succes din Georgia și Ucraina sugerează că Rusia ar putea recunoaște independența Transnistriei și dorința locuitorilor de acolo de a fi protejați de armata rusă, motiv suficient pentru a-și trimite armatele acolo.

Când războiul din sudul Ucrainei va ajunge la Odesa, este de așteptat ca trupele rusești staționate în Transnistria să se alăture celor invadatoare și, împreună,  să împingă granița Rusiei până la Prut. Există niște poduri peste Nistru care ar trebuie cucerite cu parașutiști înainte de a fi distruse de localnici, deși este greu de crezut că ucrainenii își vor sabota propria infrastructură.

Mai rămâne România propriu-zisă, zona dintre Prut și Carpați. A gândi că întreaga Moldovă, de la Nistru la Carpați și, cum spune poetul, din Hotin şi pân’ la mare / Vin muscalii de-a călare (Fig. 1), ar intra sub ocupație rusească, este grotesc: noi suntem sub scutul NATO. Dar, forțând nota, poate nu este la fel de bizar și pentru Rusia și nu știm cu precizie ce ne rezervă viitorul.

O graniță rusească pe crestele Carpaților Orientali, cu puține și ușor de controlat trecători, ar fi mult mai ușor de apărat decât una larg desfășurată pe un teren plat și extins. Iar trecătoarea basarabeană ar putea fi închisă  printr-o linie fortificată între Galați și Focșani. Acum tot acest scenariu sună ca pură fantezie. Să sperăm că va rămâne așa.

Concluzii

Poate că geopolitica nu este întotdeauna determinantă în viața unui popor. Dar, cu o  geografie extinsă pe mari suprafețe plate, Rusia nu a putut opune mare rezistență unor invadatori precum mongolii, turcii și francezii, iar ororile celor două războaie mondiale încă sunt răni nevindecate în mințile rușilor și a liderilor lor. În situații ultra-critice (Napoleon ocupând Moscova sau Hitler la porțile capitalei), Rusia s-a bazat nu pe geografie, ci pe generalul Crivăț.

Teritoriile centrale ale Rusiei prezintă mari deschideri. Securizarea lor militară ar necesita mai multe trupe decât ar putea furniza oricare țară. Situația aceasta strategică a fost conștientizată încă de pe timpul țarinei Ecaterina a II-a cea Mare: Nu am o altă cale de a-mi apăra granițele decât aceea de a le extinde.

Încearcă Putin să traducă în realitate strategia țarinei? Vrea el să re-aducă Rusiei actuale extinderea și gloria de altădată a Uniunii Sovietice? Nu știu, și cred că nimeni nu știe cu adevărat ce este în mintea acestui om. Deocamdată, știu că exclava Kaliningrad și regiunea separatistă Transnistria nu sunt rusești din întâmplare. Ele sunt puncte strategice vitale ale podului terestru dintre ele – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Bielorusia, Moldova și Ucraina. Un pod care, în opinia Moscovei, poate fi folosit în ambele sensuri: pentru asigurarea ori pentru amenințarea intereselor Rusiei.

De aceea, nu mă aștept ca prăbușirea Ucrainei să fie sfârșitul coșmarului. Sancțiunile -reale sau wishful thinking – nu vor avea efectul scontat, ca și în cazul anexării Crimeii. Ucraina nu este membru NATO.

Țările occidentale și Statele Unite nu vor trimite trupe regulate să lupte pe fronturile ucrainene – au făcut-o când adversarii erau sârbi, irakieni, afgani, libieni, sirieni. Fără arme nucleare, fără o aviație performantă, Ucraina se va confrunta cu provocări extrem de dificile și dureroase.

Dacă Rusia va ocupa Ucraina – o țară cu peste 41 milioane locuitori – și va încerca să o guverneze satisfăcător după aceea, majoritatea capacităților sale militare convenționale vor fi absorbite.

Pentru următorul conflict, Rusia va dispune doar de capacități net neconvenționale și nu va mai lupta cu soldați.

Un amurg (geopolitic) echivalent cu o sinucidere.