CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 atentate la viața lui Vladimir Putin în 11 ani

 

Vladimir Putin, pe urmele lui „John jihadistul". Oportunitatea ...

 

 

                     12 tentative de asasinat asupra lui Vladimir Putin

 

 

Profesiunea „președinte al Rusiei” este una dintre cele mai periculoase din această țară, dacă nu chiar din lume.

În orice caz, sunt puțini șefi de stat asupra cărora să se încerce 12 asasinate în 11 ani, așa cum s-a întâmplat cu președintele federației ruse, Vladimir  Putin, scrie publicația de limbă rusă http://ttolk.ru 

Pericolul este confirmat și de experții americani care îl consideră pe Putin ținta numărul 2 de pe lista liderilor mondiali cei mai expuși atentatelor.  

Sfârșitul anilor ’90 a fost marcat de o serie de încercări de asasinat asupra lui Boris Ielțîn,predecesorul lui Putin.

Pe 4 noiembrie 1998, Ivan Orlov, un locuitor din Podolsk, în vârstă de 65 de ani, a intrat în Piața Roșie într-o mașină Moskvici și a detonat o mașină lângă Turnul Spasskaya. Doi ofițeri ai FSB au fost răniți. Orlov însuși a murit în închisoare în urma unui atac de cord.

Pe 20 mai 1999, Iuri Serdiuk, un locuitor al lui Krasnodar , în vârstă de 35 de ani, a condus în Piața Roșie o mașină plină și cu explozibili, dar printr-o întâmplare nu a putut să-l detoneze. Apoi Serdyuk s-a stropit  cu benzină și și-a dat foc. Incendieul  a fost stins rapid.  Asasinul a fost declarat bolnav mintal și a fost plasat într-un spital special.

 Un fapt este de remarcat în aceste două cazuri, anume acela că  ambii asasini nu au apărut în fața unei instanțe, iar această  ciudățenie se va repeta.

TOȚI cei care au încercat să-l asasineze pe Vladimir Putin (ca și mai înainte – pe Brejnev, Gorbaciov, Elțin), fie vor muri în circumstanțe ciudate în timpul anchetei, fie vor fi declarați nebuni  și plasați în spitale speciale, unde urmele lor au dispărut.

Prima încercare de atentat asupra lui Vladimir Putin a avut loc  – la 24 februarie 2000. Apoi, șeful serviciului de presă al FSB, Sergey Devyatov, a  declarat că Putin ar fi trebuit să fie ucis la înmormântarea lui Anatoly Sobchak din Sankt Petersburg, atentatul fiind pregătit  „nu de un psihopat, ci de o organizație”.

Se presupune că  doi lunetiști angajați de „un bandit cecen ” au vrut să-l împuște pe președinte. Din nou, potrivit zvonurilor, acești atentatori și alți doi „ideologi” ai asasinatului au fost neutralizați cu doar câteva ore înaintea atacului și au pierit în subsolurile securității ruse la Lubianka, ori au fost uciși în timpul unei operațiuni speciale.

A doua tentativă de asasinare a președintelui Rusiei a  fost pregătită la Ialta în timpul summitului informal al CSI, care a avut loc în perioada 18-19 august 2000. Din nou, nu au fost furnizate detalii. S-a raportat doar că 6 autori au fost reținuți – 4 ceceni și 2 imigranți din Orientul Mijlociu.

Atentatorii intenționau să-l arunce în aer pe Putin atunci când acesta trebuia să ajungă la locul de întâlnire al șefilor CSI. Ce s-a întâmplat cu teroriștii nu se știe.

În toți aceiași ani, au existat mai multe incidente care erau direct legate de securitatea președintelui. Poate că acestea au fost încercări de a-l ucide pe Putin, dar FSB nu a dat nicio explicație cu privire la numărul acțiunilor dejucate.

 

 

 

 

 

Astfel, pe 12 septembrie 2000, o mașină Jiguli a încercat să urmărească autoturismul prezidențial, care trecea de-a lungul Prosuz Kutuzovsky.

În apropierea Arcului de Triumf, mașina respectivă  s-a apropiat de limuzina prezidențială, în ciuda cererilor poliției rutiere de a se opri. Drept urmare, intrusul a fost lovit de un vehicul de escorta președintelui .

 Cine conducea acest automobil Zhiguli și ce i s-a întâmplat încă nu se știe.

Pe 3 iunie 2002, un Volkswagen-Passat a ieșit de pe banda de mare viteză pe Novy Arbat în momentul în care trecea prin ea o motocicletă prezidențială dar a fost îndepărtat imediat de un jeep de escortă. Șoferul-intrus a murit la fața locului.

Și pe 9 octombrie 2002, pe același Novy Arbat, o mașină din excorta lui Putin a acroșat o  ambulanță. Drept urmare, patru persoane au fost rănite (doi ofițeri ai FSO și șoferul și paramedicul ambulanței). Nu se știe dacă persoanele din ambulanță aveu intenția de a-l ucide pe Putin. Soarta celor doi răniți din acest vehicul medical (precum și numele acestora)a rămas , de asemenea, necunoscut. Probabi  că și ei au fost internați într-o clinică psihiatrică.

A treia încercare de atentat la viața lui  Vladimir Putin trebuia să se întâmple în 9-10 ianuarie 2001 la Baku. Ministrul azer al Securității Naționale, Namik Abbasov, a declarat atunci că un cetățean irakian, Kyanan Rostam, ar fi trebuit să efectueze un atac terorist. Se crede că acest Rostam a fost instruit în lagărele de pe teritoriul Afganistanului, a avut legături cu militanți ceceni implicați în uciderea a trei britanici.

Aceasta este diferența principală față dintre Rusia, unde toți atentatorii” au dispărut fără urmă de această dată în Azerbaidjan a avut loc proces al teroristului irakian cu ușile închise în urma căruia acesta a fost  condamnat la 10 ani de închisoare.

A patra încercare  de asasinare a lui  Vladimir Putin a avut loc 16-17 octombrie 2001 în timpul șederii sale în Iran. 4 teroriști trebuiau să arunce în aer o mașină atunci când escorta președintelui rus a trecut pe lângă ea. Ce s-a întâmplat cu acești răufăcători nu se știe.

A cincea încercare de  atentat la viața președintelui rus a avut loc în februarie 2002. IS Zaițev, un cetățean în vârstă de 38 de ani al satului Pogost, districtul Sobinsky, regiunea Vladimir,  într-o mașină VAZ-2110 a încercat să treacă prin Poarta Borovitsky a Kremlinului.

 Nu se știe dacă transporta arme sau explozibili.  După arestare, Zaițsev a fost plasat într-un spital de psihiatrie din Moscova. Soarta lui este în continuare necunoscută. 

 

 

 

 

A șasea încercare a avut loc  în februarie 2002. Dar de data aceasta  ziarele au relatat că un bărbat în vârstă necunoscut „a încercat să se sinucidă prin împușcare în cap (conform unei alte versiuni – în piept) cu un pistol”. Se presupune că decedatul nu deținea documente cu el, timp de câteva zile nu a putut fi identificat.

Ulterior, s-a scurs în presă știrea că moscovitul, Serghei Romashkin, în vârstă de 76 de ani, s-a dovedit a fi terorist. Se spune că era înregistrat de multă vreme într-un dispensar neuropsihiatric cu diagnostic de schizofrenie. Avea un pistol de 5,6 mm, detonatoare electrice, o sticlă cu un fel de lichid (fie benzină, fie nitroglicerină, fie un alt exploziv).

Nici rudele teroristului Romashkin, nici persoane care l-au cunoscut nu au fost găsite.

A șaptea tentativă de asasinare a lui  Vladimir Putin s-a întâmplat în noiembrie 2002. Un alt atacator avea în plan să-l atragă  pe președinte la negocieri și apoi să-l împuște. Un anume Vladimir Șirokov, în vârstă de 45 de ani, rezident al capitalei Udmurtiei, Ijevsk, a ajuns într-un autoturism la clădirea FSB din Lubyanka .

  Ofițerii KGB au negociat cu teroristul mai mult de 1,5 ore. La final, Șirokov, când și-a dat seama că Putin nu va veni la negocieri cu el, s-a predat autorităților.

Ca de obicei, s-a anunțat că  „Vladimir Șirokov este înregistrat într-un dispensar neuropsihiatric în orașul Izhevsk” și a fost din nou dus la un spital de psihologie. Ceea  ce s-a întâmplat mai departe cu Șirokov – nu s-a aflat niciodată.

A opta încercare de atentat a avut loc în februarie 2003. Și din nou, teroriștii au încercat t o nouă tactică de asasinat.  Un plic cu pulbere neidentificată adresat  președintelui Rusiei, Vladimir Putina fost găsit la stația poștală Kazan a poștei din  Tatarstan .

În aceeași zi,  a fost descoperită o altă scrisoare suspectă având  nota „Moscova, Kremlinul, Vladimir Putin”. Oficialii locali de securitate au anunțat că plicurile ar fi conținut făină de grâu,dar nu a fost prezentată nicio expertiză  a conținutului mesajului.

S-a dovedit că scrisoarea a fost  scrisă de o persoană în vârstă de 39 de ani cu handicap din districtul Tukaevsky din Tatarstan. Ce s-a întâmplat cu persoana respectivă ca de obicei, nu se știe.

Se presupune că chiar niște  ofițeri FSB au fost implicați în cea de- a noua încercare de atentat la  viața lui Vladimir Putin în octombrie 2003. Atunci  ziarul britanic The Sunday Times a relatat știrea că  „Scotland Yardul a dezvăluit planul de asasinat al președintelui rus Vladimir Putin, în care a fost implicat omul de afaceri rus  Boris Berezovsky”.   

Berezovsky însuși a declarat că știrea respectivă era o provocare.

Potrivit The Sunday Times,  doi cetățeni ruși care au ajuns la Londra de la Moscova la începutul lunii octombrie s-au întâlnit cu fostul locotenent colonel FSB Alexander Litvinenko pentru a discuta un plan de eliminare fizică a președintelui rus Vladimir Putin cu ajutorul cecenilor. Litvinenko a povestit despre această întâlnire lui Boris Berezovsky, care l-a sfătuit să dea o declarație poliției.

Presupușii atacatori erau maiorul FSB Andrey Ponkin și un anume Alekhin. „În interiorul FSB, nemulțumirea față de Putin este în creștere”, ar fi spus agenții de securitate ruși  lui Litvinenko. „Ei cred că de îndată ce președintele va termina  cu oligarhii, va veni rândul  agenților FSB.” De aceea ei pregăteau un plan pentru asasinarea președintelui de separatiștii ceceni în timpul unuia dintre turneele sale de peste mări.

Ce s-a întâmplat cu maiorul FSB Ponkin și complicele său Aliohin nu se știe.

A zecea tentativă de asasinat asupra lui Putin a fost programată pentru martie 2008. Trebuia să aibă loc în ziua alegerilor. Organizatorii asasinatului au închiriat un apartament pe strada Sadovnicheskaya și au livrat acolo armele necesare. 

Tentativa trebuia să fie executată de un Shahvelad Osmanov, în vârstă de 24 de ani.

 

 

Atentatorul urma să-l ucidă atât pe președintele Medvedev, cât și pe Putin atunci când aceștia urmau să se deplaseze  pe Vasilievski Spusk pentru a lua parte la un concert de gală în Piața Roșie. Ofițerii FSB au luat cu asalt apartamentul cu puțin timp înainte de începerea evenimentului și i-au reținut pe cei aflați acolo.

Mai multe arme de foc au fost descoperite în apartament, inclusiv o pușcă de lunetist. Osmanov a fost acuzat de deținerea ilegală de arme. Ce s-a întâmplat cu teroristul tadjik și complicii săi nu se știe.

A unsprezecea tentativă de asasinat asupra  lui Putin trebuia să aibă loc în august 2009. Forțele ruse de securitate au reținut un bărbat care încerca să intre în Kremlin într-o mașină Jiguli, identificându-se  drept reprezentant al serviciilor speciale ruse și a spus că are o întâlnire cu un membru al guvernului rus.

Bărbatul a fost dus la secția de poliție Kitay Gorod. Acolo deținutul s-a simțit brusc bolnav și, cu semne ale unei crize nervoase severe, a fost internat în spital. De ce nume  suferea această persoană și unde a fost internată, ce nu  s-a aflat nici până astăzi.

A  douăsprezecea încercare de eliminare a lui  Putin s-a întâmplat în iulie 2011. La Moscova, polițiștii au reținut un bărbat de 30 de ani  încerca să intre în Kremlin pretinzând că dorește să-și primească salariul. El a fost trimis la spital pentru a fi testat.. Ce s-a întâmplat cu acest bărbat nu este de asemenea cunoscut.

În două cazuri, atacatorii au încercat să-l asasineze pe Dmitri Medvedev, în timpul prezidnțiatului acestuia.

15 iunie 2011 în apropiere de Kremlin a fost  reținut un bărbat bolnav mintal care dorea o întâlnire cu președintele și se afla într-o mașină VAZ-2115. Ca de obicei, anunțul oficial a fost  redactatstandard: „Locuitorul din St. Petersburg, în vârstă de 33 de ani, care suferea de o boală mintală, a fost reținut și a fost internat în spital”. Nici un alt amănunt  nu se cunoaște.

La 19 iunie 2011, un bărbat a fost arestat în timp ce încerca să intre în Kremlin pe la intrarea Turnului Spasski, explicând că „președintele rus Dmitri Medvedev a făcut o programare pentru el”. 

Persoana era un muscovit în vârstă de 40 de ani, „suferind de boli psihice severe”.

De la secția de poliție a fost trimis la un spital de psihiatrie. Nu se știe la ce spital a fost internat, de ce boală anume suferea , dacă este încă tratat  și dacă este încă în viață…

După cum vedem, Vladimir Putin a supraviețuit până în 2011 la cel puțin 12 tentative de asasinat (acestea fiind doar cazuri cunoscute,  fără a se lua lua  incidente rutiere ).

Dintre liderii mondiali actuali, doar cubanezul Fidel Castro s-a aflat în pericol mai mare – a supraviețuit aproximativ 100 de încercări de asasinat (cubanezii  susțin că ar fi fost în realitate vorba de 600 de încercări de asasinat).

 

20/07/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Criza din Ucraina – o consecinţă a secolelor de arbitrariu geopolitic la marginea ținuturilor locuite de români

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La graniţele României. Criza din Ucraina – consecinţa secolelor de arbitrariu geopolitic.

 

 

 

Mai devreme sau mai târziu, chestiunea ucraineană necesita un pachet de soluţii, fiindcă într-o asemenea construcţie geopolitică eterogenă, pe care, numai în ultimul secol, Lenin, Stalin şi Hruşciov au remodelat-o, fiecare cu alt scop, sunt numeroase problemele litigioase îngheţate, prin tratate impuse împotriva unor realităţi istorice, etnice şi culturale scrie Aurel I. Rogojan pe situl Ziaristi Online.

Ucraina tradiţională este puternic naţionalistă, în sensul cel mai periculos posibil, iar construcţia geopolitică a venit în întâmpinarea orgoliilor naţionaliste.

Nici un român adevărat nu se poate resemna în faţa faptului că Ucrainei i-au fost date părţi din patria sa străbună.

O modificare a status quo-lui construcţiei geopolitice nu ne poate fi indiferentă. Dimpotrivă! Unitatea de teritoriu a congenerilor, crearea condiţiilor de afirmare şi consolidarea propriei identităţi etno-culturale româneşti trebuie să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Prima măsură adoptată de puterea provizorie de la Kiev a fost abrogarea unei legi care permitea folosirea limbilor minorităţilor naţionale în şcoli, ceea ce denotă clar o ameninţare şi la adresa identităţii naţionale a românilor.

Spre deosebire de Polonia, prezentă în miezul evenimentelor, în primul rând, din asemenea motive, diplomaţia românească este posibil să nu fi avut temeritatea unei implicări pe măsura mizelor.

În arealul est-european avem în ultimul sfert de secol experienţa indedită a reculului istoriei. Când nu eşti corect poziţionat pentru a atenua forţa de recul a istoriei, poţi fi lovit în plin.

Rusia a fost sistematic provocată, izolată şi vulnerabilizată. NATO a ajuns departe pe flancul sudic al Rusiei, apropiindu-se şi de China.

Frontierele imense ale Rusiei se află sub presiuni fără de precedent. În consecinţă, de câţiva ani, Rusia face un foarte mare efort de pregătire pentru o apărare militara de proporţii, comparabilă cu perioada celui de al Doilea Război Mondial.

Teza românismului agresiv în Republica Moldova şi în vestul Ucrainei a devenit o marotă a naţionaliştilor ruşi şi a celor ucraineni. (A se vedea articolul din cotidianul.ro Există şi mize secrete ale regionalizării României?)

În ultimii ani, împotriva României au fost lansate repetate şi violente atacuri imagologice, într-o campanie coerent orchestrată cu evoluţiile negative periculoase din Transnistria şi Găgăuzia.

O dezagregare a statu quo-ului Ucrainei va dezgheţa violent şi alte conflicte din regiune şi ar putea conduce la tranşarea lor potrivit voinţei “pacificatorului“.

Rusia nu va mai permite “exportul de democraţie” în numele securităţii Statelor Unite ale Americii, dincolo de spaţiul său de siguranţă. Un spaţiu pe care şi-l va impune şi consolida, potrivit conceptului vecinătăţii apropiate, consacrat în doctrina apărării militare a Federaţiei Ruse.

Din păcate, într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.

 

 

 

 

 

 

 

 

”Ce trebuie să ştim despre Ucraina în context istoric?

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruşi, care formaseră statul Rusia Kieveană. În secolele al X-lea şi al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare şi mai puternic din Europa.

În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identităţii naţionale a mai multor popoare slave răsăritene, iar Kievul, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraş al Rusiei.

Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană. Kievul a fost distrus complet în anul 1240.

Pe teritoriul ucrainean, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halicişi Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei.

În 1386, are loc o uniune dinastică între Polonia şi Lituania, iar mare parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizaţi. Din acest moment, termenii de Ruteniaşi ruteni au devenit folosiţi pe scară mai largă pentru a denumi regiunile Ucrainei şi oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului “rus’”.

După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, şi o parte semnificativă a teritoriului ucrainean a trecut din mâinile nobililor lituanieni rutenizaţi în administrarea polonă, acesta fiind transferat coroanei polone.

Sub presiunea culturală şi politică a polonizării, mulţi membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.

Astfel, ucrainenii de rând, lipsiţi de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la protecţia cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocşi şi aveau tendinţa de a recurge la violenţă împotriva celor percepuţi de ei ca duşmani, în particular împotriva statului polon şi reprezentanţilor acestuia.

La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înfiinţat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru şi ţăranii ruteni care fugeau de iobăgie. Suprimarea Bisericii Ortodoxe i-a împins pe cazaci departe de Polonia.

Aspiraţiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaştere a tradiţiilor ortodoxe şi creşterea treptată a prezenţei cazacilor în armată. Aceste aspiraţii au fost refuzate cu vehemenţă de regii poloni.

În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian şi la păstrarea creştinismului ortodox în Ucraina.

În 1648, Bohdan Hmelniţki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene şi împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir. Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac.

După moartea lui Hmelniţki, Ucraina căzăcească decade. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusiaşi Suedia, Ivan Mazepa rupe alianţa cazacilor ucraineni cu ruşii, aliindu-se cu Suedia. Victoria ruşilor a pus capăt visului de independenţă a lui Mazepa, independenţă pe care o promiseseră suedezii în schimbul ajutorului acordat de ucraineni. După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, Ucraina intră sub stăpânirea rusă.

În pofida promisiunilor de autonomie a Ucrainei făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii şi nobilii ucraineni nu au primit niciodată libertăţile şi autonomia pe care le aşteptau de la Imperiul Rus. Totuşi, în cadrul imperiului, ucrainenii au ajuns să ocupe funcţii înalte în administraţia de stat rusească şi în Biserica Ortodoxă Rusă.

Mai târziu, regimul ţarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainene, suprimând folosirea limbii ucrainene în tipărituri şi în administratie.

În Primul Razboi Mondial, ucrainienii au luptat atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât şi de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autorităţile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus.

Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice şi a armatei galiţiene ucrainene ce a luptat împotriva bolşevicilorşi a polonilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–1923).

Odată cu prăbuşirea imperiilor rus şi austro-ungar în urma Primului Război Mondial şi al Revoluţiei Ruse, a apărut o mişcare naţională ucraineană pentru independenţă. În perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene:

Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul şi Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolşevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană.

În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat şi o mişcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.

Totuşi, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eşecul invaziei polone respinse de forţele ruse şi ucrainene pro-sovietice, Ucraina şi-a pierdut independenţa.

În urma Păcii de la Riga, prin tratatul semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi încorporat în Polonia, iar părţile centrale şi estice au format, în martie 1919, Republica Socialistă Sovietică Ucraineană care a devenit, în decembrie 1922, republică fondatoare a URSS.

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germaneşi sovieticeşi-au împărţit teritoriul Poloniei.

Astfel, Galiţia şi Volînia, cu populaţia lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei.

Unificarea reuşită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei ţări.

În urma ultimatumului sovietic la adresa României, din 26-28 august 1940, aceasta a predat Basarabia, iar R.S.S. Ucraineană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, şi Ţinutul Herţa, ocupat de sovietici.

Vestul fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi R.S.S. Moldoveneşti.

Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947.

Deşi marea majoritate a ucrainenilor (intre 4,5 şi 7 milioane) au luptat de partea Armatei Roşii şi a rezistenţei sovietice, unii naţionalişti ucraineni au creat o formaţiune antisovietică în Galiţia, Armata Insurecţională Ucraineană (1942), care s-a ciocnit, uneori, cu forţele naziste; în timp ce o altă mişcare naţionalistă a luptat de partea naziştilor.

Iniţial, germanii au fost primiţi ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de URSS în 1939 şi 1940. Dar administraţiile teritoriilor ocupate nu au exploatat nemulţumirile ucrainenilor faţă de politicile staliniste.

Dimpotriva, naziştii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă şi au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti pentru colonizare.

În aceste condiţii, în mare parte, cei rămaşi în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziştilor.

Pierderile totale de populaţie suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci şi opt milioane, inclusiv peste o jumătate de milion de evrei ucişi de Einsatzgruppen, uneori cu ajutorul colaboratorilor locali.

Din 8,7milioane de soldaţi sovietici care au murit în luptele contra naziştilor, 1,4milioane erau etnici ucraineni.

Ucraina a fost grav afectată de război şi a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a îşi reveni. Peste 700 de oraşe şi 28.000 de sate au fost distruse. Situaţia a fost înrăutăţită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.

Rezistenţa antisovietică a continuat mulţi ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar şi în alte regiuni. Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii ’50, folosind tactici de gherilă.

În urma morţii lui Stalin, în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de fost Prim Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineană în perioada 1938-49, Hruşciov cunoştea în detaliu situaţia acestei republici şi, după preluarea puterii la Moscova, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus şi ucrainean.

În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, şi în acel an, Crimeea a fost transferată de la R.S.F.S. Rusă la R.S.S. Ucraineană.

Până în anii ’50, Ucraina a depăşit nivelul de producţie industrială dinainte de război. De asemenea, a devenit un important centru al producţiei sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice.

Acest rol important a avut drept consecinţă obţinerea unei influenţe majore de către elita locală. Mulţi membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al Uniunii, între 1964 şi 1982.

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei.

Declaraţia stabilea principiile de autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi economică, şi prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în faţa legii sovietice.

 

 

 

 

 

 

 

 

În acea zi, peste 90% din ucraineni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă şi l-au ales pe preşedintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca preşedinte al ţării.

La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, şi apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, şi Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică şi au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Ucraina și-a proclamat independența pe 24 august 1991, și a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI.

Cetățenii ucraineni au aprobat cu o majoritate copleșitoare referendumulcu privire la proclamarea independenței față de Uniunea Sovietică  şi primele alegeri prezidenţiale au avut loc la 1 decembrie 1991.

 Uniunea Sovietică a încetat să mai existe din punct de vedere oficial pe 25 decembrie 1991, iar independența Ucrainei a fost recunoscută pe plan internațional. În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru

Istoria Ucrainei în perioada 1991 – 2004 a fost marcată de președinții Leonid Kravciuk și Leonid Kucima. Aceasta a fost o perioadă de tranziție pentru Ucraina. În ciuda statutului de stat independent, Ucraina a menținut legături strânse cu fostele state sovietice, în principal cu Federația Rusă.

Pe 1 iunie 1996, Ucraina a admis să renunțe la armele sale nucleare după semnarea „Memorandumului de la Budapesta cu privire la garanțiile de securitate” din ianuarie 2004 și a remis în urma garanțiilor primite din Partea Rusiei, SUA și Marii Britanii,  cele 1.900 de capete nucleare moștenite de la Uniunea Sovietică, către Rusia.  

 

Ucraina a fost, iniţial, văzută ca o republică cu condiţii economice favorabile, în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei URSS. Totuşi, ţara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice.Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârşitul anilor ’90.

O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Din 2000 ţara a avut o creştere economică medie de 7% pe an. O nouă Constituţie a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidenţială.

Preşedintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcţia prezidenţială, pentru corupţie, transferul proprietăţii publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertăţii de exprimare şi fraudă electorală.

În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost declarat câştigător al alegerilor prezidenţiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei. Rezultatele au cauzat nemulţumiri şi demonstraţii în favoarea candidatului opoziţiei, Viktor Iuşcenko, care a contestat rezultatele şi a condus Revoluţia Portocalie.

În urma repetării alegerilor, Viktor Iuşcenko a devenit preşedinte şi Iulia Timoşenko prim ministru.Şase ani mai târziu, Ianukovici a fost ales în funcţia de preşedinte al Ucrainei în 2010, după un tur doi de scrutin extrem de disputat cu Iulia Timoşenko.

Pe 2 aprilie 2007, președintele Iușcenko a dizolvat Parlamentul, după ce mai mulți membri ai partidului său au trecut în tabăra opoziției.Opoziția a declarat că dizolvarea parlamentului este neconstituțională.

Atunci când parlamentarii opoziției au încercat să aducă problema în fața Curții Constituționale, președintele Iușcenko a demis trei dintre cei optusrpezece judecătorii acestei curți, acuzându-i de corupție.Relațiile dintre Rusia și Ucraina au fost destul de încordate în mai multe rânduri.

În anul 2005 a avut loc un conflict pe tema prețului gazelor naturale rusești tranzitate prin Ucraina, conflict care a afectat mai multe țări europene, dependente de importurile de gaze din Rusia. Un compromis a fost semnat pentru rezolvarea acestui conflict în ianuarie 2006.

La sfârșitul anului 2013, refuzul președintelui Ianukovici de a semna acordul de asociere la UE a scos în stradă mulți manifestanți din partea opoziției. Aceștia au cerut demisia șefului statutului și continuarea negocierilor privind aderarea la comunitatea europeană.

Protestele au dus în cele din urmă la demiterea lui Ianukovici și preluarea interimatului funcției de către președintele Parlamenntului de la Kiev, Oleksandr Turcinov (22 februarie 2014). 

 La 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat, trupe speciale rusești cu uniforme fără însemne distinctive au preluat controlul asupra celei mai mari părți a peninsulei Crimeea din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze militare.

În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei, iar oficialii ruși continuă să susțină că prezența forțelor militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina.

Răspunsul ucrainean a fost moderat până acum, fără nicio acțiune militară antirusească din partea guvernului Ucrainei.

Totodată, parlamentul ucrainean a solicitat ca semnatarii Memorandumului de la Budapesta din 1994 să își reafirme angajamentul față de principiile garantate prin acest tratat.

11/07/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La Moscova se află în faza de finalizare construcţia unei gigantice catedrale în care apar portretele lui Putin, Stalin și Serghei Lavrov, alături de mesajul „Crimeea este a noastră!”. VIDEO

 

 

 

 

La Moscova se află într-o fază avansată construcția unei imense catedrale ortodoxe, care ar trebui terminată în mai, pentru a sărbători 75 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste, scrie AFP.

Catedrala „Învierea Domnului” din Moscova va fi una dintre cele mai înalte catedrale ortodoxe din lume.

Cu o înălțime de aproape 100 de metri și șase cupole aurite, catedrala este dedicată victoriei URSS în al Doilea Război Mondial dar glorifică și „fapte de arme ale poporului rus” precum anexarea peninsulei ucrainene Crimeea în 2014, a explicat ministerul rus al Apărării.

 

 

 

 

Piesa centrală a edificiului are o serie de mozaicuri în culori care reproduc, printre altele, chipurile lui Stalin, Vladimir Putin și alți demnitari ai statului rus, precum ministrul Apărării, Serghei Șhoigu, ministrul de Externe Serghei Lavrov și șeful Consiliului Național de Securitate Nikolai Patrușev.

În mulțime apare și Valeryâi Gerasimov, un general rus, și Serghei Aksionov, actualul lider din Crimeea, informează The Guardian.

 

 

 

 

Catedrala forțelor armatei este un adevărat panteon al gloriei liderilor Rusiei, ale căror chipuri sunt reprezentate alături de Dumnezeu, Fecioara Maria și alți sfinți şi va fi, potrivit unui purtător de cuvânt al ministerului, a treia cea mai mare din Rusia 

 

 

 

 

 

 

Pe un alt mozaic este scris sloganul „Crimeea este a noastră!”, o frază folosită obsesiv după anexarea acestui teritoriu ucrainean în 2014.

Turla-clopotniță are o înălțime de 75 de metri, pentru a marca 75 de ani de la victoria asupra Germaniei naziste.

Diametrul spațiului de sub cupola principală va măsura 19,45 metri, anul în care s-a încheiat războiul.

Catedrala va mai conține un „drum al amintirilor” cu 1.418 trepte – acesta fiind numărul de zile pe care Uniunea Sovietică l-a petrecut în război.

Treptele catedralei au fost construite cu metale topite din tancurile și avioanele germane.

 

 

 

Un alt mozaic prezintă parada din 1945 după victoria în fața Germaniei naziste, cu o mulțime de soldați care stau în fața Kremlinului cu un afiș pe care apare imaginea lui Stalin. 

Istoricul Serghei Briun a criticat proiectul, în paginile ziarului Vedomosti, vorbind despre o „parodie a istoriei statului rus”,  subliniind paradoxul de a afișa într-o catedrală portretul lui Stalin, care a inițiat o campanie de persecutare a clericilor.

Biserica ortodoxă rusă a insistat însă asupra faptului că Stalin conducea țara în momentul victoriei asupra celui de-al Treilea Reich.

Chiar dacă biserica va fi gata până în 9 mai, tradiționala defilare militară din Piața Roșie a fost amânată de Vladimir Putin din cauza epidemiei cu noul coronavirus, consemnează publicaţia https://www.timpul.md  de la Chişinău.

28/04/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: