Newsweek.ro: Generalul-colonel Leonid Grigorievici Ivașov, președintele Asociației Ofițerilor Ruși, i-a cerut lui Putin demisia

Președintele Asociației Ofițerilor Ruși i-a cerut demisia lui Putin scrie analistul militar colonel (r.) dr., ION PETRESCU (foto).

Motto:

”Calitatea deciziei este ca o lovitură la timp a unui șoim, care îi permite să lovească și să-și distrugă victima.”

Asta credea Sun Tzu.

Numai că, în 2022, decizia Moscovei, în dosarul geopolitic ucrainean, momentan întârzie. 

1. Din punctul de vedere al unui fost oficial ucrainean, respectiv Andriy Zagorodnyuk, ex-ministru al apărării la Kiev, ale cărui opinii au fost publicate duminică de ziarul  „The Guardian”, Rusia are suficiente trupe în jurul graniței cu Ucraina, pentru a-i ocupa capitala, Kiev, dar nu suficiente pentru o ocupație militară completă. 

Același fost ministru semnalează că ar fi nevoie de 200.000 militari ruși pentru o invazie pe scară largă, pe care el unul nu îi vede, deși tocmai în aceeași duminică, de pildă, în gara Buynaksk – un oraș din Republica Daghestan -, sute de tineri militari ruși au fost filmați în timp ce se îmbarcau în tren, pentru a pleca la unitățile lor.  

Andriy Zagorodnyuk are temeritatea de a fi declarat că administrația americană a avut dreptate să elibereze informații despre planurile și capacitățile rusești.

După cum se știe, Pentagonul și oficiali ai serviciilor de informații din SUA au estimat că 50.000 de oameni vor muri și 5 milioane ar deveni refugiați, dacă Rusia invadează Ucraina.

Mai mult, indicând faptul că Rusia este aproape de a finaliza pregătirile pentru o invazie pe scară largă a Ucrainei, sursele americane amintite au evaluat că guvernul de la Kiev va cădea în două zile. 

Întrebarea firească este cât va rezista defensiva Kievului, la ofensiva celor 10 divizii militare rusești aflate la nord de Kiev, pe teritoriul rus? Teoretic, o zi. 

Pe de altă parte, până acum, în scenariile comentate în presa internațională interesată de subiect, recursul la armele nucleare nu era un reper invocat sub niciun aspect. Acum a revenit în actualitate. 

Conform agenției TASS, exercițiile strategice de comandă și stat major, intitulate Grom (Fulgerul) – cu o periodicitate anuală – implică participarea tuturor celor trei componente ale forțelor nucleare strategice ale Rusiei, fiind planificate la începutul anului 2022. 

De obicei, în cadrul acestor exerciții, o navă cu rachete a Flotei Nordului lansează o rachetă balistică intercontinentală (ICBM) împotriva unei ținte din poligonul Kura, din Peninsula Kamchatka, iar un submarin nuclear al Flotei Pacificului lansează un ICBM, împotriva unei ținte aflate pe terenul din poligonul Chizha, în nordul Rusiei. 

Forțele ruse de rachete strategice efectuează, de asemenea, lansări de antrenament de luptă ale ICBM-urilor, iar rachetele de croazieră sunt lansate de avioanele cu rază lungă de acțiune, ale Forțelor Aerospațiale.

Anul acesta, semnalarea exercițiilor Grom, derulabile în luna februarie, are o conexiune clară cu tensiunile militare generate de adversitatea Moscovei față de opțiunea pro-euroatlantică a autorităților actuale de la Kiev. 

2. De partea cealaltă a baricadei, care separă estul european pro-Moscova, de democrațiile occidentale, SUA vor disloca – până miercuri -, în Marea Britanie,  bombardiere de tipul Boeing  B-52 Stratofortress,  pe fondul tensiunilor crescânde dintre Statele Unite și Federația Rusă.

Washingtonul se pregătește și pentru răspunsurile Rusiei la sancțiunile pe care SUA și aliații săi le-ar putea impune, dacă trupele ruse invadează Ucraina, a declarat duminică, consilierul pentru securitate națională a Casei Albe, Jake Sullivan, la televiziunea ABC. 

„Trebuie să ne pregătim pentru ca Rusia să aleagă să răspundă într-o serie de moduri asimetrice împotriva Statelor Unite și împotriva aliaților noștri europeni”, a spus el.

Una dintre aceste modalități fiind probabila diminuare sau stopare a livrărilor de gaze rusești către partenerii europeni ai SUA. 

Sullivan a declarat că președintele american Joe Biden „și-a direcționat echipa să găsească mărfuri de gaz natural lichefiat din alte părți ale lumii, care ar putea fi redirecționate către Europa, pentru a ajuta la compensarea deficiențelor, care s-ar putea acumula, dacă Rusia alege să transforme gazul într-o armă politică”.

„Deci, ne pregătim nu doar pentru răspunsul nostru inițial”, a spus el.

Dincolo de nivelul politic – cu afirmații orientative, de ordin general – există și viziuni mai nuanțate.

Așa este aceea exprimată, de pildă, de  Anne Applebaum, un condei aparte printre colaboratorii publicației „The Atlantic”, bursier la Institutul Agora SNF de la Universitatea Johns Hopkins și autoarea cărții „Twilight of Democracy: The Seductive Lure of Authoritarianism.”

Anne Applebaum a publicat un amplu comentariu intitulat „Motivul pentru care Putin ar risca războiul”, în care, din capul locului atrage atenția că „el amenință că va invada Ucraina, pentru că vrea ca democrația să eșueze – și nu doar în acea țară.”

Merită cunoscută succesiunea de interogații, deloc retorice, ale expertei americane:

„Dar dintre toate întrebările, care apar în mod repetat, despre o posibilă invazie rusă a Ucrainei, cea care primește cele mai puțin satisfăcătoare răspunsuri este aceasta: De ce? De ce ar ataca președintele Rusiei, Vladimir Putin, o țară vecină care nu l-a provocat? De ce ar risca sângele propriilor săi soldați? De ce ar risca sancțiuni și, poate, o criză economică, ca urmare? Și dacă nu este cu adevărat dispus să riște aceste lucruri, atunci de ce joacă acest joc elaborat?”

Dincolo de tot ce a decis Vladimir Putin, de când s-a instalat la Kremlin, opțiunea sa actuală – poate nu o să credeți – ține de frica de forța mulțimilor dezlănțuite.

Asta pentru că, după cum bine a observat Anne Applebaum, Putin a trăit, la biroul KGB din Dresda, din Republica Democrată Germană, momentul căderii Zidului Berlinului, în 1989, pentru el această clipă fiind o tragedie personală. 

„Putin, la fel ca modelul său, Iuri Andropov – remarcă Applebaum -, care a fost ambasadorul sovietic în Ungaria, în timpul revoluției din 1956 acolo, a concluzionat din acea perioadă că spontaneitatea este periculoasă. Protestul este periculos. Discuția despre democrație și schimbare politică este periculoasă.

Pentru a le împiedica să se răspândească, conducătorii Rusiei trebuie să mențină un control atent asupra vieții națiunii. Piețele nu pot fi cu adevărat deschise; alegerile nu pot fi imprevizibile; disidența trebuie „gestionată” cu atenție prin presiune juridică, propagandă publică și, dacă este necesar, violență țintită. „

Vladimir Vladimirovici Putin este bolnav de nostalgie imperială.

El visează „un imperiu mai mic de limbă rusă, în interiorul granițelor vechii Uniuni Sovietice,” cum scrie specialista de peste Ocean. 

Pentru asta, președintele autoritar de la Kremlin a generat o luptă pentru putere, în care a învins și pentru că, dintre toți miliardarii ruși este cel care controlează, cu o mână de fier, poliția secretă. 

Nimeni nu îi zice NU lui Putin. 

De frică, din obediență, comoditate sau indiferență. 

Urmarea este că o viitoare invazie, ca și acelea anterioare, deși este în atenția opiniei publice ruse, aceasta practic este total anesteziată, iar Occidentul rămâne cu iluzia că Putin se bucură de un sprijin în rândurile populației, în condițiile când rezultatele adevărate ale sondajelor de opinie sunt atent filtrate de aparatul de propagandă al Kremlinului. 

Putin și echipa sa refuză să accepte realitățile prezentului refugiindu-se în amintirile unui trecut fără viitor. 

Menținerea la putere, pentru încă o vreme, se datorează investițiilor masive, succesive, în dotarea corespunzătoare a forțelor armate și a structurilor de ordine interioară. 

Numai că și aici este o problemă, observată de tinerii ofițeri și de junii experți în serviciile de informații rusești. 

În posturile cheie, din structurile de forță și securitate, sunt de ani buni aceleași personaje, cu mentalități evident sovietice, care prin menținerea lor în birourile capitonate generează ostilități publice față de ideea de democrație europeană și presiuni pentru acceptarea, fără murmur, a modalităților de exercitare a puterii prezidențiale după model asiatic. 

Greșeala celor interesați de înțelegerea evoluției și perspectivei puterii de la Moscova este recursul la tipare imagologice deja depășite.

Aceste tipare fiind nostalgiile unor ruși, oficiali sau simpli, după măreția URSS, caracterul mesianic al regimului putinist, invincibilitatea convingerilor președintelui Federației Ruse, fragilitatea liderilor europeni cu care Putin acceptă să stea de vorbă, insignifianța fostelor state socialiste europene, pentru liderul de la Kremlin, disperarea dictatorului rus, de a lăsa o mare moștenire istorică urmașilor săi, respectiv Rusia cu frontiere extinse până la fostele granițe sovietice. 

Problema lui Putin – ca și a lui Xi Jinping, amicul său de la Beijing – este simplă: nu are veșnicia pe statul de plată.  

Iar realitatea din teren bate filmul zilnic al propagandei Moscovei. 

Statele Unite au înțeles – a se observa pozițiile comune ale democraților și republicanilor din Congresul SUA – că trebuie să pună piciorul în pargul de est al Europei și să trimită trupe succesive, cu o misiune disuasivă. 

Putin nu a priceput că – așa cum scria Anne Applebaum – va eșua, dar se încăpățânează să își joace cartea amenințărilor exacerbate. 

3. Ei bine, tocmai în acest context a survenit, ca o lovitură sub centură, Apelul Adunării Ofițerilor Ruși, adresat  președintelui și cetățenilor Federației Ruse, de generalul-colonel Leonid Grigorievici Ivașov, președintele acestei structuri asociative (foto). 

Filipica sa este memorabilă:

„Și ce amenință astăzi existența Rusiei și există astfel de amenințări? 

Se poate argumenta că există într-adevăr o amenințare – țara este pe punctul de a-și finaliza istoria. 

Toate zonele vitale, inclusiv demografia, se degradează constant, iar rata de dispariție a populației bate recordurile mondiale. 

Iar degradarea este de natură sistemică, iar în orice sistem complex, distrugerea unuia dintre elemente poate duce la prăbușirea întregului sistem.

Și aceasta, în opinia noastră, este principala amenințare la adresa Federației Ruse. 

Dar aceasta este o amenințare de natură internă, emanată din modelul de stat, calitatea puterii și starea societății. 

Iar motivele formării sale sunt interne: neviabilitatea modelului de stat, incapacitatea completă și lipsa de profesionalism a sistemului de putere și administrație, pasivitatea și dezorganizarea societății. 

În această stare, orice țară nu trăiește mult.”

Generalul Ivașov susține că situația care se ridică în jurul Ucrainei este, în primul rând, artificială, de natură mercenară, pentru unele forțe interne.

El pune degetul pe rana geopolitică: 

„Desigur, pentru ca Ucraina să rămână un vecin prietenos cu Rusia, a fost necesar ca aceasta să demonstreze atractivitatea modelului rusesc de stat și a sistemului de putere.

Dar Federația Rusă nu a devenit una, modelul său de dezvoltare și mecanismul de politică externă de cooperare internațională fiind respins de aproape toți vecinii, și nu numai.

Cucerirea Crimeei și a Sevastopolului, de către Rusia și nerecunoașterea lor ca fiind rusești, de către comunitatea internațională (și, prin urmare, numărul covârșitor de state din lume le consideră încă ca aparținând Ucrainei) arată în mod convingător eșecul politicii externe a Rusiei și neatractivitatea domestică.

Încercările de a „iubi” Federația Rusă și conducerea acesteia printr-un ultimatum și amenințările cu utilizarea forței sunt lipsite de sens și extrem de periculoase.

Utilizarea forței militare împotriva Ucrainei, în primul rând, va pune sub semnul întrebării existența Rusiei în sine ca stat; în al doilea rând, îi va face pe ruși și ucraineni dușmani de moarte pentru totdeauna. 

În al treilea rând, vor exista mii (zeci de mii) de băieți tineri și sănătoși morți pe de o parte și pe cealaltă, ceea ce va afecta cu siguranță situația demografică viitoare din țările noastre aflate pe moarte. 

Pe câmpul de luptă, dacă se va întâmpla acest lucru, trupele ruse se vor confrunta nu numai cu militari ucraineni, printre care vor fi mulți ruși, ci și cu personal și echipamente militare din multe țări NATO, iar statele membre ale alianței vor fi obligate să declare război împotriva Rusiei.”

Asemenea afirmații surprinzătoare vin din partea unui absolvent, în 1974, a Academiei Militare Frunze! 

Între 1976 și 1984, el a lucrat ca asistent principal al ministrului sovietic al apărării, Dmitriy Ustinov. 

În 1987 a devenit șef al departamentului pentru afaceri generale din Ministerul Apărării al Uniunii Sovietice.

În perioada 1996-2001 a fost șef al departamentului de cooperare militară la Ministerul Apărării al Federației Ruse. 

Generalul Ivașov a fost unul dintre organizatorii dislocării parașutistilor ruși la Pristina în 1999.

După pensionarea sa, în 2001, Leonid Ivașov a scris pe probleme militare și geopolitică. 

Între 2004 și 2014 a fost președinte al Academiei pentru Probleme Geopolitice și după o pauză de un an, a fost reales, la sfârșitul lunii martie 2015.

Un asemenea înstelat rus scrie apăsat: 

„Rusia va fi inclusă cu siguranță în categoria țărilor care amenință pacea și securitatea internațională, va fi supusă celor mai grele sancțiuni, se va transforma într-un paria al comunității mondiale și, probabil, va fi lipsită de statutul de stat independent. 

Președintele și guvernul, Ministerul Apărării nu pot să nu înțeleagă astfel de consecințe, nu sunt atât de proști.  

Se pune întrebarea: care sunt adevăratele scopuri de a provoca tensiuni în pragul războiului și posibila declanșare a ostilităților la scară largă? 

Și că vor exista, spune numărul și componența de luptă a grupărilor de trupe formate din părți – nu mai puțin de o sută de mii de militari de fiecare parte.

Rusia, expunând granițele de est, transferă formațiuni la granițele Ucrainei.

În opinia noastră, conducerea țării – realizând că nu este capabilă să scoată țara din criza sistemică, iar acest lucru poate duce la o revoltă a poporului și o schimbare a puterii în țară, cu sprijinul oligarhiei, oficiali corupți, ademeniți mass-media și forțele de securitate -, a decis să activeze linia politică, pentru distrugerea definitivă a statului rus și exterminarea populației indigene a țării. 

Iar războiul este mijlocul care va rezolva această problemă, pentru a-și păstra o vreme puterea antinațională și pentru a păstra bogăția furată de la popor. 

Nu putem sugera nicio altă explicație.  

De la Președintele Federației Ruse, suntem ofițeri ai Rusiei, cerem să renunțăm la politica criminală de provocare a unui război în care Federația Rusă se va găsi singură împotriva forțelor combinate ale Occidentului, pentru a crea condiții pentru implementarea art. 3 din Constituția Federației Ruse și să demisioneze.”

Ați citit bine. 

Președintele Asociației Ofițerilor Ruși – un general cu o carieră militară aparte în epoca sovietică – i-a cerut demisia lui Putin. 

Bulgărele de zăpadă a pornit la vale. 

Publicitate

Tratatul de la Trianon și marile beneficii pe care i le-a adus Ungariei

       Harta: Distribuția naționalităților pe teritoriul Ungariei până la               semnarea Tratatului de la Trianon (Sursa: https://elemi.hu)

Trianon 100 – Marile beneficii aduse Ungariei de Tratatul de la Trianon

 

În 4 iunie 2020 s-au împlinit 100 de ani de la semnarea, în marele palat de la Trianon, a Tratatului de pace dintre puterile mari ale Europei şi ale lumii şi Ungaria, ţară care a tot tergiversat semnarea tratatului, sperând să obțină teritorii ale fostului regat de odinioară ungar, trăind într-o mitologie istorică arhaică și neținând cont de marile aspirații moderne ale popoarelor de a se constitui în țări- națiune, pe baza dreptului naționalităților scrie dr. Vasile LECHINȚAN în https://ecouri.ro/trianon-100.

 

Dar, totuși, ungurii au obținut la Trianon cel mai mare beneficiu: formarea/recunoașterea unui stat național al lor, independent și suveran, numit Ungaria, stabilit chiar în granițele sale etnice firești.

Se știe că regatul Ungariei a fost dezintegrat în perioada 1526 (după bătălia de la Mohacs) -1541 și astfel stat ungar n-a mai existat până la 1918-1920.

Uniunea forțată a Transilvaniei cu Ungaria de la 1848-1849 n-a fost recunoscută de români, nici de împăratul Austriei deși pentru acest artificiu a curs mult sânge.

În perioada dualistă austro-ungară 1867-1918 nu se poate vorbi despre un stat independent numit Ungaria, deoarece nu avea drept de politică externă proprie și nici armată proprie, fiind în acest sens o colonie imperială austriacă.

Așadar, prin Tratatul de la Trianon, Ungariei i s-a recunoscut statalitatea.

Astfel, țara ungurilor se așeza în granițe firești, nu artificiale, gonflabile, stabilite în detrimentul altor popoare.

După Trianon, Ungaria, ca stat național și independent, degrevat de potopul uriaș de probleme pe care le avea, în timpul dualismului, cu celelalte naționalități din imperiu, români, croați, slovaci, sârbi, sloveni, cehi, ucraineni, putea să se concentreze asupra problemelor proprii, de instaurare a unui regim modern, democratic, de creare a cadrelor necesare dezvoltării științei și culturii proprii, de acces la prosperitate și modernizare.

Dacă ținem cont de ceea ce a spus reprezentantul Ungariei la Conferința de Pace de la Paris, în prima jumătate a anului 1920, contele Apponyi, care a încercat (în mod penibil) “să dovedească liderilor lumii că el reprezenta o națiune civilizată, pe când națiunile din fostul Imperiu austro-ungar care și-au revendicat autodeterminarea ar fi inferioare și nedemne de proiecția care o propunea Vestul” (cf. istoricul Vasile Pușcaș), atunci reiese încă un beneficiu uriaș adus Ungariei de Tratatul de la Trianon, acela de a se fi eliberat de problemele extrem de numeroase avute, zi de zi, cu niște “națiuni inferioare” din cuprinsul granițelor sale.

Astfel că, în loc ca statul ungar să se ocupe de progresul şi civilizația națiunii maghiare, ar fi avut pe cap și aceste “națiuni inferioare” pe care Ministerul de Interne Regal ungar din timpul dualismului le urmărea și le persecuta continuu pentru pretențiile lor, desigur, ”tot “inferioare” de a-şi menține limba, datinile, viața națională, identitatea.

Sunt pline documentele de arhivă, ziarele de epocă, de asemenea arestări, persecuții, hărțuirea sistematică a intelectualilor, bătăi aplicate de jandarmii maghiari românilor, slovacilor și altor popoare sus-amintite, pentru diferite pricini.

Presa română le arăta lumii ca nedreptăți, presa maghiară și secuiască le consemna cu satisfacție că este bine și corect apărat statul ungar, dar ambele genuri de presă consemnează abuzul.

Ar trebui ca măcar acum, la Centenar Trianon, să se înceapă editarea unui corpus de documente în mai multe volume pe această temă.

Din aceste nedreptăți flagrante făcute națiunilor din Ungaria dualistă reiese indirect un alt beneficiu uriaș al Ungariei din Tratatul de la Trianon, si anume că, nemaiavând ocazia de a asupri pe față popoarele, ca în perioada dualistă, statul ungar a câștigat o mare onoare și demnitate în ochii Europei și ai lumii.

În timpul dualismului, Ungaria era dezavuată de numeroase personalități culturale şi politice ale marilor civilizații, ale Franței, Angliei, Italiei etc., până și nordicul Bjørnstjerne Bjørnson, scriitor norvegian, laureat al Premiului Nobel în 1903, a sărit în apărarea românilor asupriți de Ungaria dualistă, și exemplele sunt numeroase.

E drept că astăzi Ungaria pierde mult din respectul Europei prin cantonarea în nerecunoașterea, cu stridență, a dreptății Tratatului de la Trianon, care i-a adus, de fapt, atâtea beneficii reale.
Bine ar fi ca de acum înainte să fie spulberate în Ungaria toate penibilele furii/isterii contra Trianonului, toate șovinismele împrăștiate cu “generozitate” maximă înspre țările succesoare, ce profanează, în mod primitiv, idealul de frățietate și de armonioasă înțelegere și colaborare, toată orbirea cu mituri istorice revanșarde, mituri care sunt repudiate din start, pe bună dreptate, de români, slovaci, croați, sârbi, sloveni și chiar de națiunile mari ale Europei și ale lumii, deci fluturarea lor este complet inutilă.

La conferința Rusia-Ucraina-Franța Germania de la Paris, occidentul a cauționat tacit invaziile și anexiunile rusești

Foto – De la stînga la dreapta: Volodimir Zelenski, Angela Merkel, Emmanuel Macron, Vladimir Putin 

Preşedintele rus Vladimir Putin şi omologul său ucrainean Volodimir Zelenski s-au întîlnit la Paris pentru prima dată luni, 9 decembrie a.c.,  pentru a discuta despre pace în Ucraina.

Cotidianul francez Le Figaro, citat de RFI.ro, arată că deocamndată putem vorbi mai degrabă de un „dezgheţ”, decât despre  pace.

 „În ce mă priveşte, declar cu toată sinceritatea că rezultatul acestei întîlniri este mult prea puţin semnificativ. Aş vrea să putem rezolva un număr mai mare de probleme.

În problema frontierei, divergenţele noastre cu preşedintele rus sunt totale. Dar ridic din nou această problemă, doresc ca frontiera cu Rusia să treacă total sub control ucrainean înainte de alegerile locale.”

Sunt cuvintele preşedintelui ucrainean, şi tot el a dat într-un fel verdictul final spunând că întîlnirea de la Paris a fost „un meci nul”.

Un meci care va avea însă prelungiri dat fiind că Franţa şi Germania vor continua să acţioneze în culise pentru găsirea unei soluţii la conflictul dintre Rusia şi Ucraina.

Recent, la summit-ul Alianţei Atlantice de la Londra preşedintele francez Emmanuel Macron a ţinut să facă o precizare.

Rusia, a spus el, nu este un „inamic”. „Rusia rămâne o ameninţare dar este şi partenerul nostru în privinţa multor dosare”.

Ucrainenii i-au cerut lui Zelenski, prin mesaje precum şi printr-o manifestaţie care a avut loc duminică la Kiev, să nu capituleze în faţa lui Putin.

 

 Greșeala președintelui Ucrainei, la întâlnirea cu Putin de la Paris

Președintele Ucrainei greșește dacă are impresia că întâlnirea de la Paris s-a încheiat cu o remiză.

Lucrurile merg excelent, probabil că și-a spus președintele rus Vladimir Putin la summitul de dinainte de Crăciun de la Paris. Pentru a-l măguli pe conducătorul de necontestat al Rusiei, Occidentul și Ucraina sunt gata să accepte concesii modeste și să negocieze un document menit să aducă liniștea în regiunea Donbas din Ucraina.

Noutăți nu prea există: se urmărește punerea în aplicare a celei de-a 21-a încetări a focului și un schimb de prizonieri. Pașii politici urmează să fie discutați în patru luni.

Pentru liderul de la Kremlin, care a avut în fața lui parteneri de negocieri mai puțin uniți, discuțiile au fost facile. Iar reuniunea de acum o săptămână a Alianței Nord-Atlantice, care s-ar afla în moarte cerebrală potrivit lui Macron, a dezvăluit întregii lumi că este într-adevăr foarte dezbinată.

Țările est-europene din NATO avertizează împotriva Rusiei, Franța vrea să-i facă din nou pe ruși frecventabili. Macron și Merkel – împreună – exercită presiune asupra lui Volodimir Zelenski, fostul star de televiziune devenit președinte al Ucrainei, cerându-i să fie mai flexibil și să accepte compromisuri.

Nici poziția UE în legătură cu gazoductul rusesc Nordstream nu este unitară. În timp ce Germania susține proiectul, numeroase țări est-europene îl critică vehement.

Nimic nu funcționează fără ruși, dar cu ei totul este mai dificil.

 

 

 

 

 

 

 

În această situație, Putin se poate relaxa, așteptând să vadă încotro se îndreaptă lucrurile.

Desigur, el este interesat să scape de sancțiunile agasante ale UE, dar acest lucru nu este atât de important încât să renunțe la pretenția sa de putere asupra estului Ucrainei sau a Peninsulei Crimeea.

De altfel, aceasta din urmă nu a făcut defel obiectul discuțiilor de la Paris. 

Cu ajutorul conflictului mocnit din Ucraina, Putin poate ține sub tensiune Vestul Europei, pe care îl consideră un adversar. Mai mult decât atât, apropierea Ucrainei de UE și NATO este practic imposibilă, aderarea țărilor în care există conflicte nerezolvate fiind exclusă. Aceeași rețetă este folosită de Putin în cazul Georgiei, unde a separat regiunea Osetiei de Sud.

Occidentul și Ucraina au nevoie de Putin atât de mult, încât Macron, Merkel și ceilalți negociază cu președintele rus, chiar dacă îl suspectează pe liderul de la Kremlin că s-ar afla în spatele torpilării zborului MH 17 deasupra Ucrainei, a otrăvirii fostului agent rus Serghei Skripal și a fiicei sale în Marea Britanie și, mai nou, în spatele uciderii unui cetățean georgian la Berlin.

Din perspectivă germană și franceză este foarte dificil să obții concesii de la Putin, mai ales că relația cu SUA, marele partener NATO, este cel puțin ambiguă.

Dintr-un motiv bizar, președintele american Donald Trump crede că Vladimir Putin este un tip „grozav”, chiar dacă rusul nu s-a abătut niciun milimetru de la pozițiile sale.

Dacă Putin încă nu privește actuala situație ca pe o dovadă a puterii sale, ar fi suficient să arunce astăzi o privire pe străzile din Paris. O grevă nedeterminată paralizează capitala franceză. Proteste furioase împotriva lui Emmanuel Macron. Când politica internă este în degringoladă, nu poți face o politică externă puternică. Și Angela Merkel?

Cancelara, care a jucat un rol esențial în prima rundă a întâlnirii Cvartetului Normandia și în elaborarea Acordului de la Minsk pentru pacificarea Ucrainei, s-a remarcat prin tonul foarte cuminte abordat la reuniunea de la Paris.

Președintele Rusiei, care deține funcții politice la nivel înalt de mai multă vreme chiar și decât longeviva șefă a guvernului german este evident că zilele politice ale Angelei Merkel sunt numărate. Coaliția de la Berlin scârțâie din toate încheieturile.

Într-un atare context, experimentatul Putin cu siguranță se întreabă de ce ar face un pas înapoi, scrie într-un comentariu  pentru Deutsche Welle, jurnalistul Bernd Riegert.

 

R. Moldova trebuie să aibă propria strategie de rezolvare a conflictului transnistrean, nu să aștepte anumite deznodăminte în Ucraina,  în contextul discuțiilor din cadrul summit-ului recent de la Paris în format Normandia, dedicat relansării procesului de pace în estul Ucrainei, a declarat editorialistul Nicolae Negru, pe http://www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

„În cazul nostru, trebuie să avem propria strategie de rezolvare a conflictului transnistrean în interesul Republicii Moldova, nu să așteptăm, fataliști, ce se va întâmpla în Ucraina”, susține jurnalistul de la Chișinău, adaugând faptul că rezultatele întâlnirii de la Paris nu sunt „suficient de clare”, decât în partea referitoare la schimbul de prizonieri, continuarea retragerii trupelor de la linia de confruntare și deminarea teritoriului.

„În Ucraina există deja o lege temporară, adoptată în octombrie 2014, privind statutul special al Donbasului, care prevede și organizarea de alegeri în administrațiile publice locale.

Zelenski a promis că va prelungi acțiunea acestei legi, care expiră la 31 decembrie.

Mai puțin clar este cum va îndeplini, până la sfârșitul anului, angajamentul privind fixarea formulei Steinmeier în legislația ucraineană.

De asemenea, notăm că nu s-a ajuns la un consens privind modul și condițiile în care se organizează alegerile în regiunile respective.

Președintele Ucrainei rămâne pe pozițiile sale, declarând că alegerile nu pot avea loc, decât în conformitate cu legile ucrainene, „fără teroriști și trupe străine”, după ce Ucraina obține controlul asupra frontierei sale estice, pe segmentul Donbasului.

Putin nu este de acord și insistă ca statutul special al Donbasului să fie fixat în Consituția ucraineană, să fie amnistiați toți mercenarii, să fie organizate alegerile și abia atunci se poate pune problema controlului asupra frontierei”, afirmă editorialistul.

Nicolae Negru a adăugat că peste patru luni este planificată o nouă întâlnire în formatul normand și abia atunci vom vedea dacă Ucraina a cedat sau nu, dacă va fi sau nu federalizată, așa cum anunță unele voci după evenimentul de la Paris.

„Un indiciu că e prea devreme să tragem o asemenea concluzie e și faptul că protestatarii din centrul Kievului, care anticipau „trădarea” lui Zelenski, s-au împrăștiat după ce au aflat rezultatele întâlnirii de la Paris”, a conchis Nicolae Negru.

 

George Damian: Franța și Germania federalizează Ucraina (implicit și Republica Moldova)

 

 

 

Presa ucraineană bate toba victoriei, nu e clar de ce, unii experți spun că nu s-a întâmplat nimic important, alții că este un pas spre pace, majoritatea se concentrează pe prima parte a comunicatului final, scrie jurnalistul și istoricul George Damian pe http://www.moldnova.eu, preluat de Romanian Global News.

Și aici este problema, că nimeni nu s-a concentrat pe a doua parte a concluziilor conferinței.

Prima parte vorbește despre măsurile militare: deminări ale unor zone, schimburi de prizonieri, încetarea focului, observatori OSCE etc.

Partea a doua a concluziilor vorbește despre chestiunile politice și din ce citesc acolo este vorba de acceptări majore (textul concluziilor aici).

Prima chestiune: statut special pentru regiunile Donețk și Lugansk. Fraza e puțin răsucită, dar destul de clară „Părțile își exprimă interesul asupra acordului (…) pentru toate aspectele legale ale Ordinului Special pentru Auto-Guvernare – statut special – ale anumitor zone din regiunile Donețk și Lugansk – așa cum au fost descrise în Pachetul de măsuri pentru implementarea Acordului de la Minsk – în vederea asigurării funcționării lor pe o bază permanentă”.

Altfel spus zonele din Donețk și Lugansk aflate sub controlul separatiștilor ruși vor primi un statut special permanent.

A doua chestiune conform concluziilor oficiale ale conferinței: „(Părțile) Consideră necesară încorporarea în legislația ucraineană a formulei Steinmeier”.

Pentru cine nu știe: „formula Steinmeier” prevede organizarea de alegeri în regiunile Donețk și Lugansk controlate de separatiștii ruși, conform legislației ucrainene și sub observarea OSCE.

Să recapitulăm: președintele Zelinski al Ucrainei a fost de acord la Paris ca regiunile Donețk și Lugansk să primească un „statut special” și acolo să se organizeze alegeri înainte de revenirea zonelor sub controlul deplin al autorităților ucrainene.

Practic Donețk și Lugansk vor avea un statut asemănător cu cel al Transnistriei. Măcar la Chișinău până acum a fost respinsă orice formulă de „statut special” pentru Transnistria, Ucraina a acceptat includerea acestei prevederi într-un document oficial.

Rămâne să vedem dacă președintele Zelinski va reuși să își îndeplinească angajamentele asumate la Paris, respectiv să treacă prin Parlamentul pe care îl controlează total pachetele legislative pentru statutul special Donețk-Lugansk și organizarea de alegeri acolo. Și dacă propaganda pro-Zelinski va reuși să potolească/ țină sub control o eventuală ieșire în stradă a ucrainenilor.

Cu atât mai amuzantă îmi pare poziția analiștilor/ experților de pe la noi: nu s-a întâmplat nimic special, o mare victorie a diplomației europene, a fost impusă pacea în Europa, Zelinski a repurtat o victorie în fața lui Putin și alte aiureli.

Pe scurt: la Paris Zelinski a promis statut special pentru Donețk-Lugansk și organizarea de alegeri înaintea demilitarizării și revenirii sub controlul guvernului de la Kiev. Mie mi se pare o cedare majoră.

Pentru români este importantă chestiunea: orice se întâmplă în Ucraina cu regiunile separatiste, se va aplica și în Republica Moldova.

Este foarte suspect sprijinul franco-german pentru politica Moscovei în regiune.

Parisul și Berlinul cauționează invaziile și anexiunile rusești dând la o parte ceea ce se numește „diplomația UE”.

Dar asta este o altă discuție.