CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RUTENII, poporul fără țară din inima Europei

 

Rutenii din Maramureş - U.C.R.R.

Despre ruteni în general

Rusână sau rutenii sunt locuitorii unei zone din inima Europei Central-Răsăritene, la nord și la sud de Carpații nordici, mai numiți și Carpații Păduroși. Teritoriul de baștină, cunoscut și sub denumirea de Rusia Subcarpatică, se întinde în părtile limitrofe al Ucrainei, Slovaciei și Poloniei[1].

Denumirile sub care sunt cunoscuți în istorie sunt acelea de rusână și ruteni, în sensul că ei se autoidentificau ca „rusini” (în slavonă rus + sân = fii ai Rusiei), iar austriecii și mai târziu maghiarii i-au numit „ruteni”.

Kolea Medvid

            Chiar dacă originea rutenilor nu este încă pe deplin elucidată, este clar că este vorba de o populație slavă care a trăit aici de timpuriu și, potrivit propriei lor traditii istoriografice[2], rutenii sunt o populație slavă veche care a locuit în Subcarpatia și Moravia încă de pe vremea creștinării primilor slavi de către Sfinții Kirill și Metodiu (sec. al IX-lea  d. H.), scrie Georgiana Arsene în https://inprimalinie.org.

În Gesta Hungarorum (sec. al XIII-lea) ei sunt numiți ruteni și menționați alături de „ducii valahi” Glad și Menumorut, iar țara lor este numită Rutenia, fără ca această țară să fie delimitată exact. La fel, rutenii mai sunt menționați, alături de români și „greci” ( = populațiile de confesiune ortodoxă) în prima Diplomă Leopoldină, de la anul 1691.   

            Până la Primul Război Mondial, rutenii au rămas răspândiți in spațiile Europei Centrale și Răsăritene, fără a reuși să-și constituie un stat național. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în perioada interbelică, între 1919-1938 arealul principal al rutenilor, cunoscut sub numele de Rusia Subcarpatică a intrat în componența Cehoslovaciei și aici a funcționat o regiune autonomă a rutenilor, numită Rusia Carpaticăo zonă care corespunde aproximativ cu actuala regiune Transcarpatia din Ucraina.

Deci Rusia Subcarpatică, patria de facto a rusinilor, a intrat în componența Ucrainei Sovietice abia după al Doilea Război Mondial, la 30 ianuarie 1946.

            Până la Primul Război Mondial, rutenii au rămas răspândiți in spațiile Europei Centrale și Răsăritene, fără a reuși să-și constituie un stat național. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în perioada interbelică, între 1919-1938 arealul principal al rutenilor, cunoscut sub numele de Rusia Subcarpatică a intrat în componența Cehoslovaciei și aici a funcționat o regiune autonomă a rutenilor, numită Rusia Carpaticăo zonă care corespunde aproximativ cu actuala regiune Transcarpatia din Ucraina. Deci Rusia Subcarpatică, patria de facto a rusinilor, a intrat în componența Ucrainei Sovietice abia după al Doilea Război Mondial, la 30 ianuarie 1946.






Foto: Actul trecerii Rusiei Subcarpatice la Ucraina Sovietică din 30 ianuarie 1946

În regiunea numită Transcarpatia din Ucraina actuală trăiesc aprox. 1.250.000 de locuitori, dintre care sunt 140.000 de maghiari și 40.000 de români.Ceilalți, peste 1.050.000 de locuitori, sunt consideraţi de Ucraina toți ucrainieni, minoritatea ruteană nefiind recunoscută de această ţară, cu toate că aceasta este recunoscută în toate statele din vecinătate, în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia și România.

În România, potrivit recensământului din 2002, trăiesc 61.350 de ucrainieni (de fapt ruteni ucarinizați) majoritatea de 30.786 aflându-se în Maramureș, mulți dintre ei declarându-se ruteni, iar România este singura țară care are în Parlament un deputat din partea minorității rutene.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ruteni

[1] Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Franti%C5%A1ek_Koll%C3%

De ce Rusia Subcarpatică și nu Transcarpatia?

        Este vorba de Regiunea din dreapta Tisei, cuprinsă între acest râu și Carpații Păduroși, de la izvoarele Tisei și până dincolo de Ujgorod, numită în Ucraina de azi Regiunea Transcarpatia. Are denumiri care au cunoscut o anumită fluctuație istorică.

Kolea Medvidi

Din Evul Mediu și până după Primul Război Mondial, regiunea s-a numit Rusia Subcarpatică și, uneori, Rutenia Subcarpatică. Apoi, sub ocupația maghiară horthystă (1938-1945) i s-a spus Rutenia Carpatică sau Ucraina Carpatică, probabil pentru a estompa sugestia vreunei legături etno-culturale cu Rusia.

La fel, locuitorii regiunii s-au numit pe ei înșiși rusână și erau numiți ruteni de către austrieci, bineînțeles fără ca termenul să aibă ceva peiorativ, tot din Evul Mediu și până în perioada interbelică, pentru ca mai apoi să fie numiți și ruși carpatini, ucrainieni carpatini sau, după al Doilea Război Mondial, pur și simplu ucrainieni.

Scurt istoric al rutenilor - U.C.R.R.

Rusia Subcarpatică

Pentru omogenitatea stilistică și terminologică a textului, vom utiliza noțiunea de Rusia Subcarpatică și etnonimul rusân / rutean pentru a-i numi pe locuitorii ei.

  În mod concret, în textul de față, pentru a preîntâmpina unele neînțelegeri de ordin istoric și geografic,  prin Maramureș vom desemna acea parte a Maramureșului Istoric aflat azi în România, în sud-vestul Munților Maramureșului și în stânga Tisei, de la talvegul Tisei până la aliniamentul Munților Oaș – Gutâi – Țibleș – Munții Rodnei, iar prin Rusia Subcarpatică vom înțelege partea din dreapta Tisei a vechiului Comitat Maramureș de pe vremea Austro-Ungariei, precum și fostele comitate Bereg și Ugocia, de la Pasul Tătarilor și Iasinea în Est și până la Ujgorod și Berezina în Vest. Denumirile de Transcarpatia sau Rusia Subcarpatică se referă la același teritoriu și sunt relative la cei care le utilizează.

Din punctul de vedere al Ucrainei de azi, privind de la nord-est de Carpați, zona se numește regiunea de dincolo de Carpați, adică Transcarpatia, iar din punctul de vedere al fostului Imperiu Austro Ungar, privind dinspre Vest, era vorba de regiunea de la sud-vest de Carpații nordici, o zonă locuită compact de către ruteni sau rusână, care se numea Rusia Subcarpatică.







Harta Transcarpatiei

Religia

În ceea ce privește religia, rutenii sunt o etnie veche ortodoxă, care a fost teritorializată aici prin creștinare încă de pe vremea Sfinților Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, deci cu o sută douăzeci și cinci de ani mai înainte de creștinarea Rusiei Kievene, la anul 988, și mai înainte de creștinarea Ungariei pe la anul 1.000. Ipoteza are în sine un ridicat grad de plauzibilitate, pentru că, după cum se știe, în lucrarea lor misionară, Sfinții Chiril și Metodiu au inventat, în baza majusculului grecesc, un alfabet cu 43 de semne, apt să redea toate sunetele și cifrele limbilor slave, au tradus Biblia în limba slavonă, au transcris-o în acest alfabet și au purces, de la Marea Adriatică la Marea Baltică, la creștinarea și teritorializarea triburilor slave iar, cum era de așteptat, cei dintâi creștinați au fost slavii de pe limesul lor vestic, mult mai la vest de Kiev, de pe zona de contact nemijlocit cu civilizația latină a Europei Apusene, în acest limes intrând Moravia și bazinul Subcarpatic.

Și dacă în bazinul Subcarpatic nu a existat o populație slavă anterioară migrației lui Koriatovici de la anul 1397, atunci cine i-a influențat pe românii din Maramureș să accepte confesiunea Ortodoxă, în locul celei latine, sub ascultarea Haliciului anterioară anului 1387 (anul intrării Haliciului în componența Regatului Poloniei), precum și ridicarea în 1391 a Mănăstirii românești de la Peri la rangul de Stavropighie a Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol?

De aici decurge că românii și rutenii/ rusână sunt cele mai vechi etnii care viețuiesc și azi în Maramureș și respectiv în Rusia Subcarpatică, mai vechi decât ungurii din Panonia sau slavii din Rusia Kieveană. Serviciul pe care cei doi călugări greci l-au făcut civilizației Europei Occidentale a fost imens :  în urma creștinării de către ei, triburile slave s-au teritorializat, deci și-au oprit ofensiva migratoare către Vest și, în semn de recunoștință, Biserica Romano Catolică i-a trecut pe cei doi în rândul sfinților, ziua lor fiind celebrată la catolici pe data de 14 februarie, iar bisericile ortodoxe îi prăznuiesc pe 11 mai (sau 24 mai stil vechi).

Rusână / Rutenii, un popor fără țară (3)

Harta: Demografia Rusiei Subcarpatice, respectiv a vechiului Comitat Maramureș

Primele recensăminte riguroase și care pot fi luate în seamă au fost făcute pe vremea Austro-Ungariei. La recensământul de referință din anul 1910, pentru întregul Comitat Maramureș, adică atât pentru Maramureșul Istoric aflat azi în România cât pentru cel aflat azi în Ucraina, în Regiunea Transcarpatia, de la izvoarele Tisei până la Dolha și Hust[1], situația statistică era următoarea.  Dintr-o populație totală de 357.535 locuitori, 159.489 locuitori erau ruteni (44,60%), români 84.510 (23,63%) și 59.552 (16,65%) germani (o parte din evrei se declarau germani).

Și atunci, ca și azi, românii erau masați, în cea mai mare parte a lor, în stânga, iar rutenii în dreapta Tisei. Maghiarii erau abia pe locul patru, 52.964 (14,81%), cu toate eforturile lor de maghiarizare a etniilor nemaghiare și cu toate că în numărul lor îi treceau și pe evrei, știut fiind faptul că evreii obișnuiau să se declare ca fiind de limbă maternă maghiară sau germană, iar numai la rubrica religie era trecută confesiunea israelită.

În prezent, în actualul județ Maramureș, cu reședința la Baia Mare, la recensământul din 2011 era consemnată o populație stabilă ucraineană (de fapt sunt ruteni ucrainizați) de 30.786 persoane[2], deci o cifră apropiată cu aceea a românilor din Transcarpatia, de 33.000 de persoane, după recensământul din Ucraina din 2001, lucrurile fiind cumva echilibrate din acest punct de vedere.

            Problema reală și cronicizată este însă alta. După cum am văzut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea maghiarii erau în minoritate numerică, respectiv pe locul patru în Comitatul Maramureș, dar nu numai în acest comitat, ci erau minoritari pe ansamblul Ungariei.

La momentul formării Austro Ungariei, la anul 1867 maghiarii din Ungaria reprezentau mai puțin de 42% din totalul populației, sau altfel spus, maghiarii erau minoritari în propria lor țară[3].

Pentru a se justifica și a legitima stăpânirea teritoriului Ungariei Mari, ei au recurs la maghiarizarea forțată a etniilor nemaghiare, folosind în acest scop inclusiv Biserica, într-o operațiune care era contrară misiunii sale esențiale ca Biserică creștină. La anul 1910, maghiarii au ajuns majoritari în acest fel (54,5% din totalul populației), dar soluția s-a dovedit a fi greșită și s-a întors împotriva lor.

            În mod similar procedează și ucrainenii astăzi în procesul de ucrainizare forțată a rutenilor.


[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitatul_Maramure%C8%99

[2] http://www.recensamantromania.ro/wpcontent/uploads/2012/
08/TS5.pdf

[3] Vezi Robert A. Kann: Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates. In: Adam Wandruszka, Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975.#Maramureș#recensământul populației#rusână#ruteniSHARE

23/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Bucureştiul pare să se fi resemnat în ceea ce priveşte dispariţia comunităţii româneşti din Ucraina și i-a lăsat de izbeliște pe cei cca.500.000 de români care trăiesc în această țară

Pin on Ukrainian Language Facts / Українська мова

Foto: Harta lingvistică a Ucrainei

Abia acum s-a aflat de ce Bucureștiul i-a lăsat de izbeliște pe cei cca.500.000 de români din Ucraina

Cei cca. 500.000 de români din Ucraina au fost lăsați de izbeliște de București, după ce Kievul a introdus controversata lege privind învățământul în limba maternă.

Asta, în timp ce, de exemplu, Ungaria, cu o comunitate maghiară masivă în Ucraina, a anunțat că va împiedica aderarea țării la NATO, dacă nu se fac schimbări, consemnează publicația online FLUIERUL.ro.

Atât România, cât şi Ucraina sunt îngrijorate cu privire la influenţa Rusiei, astfel încât, din cauza politicii de securitate, România nu ia măsuri ferme împotriva privării de drepturi a minorităţii române din Ucraina, a declarat János T. Barabás, analist senior la Institutul de Afaceri Externe din Budapesta, într-o declaraţie dată cotidianului clujean de limbă maghiară, Krónika.

Cotidianul a solicitat opinia analistului, cu privire la acest subiect, după ce portalul Libertatea.ro a publicat, săptămâna trecută, un reportaj despre privarea de drepturi a românilor din Ucraina. Potrivit opiniei liderilor românilor din Ucraina care au fost citaţi în cadrul reportajului, noua lege a educaţiei din Ucraina – care va intra în vigoare începând cu următorul an şcolar – va accelera asimilarea comunităţii româneşti, estimată la o jumătate de milion de persoane, scrie rador.ro.

Românii din Ucraina care au fost întrebaţi de ziarul Libertatea, au criticat pasivitatea Bucureştiului.

Autorul reportajului a citat ceea ce românii din Ucraina obişnuiesc să tot menţioneze ca exemplu: modul în care acţionează Ungaria pentru a proteja identitatea comunităţii maghiare din Transcarpatia.

Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina a adresat mai multe memorii către autoritățile române în care deplâng încălcarea dreptului la educație în limba maternă, pe care îl numesc „un genocid cultural-lingvistic”, și în care critică lipsa de acțiune a autorităților de la București în comparație cu Ungaria sau Bulgaria care a ajuns deja la înțelegeri cu autoritățile de la Kiev pentru asigurarea drepturilor respectivelor comunități.

Dând ca exemplu înţelegerile Ungariei (privind păstrarea limbii materne în şcolile comunităţii maghiare) şi Bulgariei (privind păstrarea unităţii comunităţii bulgare în cadrul reformei teritorial-administrative) cu Ucraina, comunitatea românească cere autorităţilor de la Bucureşti să negocieze şi să semneze acorduri similare.

Românii din Ucraina cer ca problema învăţământului în limba română să fie rezolvată după modelul adoptat pentru maghiarii din Ucraina și de asemenea, solicită adoptarea unei Declaraţii a Parlamentului privitoare la Legea educaţiei din Ucraina.

„În discursul public din Ucraina s-a creat imaginea faptului că doar Ungaria, Polonia şi Rusia au de obiectat faţă de politica asimilaţionistă ucraineană, în timp ce România e mulţumită de ceea ce se întâmplă”, afirmă reprezentanții Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina citat de https://romania.europalibera.org .

Ei reclamă că românii din Ucraina, care sunt aproximativ 500.000, a doua minoritate naţională în ţară după cea rusă, „sunt supuşi unui proces sistematic bine organizat, la toate nivelele politicii de stat, de ucrainizare forţată, sens în care a fost adoptată şi legislaţia necesară”.

S-a menţionat însă şi faptul că în 2017, după adoptarea Legii educaţiei, Ministerul Afacerilor Externe din România a cerut autorităţilor ucrainene să garanteze dreptul la educaţie în limba maternă a celor de etnie română.

Anul trecut, Ministerul Afacerilor Externe a negociat cu reprezentanţii minorităţii române din Ucraina textul unui acord de cooperare în domeniul educaţiei, între cele două ţări, la care încă se mai lucrează.

János T. Barabás a spus că, deşi de la dobândirea independenţei Ucrainei, în 1991, relaţia României cu Ucraina este una tensionată, după intervenţia Rusiei în Crimeea, din 2014, relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit, iar în prezent sunt definite de o cooperare în domeniul politicii de securitate.

Bucureştiul pare să se fi resemnat în ceea ce priveşte dispariţia comunităţii româneşti din Ucraina.

Pare să fie mai importante obţinerea, cu ajutorul SUA, a statutul de „lider al securităţii regionale” şi unirea cu Republica Moldova”, a spus expertul.

Potrivit acestuia, măturarea sub preş a problemelor dintre cele două ţări poate fi explicată prin faptul că, atât autorităţile de la Bucureşti, cât şi cele de la Kiev sunt îngrijorate din cauza influenţei Rusiei.

„Din cauza problemelor nediscutate din relaţiile bilaterale şi a atitudinii naţionaliste rigide care se regăseşte de ambele părţi, nu este de aşteptat ca în relaţiile dintre Ucraina şi România să existe vreun progres, însă, în acelaşi timp, datorită politicii de securitate, nu este probabil nici un regres”, a adăugat János T. Barabás.

Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina, care reunește 20 de organizații neguvernamentale ale etnicilor români, relevând gravitatea situației create, a tras un semnal de alarmă, cerând ajutor de la București:

În aceste condiţii, este imperios necesar ca România să-şi revizuiască atitudinea faţă de comunitatea românească din Ucraina înţelegând că doar măsurile urgente pot să salveze de la dispariţie o comunitate istorică bine conservată.

Este cazul de a crea o celulă de criză pentru coordonarea tuturor activităţilor Deschiderea ICR-ului la Kiev, cu reprezentanţe funcţionale la Cernăuţi, Slatina şi Ismail nu mai poate fi amânată.

România nu poate tolera la nesfârşit atittudinea în forţă a autorităţilor ucrainene de a ne asimila prin toate mijloacele. niciun alt interes şi nicio altă posibilă influenţă din exterior nu pot justifica dispariţia unei comunităţi. Noi nu dorim să ajungem în situaţia confraţilor din Valea Timocului, pentru ca apoi să ne deplângem soarta”, avertizează românii din Ucraina.

19/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

HUȚULII ȘI STATUL LOR EFEMER DIN VECINĂTATEA ROMÂNIEI


 
Patria huțanilor trebuie căutata in Muntii Pocuției, de unde apoi ei se lățiră și asupra Muntilor Bucovinei. Acestia adaposteau o populatie română foarte rară. Astfel, ei se strecurara peste hotar, azi unul, mâine altul, până ce numarul lor spori la cateva mii de familii…

Ion Nistor

În perioada 1917-1920, pe teritoriile care aparținusera fostului Imperiu Austro-Ungar, au luat ființă cateva state ucrainene efemere: Republica Ucrainei Occidentale, Hatmanatul, Directoratul si Republica Sovietica Socialista Ucraineana pro-bolșevică și Republica Huțula.

Republica Huțulă (Гуцульська республіка) a fost un stat efemer care a  aparut in timpul dezmembrării Imperiului Austro-Ungar, o republica proclamată la 8 ianuarie 1919,  după eșuarea tratativelor de a reuni zona Ucrainei Transcarpatice cu  Republica Populară a Ucrainei Occidentale și a existat până la 11 iunie 1919.

Republica Huțulă cuprindea zona Ucrainei Transcarpatice (care făcea parte din partea ungară a imperiului), dar revendica Pocuția și anumite părți din Ducatul Bucovinei  (care făcea parte din partea austriacă a imperiului).

Republica Huțulă

Harta Republicii Huțule

Deși la 28 noiembrie 1918 Consiliul Național al Bucovinei votase în majoritate Unirea Bucovinei cu Tara Mama-România, această decizie a fost contestată de minoritatea ucraineană din unele localități cu populație huțulă, printre care Izvoarele Sucevei, care a revendicat alipirea lor la Republica Huțulă.

Capitala republicii a fost stabilită în orașul  Frasin (Iasinia), prim ministru fiind ales un oarecare Stepan Klociurak (n.27 februarie  1895 – m. 8 februarie 1980).

Acesta a fost activ și în organizarea forțelor armate ale republicii care cuprindeau aproape 1.000 de soldați.

Republica Huțulă a fost desființată atunci când Republica Sovietica Ungaria a ocupat zona Ucrainei Transcarpatice, la 11 iunie 1919, dar în iulie 1919, cu aprobarea puterilor Antantei, Cehoslovacia si-a stabilit suveranitatea asupra Ucrainei Transcarpatice, în timp ce România își asigura suveranitatea asupra întregii Bucovine, iar Polonia asupra Pocuției.

Un stat efemer in vecinatatea României – REPUBLICA HUŢULA

Huțulșcina, denumită și „Țara huțulilor, este o zonă predominant muntosă care se suprapune unor părți din regiunile istorice Bucovina, Maramureș, Pocutia, Transcarpatia și în mai mică măsură Galiția.

De-a lungul timpului, Țara Huțulilor ori doar părți din ea, au fost incluse în  Cnezatul de Halici, Moldova,  Austro-Ungaria, Republica Huțulă, Cehoslovacia și URSS.

Actualmente, cea mai mare parte a acesteia se află între granițele Ucrainei, iar extremitatea ei sudică în România.

Tot teritoriul Huțulșcinei se află în Muntii Carpați, aproape întreaga regiune huțulă fiind situată  în zone naturale protejate, fiind formată din parcuri naționale și rezervații ale biosferei.

ROMANII DIN CARPAŢII NORDICI ŞI AŞEZĂRILE ÎNTEMEIATE DE EI | CER SI PAMANT  ROMANESC

Aproximativ trei sferturi din suprafața Țării huțulilor e acoperită de păduri, restul în principal de fînețe și zone nelocuite.

Expeditiile militare din arealul galitian ale domnilor moldoveni (Stefan cel Mare sau ale urmașilor săi – Bogdan III, Petru Rares, Ioan Voda) ar fi dus si la o colonizare cu populatie de origine slavă in Moldova.

Aceasta colonizare este probabila si datorita administrarii temporare a Pocutiei de catre aceiasi domni moldoveni, garantie a imprumutului de 3.000 de ruble de argint pe care regatul polon era dator sa-l intoarca vistieriei moldovene.

Ambiguitatea etnica este perpetuata si de primele documente scrise ale vremii, care fie numai intareau anumite proprietati, fie atestau doar nemultumirea locuitorilor regiunii privind darile excesive impuse de stapanii locurilor, fara sa detalieze un specific etnic local precis.

Abia dupa ocuparea acestei provincii de catre austrieci noua administratie incepe sa ofere date precise, fiind atestate istoric si primele sosiri masive ale huțulilor (sau huțanilor) în zonă. Anumite harti, studiile antropologice, demografice si recensamintele vremii confirmau că acestia au ocupat valea Bistriței Aurii, vaile superioare ale raurilor Moldovita, Suceava si Moldova. Cei mai mulți trăiesc astăzi aici si in nordul Maramuresului..

Comunitatea hutula e inclusa in marea familie slavă. Nu se cunoaste o cauza precisă a migratiei acestei populatii, din ce în ce mai importanta la inceputul secolului al XIX-lea: evitarea taxelor austro-ungare, faradelegile comise, obligațiile militare sau presiunea demografica prin suprapopularea regiunii lor de bastina, Ivano-Frankivsk.

In nord-vestul Bucovinei si in Maramureș, nou-venitii au gasit teritorii intinse, impadurite si nelocuite de romani. in consecinta, „au luat cât au putut“.

Hutuli Plosca 5

Huțulii nu sunt considerați o etnie de sine stătătoare și par a se înrudi mai mult cultural decât lingvistic, cu ucrainenii si alte populații slavofone ce locuiesc în Munții Carpați și anume cu boikii, rutenii, lemkii și goralii.

Deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate”  toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

Huţulii, o enigmă etnologică a satului moldovenesc | Dragusanul.ro

Portul este vizibil distinct de cel al populațiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri își găsesc analogii la alte populații carpatice, cum ar fi maramureșenii vorbitori de română.

În România, comunități de huțuli trăiesc în zonele din nordul Sucevei (Moldova Sulița, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Cârlibaba, Moldovița, Vatra Moldoviței, Ciumârna, Brodina, Ulma) și în județul Maramureș (Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus).

 Se spune că, nemaisuportând jugul austriac – birul mare, armata lungă și încercarea imperiului de a-i converti la catolicism, noi fiind prin tradiție ortodocși – huțulii s-au refugiat în munți.

Există un hrisov al Mănăstirii Putna în care se consemnează că, prin anii 1700, nemaiavând cum se îngriji de avere, aceasta donează 8 munți unor oameni veniți din Galiția.

Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar.

La început huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată.

Hutuli Plosca 6

Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, când în urma unui recensământ s-a constatat că, din cele 14.350 de familii existente la acea vreme în Bucovina, 11.099 erau de români, 1.261 de ruteni şi 1.112 de huţuli. La începutul anilor 1900, s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli.

Astăzi ei trăiesc în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia si Pocuția și sunt în exclusivitate ortodocşi.

Multă lume îi aseamănă cu ucrainenii, dar până și Mihai Eminescu spunea că huțulii ar fi daci slavizați în decursul istoriei, iar dacă avem în vedere modul de viaţă al huţulilor din vechime, unele obiceiuri, cum ar fi acela ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi existența unui cult al bradului, găsim asemănări izbitoare cu vechiul popor dac cu care, deşi există relativ puţine informaţii,  putem să facem o asemenea comparaţie.

In Huțulșcina  s-au născut personalitati importante  ale  românilor cum ar fi  preotul ortodox Iraclie Porumbescu (Golembowski), tatal marelui compozitor roman Ciprian Porumbescu, sau  Matei Vișniec, poet și dramaturg român, activ în prezent în Franța.

Citi și :

Surse: Wikipedia;  http://karpaccy.pl/images/plaj/mapy/mapa_hucu.JPGhttp://jurnalulpolitic.blogspot.ro/2013_03_01_archive.html.

10/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: