CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 22 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 22 iunie în  istoria noastră

1462: Are loc atacul nereușit al oastei lui Stefan cel Mare, domnul Moldovei, asupra cetății Chilia, care era apărată de o garnizoană ungurească.

                               Foto: O reconstituire a Cetății Chilia

 În timpul atacului, Ștefan a fost rănit la gleznă. Potrivit tradiției, Ștefan cel Mare a pierdut doar două bătălii, una dintre acestea fiind cea de la asediul Chiliei din 1462.

„În al șaselea an a domnii lui Ștefan vodă, în anii 6970 [1462], iulie 22, loviră pre Ștefan vodă, cu o puscă în glezna la cetatea Chiliei.”

– Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei –

La doi ani și jumătate de la acest eșec, în data de 25 ianuarie 1465 , după un asediu de o zi, Ștefan cel Mare o va cuceri și îl va  numi pe Isaia, cumnatul său, pârcălab al acestei cetăți.

1479: S-au încheiat construcția cetății Chilia Nouă, ctitorita de domnul Stefan cel Mare pe malul stâng al Dunarii, pentru îmbunătățirea sistemului de apărare al Moldovei în fața atacurilor din exterior.

Pentru executarea lucrărilor între 22 iunie–6 iulie 1479 au participat 800 de zidari și 17.000 de salahori.

1498: Stefan cel Mare a condus o expediție de represalii în Polonia, urmare a atacului din anul precedent al regelui Ioan Albert asupra Moldovei, încheiat cu lupta de la Codrii Cosminului.

Picturi ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt | History of romania, Vlad  drăculea, Dracula art

Unitățile oastei moldovene au asediat orașele poloneze Trembowla, Buczacz, Podhajce și Lvov. Au fost arse toate așezările și cetățile din Galiția, până aproape de Cracovia.

Ca urmare, Ioan Albert a semnat pacea la Cracovia și la Hîrlău, angajându-se să-l ajute pe Ștefan împotriva dușmanilor și nu le acorde azil acestora, în timp ce Ștefan se angaja să participe la războiul care urma să fie declanșat de Ungaria și Polonia împotriva Porții Otomane.

1529: A avut loc bătălia de la Feldioara, în urma careia oastea moldovenească a zdrobit partizanii lui Ferdinand de Habsburg.

A fost o confruntare iniţiată de domnul Moldovei, Petru Rareș (1527 – 38, 1541 – 46), în sprijinul regelui Ungariei, Ioan Zápolya (1526 – 40).

În contextul luptelor pentru tronul Ungariei dintre Ferdinand I de Austria (1526 – 1564) şi Ioan Zápolya, acesta fiind sprijinit de Imperiul Otoman şi Polonia, Petru Rareş a intervenit de mai multe ori în Transilvania.

După o primă incursiune pentru aducerea  sasilor si secuilor sub ascultarea lui Zápolya (ianuarie – februarie 1529), domnul Moldovei a primit o solie de la acesta, „de l-au poftit ca să-i fie întru ajutoriu împotriva a o samă de domni ungureşti, carii nu vrea ca să i să pléce şi-i făgădui oraşul Bistriţa cu tot ţinutul dintru acéia ţară şi încă şi alte făgăduinţe mai multe i-au adeverit că-i va da, numai de-i va birui şi să-i pléce supt ascultarea lui” (Grigore Ureche).

Armata moldoveană condusă de vornicul Grozav având un efectiv de 10.000 de oameni, care dispuneau și de artilerie ușoară, a reușit să-i înfrângă pe imperiali care aveau o armată de 4.000 de oameni și 50 de tunuri mari și să creeze astfel o situație favorabilă pretendentului Ioan Zapolya, care aspira la tronul Ungariei cu sprijin otoman. Drept mulțumire pentru intervenția Moldovei, Ioan Zapolya a dăruit lui Petru Rareș cetatea Unguraș, conform înțelegerii încheiate între cei doi în luna mai din același an.

 De asemenea, succesul acestei campanii l-a obligat pe Ioan Zápolya să pună în practică acordurile din  tratatul  încheiat anterior, prin care era recunoscută stăpânirea lui Petru Rareş asupra Bistriţei, Ciceului, Cetăţii de Baltă si cetatea Unguras din apropierea Clujului, precum  şi a întregului ţinut al Rodnei.

1861: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

Drapelul , roșu-galben-albastru, avea benzile dispuse orizontal. Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporțiile însemnului civil. Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărțit în trei fășie, roșiu, galben și albastru așezat orizontal: roșiu sus, albastru jos și galben la mijloc”.

Anumite surse consideră că, până în 1862, banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluției de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roșu.

În legătură cu semnificația drapelului, Petre Vasiliu-Năsturel este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăție”. În legătură cu proporția, unii cercetători au apreciat-o ca fiind aproximativ 1:3, cu toate că drapelul princiar și cele ale armatei, care s-a păstrat, au proporția 2:3.

Drapelul a dobândit o recunoaștere și pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padișahului ne așteptau, garda sub arme, marele vizir la ușă… Principele, liniștit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padișah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală și ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg”.

1864: S-a născut la Șiria, Arad, ziaristul și scriitorul  Ioan Russu-Șirianu; d.12 decembrie 1909, București.

1864-1909 Ioan Russu Şirianu

Ziarist, scriitor. A absolvit studii pedagogice la Pedagogiul de Stat din Deva. După absolvirea studiilor a fost profesor de istorie la școala pedagogică de fete din București, redactor al ziarelor Lumina pentru toțiRomânul și Voința Națională. În anul 1891 s-a întors în Transilvania și a lucrat în redacția ziarului Tribuna din Sibiu, unde a devenit, după retragerea lui Gheorghe Bogdan-Duică, director.

În 1893 a întemeiat la Sibiu, împreună cu Eugen Brote și Septimiu Albini, ziarul Foaia Poporului, iar în 1897 a înființat la Arad, împreună cu Vasile Goldiș, Tribuna Poporului.

Între anii 1905–1906 a fost deputat în Dieta Ungariei din partea cercului electoral de la Chișineu. Din operele sale: Românii din DobriținMoara din valeRomânii din statul ungarRomânii de peste CarpațiSchițe și nuvele inediteMilitărește.

  1874: S-a născut  Constantin C. Orghidan, inginer şi pasionat colecţionar (monede, sigilii şi obiecte arheologice, pe care le-a donat Academiei Române); membru de onoare al Academiei Române din 1942; (m. 1944).

1902: S-a născut la Bucuresti, matematicianul Alexandru Ghika, fondator al şcolii române de analiză funcţională; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1964).

1902-1964 Alexandru Ghika

Facea parte din vechea familie nobiliara a Ghikuleștilor.

Scoala primara si trei clase secundare le-a facut în Bucuresti (Liceul Lazar), dupa care a plecat, în 1917, împreuna cu familia, 212w2220c la Paris. Aici urmeaza restul claselor secundare la Liceul „Saint-Louis”, trecând bacalaureatul în iulie 1920.

În toamna aceluiasi an se înscrie la Universitatea din Paris, Facultatea de stiinte. În 1922, adica la vârsta de 20 de ani, îsi ia la Sorbona licenta în matematici, cu certificatele: calcul diferential si integral, mecanica rationala si astronomia aprofundata.

La Sorbona si la College de France audiaza toate somitatile din acel timp. Simultan pregateste constiincios teza de doctorat în matematici, cu subiectul: Sur le Fonction de caree somable le long des contours de leur domaines d’holomorphisme et leur applications aux ecuations differentiales lineares d’ordre infini.

Dupa trecerea doctoratului se reîntoarce în tara. Cariera universitara si-o începe ceva mai târziu, caci abia în noiembrie 1932 este numit asistent la catedra de teoria functiilor de la universitatea din Bucuresti, catedra al carei titular era Dimitrie Pompei. La 7 februarie 1935, în urma unui concurs, este numit conferentiar de analiza si teoria functiilor.

În 1945 aceasta conferinta este transformata în catedra de calcul functional si Ghika este numit titularul catedrei. Pe urma, în octombrie 1048, este ales membru al Academiei.

Cât timp a durat Academia de stiinte din România, Ghika a fost membru corespondent al acesteia (din 1935), iar mai târziu, în 1938 a fost ales membru titular. Din 1955 pâna în 1963 a fost membru corespondent al Academiei R.P.R., la sectia de stiinte matematice si fizice, iar de la 20 martie 1963 a fost înaintat membru titular al acestei academii, la aceeasi sectie.

De la înfiintarea Institutului de matematica al Academiei si pâna la deces, Ghika a fost seful sectiei de analiza functionala din acest institut.

Alexandru Ghika a decedat la 11 aprilie 1964, în urma unui cancer la plamâni care s-a generalizat. A fost înmormântat în biserica „Ghika-Tei din Bucuresti, cladita de unul din stramosii sai.

Opera știintifică a lui Alexandru Ghika este prin excelenta opera de analiza functionala publicata în peste 115 de articole si memorii.

 1905: S-a născut la Mihalț, Alba, psihologul Nicolae Mărgineanu, autorul unor importante studii de psihologie a persoanei, psihometrică, psihologie matematică, psihologie a ştiinţei, psihologie aplicată în marea industrie; d. 13 iunie 1980, Cluj.

1905-1980 Nicolae Mărgineanu

A fost tatăl regizorului Nicolae Mărgineanu si a executat 16 ani de închisoare în perioada comunistă (1948 – 1964).

A fost membru post-mortem al Academiei Române din anul 2012.

Și-a luat licența în 1927 și doctoratul în Filosofie, specialitatea Psihologie în 1929 al Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, cu mențiunea Magna cum laude, fiind îndrumat de profesorul Florian Ștefănescu-Goangă. Ulterior a efectuat stagii post universitare de specialitate la Leipzig, Berlin, Hamburg, Paris, Londra. S-a reîntors în țară și a ocupat catedra de psihologie a Universității „Regele Ferdinand I”. 

A fost de asemenea cercetător științific și bursier al Fundației Rockefeller la Universitățile Duke, Yale, Columbia și Chicago. A publicat studii de psihologie a persoanei, psihometrică, psihologie matematică, psihologie a științei, psihologie aplicată în marea industrie. A fost închis în anul 1948, pentru activitatea sa în Asociația Româno–Americană (ARA), care a constat dintr-o serie de conferințe susținute în America și în informarea părții americane din cadrul Comisiei Aliate de Control despre situația Transilvaniei; cu alte cuvinte, a ajuns în închisoare fiindcă și-a folosit talentul persuasiv pe lângă americani pentru ca Transilvania să revină României. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat 16, trecând prin infernul pușcăriilor: Malmaison, Jilava, Pitești, Aiud și Gherla.

1908: A încetat din viață la Steglitz-Zehlendorf, în Germania, compozitorul și politicianul Tudor de Flondor, jurist și economist român (10 iulie 1862, Storojineț), în timpul în care Bucovina era anexată de Imperiului Austro-Ungar.

1913: S-a născut la Rădăuți, profesorul de teologie Petru Rezuş,(autor de lucrări de teologie fundamentală, dogmatică, istoria Bisericii), preot, prozator şi istoric literar (m. 7 mai 1995).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți, frecventând în paralel și cursurile Facultății de Litere și Filosofie. Între 1935–1937 s-a specializat la universitățile din Oxford, Cambridge, Strasbourg și Viena. 

1913-1995 Petru Rezuş

A fost proclamat Doctor în Teologie la Cernăuți (aprilie 1937). A fost hirotonit preot la București, la Parohia Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei (1938). Carierea sa în învățământ a început ca profesor de Apologetică și Dogmatică la Academia Teologică din Caransebeș. Aici a înființat biblioteca orașului și revista Altarul Banatului, a fost profesor de liceu, profesor titular la Catedra de Teologie fundamentală a Facultății de Teologie din Cernăuți (aflată în refugiu la Suceava) și prodecan al facultății, profesor la aceeași specialitate în cadrul Facultății de Teologie din București și director al acestei instituții. S-a remarcat, de tânăr, ca un teolog și publicist erudit, semnând studii și articole în multe publicații ale vremii, fiind membru al mai multor societăți literare. După venirea în București, a fost redactor la revistele Ortodoxia și Studii Teologice.

A colaborat cu studii, articole, eseuri, note, recenzii, poezii, proză, culegeri de folclor la multe dintre revistele teologice ale vremii. De asemenea, a colaborat la Calendarul Credința din Detroit (SUA), și la Vestitorul canadian din Ontario (Canada). Scrieri teologice: DezvoltareadogmaticăTradiția dogmatică ortodoxăAspecte soteriologiceAxiologia ortodoxăDespreDuhul Sfânt. A scris poezii, romane, povestiri, basme etc. dintre care: volume de versuri: La vaduri de vremeTrecerea înaltăVama de aur; romanele: La umbra sfinxuluiCosițele DoamneiRăzboieniDansul șerpilorDumbrava roșie, monografii.

  1913: A murit  poetul, prozatorul şi traducătorul român Ştefan Octavian Iosif, fost membru fondator al Societății Scriitorilor Români; (n. 1875, Brașov).

Ștefan Octavian Iosif - Wikiwand

Urmează studiile liceale la Brașov și Sibiu. Își stabilește reputația de poet în epocă prin volumele: Patriarhale (1901), Romanțe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credințe (1905).

Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români. Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel se cunoscuseră la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau – structural vorbind – niște visători și niște romantici.

Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. 

Și-au luat pseudonimul – A. Mirea – sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urma să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.

Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru.

Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina.

În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează.

Șt. O. Iosif moare în spital, la 22 iunie 1913, iar Natalia Negru se recăsătorește în 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare, după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie.

Natalia Negru i-a supraviețuit și va mai trăi aproape 50 de ani.

 1918 (22 iunie / 5 iulie): S-a înființat sub președinția lui Vasile Stoica,în Statele Unite la Youngstown Liga Națională Română, reunind 182 de organizați și parohii, care a desfășurat o activitate de lobby fructoasă cu scopul de a face propagandă în jurul problemei româneşti; influențând într-o mare măsură oficialitățile și opinia publică americană, în favoarea unității poporului român.

1918 Liga Națională Română - Vasile Stoica

A cuprins pe toți românii din organizațiile culturale și filantropice, indiferent de credințe politice și religioase.

La 13 septembrie acelaşi an va fuziona cu „Comitetul naţional român”.

Semnificația Ligii americane a fost subliniată chiar în comunicatul oficial al Casei Albe din 18 mai 1918: „Românii din toate părțile SUA s-au întrunit de curând și au format o organizație națională activând în folosul României Mari. Totul e supus ideii eliberării nu numai pentru cei din Transilvania, dar și pentru cei care au fost siliți să facă o pace asa de nenorocoasă în România”.

  1919: A apărut (până la 1 august 1928), la Bucureşti, săptămânal şi apoi lunar, publicaţia „Ideea europeană” (Critică artistică şi socială), sub conducerea lui Constantin Rădulescu-Motru şi Emanoil Bucuţa.Revista îşi propunea „să informeze publicul românesc asupra curentelor de idei şi transformărilor sociale din Europa, interpretând, totodată, cu obiectivitate, pe cele din cuprinsul românesc”.

 1927: S-a născut regizorul de teatru Vlad Mugur; în 1971 s-a autoexilat, stabilindu-se în Germania; după 1990 şi-a reluat colaborările cu teatrele din România (m. 2001, la München)

1928: S-a născut biochimistul Mircea Petru Cucuianu; întemeietorul şcolii româneşti de biochimie clinică; contribuţii în domeniul hemostazei, trombozei, aterosclerozei şi lipidologiei; membru corespondent al Academiei Române din 2014.

 1934: S-a născut Ion Taloş, etnolog, folclorist şi traducător; în 1987 solicită azil politic în Germania (profesor de literaturi populare romanice la Universitatea din Köln).

1936: Au început lucrările Conferinței Internaționale de la Montreux, privind regimul strâmtorilor Mării Negre.

1936 Conferința Internațională de la Montreux

Conferința a avut loc între 22 iunie–21 iulie la Montreux (Elveția). Au participat Turcia, URSS, Marea Britanie, Franța, Bulgaria, România, Grecia, Iugoslavia, Australia și Japonia, conferința fiind convocată de către Turcia în scopul revederii acordului adoptat la Conferința de la Lausanne (1922–1923) și stabilirii unui nou regim al strâmtorilor Bosfor și Dardanele.

Convenția, încheiată la Montreux în 20 iulie, confirma principiul libertății de trecere și de navigație prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum și în timp de război, dacă Turcia nu era parte beligerantă, conferind Turciei dreptul de a militariza zona strâmtorilor în situație de conflict armat. Delegația română a fost alcătuită din Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Constantin Contescu și Vespasian V. Pella, miniștri plenipotențiari.

 1940: A fost creat Partidul Naţiunii, partid unic, totalitar, care a înlocuit partidul Frontul Renaşterii Naţionale, organizaţie politică unică în stat (primul partid „de masă” din istoria României), sub conducerea supremă a regelui, având drept scop sprijinirea monarhiei şi a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea.

Şeful suprem al FRN era regele. Totodată, s-a reorganizat şi formaţiunea paramilitară „Straja ţării” A reprezentat o încercare de ultimă oră a lui Carol al II-lea de a se alinia, pe plan intern, la noua balanţă de forţe de pe continent, înclinând în favoarea Reichului. S-a dizolvat la 11 septembrie acelaşi an.

Decret-lege pentru transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii :

Art. I. Frontul Renaşterii Naţionale devine partid unic şi totalitar, sub denumirea de Partidul Naţiunii. El va funcţiona sub conducerea supremă a Majestăţii Sale regelui.

Art. II. Partidul Naţiunii îndrumează viaţa morală şi materială a naţiunii şi statului român. El este o instituţiune de drept public.

Art. III. Conducătorul suprem numeşte forurile superioare ale partidului, care sunt singurele răspunzătoare.

Art. IV. Normele de organizare, funcţionare şi disciplină vor fi hotărâte de conducerea supremă.

                    “Monitorul oficial”, din 22 iunie 1940

NOTĂ: La 16 decembrie 1938 se înfiinţase, prin Decret-lege, Frontul Renaşterii Naţionale, organizaţie politică unică în stat (primul partid „de masă” din istoria României), având drept scop sprijinirea monarhiei şi a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea; şeful suprem al FRN era regele; totodată, s-a reorganizat şi formaţiunea paramilitară „Straja ţării”

1941: Germania începe  atacul asupra URSS având numele de cod Operatiunea Barbarossa.

În noaptea de 21 – 22 iunie, Armatele româno-germane au declanşat operaţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică (22 iunie-26 iulie 1941).

Imagini pentru harta operațiunilor militare de eliberare a basarabiei photos

La data atacarii URSS, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii. La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infaterie germane.

Participarea armatei române în războiul declaşat de Germania împotriva URSS s-a făcut în baza înţelegerii intervenite între Adolf Hitler şi Ion Antonescu.

Discuţiile între cei doi şefi de stat au avut loc la Munchen, la 12 iunie 1941. În nici unul din documente, România nu este menţionată ca aliată, deși se angajase alături de trupele germane în războiul împotriva agresorului sovietic.

Pentru România începea Războiul Sfînt, care a fost, de la un capăt la altul (1941-1944), anticomunist, drept şi naţional, bucurîndu-se de aprobarea întregului popor.

În zorii zilei de 22 iunie, asumîndu-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către armată: “Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevizmului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!..“.

1941 Ordinul lui Ion Antonescu

Dintre membrii srălucitului corp ofiţeresc român trebuie menţionaţi generalii: Al.Ioaniţu, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea (şefi ai Marelui Stat Major), C. Pantazi, N. Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al.Sion, C. Constantinescu-Claps, Gh. Avramescu şi Petru Dumitrescu, acesta din urmă comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a din momentele de dinaintea trecererii Prutului pînă la sud-est de Stalingrad şi înapoi, pînă la angajarea bătăliei Moldovei, în august 1944.

Detaşamente militare române forţează Prutul, 22 iunie 1941

Foto: Detaşamente militare  române forţează Prutul

Grupul de Armate Sud al mareşalului german Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat.

Pricipalul sau efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aiba loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte ca ofensiva să progreseze mai mult în Ucraina pînă să înceapă şi ele atacul.

Această decizie a fost luată de OKH în primăvara anului 1941, deoarece general-colonelul Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat în ochii comandanţilor germani.

De aceea marea majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflîndu-se în principal doar unităţile motorizate româneşti.

După cum urma să se vadă, Prutul nu era o barieră chiar atît de formidabilă în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupînd cîteva poduri intacte peste rîu încă de la începutul războiului.

Probabil că o ofensivă puternică înca din prima zi pe frontul din Moldova ar fi cauzat probleme serioase Frontului de Sud-Vest sovietic, care a opus o puternică rezistenţă lui von Rundstedt.

Pentru operaţiunile din Bucovina de Nord (nordul Principatului Moldova) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (fosta Basarabie ţaristă, estul Principatului Moldova) erau angrenate  Armata 11 germană (comandant, general – colonel Eugen von Schobert) şi Grupul de armate general Ion Antonescu (Armatele 3 şi 4 române).

Dislocarea unităţilor la începutlul operaţiunii era următoarea:

în nord – Armata 3 (Corpul de Munte şi Corpul de Cavalerie), comandată de general de corp de armată Petre Dumitrescu;

în centru –Armata 11 germana (Corpurile 11, 30 si 54 germane ) a geneneral-colonelului Eugen von Schobert, căruia i se subordona şi Armata 3;

în sud – Armata 4 româna (Corpurile 5, 3 si 11) a generalului de corp de armata Nicolae Ciupercă; în Delta Dunării era detaşat Corpul 2 Armată, comandat de general de divizie Nicolae Macici.

Imagini pentru eliberarea basarabiei photos

Foto: Armata Română trece Nistrul

Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu succes şi s-a încheiat la 26 iulie 1941.

1941: Odată cu intrarea trupelor române în Basarabia,URSS a rupt relațiile diplomatice cu țara noastră, între România și URSS fiind instituită starea de război.

În aceeași zi a fost declanșat un  bombardament sovietic asupra Constanței, principalul port român la Marea Neagră.

1941 Raid aerian sovietic asupra Constanţei

Odată cu invazia Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, armatele sovietice staționate în Ucraina au opus o rezistență îndârjită în fața atacului german, păstrând o linie stabilă a frontului, iar Flota Sovietică a Mării Negre a atacat Constanța. Scopul acestui atac era cucerirea Dobrogei, obligând armata germană să amâne ofensiva pe frontul ucrainean în fața acestei noi amenințări, dar și distrugerea depozitelor de combustibil din Constanța și anihilarea forțelor navale românești, care reprezentau o amenințare. Începand cu seara de 22 iunie, avioane sovietice au bombardat Constanța, fiind întâmpinate cu focurile bateriilor antiaeriene, dar stratul gros de nori le-a protejat.

Formațiile sovietice au atins chiar și câte 100 de avioane odată. Au fost lovite garniturile de tren care transportau combustibil, danele portului, dar și obiective civile. Au fost omorîți 30 de soldați care deserveau o baterie antiaeriană. Catedrala și alte clădiri din zona peninsulară au fost grav afectate.

  1943: S-a născut teatrologul şi profesorul universitar George Banu, stabilit la Paris din 1974.

A devenit membru de onoare din străinătate al Academiei Române in anul 2013.

1950: S-a nascut politicianul roman Adrian Năstase, fost ministru de externe si fost prim ministru al Guvernului Romaniei.

Intre 1990-1992 a fost ministru de externe al României din partea FSN, apoi președinte al Camerei Deputaților între 1992-1996 respectiv 2004-2006, din partea PDSR, respectiv PSD. Între decembrie 2000 și decembrie 2004 a fost prim-ministru al României; candidat al Partidului Social Democrat la funcția de șef al statului, la alegerile prezidențiale din 2004, fiind învins, în al doilea tur de scrutin, de candidatul Alianței Dreptate și Adevăr, Traian Băsescu; în prezent este preşedinte membru-fondator al Fundaţiei Europene “Nicolae Titulescu”.

 1952: S-a născut violonistul de origine română Sherban Lupu, stabilit în SUA.

 1960: S-a născut Valentin Nicolau, proprietar al grupului editorial Nemira, preşedinte-director general al Televiziunii Române între anii 2002 – 2005, scriitor şi dramaturg; (m. 2015).

  1960: S-a născut Rovana Plumb, om politic social-democrat; ministru al muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice în Guvernele Victor Ponta 3 şi 4 (din 5 martie 2014).

A fost ministrul mediului (decembrie 2012 – martie 2014) şi ministrul delegat interimar pentru ape, păduri şi piscicultură (26 februarie  – 5 martie 2014) în Guvernul Victor Ponta 2; ministrul mediului şi pădurilor în Guvernul Victor Ponta 1 (mai – decembrie 2012); preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor în guvernarea 2001-2004; deputat în Parlamentul European (2007 – mai 2012) şi vicepreşedinte în Grupul Politic Social-Democrat din Parlamentul European (2011 – mai 2012); deputat în Parlamentul României între anii 2004 – 2007 şi în legislatura 2012 – 2016; preşedinte al Organizaţiei de Femei PSD, din 2005, şi vicepreşedinte al Organizaţiei de Femei a Partidului Socialiştilor Europeni (PES Women), din 2006, preşedinte al Consiliului Naţional al PSD din 20 martie 2015.

 1961: A decedat principesa Maria de România, fiica regelui Ferdinand al României, regină a Iugoslaviei şi soţia regelui Alexandru I al Iugoslaviei; (n. 1900).

Foto: Prințesa Maria de România și regele Alexandru I al Iugoslaviei

 1963: A decedat Maria Tănase, una dintre cele mai cunoscute cântăreţe de muzică populară românească, supranumită “Pasărea măiastră”, “Edith Piaf a României” și “Regina cântecului românesc” (n. 1913).

 

1964: S-a născut diplomatul Sorin Dumitru Ducaru, şef al Diviziei pentru riscuri de securitate emergente din cadrul NATO (din mai 2013); ambasador la Reprezentanţa Permanentă a României la NATO (2006-2013); ambasador al României în SUA (2001-2006).

  1966: S-a născut regizorul şi scenaristul Alexandru Solomon.

 1971: A murit botanistul George Bujorean, unul dintre fondatorii ecologiei experimentale româneşti; (n. 1893).

  1974: A decedat la Bucuresti, Ion Conea, unul dintre cei mai importanţi geografi români, reputat specialist în geografie istorică, figură marcantă a a şcolii geopolitice româneşti şi un specialist care a adus o mare contribuţie în domeniul toponimiei; (n. 15 ianuarie 1902, Coteana, județul Olt).

conea

 A condus activitatea de cercetare monografică a satului Clopotiva (judeţul Hunedoara), monografie care a fost tipărită integral în 1940 (cu titlul Clopotiva, un sat din Haţeg – Monografie sociologică). A colaborat la revista Geopolitică şi geoistorie.

 El  plasează geopolitica în domeniul vast al relatiilor interstatale, anticipând importanţa pe care o va avea aceasta în studiul relaţiilor şi al presiunilor dintre state.

Având o perspectiva geografică asupra lumii, Conea considera că mediul politic trebuie urmărit şi definit pe temeiuri geografice.

Pe acest considerent Conea afirmă că geopolitica trebuie să fie capabilă să ofere explicaţii despre înfăţişarea hărţii politice a lumii, harta aceasta fiind conform intuiţilor sale obiectul de studiu al geopoliticii.

În acest context el definea politica drept ştiinţa mediului politic planetaro ştiinţă a atmosferei sau a stării politice planetare.

Opera : 

Clopotiva, un sat din Hațeg – Monografie sociologică

Geopolitica – împreună cu Anton Golopenția și Mihai Popa Veres. Editura Ramuri, Craiova 1940

Scurtă prezentare geografică a Republicii Populare Romîne – împreună cu Ion Velcea. Editura Stiințifică, București 1957

Articole în Revista Geopolitica și geoistoria

  1975: A murit artista decoratoare Mimi Podeanu; (n. 1927).

  1992: A apărut, sub conducerea redacţională a publicistului Ion Cristoiu, primul număr al cotidianului „Evenimentul zilei”.

  1992: A murit preotul Virgil Gheorghiu, scriitor francez de origine română, diplomat interbelic, jurnalist, poet, romancier, memorialist; (n. 1916).

Imagini pentru Virgil Gheorghiu, photos

După 23 august 1944 a plecat în Occident; în 1946 începe studii de teologie la Heidelberg/RFG; în 1948 se stabileşte în Franța, unde va deveni, în 1963, preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris .

Este autorul celebrei cărţi „Ora 25”.

 1994: Semnarea Tratatului de prietenie şi colaborare dintre România şi Cehia, cu prilejul vizitei oficiale la Bucureşti a preşedintelui ceh Vaclav Havel (21 – 22.VI.1994).

 1995: România a depus, în cadrul unei ceremonii la Paris, cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană; demersul a fost precedat de o întâlnire a întregului spectru politic românesc, care a semnat, cu o zi în urmă, „Declaraţia de la Snagov” (la 1.II.1995 a intrat în vigoare Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană, Acord semnat la 1.II.1993) – 20 de ani.

NOTĂ: La 25.IV.2005 a avut loc ceremonia de semnare a Tratatelor de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană (la Abaţia Neumünster din Luxemburg), precedată de reuniunea Consiliului European, care a dat votul final asupra documentelor ce consfinţeau calitatea de viitoare membre ale UE pentru cele două ţări; de la 1.I.2007 România şi Bulgaria sunt membre ale Uniunii Europene (după ce Parlamentele tuturor ţărilor UE au ratificat cele două Tratate semnate la 25.IV 2005).

 2002: A decedat Ion Petreuş, renumit interpret al cântecului popular maramureşean; (n. 25 august 1945, Glod, Maramureş).

La Teatrul de Vară din Baia Mare: Festivalul Național Concurs de Folclor „ Ion Petreuș”, ediția

A urmat studiile Şcolii generale din Glod, Maramureş şi a Şcolii Populare de Artă din Baia Mare. Încă de mic copil, a învăţat să cânte la fluier, apoi din vioară şi din „zongoră”, cum e numită în partea locului chitara obişnuită.

În adolescenţă a început să cânte împreună cu fratele său Ştefan, la căminul cultural, câştigând şi câteva concursuri de amatori.

Ion Petreuş a decedat, pe 22 iunie 2002, în urma unui accident petrecut în curtea casei, când s-a lovit la cap şi a murit apoi la secţia Neurochirugie a Spitalului Judeţean Maramureş.

Fraţii Petreuş (Ştefan şi Ion), au fost doi din cei patru fraţi ai familiei Petreuş (Ştefan, Ion, Ioana şi Pătru), cântăreţi de muzică populară, renumiţi pentru cântecele din zona Maramureşului, de pe Valea Izei.

S-au făcut remarcaţi prin numeroasele înregistrări instrumentale şi vocale pe care le-au realizat şi prin materialele discografice pe care le-au elaborat.

 2009: A decedat la București, pictoriţa şi profesoara Rodica Lazăr; (n. 1931, Huși).

Lazar Rodica

 A fost absolventă a Institutului de Arte Plastice la secția Artă Monumentală din București, clasa profesorilor Ștefan Constantinescu și Gheorghe Labin, în 1956. Mai târziu, în 1961 avea să devină cadru didactic la același Institut, catedra de Desen a secției de Pedagogie.
Ca artist plastic s-a impus printr-o susținută activitate în domeniul picturii de șevalet. Temele și subiectele artei sale denotă o lirică a metaforicii vizuale (Balerină, Mireasă, Adolescentă, Corabie și  

A avut o activitate prodigioasa: multe si bine primite expozitii personale, in galeriile de prestigiu ale Capitalei, dar si la fel de multe participari la expozitiile colective, organizate in strainatate. Si nici premiile mari ale tarii nu au ocolit-o.

Vreme de aproape 20 de ani, din 1960 si până în 1988, Rodica Lazar a fost si profesor universitar, la acelasi Institut, „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti, unde studiase.

 CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Inceputul Postului Sfintilor Petru si Pavel; Sfantul Grigorie Dascalul, Sfantul Mucenic Eusebie

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel incepe anul acesta pe 22 iunie. Acest post este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel era numit in vechime Postul Cincizecimii, datorita darurilor Sfantului Duh, care s-au pogorat peste Sfintii Apostoli.

Sfântul Grigorie Dascălul

Imagini pentru Sfantul Grigorie Dascalul photos

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Tarii Românesti, este sărbătorit pe 22 iunie. S-a născut în anul 1765 și a intrat în monahism la Mănăstirea Neamț și a fost ucenicul Sfântului Paisie Velicicovski.

A fost ridicat la rangul de Mitropolit al Tarii Românești, direct din treapta de ierodiacon, in anul 1823.

Canonizarea Sfantului Ierarh Grigorie Dascălul a fost proclamată, pe 21 mai 2006, de ziua hramului Catedralei Patriarhale din București, Sfinții Impărați Constantin și Elena.

Moaștele sale se află la Mănăstirea Căldărușani din judetul Ilfov, în apropierea Bucureștiului.

Sfantul Mucenic Eusebie

Viaţa Sfântului Cuvios Eusebiu din Siria | Doxologia

 S-a afirmat mai ales ca aparator al dreptei credinte in fata ereziei ariene. Sfantul Mucenic Eusebie, in calitate de Episcop al Samosatelor, a fost cel care l-a sustinut pe Sfantul Meletie pentru a fi numit Episcop al Antiohiei.

In timpul domniei lui Iulian Apostatul, cand crestinii au suferit noi persecutii, Sfantul Eusebie si-a dezbracat vesmintele arhieresti, inlocuindu-le cu cele ale unui simplu soldat simplu, cutreierand astfel Siria, Fenicia si Palestina. In tot acest timp, Sfantul Eusebie a cercetat situatia crestinilor si a bisericilor. A hirotonit preoti, diaconi, citeti, iar in unele locuri a sfintit ierarhi.

In anul 361, dupa moartea lui Iulian Apostatul, la indemnul Sfantului Eusebie, Sfantul Meletie a convocat un sinod la Antiohia, impotriva ereziei ariene. Sinodul s-a tinut in vremea domniei imparatului lovian. Insa, dupa moartea acestuia, a urcat pe tron Valens, iar prigoanele impotriva Bisericii au izbucnit din nou.

In timpul domniei acestuia, Sfantul Meletie a fost trimis in exil in Armenia, iar Sfantul Eusebie in Tracia. Urmand la tron Gratian, persecutiile asupra crestinilor au incetat. Astfel, cei doi mari ierarhi au fost rechemati din exil.

In timp ce se afla in cetatea Doliche spre a sfinti un episcop, un eretic a strivit capul sfantului cu o tigla. Sfantul Eusebie s-a mutat la Domnul in anul 379.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/22/o-istorie-a-zilei-de-22-iulie-video/

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. worldwideromania.com ;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  9.  Istoria md.
  10. agerpres.ro;
  11. Crestin Ortodox.ro;
  12. Cinemagia.ro.

22/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Demonstrația antiunionistă de la Iași din 3/15 aprilie 1866, un episod puțin cunoscut al separatismului din Moldova

      

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Perioada scursă între Revoluțiile de la 1848 și sfârșitul Războiului Crimeii (1853-1856) în urma căruia Rusia a suferit o înfrângere umilitoare din partea marilor puteri europene, care i-a stopat pentru două decenii înaintarea în Balcani, a fost hotărâtoare pentru reușita înfăptuirii Unirii principatelor române Muntenia și Moldova.

În timpul războiului Crimeii, Austria ocupase între anii 1853 – 1857 cu sprijinul Turciei, Principatele Române, făcând cu perfidie jocul antiunionist al acesteia. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc.

În acest context, aflată sub amenințarea baionetelor austriece şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile, a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti conduceau de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie, iar Viena urmărea de fapt anexarea Principatelor.

În timpul ocupației, Austria a impus domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, slugi plătie ale Vienei la Iaşi, care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii Otomane.

În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii în legătură cu  situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii.

Prusia s-a poziţionat neutră, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare.

Acestea au fost condițiile dificile, în care în anul 1859 Principatele Moldova şi Ţara Românească, reuşeau să se unească şi să formeze un singur stat, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri europene.

Deşi a fost mult timp prezentat drept un proces curgător, firesc, cu piedici mai mult externe, Unirea Principatelor a stârnit puternice convulsii în societatea românească a vremii.

A avut chiar şi opozanţi  în special printre intelectualii şi boierii moldoveni grupaţi în jurul unei aşa-numite partide separatise sau ”stataliste”.

Aceştia au acţionat în două rânduri, încercând inițial să împiedice votul în favoarea Unirii Principatelor, pentru ca mai apoi, la câţiva ani după Unire, să acționeze pentru destrămarea acestei construcţii politice.  

 Printre principalii  exponenți ai antiunionismului au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. În plan propagandistic, separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul unor broșuri de propagandă antiunionistă, cât și în diverse periodice („Patria”, „Nepărtinitorul” ș.a).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor , odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București, în Muntenia.

Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, fapt care avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.

Stataliștii moldoveni au știut să speculeze și unele momente  conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând spre exemplu, luptele purtate în trecut de domnitorul Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Înainte de Congresul de pace de la Paris şi de cunoaşterea prevederilor actului final privind „chestiunea română“, nu exista separatism şi nici separatişti.

Abia după semnarea Tratatului de pace (30 martie 1856) şi după comunicarea deciziilor adoptate în privinţa Principatelor, când s-a văzut că unirea depindea de votul celor două Adunări, va apărea în Moldova mişcarea separatistă, ca o partidă ce era împotriva formării statului naţional unitar român.

Dacă mişcarea unionistă din Moldova îşi dobândise, din iunie 1856, o organizare legală şi centralizată, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre mişcarea separatistă.

Pe fondul creșterii forțelor prounioniste, elementele cele mai conservatoare ale marii boierimi moldovene (provenite din rândurile familiilor  Ghica, Rosetti-Roznovanu, Catargiu, Sturdza) care, în urmărirea scopurilor lor înguste, nu au ezitat să se unească cu duşmanii ţării, Austria şi Turcia, de teama  pierderii privilegiilor de clasă ori a posibilităţii de a dobândi tronul, s-au grupat în jurul lui Theodor Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri, formând astfel un prim nucleu separatist restrâns.

De altfel, din cauza slăbiciunii numerice, dar mai ales ideologice, activitatea separatiştilor s-a desfăşurat la început, în umbră.

Definiţia pe care A. D. Xenopol o dădea „partidului separatiştilor“ surprindea întocmai aceste trăsături: „mic şi rebegit, luptând mai mult în ascuns şi temându-se singur a-şi vedea figura”.

Faptul că mişcarea separatistă acţiona în secret, este consemnat şi de consulul francez Victor Place, într-o depeşă adresată contelui Walewski: „en regardant des manifestations qui ont lieu enfaveur de la réunion, il s’en est organisé secrètement une autre dans un sens opposé”.
Francezul Marcel Emmerit sublinia și el că ceea ce Victor Place numea „partid separatist“, nu a fost altceva decât „o mică coaliţie de interese personale“, incapabilă a-şi ralia poporul.Au existat totuşi şi în Ţara Românească personaje care au sperat în eșuarea Unirii (Al. D. Ghica, fraţii Bibescu – nu s-au declarat făţiş separatişti, dar sperau la tron- scria Ion Heliade Rădulescu, în ” Partida naţională şi constituirea statului român (1858-1859)”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p.142”).

La 25 mai/6 iunie 1856, un număr de 19 reprezentanţi ai marii boierimii, ai boierimii mici şi ai burgheziei, au înfiinţat asociaţia politică „Societatea Unirii”, menită să organizeze lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat.

 Separatismul s-a dezvoltat mai mult  în Moldova, deoarece în Ţara Românească caimacamul Al. D. Ghica era unionist și totodată, la Bucureşti era sediul Comisiei europene de observaţie şi anchetă, care avea misiunea de a supraveghea desfăşurarea alegerilor Adunărilor ad-hoc şi de a ţine cont de românii care doresc unirea.

Adversarii  interni şi externi ai Unirii, au înţeles că aceasta nu se putea realiza dacă una din cele două Adunări ar vota împotrivă și au considerat Moldova drept un loc mai favorabil combaterii mișcării unioniste.

Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor, iar presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi.

S-a ajuns să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii sau în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. 

Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati, devenise portavocea separatiştilor moldoveni. 

La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători, legaţi ombilical de căimăcămiile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi.

Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un ”patriotism local”,   o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav. Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului.

Pe plan politic, antiunioniștii moldoveni au avut la început  anumite succese, ei reușind într-o primă fază să câștige prin fals alegerile pentru Divanul Ad – hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

Reușita mașinațiunilor acestora a fost un moment periculos, în condițiile în care  Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.  

În general, susţinătorii curentului separatist, industriaşi, boieri şi orăşeni, băteau monedă pe temerile unora că Moldova va fi marginalizată. Ei credeau că unirea putea duce la grave scăderi economice, datorate centralizării, şi la o migraţie a elitelor culturale de la Iaşi,către Bucureşti. 

Totodată, marea boierime vedea în unire şi un debut al reformelor , care urmau să-i micşoreze privilegiile feudale.Mai mulţi reprezentanţi ai separatiştilor începuseră prin a fi unionişti, după care, din diferite motive, au trecut la separatism. La început, aceştia apar consemnaţi fie în actele de adeziune, fie într-o cerere adresată domnitorului Grigore Al. Ghica, prin care protestau împotriva deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, cerând unirea sub un principe străin, pentru ca, la scurt timp, ei să devină  fruntaşi ai separatiştilor.

Din rândurile acestora a făcut parte şi Nicolae Istrati, unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti, care însă,cu câteva luni în urmă, la 16/28 februarie 1856, semnase o petiţie în favoarea unirii.  
Acţiunea  lui Istrati a fost dezvăluită de Constantin Hurmuzachi într-un articol, în care descria reacţia plină de agitaţie a acestuia în momentul aflării deciziilor privind Principatele, luate în cadrul Conferinţei din Constantinopol.

Astfel, aflăm că Nicolae Istrati, fire energică, a organizat numeroase întruniri şi adunări şi s-a comportat ca un adevărat „tribun al poporului“, manifestând şi protestând împotriva protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie 1856.

Tot el a desfăşurat o agitaţie furibundă în susţinerea acestei petiţii, el a fost cel care i-a chemat „pe toţi in corpore“ la curte, pentru a-l determina pe domnitor să subscrie la protestul prin care, printre altele, se cerea şi Unirea Principatelor.

La scurt timp după toată această agitaţie pentru cauza unirii, Nicolae Istrati a devenit un înverşunat antiunionist, precizându-şi clar poziţia odată cu publicarea broşurii ”Despre chestia zilei în Moldova”.

Deşi această broşură antiunionistă a lui Istrati a apărut după ce trecuseră mai puţin de şase luni de la momentul semnării petiţiei sus-menţionate, în august 1856, Nicolae Istrati susţinea că schimbarea poziţiei sale nu s-a produs brusc, el afirmând într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Corne, că încă de mulţi ani,convingerile sale înclinau spre separatism: „Vous connaissez depuis des années que, par convinction, je suis contre l’union”.

Dar Nicolae Istrati nu a fost singurul care a trădat cauza unirii, devenind înfocat adversar al ei, după ce, iniţial, o îmbrăţişase.

Petiţia adresată lui Grigore Al. Ghica, în favoarea unirii Principatelor, din 16/28februarie 1856, este semnată de mai mulţi membri ai boierimii,care, apoi, au intrat în rândul separatiştilor.

Astfel, printre semnatarii petiţiei figurează marele vornic N. Millo, care în 1857 este antiunionist şi ministru de finanţe, hatmanul N.Mavrocordat, care a renunţat la convingerile lui pentru a fi numit şef al oştirii moldovene, D.Corne, care a procedat la fel, pentru a ajunge preşedintele Divanului întăriturilor.

Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de logofătul Vasile Ghica, care, în broşura ” Proiect de o formulă a dorinţelor României”, proslăvea ideea unirii, pentru ca, în timpul căimăcămiei lui Vogoride, să devină unul din marii adversari ai unioniştilor.

Acţiunea separatiştilor a fost prezentată ca expresia unor interese meschine de clasă, prin care doreau păstrarea privilegiilor în detrimentul celor mulţi.

De aceea, acţiunea lor a fost blamată în epocă, separatiştii fiind declaraţi „oameni cu vederea îngustă“, fără simţul progresului, oameni care nu sesizează sensul mersului istoriei şi chiar „vânzători de ţară“ ori „slugi ale străinului”. 

Această percepţie asupra separatiştilor a fost preluată şi de posteritate ; separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi,  istoriografia noastră îngroşând de-a lungul timpului această condamnare, folosind împotriva lor cea mai cumplită pedeapsă: uitarea, anularea aspectelor pozitive din activitatea lor .

Separatismul moldovenesc nu a acționat  doar între 1856-1859. Acesta a fost doar perioada cea mai activă, cu confruntări politice interne de o mare amploare.

Ultima pagină politică, din această primă etapă a mişcării antiunioniste, s-a încheiat cu descoperirea falsificării alegerilor (1857); după acest moment, separatiştii au fost nevoiți să intre în ilegalitate, iar manifestările lor publice au luat alte forme.

Din cauza pericolului de a fi arestaţi, antiunioniştii au preferat să nu  se manifeste activ în viaţa politică de după Unirea Principatelor.

Separatiştii şi-au zis ”conservatori”, iar în Iaşi, a existat un separatism de „surdină“, o rezistenţă tacită, pe toată perioada domniei lui Cuza.

Faptul că Turcia nu recunoscuse Unirea decât în anul 1861, a contribuit la persistenţa curentului separatist în Moldova  și după momentul 1859.

Dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, cu siguranță că Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit atunci. 

În perspectivă istorică, este un adevăr de necontestat că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff, mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea.

Mişcarea unionistă a aflat de trădările lui Vogoride, de la soţia acestuia,Cocuța Vogoride, care a pus mâna pe corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris.

Din corespondenţă reieşeau dovezi privitoare la plăţile făcute de Viena către caimacamul Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi al Angliei împotriva unirii.

În presa vremii scandalul a fost imens, iar Conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc falsificate în Moldova,și repetarea acestora, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi.

aman

Pictorul Theodor Aman a surprins pe pânză dezbaterile încinse care au însoţit proclamarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească.

Unioniştii au avut în Adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritate covârşitoare adept al mişcării unioniste.

Nu s-a impus un principe  străin, pentru că această idee a fost sabotată de Austria, care se temea de prestigiul unui principat român vecin condus de rege străin de succes, care ar fi putut deveni un magnet pentru românii din Ardealul ocupat de acest imperiu.

Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind astfel unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale Conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită.

Unirea sub sceptrul unui singur domn a fost recunoscută de marile puteri, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat sa aibă capitala la Focșani, unele provenind chiar din rindurile unioniștilor moldoveni, in 1862 au fost emise decrete  de centralizare a principalelor instituții ale statului la București.

Dupa 1862, noul prilej de lupta politica pentru separatiști a fost chestiunea „compensatiei morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iași pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casație la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă intr-un final de Legislativ, generând in „dulcele tîrg al Ieșilor ” motive de proteste de stradă.

Nu este astfel de mirare ca inlăturarea ulterioara a domnitorului provenit de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sărbatorită la Iați prin trei nopți de iluminații.

În acest context geopolitic delicat, după forțarea abdicării principelui Cuza , în 1866, a renăscut o nouă mişare separatistă în Moldova, de data aceasta susţinută de Imperiul Ţarist, care avea alte obiective strategice. Turcia masase trupe la Dunăre, gata să intervină militar în Principate.

Unioniștii conduşi de Ion C. Brătianu trebuiau să acţioneze rapid şi să găsească alte modalităţi de implementare a prevederilor internaţionale. Pentru a nu se desface unirea, s-a apelat la contele de Flandra ca principe străin.

Acesta a refuzat tronul, lucru care a dat aripi mişcării separatiste de la Iaşi, fapt care s-a dovedit a fi totuşi un „foc de paie”. Unirea nu se mai putea desface doar pentru că aşa doreau Moscova sau Londra.

În primul rând mişcarea antiunionistă din Moldova slăbise din punct de vedere politic: ideologul N. Istrati murise în 1861 la moşia de la ţară. Nemulţumiţii faţă de unire erau aceeaşi mari boieri reacţionari, ostili reformei agrare a lui Cuza de la 1864, și care acum se numeau conservatori.

Alături de separatişti, s-au aciuat şi câțiva burghezi avuți din Iaşi, care pierduseră afaceri datorită mutării capitalei la Bucureşti.

Se mai adăugau şi nostalgici moldoveni, foşti unionişti,  supărați pe politicienii de la Bucureşti că l-au înlăturat pe moldoveanul Al. Ioan Cuza de la domnie. Un rol aparte îl juca acum şi mitropolia ortodoxă a Moldovei.

Dacă înainte de 1859 a conducerea Bisericii din Moldova fost unionistă, acum o parte din clerici în frunte cu IPS Calinic Miclescu au devenit separatişti pe motivul, des invocat, că un principe străin de religie catolică va leza biserica strămoșească şi majoritatea ortodoxă.

Ca de obicei, mişcării separatiste se adaugă şi câţiva nostalgici ai Moldovei străbune şi patrioţi locali. Pescuitorii în ape tulburi nu au întârziat să apară. Familia separatistă Marghioliţa şi Nunuţa Roznoveanu, care se refugiase la Odesa de frica lui Cuza, sprijinită de Rusia,  a revenit cu pompă la Iaşi după lovitura de stat de la 11 februarie 1866.

Boierul Constantin Moruzi, cetăţean rus, a fost sponsorul principal din umbră al mişcării separatiste de la Iaşi, cu sprijinul activ consulatului rus din localitate.

Poarta Otomană a cerut, în calitatea sa de putere suzerană, trimiterea unui comisar la Bucureşti şi cerea aplicarea protocolului din 25 august 1859 de desfacere a unirii recunoscute doar pe timpul vieţii lui Cuza.

Rusia şi Turcia au cerut la Paris ca puterea să fie preluată de doi domni, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti.

Cutia Pandorei fusese deschisă…

Bogaţii boieri moldoveni se visau deja pe tronul lui Ştefan cel Mare.

Iată însă că Austria a întoars foaia, devenind mai conciliantă și cerând menţinerea Unirii!

Rusia precaută, susţinea separatismul motivând că aşa ar fi dorit  „norodul moldovean”.

Reprezentantul Turciei, Safvet Efendi, se opunea la Paris venirii unui principe străin la Bucureşti, iar reprezentantul Prusiei la Iaşi i-a jignit pe moldoveni pentru că ar fi avut „o aplicare firească spre uneltiri şi găsc plăcere în gâlcevile politice”.

Nici locotenenţa domnească de la Bucureşti nu stătea degeaba. Unul dintre puciştii activi în detronarea lui Cuza, Lascăr Catargiu, un  moldovean respectat în provincie, a impus tineri funcţionari unionişti în dregătoriile Moldovei.

Antiunioniștii au mers pe lozinca potrivit căreia  muntenii conduc Moldova şi i-au funcţiile moldovenilor, iar Iaşiul  decăzuse administrativ şi economic, aflându-se  în umbră  faţă de Bucureşti.

Pe 25 februarie consulul rus Oubril dădea un comunicat în care afirma că „aproape toate clasele populaţiei moldovene…doresc separaţia”.

Totodată, consulul rus şi agenţii săi au început să arunce cu banii Petersburgului spre mişcarea separatistă.

Bucureştiul vedea corect separatismul ieşean, ca pe o „instigaţiune muscălească” și a trimis la Iaşi un comisar special, pe  D. Cozadini, cu puteri depline să introducă ordinea.

A fost trimis şi un regiment muntean, în care se aflau căpitanii Costiescu şi Pilat, conspiratori cunoscuţi împotriva lui Cuza. Mai mult, prefect de Iaşi a fost  numit un muntean, Ştefan Golescu, fratele locotenentului domnesc.

Aceste măsuri erau privite de ieşeni ca instigatoare. La fel era privită şi venirea lui Al. Golescu şi Al. Lahovari, ca agenţi de propagandă ai Bucureştiului.

Iritaţi, separatiştii moldoveni au redactat o petiţie către Poarta Otomană, în care cereau aplicarea convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, privind numirea a domni diferiți pe tronurile Moldovei și Munteniei.

Consulul prusac aprecia că măsurile coercitive ale Bucureştiului enervase pe moldoveni. El îi scria lui Bismarck că dacă opinia s-ar exprima liber în Moldova, „rezultatul ar fi puţin favorabil unirii”.

Turcii puneau și ei gaz pe foc cerând, prin Fuad Efendi, domn moldovean la Iaşi.

Separatiştii se opuneau alegerii unei adunări legiuitoare de teamă că guvernul îşi va impune candidaţii unionişti cu forţa și făceau agitaţii şi manifestaţii, recurgeau la provocări.

Ei s-au  organizat într- un „partid naţional” care cerea „Moldova Moldovenilor” şi apoi, nici mai mult, nici mai puțin, „domn străin sau ruperea de Muntenia”.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou mișcarii separatiste, frustrarea atingând apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o  manifestație separatista despre care astăzi se mai știu putine lucruri.

În acea zi, o duminică, mulțimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigând „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiasca Moldova”.

La ordin separatiştii au strigat:

„Jos Muntenia! Nu vrem să fim dăscăliţi de ţigani!”.  

Roznoveanu declara că are colaborarea clerului. Partida părea câştigată de separatiştii care fuseseră înarmaţi pe ascuns de Rusia cu arme, de la un depozit clandestin aflat la Sculeni.

Guvernul a organizat o altă adunare de unionişti la primărie, în care s-a ales un comitet de alegeri controlat de Bucureşti, care îl avea  în frunte pe Vasile Pogor şi Titu Maiorescu.

Locotenenţa Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a anunţat  că prințul german Carol de Hohenzzolern a acceptat tronul României şi că va organiza  plebiscitul de alegere a acestuia de către popor.

Separatiştii moldoveni nu mai stau cu mânile în sân  şi trec la acţiune.

Ministru de interne Dimitrie Ghica întăreşte prefecturile din Moldova şi trimite noi trupe de munteni la Iaşi. Fruntaşii moldoveni au întocmit un prescript verbal în care nu acceptă pe prinţul Carol şi cer ca „Moldova să aibă îndrumare şi guvernul său, fără niciun amestec cu Valachia”.

Roznoveanu şi acoliţii lui în seara de 2 aprilie dau o „proclamaţie răzvrătitoare” şi postează afişe în oraş, pe care se putea citi:

„Moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit…”

Pe 3 aprilie 1866 separatiştii erau concentraţi la Palatul lui N. Rosetti Roznoveanu, care se visa domn, în jurul orelor 10.00. La finalul slujbei religioase de la Mitropolie, conducătorul clerului Calinic Miclescua  ţinut o cuvântare împotriva unirii. Se observau steagurile bicolore ale separatiştilor. Preoţii în odăjdii se alătură separatiştilor.

În fruntea mitingului era Teodor Boldur Lăţescu, care se îndreaptă cu mulţimea relativ numeroasă spre palatul adminsitrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu.

Preoţii ortodocşi separatişti încep să tragă clopotele la biserici şi să agite mulţumile.

Gruparea de la Palatul Roznoveanu se uneşte cu grosul mulţimii de pe stradă şi scandează: „Jos Unirea”, „Jos prinţul străin”, „Trăiască Moldova”, „Trăiască Convenţia”.

Un batalion  de soldaţi munteni îi aştepta pe protestatari. La început soldații nu vor face uz de armă. Apoi, se trage în aer, iar după o busculadă a mulțimii cu soldaţii se trage în plin.

Monitorul Oficial din 4 aprilie 1866 ne spune că au participat vreo 500 de separatişti la miting. Teodor Boldur Lăţescu spunea că au fost circa 5000 de protestatari.

Pe str. Baston şi străzile laterale se ridică baricade cu grilajul şi pietrele din curtea mitropoliei.

Unioniştii susţineau că printre protestatari erau mulţi evrei, polonezi,lipoveni şi cetăţeni ruşi, dar şi comercianţi şi clerici naivi. La Iaşi s-a impus jurisdicţia militară.  Mitropolitul a fost printre primii răniţi, după ce a primit o baionetă în piept.

Arnăutul Inge Robert îl ia în braţe şi-l ascunde pe Calinic Miclescu în pivniţa unei crâşme apropiate: „Crâşma lui Anghel”.

Locotenenţii domneşti speriați, l-au chemat pe mitropolit la negocieri, sub protecţie ca să nu fie împuşcat.

Acesta le spune verde  demnitarilor de la Bucureşti „Noi nu ne-am dat muntenilor ca să ne vândă nemţilor”, fapt care se explica şi prin aversiunea moldovenilor faţă de recenta ocupaţie austriacă a ţării după războiul Crimeii.

Manifestanţii au devenit furioşi. Pe străzile Iaşiului se scanda: „A ucis şi pe Mitropolitul”! 

S-au cerut arme, dar nu s-a mai ajuns la depozitul rusesc de a Sculeni, care fusese descoperit şi păzit de armată. Batalioanele mutene au făcut ordine în Iaşi.

Conform cifrelor consulare,  în confruntări au căzut circa 150 de răsculaţi, în timp ce  alte surse locale vorbeau de vreo 60 de morţi.

I. Moraru din „ocolu Moldovei” vorbeşte că masacrul a durat vreo „cinci ceasuri” şi au fost ucişi vreo 300 de moldoveni. De remarcat că locotenenţii domneşti au privit satisfăcuți la măcel pe fereastra prefecturii.

Nicolae Golescu ar fi strigat la soldaţii munteni „să nu cruţe pe nimeni, să ucidă…”. Mai mult, că Ştefan Golescu şi profesorul Ion Maiorescu ar fi strigat la militari: „ucideţi jidanii, ucideţi pe moldovenii ieşeni ce sînt un cuibu jidovâscu, fraţii cu jidanii, pentru că aceştia nu vor unire, vor separatismu”.

15 soldaţi munteni au căzut în luptele de pe străzile Iaşiului. Pucistul N. Rosetti Roznoveanu şi mitropolitul Calinic Miclescu împreună cu 200 de protestatari au fost arestaţi.

Capul din umbră al mişcării care finanţase separatismul cu bani rusești, Constantin Moruzi s-a ascuns  la consulatul rus şi  apoi s-a refugiat în Rusia.

A murit în 1886 la Odesa fiind înmormântat la biserica ctitorită de el la Ungheni, în 1882.

Fiul său Dumitru C. Moruzi a scris romanul „Pribegi în ţară răpită” a cărui personaj central Alexandru Mavrocosta este prototipul lui Constantin Moruzi sfâşiat de dorul de ţară în Basarabia ocupată de ruşi.

Se pare că şi scriitorul Gh. Asachi a fost arestat şi anchetat puţin timp pentru implicarea în rebeliunea din 3 aprilie 1866.

Locotenenţa Domnească a evitat să acuze public Rusia de implicare în mişcarea separatistă, doar cerându-i consulatului să-l predea pe Moruzi.

Ministru de externe Ion Ghica le spune ruşilor că nu va face publică implicarea supuşilor Rusiei în mişcarea de la 3 aprilie.

Capii revoltei au fost curând eliberaţi şi au  acceptat  înfrângerea, doar Teodor Boldur Lăţescu  încăpăţânându-se să mai scoată broşuri cu accent separatist şi să publice articole nostalgice despre Moldova străbună.

La Iaşi plebiscitul organizat de guvernul de la București a fost un real succes: pe 8 aprilie s-au acordat 952 voturi pentru Carol I şi doar șase împotrivă, dovadă că mişcarea separatistă nu avea o bază socială şi intelectuală reală, iar victoria unionistă din Adunarea ad hoc de la 1858 s-a prelungit şi peste iluzoriu incident separatist de la 3 aprilie 1866. Moldova nu mai avea viitor ca stat izolat, de sine stătător.

Dacă Moldova nu se unea cu România, ar fi devenit o pradă mult mai uşoară pentru Imperiul Ţarist care îi sfâşiase deja o bucată din teritoriu, cu nume istoric de întemeietor de ţară: Basarabia.

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

SPECIAL] Statuia lui Cuza din Piaţa Unirii, dezvelită în 1912

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor, il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Intr-un articol document apărut in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprinde in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului.

Mai întâi, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plângea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemită apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de Alianta Israelita.

Regele, atacat de ieșeni cu mere stricate

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului. In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului.

Pîna la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme. Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

Anii au trecut, fricțiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din disputele și negocierile  dure pentru stabilirea sediilor de instituții nu a mai ramas decât, si asta doar ca o cutumă, faptul ca dupa moartea Patriarhului cel care il va succeda sa fie Mitropolitul Moldovei.

Antiunioniștii au dispărut ca și cum nici nu ar fi existat, în urma lor rămânând praful de pe publicațiile vremii și chiar și o statuie  ridicată în curtea bisericii satului Rotopănești, jud.Suceava, de boierul Nicolae Istrati, fost ministru în timpul în care trădătorul Vogoride era caimacam și principalul ideolog al separatiștilor din Principatul Moldova,   care a botezat-o „Moldova plângându-şi Unirea”, cunoscută şi ca „Moldova plânge”. 

A mai rămas poate și mândria locala că Iașul, la anii unirii un oras cu o efervescenta activitate culturală și cu o populatie puțin mai mare decât a Bucureștiului (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori), a avut prima universitate din noua țară România.

Comunismul a șters definitiv curentul antiunionist

Peste decenii, odată cu epoca comunistă, din toate aceste controverse avea sa nu se mai aleaga chiar nimic. Nici măcar consemnarea lor în tratatele de istorie.

În prezent, episodul separatismul moldovean este un subiect care a rămas doar în spațiul academic, unii dintre tinerii cercetători fiind deranjați de modelul idealizat-festivist impus evocării momentului 1859.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/29/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi/

Surse:

Mişcarea separatistă înainte de 1859

Prof. Mihaela-Rodica Luca 

https://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_separatist%C4%83_din_Moldova

https://www.ziarulnatiunea.ro/2019/02/01/demonstratia-separatistilor-moldoveni-de-la-iasi-3-15-aprilie-1866/

  adev.ro/poyanr

22/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Monstruoasa coaliție și campania împotriva Unirii românilor

Președintele Moldovei Igor Dodon a spus că ar putea crea un Front Național  al celor care se opun manifestărilor unioniste

Pe 8 noiembrie 2010, cu doar trei săptămâni înainte de alegerile parlamentare din Republica Moldova, ministrul nostru de Externe de atunci şi primul ministru al Republicii Moldova, Vladimir Filat, au semnat, la Bucureşti, tratatul între România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat.

Adică guvernul României a coborât în cel mai jalnic loc în care a fost vreodată în istorie, semnând un tratat de recunoaștere a frontierei dintre România și provincia sa, Basarabia, scrie analistul politic Petrișor Peiu pe www.spotmedia.ro, preluat de  Romanian Global News.
Motivul acelei josnicii era sprijinirea lui Vladimir Filat să câștige alegerile din Republica Moldova din acel an. Pentru ca ridicolul să fie absolut, acel tratat nici măcar nu a fost vreodată adus în Parlamentul nostru pentru ratificare.

A rămas un petic de hârtie, menit să ne amintească de cea mai mare umilință pe care ne-a provocat-o un guvern vreodată.Am rămas năucit auzind cum ministrul de Externe semnatar al odiosului tratat la 8 noiembrie 2010 a mărturisit că regimul Băsescu se afla sub presiunea cancelarului Angela Merkel pentru a semna acel act mizerabil.
Omul, un intelectual adevărat și autentic, figură centrală în mișcarea „conservatoare” din România, fiu de poet basarabean, nici măcar nu și-a pus vreodată problema că el nu era plătit să fie cureaua de transmisie dintre Berlin și București, ci pentru a-i aminti lui Merkel că românii își doreau fix aceleași drepturi ca germanii, adică își doreau reîntregirea țării.
Sunt convins că respectivul nici astăzi nu are vreun regret privind fapta sa, cum nu are, probabil, niciun regret nici instigatorul moral al abominabilei fapte, președintele de atunci, Traian Băsescu.

Sunt la fel de convins că fostul ministru se consideră genial pentru că a inventat conservatorismul fără identitate națională, alături de colegii lui intelectuali, mai dispuși să dezbată polemica dintre Trump și Biden, decât să rostească vreodată cuvântul cu U (unire).
Oare cum s-a ajuns aici după ce, cu nici 70 de ani mai devreme, o întreagă națiune s-a jertfit pe sine pentru aceeași Basarabie?
624.740 de militari a pierdut această țară în războiul dus cu URSS pentru realipirea Basarabiei: peste 70.000 de morți, 245.000 de răniți și peste 300.000 dispăruți. Totul pentru ca acum guvernul de la București să devină sponsorul principal al Basarabiei „independente”, adică ruptă de România.
În ziua de 22 iunie 1941, atunci când a început un război pe viață și pe moarte împotriva Uniunii Sovietice, România era o țară extrem de săracă și avea o armată prost înarmată și insuficient instruită.
 În 1938, în anul considerat cel mai bun al perioadei interbelice, România avea un nivel al PIB/locuitor (în dolari 1960) de doar 29% din nivelul celei mai avansate națiuni europene de atunci, Marea Britanie, iar URSS se situa cu același indicator la nivelul de 39% din nivelul britanic.

România avea, așadar, o performanță de trei sferturi din cea sovietică și o populație de 14 ori mai mică (aproape 14 milioane de locuitori am avut la recensământul din aprilie 1941 față de 200 de milioane de cetățeni sovietici). URSS era, deci, o economie de 20 de ori mai mare decât a noastră.
„Armata română avea, la 22 iunie 1941, 27.500 de ofiţeri, 33.390 de subofiţeri şi 623.524 trupă. Jumătate din trupele noastre și o treime din corpul ofițeresc se găseau pe marginea Prutului (armatele 3, 4 şi Corpul 2 armată, 10.361 de ofiţeri, 15.990 subofiţeri şi 354.005 soldaţi). Armata de Uscat însuma 191 batalioane de infanterie, 11 batalioane de mitraliere, patru batalioane de tancuri, 197 baterii tunuri câmp, 87 baterii obuziere grele, 44 baterii tunuri lungi, 60 escadroane, 25 batalioane de pioneri, 34 de companii antitanc, 20 de companii a.a., 54 de companii de armament greu.

Aviaţia militară dispunea de 50 de escadrile, din care şase de legătură, una de transport, una sanitară, trei de recunoaştere, 15 de bombardament, 17 de vânătoare, 7 de observaţie cu 1 061 de aparate de zbor, din care 621 la dispoziţia unităţilor operative şi 440 în şcoli şi centre de instrucţie.

Principala forţă operativă care a acţionat pe Frontul de Est a fost Gruparea Aeriană de Luptă ce avea 253 de avioane de luptă, din care erau operative 205, deservite de 208 echipaje.
Marina Militară se compunea din Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre, totalul navelor fiind de 39, dintre care 22 maritime şi 17 fluviale, dintre care patru distrugătoare, submarinul „Delfinul”, trei vedete torpiloare, trei puitoare de mine, două crucişătoare auxiliare, şapte monitoare, opt vedete torpiloare, două pontoane de minare (pe fluviu). Efectivul total al Marinei se ridica la 15 113 militari, dintre care 1 002 ofiţeri” (sursa: AICI).
Atunci, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, armata pe care o atacau soldații români, Armata Roșie, avea 303 divizii și 22 de brigăzi separate, cu un total de 5,5 milioane de militari. Pe frontul de Vest, acolo unde urma să-i înfruntăm și noi, sovieticii aveau 166 de divizii și brigăzi și 2,6 milioane de combatanți.

Împreună, toate forțele Axei care atacau simultan URSS în acea zi aveau 181 de divizii și 18 brigăzi, cu 3 milioane de militari.
Confruntarea a avut loc pe trei fronturi: cel de Nord-Vest, cel de Vest și cel de Sud-Vest. Deși în primele săptămâni de război, trupele Axei au avansat sute de kilometri, au distrus 46 de divizii sovietice și au luat milioane de prizonieri, la 1 august, Stalin a mobilizat și mai mulți oameni, ajungând să dispună de o forță colosală de 401 de divizii.

În afară de cei 5,5 milioane de soldați existenți în 1941, sovieticii aveau să aducă pe front, până la sfârșitul războiului, încă 29 de milioane de oameni, de două ori mai mult decât populația României de dinainte de război.
URSS avea un buget al apărării de 11 miliarde de dolari, adică o treime din bugetul unional, o sumă care îi uimea inclusiv pe americani. Cât privește dotarea tehnică, sovieticii au început și au terminat războiul cu un număr de tancuri (18-20.000) mai mare decât al tuturor celorlalte țări beligerante la un loc!

Pe lângă miile de avioane fabricate în Uniune, Moscova a mai primit aproape 10.000 de avioane din Statele Unite. Asta așa, ca să înțelegem corect raportul de forțe de pe câmpul de luptă.
Lupta disproporționată pe care o începea armata noastră în ziua de 22 iunie 1941 trebuie înțeleasă și în contextul în care românii nu mai participaseră la un război încă din 1919 din campania contra Ungariei comuniste.

Pe când Armata Roșie trecuse printr-un război civil de doi ani (1918-1920), printr-un război cu Polonia (1919-1921), apoi prin trei conflicte armate cu China (războiul din 1929, invazia din Xinjiang- 1934 și rebeliunea din Xinjiang-1937), apoi ocupase jumătate din Polonia (1939) și participase la Războiul de Iarnă după invazia Finlandei în noiembrie 1939. Era clar că sovieticii aveau o experiență de luptă net superioară.
Slăbiciunea militară a României era atât de mare încât Hitler ne dădea mereu exemplu negativ: „deși ar fi trebuit să își micșoreze armata și să și-o doteze cu armament, românii fac contrariul și își cresc numărul de soldați”- spunea dictatorul german.
Ei bine, de ce a intrat România în război împotriva unui inamic de 20 de ori mai puternic economic și de 30 de ori mai numeros și mai bine înarmat? Pentru un singur și explicit motiv: pentru Basarabia, pentru readucerea milioanelor de români dintre Prut și Nistru înapoi în țara lor și pentru reîntregirea națiunii române.
După 44 de ani de ocupație sovietică, Basarabia a devenit „independentă”, în loc să revină înapoi în granițele României.

 Nu există nicio îndoială că, în ultimii 30 de ani de existență, experimentul „Republica Moldova” s-a dovedit un eșec de mari proporții. Republica respectivă este cel mai sărac stat european, pe locul 89 din lume (sursa: „World Economic Outlook – GDP per capita”. International Monetary Fund. April 2021).
România (locul 44 în lume, cu un PIB/locuitor de trei ori mai mare decât cel de peste Prut), din care Republica Moldova nu vrea să facă parte, a avut cea mai mare creștere economică agregată din Uniunea Europeană din ultimii 14 ani, ajungând să depășească țări mult mai avansate (Grecia, Croația, Slovacia și Lituania).

România nu a mai depășit Grecia la indicatorul PIB/locuitor (prețuri comparabile, PPP) niciodată din 1913.

Cât despre Slovacia, niciodată nu am fost măcar prin preajmă, darmite să-i depășim…
Republica Moldova este statul din care s-a furat într-o singură zi o șeptime din PIB, fix 1 miliard de dolari. Tot Republica Moldova este statul care are o datorie către o singură companie (Gazprom) în valoare de două treimi din PIB-ul său. Și tot aceeași republică este campioană europeană absolută la deficit comercial, cu aproape 30% din PIB. Mai rău de atât nu cred că se poate. Motiv pentru care o treime din cetățenii celei mai sărace republici de pe continent au plecat în străinătate la muncă, neavând niciun fel de încredere în viitorul propriului stat. Și tot o treime din cetățeni au cerut și au primit cetățenia altui stat (România).
Cu toate acestea, Republica Moldova este cât se poate de departe de Reunirea cu România. Cum este posibil așa ceva? Printr-o monstruoasă coaliție dintre politicienii auto-denumiți „pro-ruși” și cei auto-intitulați „pro-europeni”.

De fapt, aceste două forțe politice sunt unite de un mare obiectiv comun: ținerea teritoriului dintre Prut și Nistru în afara României. Lipsa de adecvare și de realism a partidelor de la Chișinău este absolută: cu 80% din populație de etnie română, cu o treime din populație cu cetățenie română, cu România principal sponsor și partener comercial, partidele de la Chișinău își doresc un viitor în afara României, adică în afara Uniunii Europene și a NATO.
„Monstruoasa coaliție” (din februarie 1866) a fost o alianță împotriva naturii, dintre conservatori și liberalii radicali, constituită în scopul îndepărtării de la putere a lui Alexandru Ioan Cuza. De fapt, liberalii „roșii” C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu și-au dat mâna cu conservatorul Lascăr Catargiu și cu moderatul Ion Ghica, cu Dimitrie A. Sturdza, cu Nicolae Golescu și cu alții din Top 300 ai acelor zile pentru a pune apă în vinul reformelor inițiate de Cuza.
Și dacă în 1866 monstruoasa coaliție s-a făcut împotriva lui Cuza, în zilele noastre, la Chișinău ea se face pentru a alunga definitiv România din Basarabia.
„Pro-europenii” și „pro-rușii” sunt uniți de patru idei mari: națiunea civică, neutralitatea, statalitatea și „reîntregirea cu Transnistria”. „Națiunea civică” este baza narațiunii moldoveniste, ideea cum că liantul dintre cetățenii republicii este atitudinea civică, nicidecum etnia (82% din ei fiind români, așa cum i-a găsit ultimul recensământ) sau limba română.
Neutralitate înseamnă că nu vor să adere la NATO, statalitate înseamnă perpetuarea statului fără națiune și fără granițe Republica Moldova, iar „reîntregirea” înseamnă unirea Basarabiei cu Transnistria, cu trupele ruse cu tot.

De fapt, Republica Moldova este o ficțiune, corect ar fi să se numească Basarabia, dacă tot nu mai este cu Transnistria.
Exact ca în Principatele Unite în 1866, membrii coaliției de la Chișinău se raportează la capitale europene diferite, unii la Berlin și alții la Moscova, dar susțin aceleași principii. Pentru ei, România este un partener la fel de special și de important precum Ucraina sau Rusia.

Omul măcar e sincer.
Sabina Fati: Deci o parte a armamentului rus din Transnistria spuneți că ar trebui să rămână pe loc?
Igor Grosu: Armamentul vechi, pentru că am înțeles că există muniție și arme din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ar trebui distrus la fața locului și o altă parte ar putea fi administrat, încât să nu fie periculos”.

Este evident că dacă „o parte din armament” va rămâne pentru a fi „administrat”, va rămâne și cineva să-l administreze. Și cine ar putea să-l administreze mai bine decât “Grupul Operativ al Trupelor Ruse” – GOTR? Și ar pleca, în viziunea lui Grosu, doar trupele formate din „pacificatori”…
Diferențele dintre membrii monstruoasei coaliții de la Chișinău sunt doar de nuanțe.
De exemplu, poziția oficială a Rusiei, îngânată și de PSRM/PCRM, este aceea că în 1992 a avut loc un “război civil”, nicidecum invazie rusească urmată de ocupație.

Niciodată nu vor vorbi despre România, fără a aminti și de Rusia sau de Ucraina.
Monstruoasa coaliție de la Chișinău crede în soluția rămânerii trupelor ruse în Transnistria. Cine mai are vreo iluzie ar trebui să citească interviul dat de liderul „pro-europenilor”, Igor Grosu, în calitate de premier desemnat al republicii.

Rusia, iubitoare/făcătoare de pace, doar s-a interpus între părțile implicate in “războiul civil”, sa nu se mai omoare moldovenii civici între ei.
Iar moldoveniștii „pro-europeni” au o variantă mai soft: “nu e conflict interetnic, religios (gen Karabagh), ci este un conflict politic”.

Adică același lucru cu teza rusa, din moment ce Rusia nu există în acesta narațiune.
Iar partidul lui Grosu, PAS, gândește fix la fel ca cel al lui Dodon, doar că adaptat la discursul propriu, “justițiar”. Ei spun că e “conflict politic” sugerând interese politice locale, un fel de baroni locali care vor ei puterea. Dar toată lumea știe că existența Transnistriei nu are nicio legătură cu corupția de la Tiraspol, ci doar cu voința Kremlinului.
Ceea ce este, însă, demn de remarcat la „ monstruoasa coaliție” de la Chișinău este faptul că reușește să țină mobilizați o grămadă de soldăței de la București.

O mână pestriță și arghirofilă de tovărășei din România s-au vopsit cu culoarea „experților” și le explică românilor de ce trebuie să renunțe la ideea Reunirii.
De fapt, toți acești broscoi ai moldovenismului, mercenari angajați de mult în această bătălie, nu fac decât să schimbe stăpânul plătitor, dar rămân cu același țel: să ucidă unionismul în Basarabia.

Foto: Derbedeul trădător de neam, Igor Dodon, guiță pe rusește că este împotriva Unionismului.

O lume petriță, spuneam, unită de o istorie comună: toți susținătorii români ai „pro-europenilor” și toți detractorii Unirii au fost, la origini, plătiți să-i cânte osanale lui Vladimir Filat, cel care și-a surclasat până și colegii din republicile caucaziene, organizând, senin, furtul unui miliard de dolari, adică o șeptime din PIB.

Apoi, s-au mutat toți la coadă la casieria generosului Vladimir Plahotniuc. Acum își numără rublele primite de la noii stăpâni. În fruntea lor, un fost trepăduș grafoman al fostului președinte Băsescu, care toarnă zilnic așa-zise expertize, de fapt imnuri de slavă închinate moldoveniștilor civici.
Problema tuturor menestrelilor anti-unioniști de la București este că s-au făcut de râs de multe ori până acum.

Cine să-i mai creadă pe intriganții care au fost în stare să facă un tratat de recunoaștere a frontierei „româno-moldovenești”?

Cine să-i mai creadă pe caraghioșii care îi cântau osanale lui Filat, în vreme ce acesta îi umilea în direct din mijlocul „acțiunii în așternuturi” cu Olga Roman?

Cine să-i mai creadă pe penibilii care îl duceau pe Iohannis la Chișinău să-l binecuvânteze pe Filat exact în zilele când acesta desfășura extragerea miliardului de dolari? 

22/06/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: