CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 6 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 6 februarie în  istoria noastră

Anul 131: Este atestată documentar localitatea Rosia Montană, una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.A fost înființată de romani cu coloniști aduși din Iliria, în timpul domniei împăratului Traian ca oraș minier. Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior.

Primul document în care s-a specificat acest toponim este o tabliță din ceară care datează din ziua de 6 februarie 131.

Foto: Tăblițe cerate triptice = trei tăblițe de lemn prinse între ele, acoperite cu ceară de albine, pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli… și care se închideau ca o carte

Tripticele au fost semnalate prima oară în anul 1835, la München, ca fiind găsite  în minele de aur de la Roșia. Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii în minele Larnic, unde, pe lângă tăblițe, s-a găsit și un stil pe care oamenii din zona îl numesc condei și pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paști; în minele din Letea, unde, lângă triptice a fost găsit și cadavrul unui bărbat cu barba lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Cârnicul Mare, într-o odaie subterană care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având și o vatră (11 triptice); lângă Roșia Abrudului, în mina numită Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.

Povestea tăblițelor descoperite  în minele Letea s-a păstrat  în detaliu. În anul 1788, un băieș căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de Societatea Sf. Iosif, al cărei magister era Paul Laurențiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte două nu se mai știe nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său, Ștefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i că s-a găsit împreună cu o mulțime de alte obiecte casnice. Ștefan Lazar, cunoscând valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la 1811, când Ștefan Lazar a murit.

Fiul său, Samuel, colecționar de antichități, l-a cerut înapoi și i-a fost returnat, după care l-a vândut în 1834 librarului anticar Samuel Nemeș. Se pare că tot la acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul Național din Pesta, care a achiziționat exemplarul cu suma de 1000 de florini.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de tăblițe de ceară.

Tăbliţele cerate de la Alburnus Maior oferă informaţii precise asupra realităţilor economice, a sistemului de habitat, a vieţii religioase şi a raporturilor juridice care guvernau comunitatea minieră din Transilvania.

În afară de aspectul legat de istoria provinciei Dacia, tăbliţele cerate de la Alburnus Maior se reliefează ca fiind o categorie de izvoare cu un impact major asupra studiilor dreptului roman, raportate la scara întregului Imperiu, la loc de cinste între Fontes Iuris Romani Antiqui.

1696: A apărut, în tipografia instalată la Mănăstirea Snagovului „Orânduiala slujbei sfinţilor Constantin şi Elena”. Cartea, publicată de către Mihail Iştvanovici, sub îngrijirea lui Antim Ivireanul, era dedicată lui Constantin Brâncoveanu.

Imagini pentru tipăritura  „orânduiala slujbei sfinţilor constantin şi elena”.foto

Este scrisă în limba slavonă şi română și cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum şi Paraclisul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi un canon de rugăciune către aceştia.

Rugăciunile sunt în limba slavonă, iar prefaţa, tipicul, Paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în româneşte.

Această carte reprezintă un bine meritat omagiu adus domnitorului Constantin  Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar avea ca scop şi întărirea în popor a cinstirii sfinţilor, în care unii datorită influenţei calviniste, nu mai credeau.

1803: S-a născut la Țichindeal, Sibiu, cărturarul român Teodor Aaron (sau Aron), cleric, pedagog și profesor; (d. 25 martie 1859, Lugoj, județul Timiș) După studii de filosofie și teologie, începând din 1828 a deținut importante funcții în ierarhia bisericească și în cea administrativă.

A fost director al gimnaziului din Beiuș și rector al seminarului român leopoldin din Oradea. A trecut și printr-o experiență diplomatică, ca translator și jurnalist la Gazeta de Transilvania. Ca discipol al lui Petru Maior și latinist înfocat, a susținut ideea continuității românilor în Dacia Traiana. Lucrările sale („Cuvântări bisericești”, 1847; „Adnotări din istoria eclesiastică”, 1850) se remarcă prin notele polemice și acuratețea stilistică

A fost profesor și director al gimnaziului din Beiuș, paroh și protopop în Galșa (comitatul Arad), canonic onorariu, rector al seminarului român leopoldin din Oradea, cenzor și revizor al cărții românești tipărite la Buda, la Tipografia Universității, preot în Delani (Bihor), translator pentru limba română la Foaia Legilor din Pesta, apoi pe lângă Locotenența Imperială din Buda.

1857: A apărut la București, publicația unionistă liberal-radicală săptămânală Concordia, fondată de Constantin A. Rosetti. 1857: Apare la Bucureşti, în  Muntenia, jurnalul politic şi literar ”Concordia”, sub redacţia lui C.A.Rosetti.

Asemenea tuturor tipăriturilor vremii, folosea un alfabet de tranziție, întrebuințându-se în paralel alfabetul chirilic român și alfabetul latin. Din echipa de redacție au făcut parte Constantin D. Aricescu, administrator și Eugeniu Carada, secretar de redacție.

Devenită din 1859 cotidian, și-a schimbat în același an, la 9 august, denumirea în Românul.

1863: S-a născut la Țițești, Argeș , tenorul român Ion Băjenaru ; d.5 noiembrie 1921, Dej.

S-a afirmat în perioada de început a operei în România.

După absolvirea Conservatorului din București, a primit angajamente imediate din partea diferitelor companii de operetă, unde, datorită calităților sale vocale excepționale și talentului pe scena artistică, s-a bucurat de un mare succes.

A plecat în Italia, pentru a completa studiile teoretice și tehnica vocală, a obținut un angajament la La Scala din Milano, a cântat la San Carlo din Napoli, dar mai ales la Opera de Stat din Viena.

A înființat o trupă de operetă cu care a realizat turnee prin țară.

1866:  B.P Hașdeu editează la București revista săptămânală umoristică „Satyrul”.

Prezentat în format de ziar, ”Satyrul”a fost o publicație de mare fantezie și de profundă analiză critică, în domeniile litera-artistic și social-politic.

Era editată săptămânal, în perioada 6 februarie – 6 iulie 1866.

1867: S-a născut la Focșani, biologul Dimitrie Voinov, zoolog, histolog și citolog, profesor universitar, fondatorul școlii românești de citologie; d.7 iulie 1951, București.

A absolvit Liceul Internat din Iași, unde a fost coleg cu viitorii savanți Grigore Antipa și Emil Racoviță. La Științe naturale l-a avut profesor pe Grigore Cobălcescu, care i-a stimulat pasiunea pentru biologie.

După bacalaureat, a plecat la Paris pentru studii în domeniul biologiei, alǎturi de Emil Racoviță, Paul Bujor și Ion Cantacuzino. La Universitatea din Paris s-a specializat în zoologie.

În 1891, după susținerea examenului de licență și doi ani de specializare, a revenit în țară, unde a ocupat catedra de Zoologie și Morfologie animală a Facultății de Știinte din București, pe care a deținut-o până în 1937. Este autorul unor importante cercetări de histologie şi citologie și  a avut meritul de a fi dezvoltat la Universitatea din Bucureşti o şcoală puternică de citologie umană. 

A militat pentru dezvoltarea mișcării științifice în România, în cadrul Societății române de științe, fiind vicepreședinte al secției de știinte naturale și, ulterior, devenind președinte al acestei instituții. Lucrări: Principii de microscopieProblema biologică a diferențierii sexelor. A fost membru titular (din 1927) al Academiei Române.

1881: S-a născut la Chiojdeanca, Prahova, generalul român Ștefan Ionescu; (d.1955?).

A urmat Școala Fiilor de Militari de la Iași (1900–1902), Școala Militară de Infanterie și Școala Superioară de Război din București, fiind înaintat la gradul de locotenent (1907).

A participat la campania militară din Bulgaria (23 iunie–31 august 1913), la Războiul de Întregire (1916–1918), a fost numit în funcția de Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1937–1939).

 Poate fi considerat unul dintre organizatorii sistemului militar de apărare al României în perioada interbelică. Împreună cu generalii Samsonovici și Sichitiu a avut răspunderea organizării apărării strategice a României în perioada 1936–1938, a publicat lucrarea Considerațiuni asupra Regulamentului întrebuințării tactice a marilor unități.

La cererea sa a plecat de la Marele Stat Major, la 15 februarie 1939 (înlocuit de generalul Florea Țenescu), la comanda Corpului Armată Iași și apoi, din septembrie 1939, a preluat și funcția de comandă a Armatei a 3-a (până la 9 decembrie 1939). Datorită divergențelor de opinii cu generalul Motaș, comandantul Grupului 1 de Armate, la data de 19 februarie 1940 a fost trecut la Marele Stat Major, în calitate de Subșef al Marelui Stat Major și apoi trecut în rezervă la 17 septembrie 1940, fiind pus la dispoziția Cercului Teritorial București.

Generalul de divizie în rezervă Ștefan Ionescu a fost numit pe 2 decembrie 1941 în funcția de prefect al județului Roman.

La data de 11 mai 1945 a fost înaintat în gradul de general de corp de armată. A fost arestat în anul 1953, fiind eliberat în 1955, an în care ar fi decedat.

1885: Matematicianul Spiru Haret este numit secretar general al Ministerului Instrucţiei şi al Cultelor.

Spiru Haret

Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București) a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armeneană, renumit pentru eficiența cu care a organizat și modernizat învățământul românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române.

1889: S-a născut la Constanța, în Regatul României, Krikor H. Zambaccian, mare colecţionar de artă, eseist şi critic de artă de etnie armeană; (m. 18 septembrie 1962, București).

A studat la Institutul Superior de Comerț de la Anvers și a fost membru corespondent al Academiei Române. A scris monografiile lui Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, precum și volumele de eseuri „Pagini de artă”, „Însemnările unui amator de artă”, etc.

Sprijinitor al multor artiști de seamă, Zambaccian a adunat o valoroasă și bogată colecție de tablouri, care se regăsește în Muzeul Zambaccian. Mai mult decât atât, Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă dupăa cel de-al doilea Război Mondial, deschizând primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în București, denumit Romarta (Arta Românească).

Imagine similară

Foto: Pictură de Ciucurencu –  portretul lui Krikor Zambaccian 

În 1947, impresionanta sa colecţie de obiecte de artă modernă românească şi franceză a donat-o  statului român, deschizând la 19 mai în acelaşi an în Bucureşti, muzeul ce-i poartă numele şi care, ulterior, a fost încorporat în cadrul Muzeului Colecţiilor de Artă.

fost  membru corespondent al Academiei Române din 1948.

  1891: S-a născut la București, scriitorul și publicistul Adrian Maniu, poet, dramaturg și traducător. A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.

A inaugurat la Radiodifuziunea Română, în anul 1930, prestigiosul program „Universitatea Radio”, pe care l-a condus până în 1933. A debutat ca poet simbolist cu volumul Figurile de ceară (1912), urmate de alte volume: SalomeeaLângă pământLupii de aramăDrumul spre steleCântece de dragoste și moarte.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1933; (m.20 aprilie 1968, București).

A fost redactor  publicațiile  Chemarea, Universul, Dimineața și Adevărul, Adrian Maniu, a  făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic.

Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele „Insula” (1911), „Simbolul” (1911), „Seara” (1913-1914), „Noua revista română” (1914). A debutat ca poet simbolist cu volumul „Figurile de ceară” (1912).

Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: 

  • Figurile de ceară, (1912), debut editorial
  • Lângă pământ, Ed. Cultura Națională,  
  • Drumul spre stele, Ed. Cartea Romaneasca, 
  • Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I
  • Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională 

Teatru 

  • Lupii de aramă, (1929), republicat la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 230 pagini, 1975.

Traduceri : Cântecul Nibelungilor repovestit de Adrian Maniu, 462 pagini, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958.

 1897: S-a născut la Bârlad, medicul Constantin T. Nicolau, om de știință care şi-a legat numele de aşezarea hematologiei româneşti pe baze moderne, fost membru corespondent (din 1963) al Academiei Române; d. 27 noiembrie1973, la București.

A participat ca sublocotenent aviator la campania din 1917 în cadrul corpului de observatori aviatori care au dirijat eficient artileria noastră, contribuind la marile victorii din vara acelui an.

A absolvit Facultatea de Medicină din București, și a devenit doctor în științe medicale (1926). S-a specializat la Viena, Berlin și Paris.

A fost numit șeful Laboratorului de Hematologie de la Spitalul CFR din București.

În 1932 a obținut titlul de Doctor docent și a devenit profesor universitar la Facultatea de Medicină din București.

A fost primul profesor de hematologie din învăţământul superior românesc, separând această disciplină de histologie şi de medicina internă.

A fost membru al Societății Internaționale de Transfuzie și al Societății Internaționale de Hematologie.

Din lucrările sale: Icter sifilitic secundarHistopathologie de la cellule végétative dans la pellagreHematologie.

A pus bazele unei rețele de centre de conservare și transfuzie (1953).

1898: A avut loc, la Paris, sub bagheta dirijorului Edouard Colonne, premiera “Poemei române” compusă de George Enescu. A fost prima sa apariţie publică a lui Enescu , la vârsta de 16 ani, în calitate de compozitor.

„Poema Română” a fost publicată cu o dedicație făcută de tânărul compozitor reginei Elisabeta, soția regelui Carol I: ,,Omagiu respectuos M.S. Regina României”.

În timpul regimului comunist din 1947 până în anul 1990, Poema Română nu s-a putut cânta în țara noastră.

În anul 1990, lucrarea a fost inclusă într-un concert, la Ateneul Român, de către maestrul Horia Andreescu, însă Radioul și Televiziunea Națională nu au fost lăsate de autorități să înregistreze concertul.

La 10 iunie 2008, cu ocazia Nunții de Diamant a Regelui Mihai și a Reginei Ana, maestrul Horia Andreescu, din nou la pupitrul Filarmonicii George Enescu, a interpretat Poema Română, urmărită cu emoție pe micile ecrane de sute de mii de români. O variantă a lucrării a fost înregistrată de Electrecord, în anii 1990, cu aceeași orchestră și cu același dirijor.

 1908: S-a născut la Blejoi, Prahova, scriitorul român Geo Bogza, ziarist de stânga, considerat părinte al reportajului românesc modern. A fost membru titular (din 1955) al Academiei Române.

Imagini pentru Geo Bogza,

A fost un teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii: UrmuzExasperarea creatoareReabilitarea visului, poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotriviriiPagini contemporanePaznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe, (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

A creat o formulă unică de reportaj, reportajul poematic; membru titular al Academiei Române din 1955; frate cu scriitorul Radu Tudoran; (m. 14 septembrie 1993).

1913: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) într-o familie de origine armeană, Sergiu (Serghei) Malagamba, compozitor, dirijor şi instrumentist (baterist); (m. 1978).

În perioada 1931 – 1933 a început studiul muzicii la Conservatorul „Unirea” din oraşul natal, cu profesorul Gheorghi Iateakovki.

În anul 1935 a debutat ca baterist în formaţia de muzică uşoară a lui Nicolae Cireş, la Chişinău, apoi, în 1936, a devenit instrumentist la Max Halm, la Bucureşti şi baterist în orchestra Joe Reininger, tot din Bucureşti, cu care a participat la turnee în Egipt şi Sudan.

În 1939 a dirijat primul său concert de muzică uşoară cu Orchestra Malagamba, cu care a cântat în barurile Melody şi Continental, până în anul 1941. Malagamba a fost unul din conducătorii de orchestră care au introdus în ţara noastră jocul de scenă al interpretării instrumentale în concertele de muzică uşoară şi de estradă, iar ca percuţionist, Malagamba a transformat tobele într-o veritabilă orchestră, printr-o rară fantezie şi virtuozitate.

A colaborat cu numeroase formaţii de muzică uşoară, cum erau cele ale lui Dinu Şerbănescu, Ion Vasilescu, Henry Mălineanu şi Edmond Deda, de toţi aceştia legându-l şi frumoase prietenii.

În perioada 1941 – 1945  a  înfiinţat prima formaţie de jazz simfonic din Bucureşti în 1942, pe care a dirijat-o într-un concert demonstrativ la sala ARO.

A colaborat în repetate rânduri cu Maria Tănase, mai ales pe estrada teatrelor de revistă bucureștene, începând din anii ’40.

În 1942, celebrul percuţionist este ridicat de Poliţie şi internat în lăgarul de la Târgu-Jiu, fiind acuzat de a fi „şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei Statului”, tocmai din cauza malagambismului – moda vestimentară a acelor ani care cuprinsese mari mase de tineri dar şi personalităţi marcante ale scenei precum Constantin Tănase, care a apărut în faţa spectatorilor îmbrăcat extravagant. Scandalul a fost declanşat în presă, un gazetar sugerând că tineretul murea în lupte, iar malagambiştii sfidau lumea…

Adică statul era ameninţat de frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, de pălăria care era musai cu boruri late şi panglică fină, de cămaşa obligatoriu uni, asortată cu o cravată cu nodul mic, lungă până peste curea, de sacoul în carouri ample, de pantalonii cu patru pense, cu manşeta strânsă la glezne şi neapărat mai scurţi astfel încât să asigure vedere la ciorapii din lână fină, în dungi în culori tari, sau de pantofii din antilopă, cu talpa de crep foarte groasă. E de la sine înţeles de ce, după încarecerarea lui Malagamba, mii de elevi au protestat vehement pe Calea Victoriei.

Malagamba a reintrat apoi destul de dificil în viaţa artistică, în anul 1945 dirijând opereta Sfinxul din Hollywood de Ralph Benatsky, între 1945 şi 1948 a fost baterist şi dirijor la N. Stroe, Teatrul „Elly Roman” şi al Ateneului Român din Bucureşti, iar din 1947 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. 

În anul 1950 a continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, în cadrul unor cursuri organizate de Uniunea Compozitorilor, o perioadă în care a cochetat şi cu studii de violoncel.

În perioada 1950 – 1955 a fost percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, apoi, între anii 1955-1974 a fost dirijor la Teatrul Constantin Tănase, o perioadă în care, timp de doi ani (1965 – 1967) a fost şi profesor de percuţie la Şcoala Populară de Artă.

În anii ‘60 a instruit noi toboşari, viitori exponenţi ai muzicii rock, între ei, bateristul Ştefan Mihăescu de la formaţia Sideral.

A întreprins nenumărate turnee peste hotare, cum sunt cele din Egipt, Sudan, Polonia (1960, 1962, 1965), R.D. Germană, URSS (1965), Italia (1966) şi Israel.

A fost și un strălucit compozitor, printre creaţiile sale muzicale aflându-se „De ziua ta”, versuri George Mihalache, „Perechea mea eşti tu”, versuri Constantin Cârjan, „Azi e mai frumos ca ieri”, versuri Aurel Felea, „Iţi mulţumesc, dragul meu”, versuri Mircea Block, „Noapte bună, vioară”, versuri Aurel Felea, sau „În aşteptarea ta”, pe versurile aceluiaşi Aurel Felea.

Totodată, a semnat numeroase prelucrări şi reorchestrări după piese celebre ale lui Duke Ellington, Manuel de Falla, Gherase Dendrino sau Grigoraş Dinicu.

„Serghei” a rămas celebru şi prin „Baletul tobelor”, un solo de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, care a făcut furori chiar şi pe scena Olympia din Paris, în cadrul turneului francez al artistului, întreprins alături de trupa Teatrului „Constantin Tănase”, din anul 1965.

A obţinut şi câteva premii şi distincţii importante cum sunt Ordinul Muncii clasa a III-a în anul 1963 şi menţiune la Concursul naţional de muzică uşoară de la Mamaia 1969.

Sergiu Malagamba a trecut la cele veşnice la 15 aprilie 1978, la Bucureşti.

  1916: S-a născut omul politic țărănist Gabriel Ţepelea, filolog, istoric literar, scriitor , membru de onoare al Academiei Române din 1993.

A încetat din viaţă în locuința sa din București, la 12 aprilie 2012, în vârstă de vârsta de 96 de ani.

Gabriel Ţepelea s-a născut la Borod, în judeţul Bihor. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi a absolvit Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (1926-1933) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia limbi romanice, a Universităţii din Cluj (1933-1937).

A făcut stagii de specializare în Franţa (1937-1938), ulterior fiind elev la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti (1939-1940).

Membru al Partidului Naţional Ţărănesc din 1933, Gabriel Țepelea a desfăşurat o intensă activitate militantă pentru reîntregirea ţării şi rezolvarea problemelor clasei ţărăneşti.A fost membru al Comitetului de redacție al publicației Ardealul, care apărea la București, în vremea ocupației hothyste a Transilvaniei de Nord, și al revistei Tribuna Transilvaniei.

Devenit în 1945 secretar general al Organizaţiei Tineretului Ţărănist din Transilvania, a conferenţiat în anii următori pe teme de doctrină politică. La alegerile din 1946 a candidat pe listele partidului.

Condamnat la temniţă grea şi confiscarea averii, a stat în închisoare din 1949 până în 1955. Eliberat din detenţie, a fost nevoit să lucreze un timp ca muncitor necalificat, apoi ca bibliotecar.

Ulterior a fost lector de limba franceză și istoria limbii române la Facultatea de filologie de la Timișoara, apoi lector, conferențiar și profesor la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Pitești, unde a îndeplinit și funcția de decan (1971–1974).

Şi-a reluat cu greu colaborarea în revistele de specialitate, cu recenzii şi succinte contribuţii de istorie literară.

Reintegrat în învăţământul secundar (1958-1960), după doi ani de şomaj a predat la institutele pedagogice din Timişoara (până în 1964) şi Piteşti, unde în 1969 a pus bazele unei secţii de limbi străine, fiind şi decan al Facultăţii de Filologie în perioada 1971-1974.

Până la pensionare, în 1981, a publicat manuale şi cursuri privind istoria limbii române literare, stilistica limbii franceze, literatura franceză. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a intrat în prim-planul vieţii politice.Astfel, a luat parte, alături de Corneliu Coposu, la reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în calitate de vicepreşedinte.

A fost  Doctor honoris causa al mai multor universităţi (Oradea, Arad, Piteşti), a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) şi cu Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer, acordată de Republica Franceză (2001). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal (1937), va deveni, peste ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor. De asemenea a fost  Preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice; membru de onoare al Academiei Române din 13 noiembrie 1993.

1918: A fost dată publicității în ziarul  România nouă de la Chișinău, Declarația românilor din toate provinciile istorice românești, elaborată la 24 ianuarie 1918 de un grup de unioniști format din 24 militanți provenind din toate teritoriile locuite de români. Plecând de la ideea că „nimeni nu ne poate tăgădui dreptul asupra pământurilor, în care noi suntem cei mai vechi locuitori” în Declarație se sublinia că „numai rătăciții și vânduții nu vor să înțeleagă aceasta și stăruie mai departe ca pământurile noastre străvechi să rămâie și de aici încolo pe mâna străinilor […] Nu, mântuirea este numai în unirea noastră într-o singură țară”. Declarația se încheia printr-o vibrantă chemare adresată tuturor românilor de a-și intensifica eforturile, stăruințele și străduințele până la jertfirea de sine pentru înfăptuirea Marii Uniri, „în această credință ei [autorii Declarației], se adresează tuturor românilor […] ca să se străbată de însemnătatea acestor vremuri unice în felul lor și să facă tot ce este omenește cu putință pentru înfăptuirea scopului celui mare. Fiecare să-și dea seama că mântuirea noastră este numai într-o Românie a tuturor românilor. Pentru înfăptuirea acestei Românii vom lucra, pentru înfăptuirea ei vom trăi, pentru înfăptuirea ei vom muri dacă va fi nevoie”.

1924: În România este promulgată o Lege a persoanelor juridice, elaborată de ministrul justiţiei Gheorghe Gh. Mârzescu, care preciza condițiile care se cereau îndeplinite de o organizație pentru a obține calitatea de persoană juridică.Gheorghe Gh. Mârzescu, (n. 4 iulie 1876, Iași, România – d. 12 mai 1926, Iași, România), a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916 și care,de asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale.

Imagini pentru Gheorghe Gh. Mârzescu photos

Legea persoanelor juridice, prin care s-a autorizat, de facto, desființarea partidelor și organizațiilor extremiste, a fost adoptată la 6 februarie 1924.

Prin această lege, s-a creat  în România cadrul juridic pentru dizolvarea unor organizații politice antinaționale, inclusiv Partidul Comunist, obedient față de Rusia Sovietica.

În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 1924.

De asemenea, Gheorghe Gh. Mârzescu a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române (24 februarie 1924), precum și a Legii pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (18 decembrie 1924), care îi pedepsea pe toți acei care, singuri sau în tovărășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății.

1927: S-a născut  fotbalistul roman Alexandru Apolzan, considerat unul dintre cei mai buni fundași din istoria fotbalului românesc. Era considerat un inventator al fotbalului modern.; (d.23 decembrie 1982).

Imagini pentru al apolzan photos

A debutat în anul 1941 în echipa Șoimii Sibiu, iar după al doilea război mondial s-a transferat la CFR București și apoi, între 1949–1962 a jucat pentru CCA București. A strâns 22 de selecții în naționala României, într-o perioadă în care aceasta juca de regulă mai puțin de cinci meciuri pe an.

1933: S-a născut la Iași, poetul Sorin Holban, prozator, dramaturg şi publicist; (m.11 ianuarie 2004).

A fost licentiat al Facultății de Limbă si Literatura Română a Universității din Bucuresti, poet, prozator și jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor.

A lucrat în presa din anul 1950; redactor la ziarul Informatia Bucurestiului, in paginile caruia semna reportaje, anchete si comentarii.

 A fost redactor la ziarul Informația Bucureștiului, în paginile căruia a semnat reportaje, anchete și comentarii.

Este autor al volumului de nuvele Te urăsc, iubita mea (1976), urmat de volumul de versuri Cu tango înainte (1982) și de romanul Iarna când au murit cangurii (1984). 

1935: S-a născut la București, muzicianul  Dan Iagnov (Dan Ion Marcu),compozitor de muzică pop, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România;19 februarie 2012, București.

Compozitor de muzică pop romantică, musicaluri, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

A absolvit Facultatea de Construcții Civile și Industriale, promoția 1958/1959, apoi programe de specializare în informatică.

 Încă din copilărie a manifestat talent muzical, a luat lecții de pian de la 5 ani și a debutat ca pianist în București în anul 1980.

A început să scrie muzică la începutul anilor ’80, colaborând cu foarte mulți interpreți, printre care: Angela Similea, Aura Urziceanu, Adrian Daminescu etc.

Principalii orchestratori ai cântecelor sale au fost George Natsis și Ionel Tudor. A compus peste 300 de cântece. a realizat muzicalul „Adio femei!” scris în colaborare cu Dan V. Dumitriu pentru Angela Similea și Ștefan Iordache, muzical care s-a jucat timp de 4 ani, (1990 – 1994), cu săli pline.

1941: În România, Decretul-lege nr. 131/ 20 ianuarie 1941, adoptat în urma rebliunii legionare a fost aprobat prin Legea nr. 80/6 februarie 1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31/6 februarie 1941.

Legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care: „Posedă sau poartă arme, munițiuni, explozibile fără autorizațiune legală; Jefuiesc în bande, oricare ar fi numărul, membrilor lor, depozite publice de materiale, mărfuri, munițiuni, armament, explozibile ori casele publice de bani sau valori; Sustrag munițiuni, arme de orice fel, din cazărmi, depozite, fabrici aparținând Statului sau particularilor, sau din orice local al armatei ori al autorităților care au sarcina menținerii ordinei; Îndeamnă prin viu graiu sau prin orice mijloace la manifestațiuni sau acțiuni cu caracter de uneltire împotriva ordinei politice sau sociale existente în Stat, împărțirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite ori lupta de clasă; Trag cu armele din clădiri, ori adăposturi sau de oriunde, asupra membrilor guvernului, organelor autorității publice sau armatei, indiferent de rezultatul obținut; Ocupă fără drept legal edificiile publice; Distrug instalațiile de utilitate publică; Tipăresc, scriu, desemnează sau multiplică în orice mod, ori împart, manuscrise, manifeste, schițe, desene ce ar conține un îndemn la săvârșirea unui act, sau manifestarea unei idei care constitue o uneltire împotriva ordinei existente în Stat”.

1945: A intrat în vigoare în România, Decretul-lege nr. 309/6 februarie 1945 al Ministerului Naționalităților Minoritare privind statutul naţionalităţilor (devenit Legea nr. 86/1945 pentru Statutul Naționalităților Minoritare), potrivit căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.

Legea prevedea pedepsirea manifestărilor urii de rasă sau a naţionalismului. La art. 2 se menționa: „Se interzice cercetarea originei etnice a cetățenilor români, în vederea stabilirii situațiunii lor juridice”.

Iar la art. 5: „Fiecare cetățean român este singurul îndreptățit a-și stabili limba maternă sau naționalitatea sa. Orice amestec din partea oricărei autorități în această privință este interzisă, organele oficiale fiind obligate a accepta indicația cetățeanului respectiv”.

1948: La Campionatul Mondial de tenis de masăde la Londra, echipa feminină de tenis de masă a României a cucerit locul al treilea .

Din echipă a făcut parte Angelica Adelstein-Rozeanu (foto), care a câștigat și Locul 3 la simplu femei și Locul 4 la dublu mixt (cu Richard Bergmann).

1949: S-a născut soprana și profesoara Mioara Cortez, stabilită în Canada.

Mioara Cortez este sora mai mică a a mezzo-sopranei Viorica Cortez și a profesoarei de pian Ștefania Șerban.

Imagini pentru Mioara Cortez, foto

Mioara Cortez a fost prim-solistă a Operei Naționale Române din Iași și profesoară de canto la Universitatea de Arte „George Enescu”.  

 

1955: A încetat din viață omul politic liberal Constantin Argetoianu (n.3/15 martie 1871, Craiova – d.6 februarie 1952 sau 1955, închisoarea Sighet).

Jurist, medic, diplomat, de mai multe de ori ministru, prim-ministru, Constantin Aegetoianu a fost un sprijinitor al politicii regelui Carol al II-lea.

 1979: S-a născut la Chișinău, muzicianul Dan Bălan, interpret, compozitor, producător, instrumentist, textier din Republica Moldova.

Dan Balan este fiul vedetei de televiziune Ludmila Balan și al lui Mihai Balan, diplomat, fost ambasador al Republicii Moldova în Israel, iar în perioada 2012 – 2017, șef al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova.

Are o soră, prezentatoarea de televiziune Sanda Balan (n. 1984). Bunicul lui Dan Balan de pe linia maternă – Boris Vasiliev, în copilărie a fost deportat în Siberia.

A câștigat numeroase premii internaționale din industria muzicală, printre care Echo Awards și MTV Video Music Awards.

Este fondatorul faimosului trio O-Zone și, de asemenea, este autorul și producătorul hitului mondial Dragostea din Tei, situat în topul chart-urilor din mai bine de 30 de țări, vândut în mai mult de 12 milioane de copii pe tot mapamondul.

Autor și interpret a hiturilor internaționale „Chica Bomb”, „Justify Sex”, „Freedom”.

1984: A murit inginerul Remus Răduleţ, personalitate a științei românești care a avut contribuţii importante în domeniul teoriei generale a câmpului electromagnetic şi al electrotermiei, fost coordonator şi autor principal al „Lexiconului tehnic român” (18 volume). A devenit membru titular al Academiei Române din 1963 și  vicepreşedinte al acestui for (1966-1974); (n. 1904).

1984: A murit la București, compozitorul de muzică uşoară Radu Şerban; (n. 1927, Caracal).

A debutat în 1950 cu melodia Lină Cătălină. Intră în Uniunea Compozitorilor la doar 23 de ani, în 1950. A fost membru în Biroul secției de muzică ușoară a Uniunii (1964-68), în secretariatul Uniunii, al Comitetului de conducere a Uniunii din 1968.

A abordat genuri muzicale diverse: muzică de scenă, musical, repertoriu coral, film de scurt și lung metraj, o lucrare didactică asupra principiilor de orchestrație,  muzică ușoară, peste o sută de piese.

Un fapt remarcabil: în plină expansiune a modei folk, cu priză majoră la public, mai ales cel tânăr, Radu Șerban scrie melodia SEARA, lansată de Anda Călugăreanu, care distanța creația academică de orice meandru al oricărei reprezentări a divertismentului. Era un  lied de mare popularitate. Iar Prieten drag, cântată de Pompilia Stoian a intrat în repertoriul multor vedete internaționle, care au ales-o din caietul de piese propus pentru interpretare la Festivalul Cerbul de aur.

Succesele compozitorului au fost notabile și peste hotare, în calitate de participant-concurent la Festivalurile de la Rio de Janeiro și Tokyo (Premiul firmei Sony la Festivalul internațional al cântecului pentru Iubire absurdă, creație interpretativă remarcabilă a Margaretei Pâslaru).

Ca membru în jurii la festivaluri de muzică ușoară a fost solicitat la Helsinki, Belgrad, Bratislava, Sopot, Mamaia.

1990: Frontul Salvării Naţionale  din România s-a înregistrat oficial, ca formaţiune politică prin Decizia nr. 27/6.II.1990 a Tribunalului Municipiului Bucureşti . La 7 februarie va fi dată publicităţii platforma-program a acestei  noii formaţiuni politice, al cărei președinte a devenit fostul nomenclaturist comunist,  Ion Iliescu.

Imagini pentru iliescu photos

1990: A avut loc şedinţa de constituire a Uniunii Elene din România (UER). Printre membrii fondatori se numărau: Sotiris Fotopolos, Gh. Vitanidis, Eftimie Antoniadis, George Mularidis, Ion Iasonidis, Atena Demetriad, Nicolae Pavlidis, Gheorghe Foroglu, Pagona Georgescu, Anastasia Vitanidis, Anton Antoniadis, Anastasia Cucuritzis, Chiriacos Manusaridis, Dan Manusaridis, Spiros Vanghelatos, Tănase Nasta, Vasilis Zogas şi Ioana Vanghelatos. UER a fost înregistrată în aceeaşi zi la Judecătoria Sectorului 1. Comisia pentru Minorităţile Naţionale din cadrul Frontului Salvării Naţionale va acorda avizul de înfiinţare nr. 39 la 12.02.1990, iar la 26.02.1990, Uniunea Elenă din România va dobândi şi personalitate juridică.

1991: Ministerul de Externe al  României a dat o declaraţie prin care s-a pronunţat pentru desfiinţarea, până la jumătatea anului 1991, a structurilor militare ale Tratatului de la Varşovia. Toate statele membre ale acestei alianţe militare (URSS ultima, după o îndelungată perioadă de deliberare), s-au pronunţat în favoarea desfiinţării alianţei.

1992: A decedat  Caius Iacob, matematician român, membru al Academiei Române și al Societății Matematice Franceze; (n. 1912).

1993: A încetat din viaţă la Munchen, Germania, George Ciorănescu, poet, traducător şi prozator. În 1947 s-a  expatriat la Paris, iar în 1954  a devenit deputat în primul Parlament European; (n. 19 martie 1918, Moroeni, judeţul Dâmboviţa, într-o familie de învățători).

Imagini pentru CGeorge Ciorănescu

Licenţiat în ştiinţe politice la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1941, Ciorănescu a profesat timp de opt ani avocatura, înscris în Baroul din Capitală. Îşi trece doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea din Cluj, în 1946, cu teza Românii şi ideea federalistă, publicată postum, în 1996. Tot în 1946, obţine bursa de studii sociologice şi juridice „Dimitrie Gusti” a Academiei Române şi îşi pregăteşte licenţa în filosofie la Universitatea din Bucureşti, licenţă susţinută în 1947, an în care funcţionează şi ca asistent pe lângă Catedra de economie politică a Şcolii Politehnice din Bucureşti.

La începutul anului 1948, cu sprijinul fratelui său Alexandru Ciorănescu, aflat la Paris, pleacă definitiv din ţară, sub motivul aprofundării studiilor universitare în străinătate, şi se stabileşte în Franţa. Diplomat al Institutului de înalte Studii Internaţionale de la Paris (1949), Ciorănescu se integrează, sub oblăduirea lui Constantin Vişoianu şi a celorlalţi membri activi ai Partidul Naţional Ţărănesc din exil, în suita manifestărilor federaliste la nivel european, ca reprezentant al tineretului ţărănist, în rândurile căruia intrase încă din perioada studiilor universitare.

Secretar, între 1951 şi 1953, al Fundaţiei Regale Universitare „Carol I” din Paris şi, după o întrerupere de aproape doi ani (timp în care a activat ca redactor al postului de radio Europa Liberă, la Munchen), secretar general al aceleiaşi instituţii (1955-1957), Ciorănescu îşi definitivează prestaţia de redactor radiofonic la Munchen din 1958 până în 1965, când este numit director adjunct al Departamentului românesc la Europa Liberă (1965-1970).

Și-a început colaborarea la presa anticomunistă din exil cu un comentariu despre Sovietizarea culturii româneşti (semnat cu pseudonimul Iosif Moldoveanu), în revista „Luceafărul” din Paris (1948), a continuat cu o serie de comentarii sociologice şi federaliste în paginile „României viitoare” (1951-1952) şi ale unei publicaţii precum „Revue des etudes roumaines” (1953-1954). Colaborează cu poezie la revista „Anotimpuri” (1955), al cărei cenaclu îl frecventează de asemenea la Paris, acolo unde – începând din 1950 – încredinţează tiparului şi primele sale plachete de versuri: Ystud (1950), Codicil (1952), Poeme fără răspuns (1952) şi Poeme prea târzii (1954).

 A avut contribuţii și în planul ştiinţelor istorice. A  scris şi a publicat, în 1985, o interesantă carte despre Basarabia și a adunat şi a pregătit pentru tipar, până în ultima clipă a vieţii, material documentar pentru o monografie referitoare la Iuliu Maniu.

1993: A murit la München, în Germania (unde plecase în anul 1980), Ion Negoiţescu, poet, eseist, critic şi istoric literar român, fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu, fiică a unui preot ortodox memorandist); (n. 10 august 1921, Cluj).

În anul 1937 a debutat cu versuri, publicate în ziarul local, „Națiunea română”. Ca student al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1941-1946), s-a refugiat, odată cu această instituție, la Sibiu, după pronunțarea Dictatului de la Viena. Poetul s-a arătat foarte critic la adresa conducerii de atunci a României, care acceptase pasiv dezmembrarea țării.

 A devenit, ca și alți studenți ai lui Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran – membru al Cercului literar de la Sibiu. În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Viața, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu.

Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism („trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului”, scria ziarul Țara). Ion Negoițescu a fost redactor al Revistei Cercului literar, pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie-iunie 1945. În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

Arestat în 1961 (pentru „subminare a bazelor literaturii socialiste”), a fost deţinut politic la Jilava până în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici în România). 

În 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu dizidentul anticomunist Paul Goma.

Autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa  manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor).  

 A fost căsătorit de trei ori: cu Octavia Noghia, profesoară, cu Aurelia Ionescu și cu Ileana Vidrașcu, fiica unui fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

În anul 1979 a plecat la un festival de poezie în Belgia și, beneficiind de diverse invitații și burse, și-a petrecut mai mulți ani în Occident. În 1983 a hotărât să nu se mai întoarcă în țară și s-a stabilit în Germania. Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui G.Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. 

 În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta – se confesa el în 1991 Martei Petreu – este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. 

 A lăsat posterității un jurnal scris în maniera lui Gide care, potrivit afirmațiilor legatarului său testamentar, poetul și publicistul Emil Hurezeanu, reprezintă opera sa fundamentală, dar care nu va putea fi publicat decât după 30 de ani de la moartea scriitorului.

1995: A încetat din viaţă academicianul Nicolae Simionescu, fondator şi organizator, împreună cu academicianul Maya Simionescu a Institutului de Biologie şi Patologie Celulară; (n. 27 iunie 1926).

20 de ani de la dispariția unui mare om de știință: Acad. Nicolae Simionescu

Este unul dintre cei mai citați cercetători români în lucrările din Statele Unite ale Americii. A avut o carieră remarcabilă în domeniul cercetării științifice, fiind profesor și conferențiar la peste 40 de universități și institute de cercetare din lume. ”Mai presus de toate, a fost un vizionar, un erou și un patriot”, a declarat dr. Ileanu Mânduțeanu, membru al Academiei de Științe Medicale.

1996: Plenul Senatului  României a decis că Serviciul de Informaţii Externe (SIE) va fi controlat de o comisie specială a Parlamentului, compusă din cinci membri ai Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Totodata Senatul a hotărât că persoanele persecutate în ţara de origine, din considerente de rasă, naţionalitate, religie sau politice, vor putea primi azil în România.

2001: Parlamentul României au hotărât interzicerea clonării umane, prin adoptarea unui proiect de lege de ratificare a Convenţiei europene privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei şi a Protocolului adiţional al acestei convenţii, semnat la Paris la 12 februarie 1998.

2008: Jurnalistul român de etnie evreiască Max Bănuş a decedat. A fost unul dintre cei mai remarcabili ziarişti de la Radio Europa Liberă. În anii dictaturii comuniste, Max Bănuş şi-a început cariera jurnalistică la  ziarul Sportul românesc din Bucuresti; (n. 23 martie 1926).

2012: Primul ministru al guvernului României, Emil Boc, şi-a anunţat demisia.

Preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe Mihai Răzvan – Ungureanu, la acea dată  şef al Serviciului de Informaţii Externe, cu formarea noului Cabinet.   

Imagini pentru Emil Boc,

2018: A murit publicistul Radion Cucereanu, profesor de biologie, autor de manuale și autor al trilogiei „Lacrimile românilor basarabeni; (n. 1927).

 Radion Cucereanu, a explicat alegerea titlului acestei lucrări prin faptul că “Poporul nostru, pe parcursul a 200 de ani, în afară de lacrimi, nu a avut nimic. Lacrimile Românilor Basarabeni” sunt un strigăt al sufletului meu”. 

Imagini pentru Radion Cucereanu,

 Radion Cucereanu, a explicat alegerea titlului prin faptul că “poporul nostru, pe parcursul a 200 de ani, în afară de lacrimi, nu a avut nimic”. “Lacrimile Românilor Basarabeni” sunt un strigăt al sufletului meu. 

2019: A decedat la București, romncierul Ion Brad, poet și eseist, fost diplomat (n.8 noiembrie 1929, Pănade–Sâncel, Târnava-Mare).

Între 1948-1952 a urmat cursurile Facultății de Filologie din Cluj. După absolvirea facultății a rămas până în 1955 la Cluj, unde a fost,secretar al Uniunii Scriitorilor..A fost unul din exponenții realismului socialist (mai ales în poezie) în anii 1950 și 1960, dar devenit ulterior un scriitor de orientare din ce în ce mai diferită.

În 1955 s-a mutat la București, unde a devenit redactor șef al revistei pentru copii și preadolescenți, purtători ai cravatei de pionier, Cravata roșie. În 1958 a devenit redactor șef al revistei Luceafărul. Între 1973-1982 a fost ambasador al Republicii Socialiste România la Atena. În perioada 1965-1989 Ion Brad a fost deputat în Marea Adunare Națională.

Ion Brad a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1974, până la căderea regimului comunist în 1989. Între 1984-1990 a fost directorul Teatrului Nottara din București. După anul 1990 s-a remarcat prin numărul mare de volume memorialistice publicate, în special despre perioada în care a fost ambasadorul României în Grecia (șase volume), dar și despre oamenii, situațiile și momentele pe care generația sa le-a parcurs în perioada comunistă.

2021: A încetat din viață la București, pictorul român Zamfir Dumitrescu (n. 15 aprilie 1946, București), fost politician, membru al Parlamentului României în legislatura 2004-2008.

A pictat portretele monarhilor Suediei şi Norvegiei, dar şi pe cele ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu.

A fost ales deputat pe listele PSD dar a devenit deputat neafiliat din martie 2006. Zamfir Dumitrescu a fost profesor universitar la Universitatea de Arte din București și președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

În anul 2002, pentru întreaga sa activitate, președintele României i-a acordat Ordinul național „Pentru Merit”, în grad de Cavaler.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/06/o-istorie-a-zilei-de-6-februarie-video-3/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Istoriculzilei blogspot.com;
  4. Istoria md.;
  5. Wikipedia  
  6. Mediafax.ro
  7. http://www.worldwideromania.com
  8. Rador.ro;
  9. Historia.ro.
  10. http://www.worldwideromania.com

Publicitate

06/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

După 105 ani de război cu lumea, a venit pentru Moscova timpul „aterizării” la realitate și al ieșirii din abis (II)

Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com: ”După 105 ani de război cu lumea, a venit pentru Moscova timpul „aterizării” la realitate și al ieșirii din abis (I)”

Harta : Conflictele din jurul Mării Negre în care Rusia s-a implicat înaintea recentei agresiuni împotriva Ucrainei

Agresiunea armată inițiată de Rusia împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022 nu se va termina la fel ca cele din 1991 (împotriva Republicii Moldova), 2008 (împotriva Georgiei) sau 2014 (tot împotriva Ucraina).

Războiul pornit de Rusia este, de această dată, prea mare – geografic, dar şi prin obiective – pentru a fi „îngheţat” prin metodele ei precedente, constată diplomatul român Alexandru Dodan în publicația online https://www.contributors.ro.

Nici măcar Moscova nu mai dispune de „frigiderul geopolitic” necesar pentru a-şi răci propriul război fierbinte, iar Occidentul, de această dată, pare decis să reziste.

Fie Ucraina va câştiga militar, va elibera toate teritoriile sale internațional recunoscute, şi tranziția reală spre un nou regim va începe la Moscova, fie Ucraina va fi copleșită militar sau redusă la teritoriile sale vestice, caz în care Occidentul va trebui să treacă permanent pe picior de război, nu neapărat „rece”.

Principala asemănare între medicină şi relațiile internaţionale constă în aceea că şansele de vindecare, respectiv de rezolvare a unui dosar de politică externă, sunt aproape nule în absenţa unui diagnostic corect.

La 14 septembrie 2022, preşedinta Comisiei Europene, dna. Ursula von der Leyen, în discursul anual privind Starea Uniunii (Europene), a admis, implicit, eroarea gravă de diagnosticare făcută în cazul Rusiei, afirmând că „ar fi trebuit ascultate vocile din interiorul Uniunii, (…) din Europa Centrală şi de Est, care au avertizat că Putin nu se va opri„.

Desigur, o recunoaştere a erorii este, oricând şi de departe, preferabilă perseverării în acea eroare. În acest caz, înţelegerea de către membrii central-est europeni ai UE a faptului că stăpânul de la Kremlin nu se va opri, respectiv că nu se mulțumi cu rapturile teritoriale din 2014 şi cele anterioare, avea la bază înţelegerea faptului că regimul pe care Vladimir Putin îl patronează nu se putea opri datorită însăși naturii sale profunde.

Nu este surprinzător faptul că statele central-est europene membre ale UE, după trauma istorică suferită ca urmare a plasării lor cu forța, timp de 45 de ani, în sfera de influenţă a URSS, au în prezent o mult mai bună înţelegere a naturii regimului politic şi economic de la Moscova, deci şi asupra intențiilor sale reale.

Mai surprinzătoare, deși nu inexplicabilă, a fost raportarea din ultimele două decenii a majorităţii elitelor politice, dar şi a celor economice, academice, intelectuale, mass media din statele occidentale la regimul Putin.

Fiind vorba de erori foarte grave, politice, economice, juridice, intelectuale, de securitate şi, nu în ultimul rând, de logică elementară, erori care au contribuit, cel puţin indirect, şi pe o durată neîntreruptă de peste 20 de ani, la atingerea de către decidenţii de la Moscova a unui nivel de auto-încredere suficient pentru a risca declanşarea unui război având ca obiectiv de etapă lichidarea statalității Ucrainei sau transformarea ei în stat vasal, este nevoie de depășirea nivelului acceptării indirecte a erorii politice, nivel atins de preşedinta Comisiei Europene la 14 septembrie 2022, şi intrarea în zona unei analize serioase a „politicii răsăritene” a UE, şi a politicii față de Rusia a fiecărui stat membru în parte, cel puţin din ultimii 20 ani, analiză care să fie finalizată cu concluzii având utilitate operaţională clară de politică externă.

Nu este vorba de un exercițiu academic: de această analiză depinde însăși supraviețuirea lumii libere.

Un imperiu colonial multietnic (aproape) invizibil şi, până recent, (aproape) fără critici

Orice se adaugă adevărului se scade din adevăr” (Aleksandr Soljenițîn)

Bestialitatea cu care armata rusă își desfășoară operațiunile militare în Ucraina – incluzând aici bombardarea nediscriminatorie a infrastructurii civile (locuințe, mijloace civile de transport, obiective fără niciun rol în susținerea efortului de război al armatei ucrainene, inclusiv spitale şi maternități), bombardarea deliberată a infrastructurii civile de bază (centrale electrice şi rețele de distribuție a energiei electrice, centrale de apă etc.) vizând în mod clar prăbuşirea nivelului de trai al populației civile, pe timp de iarnă, la „standarde” medievale (ceea ce, în termeni de dicționar politic şi militar, înseamnă nu doar crime de război, ci şi terorism de stat), abuzarea, torturarea şi violarea civililor din zonele ocupate, uciderea inclusiv a copiilor şi femeilor însărcinate, deportarea forțată a civililor ucraineni în Rusia şi adopțiile forțate, maltratarea prizonierilor (combatanți capturați în uniformă ucraineană) şi tratarea acestora ca „teroriști” etc. – șochează orice observator onest al conflictului prin încălcarea fățișă, masivă şi sfidătoare a tratatelor şi convențiilor internaționale privind relațiile între state, drepturile omului, purtarea războiului etc., iar într-o perspectivă mai largă reconfirmă descendența directă a clasei conducătoare actuale a Rusiei din nucleul de conducere al URSS, în special din „instituția” fundamentală a acesteia.

Ceea ce frapează dincolo de ororile provocate direct de război – într-un Occident dominat puternic (chiar obsedat pe alocuri) în ultimii ani de o gândire critică şi auto-critică, cu accente uneori radicale, față de trecutul colonial al fostelor imperii europene, dar şi față de așa-numitul „neocolonialism” definit ca menținere a fostelor colonii în dependență şi subordonare şi după dispariția imperiilor teritoriale vest-europene – este absența aproape completă a identificării corecte a „Federației” Ruse de astăzi, de către mediile politice, analitice, academice, media etc. occidentale, ca ultimul imperiu colonial multinațional de sorginte europeană, care nu doar se agață cu disperare de acest statut, dar a lansat şi un război clasic de cucerire a unui stat căruia îi refuză, deschis şi de la cel mai înalt nivel, dreptul la existență independentă şi suveranitate statală (emblematic în acest sens a fost articolul „Despre unitatea istorică a rușilor şi ucrainenilor”, publicat de V. Putin la 12 iulie 2021, un vestitor propagandistic al iminenței războiului, rareori analizat însă din acest unghi – una dintre puținele excepții fiind Atlantic Council, care a văzut corect în articol un „revelator al ambițiilor imperiale” ale Moscovei). 

În cazul cancelariilor occidentale, această timiditate de raportare la Rusia în cheie  anticolonialistă şi antiimperialistă poate fi parțial înțeleasă: în afară de propria istorie colonială, complicată, în cazul unora dintre aceste state, dezmembrarea fostelor imperii coloniale europene, spaniol, portughez, olandez, german, belgian, francez şi britanic nu a lăsat în urmă, în statele independente succesoare din Africa, Asia sau America de Sud, nici silozuri cu rachete balistice intercontinentale cu ogive nucleare, nici alte mii de arme nucleare stocate prin depozite mai mult sau mai puțin cunoscute.

Din acest punct de vedere, cel al gestionării riscului de proliferare necontrolabilă a arsenalului nuclear rusesc (sau a unei părți a acestuia), o anumită prudență în a „lovi” propagandistic în „pântecele moale al Moscovei”, ca ripostă la dezinformarea sistemică practicată de Kremlin, cu argumentele antiimperialismului şi anticolonialismului, este până la un punct de înțeles.

La nivelurile societăților civile (ONG-uri, think tank–uri etc.), mediilor academice şi universitare, şi mass media, care nu poartă răspunderea directă a deciziilor politice şi militare, timiditatea este însă mai puțin comprehensibilă.

Direcția principală a dezbaterilor, mesajelor şi narațiunilor generale în aceste medii este una de evitare a oricărei asocieri între critica imperialismelor şi colonialismelor din istoria europeană modernă (într-adevăr criticabile şi condamnabile postum, cu condiția respectării adevărului istoric şi evitării forțării unor concluzii motivate de ideologii actuale şi care riscă alterarea rezilienței mecanismelor democratice occidentale) şi acest ultim tip de imperialism şi colonialism, european şi el dar contemporan, care acționează acum „la vedere”, sub ochii întregii lumi, respectiv cel al Rusiei în Ucraina. 

Dispensa excepțională de la rigorile „gândirii (istorice) critice” şi „corectitudinii politice” de care Moscova încă beneficiază din partea majorității intelighenției occidentale la indicatorii  „imperialism” şi „colonialism” – altfel extrem de sensibilă chiar şi în abordarea unor evenimente istorice de acum 500 de ani –, după 10 luni de război de agresiune în care zeci de mii de oameni şi-au pierdut viața, milioane au fost transformați în refugiați şi multe mii au fost abuzați în mod abominabil, iar civilii necombatanți au fost luați ca ținte de armata rusă, nu din greșeală ci în mod deliberat şi programatic, nu poate decât să amintească de o frază celebră inclusă de Aleksandr Soljenițîn în memorabilul său discurs rostit la Universitatea Harvard în 1978:

În țările noastre din Est, comunismul a suferit o înfrângere ideologică completă; este zero sau mai puțin de zero. Cu toate acestea, intelectualii din Vest încă îl privesc cu interes şi simpatie, şi exact din acest motiv avem această imensă dificultate a Vestului în a se opune Estului”.

05/02/2023 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

După 105 ani de război cu lumea, a venit pentru Moscova timpul „aterizării” la realitate și al ieșirii din abis (I)

Ieșirea din abis

A coexista cu comunismul pe aceeași planetă este imposibil. Fie se va întinde, precum cancerul, şi va distruge omenirea, fie omenirea va trebui să scape de el (dar şi atunci va avea de îndurat un îndelungat tratament pentru tumorile secundare)” (Aleksandr Soljenițîn).

După 10 luni de confruntări armate pe teritoriul Ucrainei, concluzia este evidentă: Rusia nu poate câştiga războiul pe care l-a declanșat, în sensul că a pierdut orice speranță de a atinge măcar obiectivul politic inițial al agresiunii armate, respectiv integrarea Ucrainei (cu tot cu ucraineni) în „lumea rusă”, cu forța la nevoie, subliniază diplomatul român Alexandru Dodan în publicația online https://www.contributors.ro.

Pe de altă parte, conducerea politică de la Moscova nu poate admite această evidență şi demara, în consecință, negocieri reale pentru o pace cu Ucraina, pentru că, neavând de fapt nicio legitimitate democratică, percepe orice pas înapoi ca o amenințare existențială la adresa regimului extractiv-oligarhic, leninist-kleptocratic, neo-feudal şi absolutist-despotic pe care îl patronează şi girează.

Este limpede că o pace negociată, în orice termeni ne-am putea-o imagina, va consemna o Ucraina ieșită definitiv din orbita Rusiei, democratică, cu o identitate națională masiv consolidată de război şi liberă pe destinul său, ceea ce ar constitui o atracție irezistibilă pentru rușii – slavi de Est şi ei – rămași „de cealaltă parte”, cu iluziile, așteptările, speranțele şi încrederea spulberate în mii de cioburi, laolaltă cu visul imperial al lui V. Putin de refacere a URSS sub alt nume.

Or, așa ceva V. Putin nu va accepta niciodată după ce a trecut Rubiconul vieții sale la 24 februarie 2022, indiferent de ofertele presupus subtile şi amatoristic livrate via mass media, care continuă să-i parvină de la unii lideri vest-europeni, pentru simplu, banalul şi uşor observabilul motiv că el nu are nevoie de promisiuni de „reintegrare economică cu Europa” (a avut deja această „jucărie” şi nu i-a fost de ajuns), nici de „garanții de securitate” (lăsând la o parte uriașele sale probleme interne, singurul stat din lume care poate pune Rusiei probleme reale de securitate națională şi statală este China), nici de avansuri privind „neumilirea”, care încurcă politica cu șansonetele pariziene (acest sentiment îi este complet necunoscut, el însuși formându-se într-un „corp profesional” destinat călcării în picioare şi umilirii, în deplină impunitate, a celor lipsiți de apărare), ci are nevoie să „livreze” ceea ce şi-a propus acum 10 luni: o restaurare imperială.

De aceea, cea mai importantă întrebare, de departe, în acest moment este dacă ceea ce-i este, evident şi în orice caz, inacceptabil lui V. Putin nu ar putea fi acceptabil altor personaje de la vârful piramidei puterii din Moscova. De răspunsul la această întrebare depind natura şi durata războiului în curs.

La baza eșecului militar al Rusiei s-a aflat o planificare operațională bazată pe o eroare catastrofală de calcul inițial, vizând preluarea controlului asupra întregii Ucraine, prin înlocuirea Administrației alese liber şi democratic de la Kiev cu una formată din pioni şi vasali ai Moscovei.

Metoda aleasă a vizat, în linii mari, reeditarea „operațiunii militare speciale” din 20–21 august 1968 din Cehoslovacia, când Administrația comunistă reformistă condusă de Alexandr Dubcek a fost înlăturată brutal de la putere prin invazia militară a URSS şi aliaților ei de atunci, cu excepția României.

Dacă planul ar fi reușit, o nouă „administrație” instalată la Kiev şi formată din executanți fideli ai ordinelor Moscovei ar fi trecut imediat la implementarea „viziunii” expuse de V. Putin în articolul din 12 iulie 2021, ceea ce ar fi însemnat de facto o alipire a întregii Ucraine la Rusia, având însă avantajul politic al evitării unei anexiuni teritoriale explicite, mult mai costisitoare în termeni de imagine internațională, şi mai ales avantajul preluării dintr-o lovitură a centrului vital al statului ucrainean şi reducerii drastice a șanselor coordonării unei rezistențe naționale eficiente la invazie.

La rezistențele inevitabile, dar necoordonate, pe care populația civilă ucraineană le-ar fi opus în cazul succesului Moscovei de a „prelua de la centru” toată Ucraina, armata rusă şi celelalte „instituții” erau desigur pregătite la recurgă la „metodele” care ies acum la iveală, pe măsură ce armata ucraineană eliberează localitățile din sudul şi estul țării ocupate în primele luni de război (camere de tortură care îmbină sinistru practici medievale cu tehnologia modernă, deportări, răpiri, folosirea armamentului greu împotriva țintelor civile).

Din fericire pentru Ucraina şi restul Europei, dar şi pentru restul lumii care s-a îndepărtat astfel, cel puțin temporar, de riscul unui conflict global (chiar dacă faptul nu este încă deplin conștientizat în ceea ce putem numi emisfera sudică sau „marele Sud”), au existat câteva diferențe majore între 1968 şi 2022.

În primul rând, ucrainenii știau că rușii vor ataca şi știau care este ținta principală (Kievul, după preluarea aerodromului cheie Hostomel, din proximitate), așteptând trupele de invazie exact unde trebuia.

În al doilea rând, armata ucraineană a avut la dispoziție 8 ani pentru a se pregăti de un război defensiv cu privire la care au existat puține îndoieli la Kiev că va urma, după agresiunea din 2014.

Spre deosebire de cehoslovaci, care s-au aflat singuri în fața URSS în 1968, ucrainenii au beneficiat după invadarea şi anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014 de sprijin occidental, inclusiv (sau mai ales) american, care a ajutat în mod semnificativ în tranziția de la o armată de tip post-sovietic, demotivată, slab echipată şi parțial confuză identitar şi în ceea ce privește loialitățile, într-o armată națională modernă, cu sisteme de comandă şi ierarhii eficiente şi funcționale în timp real, de la nivel de front până la centru, foarte bine motivată, cu loialități indubitabile şi relativ bine echipată (cel puțin la nivel de armament ușor şi mediu).

În al treilea rând, făcând abstracție de arsenalul nuclear, Federația Rusă este astăzi, din punct de vedere militar şi demografic, o „umbră” a fostei URSS. Armata Roșie avea, în 1989, o bază demografica totală de recrutare de 285 de milioane de cetățeni; Rusia are astăzi doar 145 de milioane de cetățeni, pe o structură de vârste radical diferită (cu generațiile tinere, de unde pot proveni, teoretic, bărbații mobilizabili, mult mai reduse numeric şi cu o populație mult îmbătrânită).

În 1968, pentru invadarea Cehoslovaciei, L. Brejnev a angajat 500.000 de militari, care şi-au atins obiectivele în 48 de ore; în 2022, în încercarea de a resuscita „doctrina Brejnev” (revenirea la „suveranitatea limitată” pentru statele din componența fostei URSS şi ulterior, dacă planul i-ar fi reușit, şi pentru cele din fostul Tratat de la Varșovia), V. Putin a angajat 190.000 de militari, şi aceia cu dificultate, după desfășurarea în regiunea militară „Vest” şi Crimeea, din celelalte regiuni militare ale Rusiei, a aproape tuturor unităților militare cu oarecare valoare combativă. 

După 10 luni de război, şi în pofida mobilizării „parțiale” a 300.000 de ruși în septembrie – octombrie 2022, armata rusă nu şi-au atins niciunul dintre obiectivele principale fixate inițial şi, mai mult, a pierdut singurul mare oraș, Herson, pe care reușise să-l cucerească în primele săptămâni de război, împreună cu tot capul de pod de la vest de Nipru, de o importantă militară excepţională, şi se află în prezent în impas pe toate fronturile, ceea ce a obligat Kremlinul să ajusteze planul inițial şi să adopte decizii extrem de costisitoare şi periculoase atât în plan intern, cât şi internațional.  

Rusia nu poate câștiga războiul pe care l-a declanșat împotriva Ucrainei inclusiv pentru că nu are forța militară umană capabilă să atingă țintele politice fixate de Kremlin, nici din punct de vedere numeric, nici din punct de vedere al competenței şi, nu în ultimul rând, nici din punct de vedere al motivației şi moralului.

Este deja evident că, la sol cel puțin, singurele unități militare rusești relativ eficiente sunt cele alcătuite de mercenarii Grupului Wagner condus de Evgheni Prigojin (care a fost obligat recent să-şi completeze pierderile recrutând criminali condamnați din penitenciarele Rusiei) şi „pretorienii” despotului local din Cecenia, Ramzan Kadîrov (a cărui loialitate față de Rusia este, de fapt, una 100% personală față de V. Putin; în secunda următoare în care acesta nu va mai deține puterea la Kremlin, indiferent din ce motiv, Rusia se va afla din nou în fața „problemei cecene”, de această dată de o magnitudine pe care, foarte probabil, nu o va mai putea gestiona).

Artificiul mobilizării „parțiale” decretate în Rusia a evidențiat:

(1) deficitul grav de soldați de care suferă armata rusă, ceea ce indirect confirmă pierderile mari suferite de efectivele angajate la 24 februarie 2022 împotriva Ucrainei,

(2) încrâncenarea conducerii de la Kremlin în a menține ficțiunea oficială a „operațiunii militare speciale”, respectiv de a face tot posibilul pentru a nega faptul că Rusia se află în război, mai exact într-unul de agresiune,

(3) teama regimului că o recunoaștere oficială a stării de război urmată de mobilizarea generală ar putea conduce la o explozie socială necontrolabilă, teamă justificată, având în vedere reacțiile care au urmat mobilizării „parțiale” şi efectele migraționiste ale acesteia, şi,

(4) capacitatea limitată a armatei ruse de a gestiona mobilizări de masă, fie ele şi „parțiale”, în condițiile în care baza de mobilizare a URSS nu mai există, iar corupția din ultimii 30 de ani a făcut ravagii inclusiv în sectoarele logistice şi de înzestrare ale armatei.  

Chiar şi fără o mobilizare generală, ținta presupusă a mobilizării „parțiale” de 300.000 de rezerviști, a generat deja efecte colaterale severe în Rusia. Încă dinainte de a fi fost clar dacă autoritățile civile şi militare din Rusia vor reuși să atingă această țintă, aproape 350.000 de bărbați ruși şi-au părăsit în grabă țara, 200.000 spre Kazahstan, iar restul, în părți aproape egale, spre Georgia şi Finlanda (UE). Aceștia s-au adăugat sutelor de mii care au părăsit Rusia în primele luni de război, convinși fiind că momentul mobilizării va veni şi nedorind să-şi asume vreun risc.

În condițiile în care mai puțin de un sfert dintre ruși au pașapoarte, se poate estima că alte sute de mii de bărbați ruși mobilizabili se ascund în interiorul Rusiei, la rude sau prieteni, după ce şi-au părăsit domiciliile legale şi locurile de muncă, pentru a scăpa de mobilizare. Impactul acestor fluxuri umane asupra economiei şi societății Rusiei se va resimți puternic în 2023, mai ales că mobilizarea decretată de V. Putin a lovit ca o secure în zona cea mai subțire a piramidei populației Rusiei, respectiv în generațiile născute între 1991–2000, deceniul „kleptocraţiei dezorganizate”, care au fost numeric cele mai mici din istoria țării. 

Dimensiunea foarte redusă a populației masculine, mai ales a celei de etnie rusă, din aceste grupe de vârstă reprezenta deja o amenințare majoră pentru viitorul Rusiei şi în absența unui război. Debilitarea ei suplimentară prin pierderi mari pe front, stimularea emigrației externe şi dislocării ei interne va conduce în mod previzibilă la o spirală socio-demografică descendentă ireversibilă în Rusia.

Mascarada „referendumurilor” şi „anexării” celor 4 provincii ucrainene (Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson), derulată între 30 septembrie şi 5 octombrie 2022, a reprezentat, alături de decizia privind mobilizarea „parțială”, o dovadă indirectă clară a eșecului planului militar inițial al Rusiei, eșec care a obligat Kremlinul să abandoneze „planul A” (preluarea dintr-o lovitură a întregii Ucraine) şi să se replieze pe „planul B” (anexarea așa-numitei Novorossiya şi consolidarea câștigurilor de etapă, în vederea reluării ulterioare a războiului, în condiții viitoare presupus mai favorabile Rusiei). 

Decizia Rusiei de a recurge la această „anexare” de teritorii nu a vizat pregătirea unui fals pretext „legal” pentru o viitoare utilizare a armelor nucleare împotriva Ucrainei (într-un astfel de caz, amploarea şi natura ripostei SUA n-ar avea nicio legătură cu motivațiile fanteziste ale lui V. Putin în argumentarea unei eventuale prime lovituri nucleare ruseşti, şi toată lumea la Moscova știe exact acest lucru), ci a avut dublul rol de a calma întrucâtva societatea rusă prin oferirea unui „rezultat” palpabil al primelor 7 luni de război, dar şi de a întinde din nou capcana „negocierilor” („pământ contra pace”) pentru audiențele occidentale naive sau motivate lucrativ, în condițiile în care, evident, V. Putin nu vrea să negocieze nimic cu Occidentul, dar are nevoie disperată de timp pentru refacerea şi reorganizarea armatei.   

De ce nu este interesat V. Putin să negocieze o pace cu Ucraina? Pentru că niciun autocrat din istoria imperială rusă şi (post)sovietică nu a avut parte de o deschidere de amploarea celei pe care Occidentul i-a arătat-o lui V. Putin după ce acesta a ajuns la putere (desemnat de predecesorul său) în ajunul Anului nou 2000.

 Gesturile de simpatie, prietenie şi încredere ale liderilor occidentali contemporani față de V. Putin le-au depășit chiar pe cele ale lui W. Churchill şi F. D. Roosevelt, față de I. V. Stalin, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când exista, totuși, o alianță politico-militară formalizată împotriva unui inamic comun.

Cu rare excepții, precum cea a regretatului senator american John McCain, care s-a uitat în ochii lui V. Putin şi a văzut ceea ce era foarte uşor de văzut – „trei litere, un K, un G şi un B” – majoritatea liderilor politici occidentali au văzut la V. Putin orice altceva decât ceea ce acesta este de fapt: un „prieten”, un „aliat”, un „partener de afaceri”, un „patriot rus”, un om „de încredere” etc. etc.

Practic, V. Putin a obținut aproape tot ce şi-a dorit de la liderii occidentali în cei peste 20 de ani de relații „amicale” cu aceștia:

poziționarea Rusiei ca furnizor principal de energie al UE, pe poziții dominante, cu obținerea unei adicții a Germaniei de energia ieftină din Rusia; construirea gazoductelor North Stream 1 şi 2;

accesul aproape nerestricționat la elitele politice occidentale; accesul, de asemenea aproape nerestricționat, la piețele financiar-bancare şi de capital ale democrațiilor occidentale (National Crime Agency din UK a estimat, doar pentru acest stat, un influx anual minim de 100 de miliarde de euro „bani negri” din Rusia, înainte de război);

-accesul rapid al membrilor oligarhiei ruse apropiați de Kremlin la cetățenia sau rezidența statelor occidentale;

închiderea ochilor la lungul șir de abuzuri flagrante împotriva criticilor şi oponenților politici interni, majoritatea mergând până la asasinat; trecerea cu vederea a agresiunii împotriva Georgiei din 2008; trecerea cu vederea a primei agresiuni împotriva Ucrainei din 2014;

trecerea cu vederea a crimelor de război comise în Siria începând din 2015.

Un singur lucru important i-a fost refuzat: nu a putut împiedica extinderea NATO spre Europa central-răsăriteană, în 1997 şi 2003, dar a obținut şi aici, tacit, menținerea principalelor infrastructurii şi baze NATO (main military hardware) departe de noua linie de contact, respectiv pe aliniamentele „războiului rece (în vestul Germaniei şi Italia), aspect care abia acum a început să fie corectat, încă timid, sub șocul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei.

După asemenea succese internaționale amețitoare, şi având o mentalitate indefectibilă de „cekist”, fostul ofițer KGB de rang inferior, căruia înainte de dizolvarea URSS nu i se încredințase decât o misiune externă într-un spațiu considerat la Moscova foarte ușor şi sigur precum fosta RDG, nu putea ajunge decât la concluzia că „i-a rezolvat pe toți” şi că venit timpul de a obține premiul cel mare: restaurarea URSS sub alt nume.

De aici şi până la pierderea finală a contactului cu realitatea, respectiv până la punerea semnului egal între percepția sa asupra liderilor occidentali cu care a interacționat timp de 20 de ani şi „Occident” ca realitate geopolitică, militară şi economică nu a mai fost decât un pas. Un pas care a însemnat o gravă eroare de calcul şi, subsecvent, un nou război în Europa.

 Negocierile nu sunt acum posibile nu pentru că nu ar exista în Occident „zone politice” dispuse să le poarte, ci în primul rând pentru că V. Putin însuși nu mai poate accepta să coboare de la statutul auto-acordat de „restaurator imperial” la statutul mult inferior şi banal de negociator-șef, mai ales că ceea ce s-ar negocia ar echivala, indubitabil, cu îngroparea visului său imperial.

 Dacă ar face asta ar admite implicit că a decis greșit când a declanșat războiul împotriva Ucrainei, iar o persoană cu profilul său profesional „de bază” nu va admite niciodată erorile personale sau politice.

În plus, dincolo de faptul, evident oricărui observator onest, că Moscova nu a enunțat niciodată, explicit, o ofertă de pace clară în termeni exclusivi de „pace contra teritorii”, preferând să mențină în continuare, în pofida înfrângerilor de pe front, o ambiguitate suspectă în care amestecă negarea etnicității şi statalității ucrainene, „denazificarea” şi alte elucubrații conspiraționiste şi anti-occidentale, se ridică două întrebări esențiale la care „pacifiștii de salon” nu pot răspunde convingător, sau deloc, deși dau „sfaturi publice” Ucrainei cu privire la „concesiile pe care ar trebui să le facă în schimbul păcii”.

După anul 2000, V. Putin şi regimul său au încălcat sistematic legislația internațională, iar pe măsura trecerii timpului au încălcat tot mai fățiș şi brutal, aproape toate angajamentele internaționale pe care şi le-au luat, sub semnătură oficială şi conform cu practicile şi uzanțele în materie de acorduri, convenții şi tratate.

Lista acestor încălcări, prea mare pentru spațiul acestui articol, este impresionantă (în sens negativ). În aceste condiții, există vreo autoritate, instituție internațională (ONU fiind blocată de dreptul de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate), putere statală sau coaliție de puteri statele capabilă(e) să garanteze ferm Ucrainei că o eventuală pace încheiată cu Rusia, pe baza unor concesii inevitabil dureroase, va fi cu adevărat o „pace” şi, rupând cu întreaga sa „tradiție” de după 1917, regimul de la Moscova va deveni ulterior un actor internațional onorabil care-şi va onora întocmai semnătura sa de pe un astfel de tratat de pace, fără a-l considera doar un petic de hârtie menit să deruteze „inamicul ideologic” în vederea pregătirii unui nou război?

Şi apoi, poate cineva garanta Ucrainei că, dacă ar face concesii dureroase, care în esență, să nu fie niciun dubiu, ar răsplăti agresorul, pentru a obține „pacea”, Rusia va fi pedepsită drastic la nivel internaţional dacă va încălca şi acel acord? Pe datele actuale ale problemei, bazate pe istoria recentă, realitatea observabilă direct şi informațiile universal accesibile, răspunsul la ambele întrebări este în mod clar „nu”. Prin urmare, oricine sugerează azi Ucrainei să-şi cedeze teritoriile Rusiei în schimbul „păcii” dar nu poate argumenta de ce (şi cum, concret) răspunsul la aceste 2 întrebări esențiale ar putea fi „da”, poate fi suspectat, pe bună dreptate, fie de debilitate intelectuală, fie de afinitate sau complicitate conștientă cu regimul de la Moscova.

Orice lider politic, expert sau personalitate publică interesat(ă) de oprirea cât mai rapidă a războiului, trebuie, sau ar trebui, să privească cu cea mai mare atenție, şi egal de mare preocupare, modul radical diferit în care războiul este purtat de cele două state combatante. Astfel, dacă armata ucraineană, care poartă un război legitim de autoapărare conform cu dreptul internațional, a vizat constant şi aproape în exclusivitate ținte militare legitime (podul peste strâmtoarea Kerci este o astfel de țintă, fiind nu numai construit ilegal de ocupantul rus, dar şi folosit ca rută de aprovizionare a forțelor rusești de invazie care acționează pe frontul de sud; la fel sunt bazele militare de pe întreg teritoriul Rusiei), în schimb armata rusă şi-a făcut o regulă din lovirea deliberată a țintelor civile din Ucraina (imobile de locuit, dar şi spitale, maternități, scoli şi grădinițe, convoaie civile de refugiați, silozuri de cereale, centrale electrice şi de apă, rețele de electricitate etc.), de multe ori cu vădit caracter de refulare a frustrărilor majore acumulate ca urmare a înfrângerilor de pe front, unde fiind confruntată nu cu civili, ci cu o armată puternic motivată în a-şi apăra țara, armata rusă suferă înfrângeri în serie.

Dincolo de faptul că țintirea deliberată a civililor cu armament greu (rachete şi muniție de artilerie) şi țintirea deliberată a infrastructurilor civile vitale pentru supraviețuirea populației necombatante reprezintă o încălcarea flagrantă şi gravă a dreptului internațional privind pacea şi războiul, precum şi a dreptului internațional umanitar, se pune întrebarea ce speră să obțină regimul Putin prin astfel de „metode” de a purta războiul.

Cu fiecare nou masacru şi nou atac cu finalitate teroristă comise de Rusia împotriva civililor ucraineni, precum cele comise cu rachete şi drone ca răzbunare pentru lovirea podului de la Kerci, sau mai recent bombardarea masivă a centralelor şi rețelelor de electricitate, este evident că perspectiva păcii se îndepărtează şi mai mult, ceea ce sugerează că, de fapt, Moscova nu este interesată de pace, nici măcar în schimbul unor ipotetice „concesii teritoriale”. Pentru liderii ucraineni, fiecare nouă crimă de război a armatei ruse face încă şi mai dificil scenariul așezării la masa negocierilor, ceea ce este (sau ar trebui să fie) logic şi foarte ușor de înțeles în orice stat democratic, unde puterea politică depinde de voința şi susținerea cetățenilor.

În plus, atât istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi istoria unor conflicte armate ulterioare (Coreea, Vietnam, Irak şi Afganistan, de exemplu) arată că un regim politic nu poate fi schimbat doar prin bombardamente aeriene, fiind obligatorie ocuparea centrilor vitali ai statului vizat de către forțe armate terestre. Or, spre deosebire de toate exemplele existente începând cu Al Doilea Război Mondial, Rusia nu are astăzi resursa umană capabilă de așa ceva în cazul Ucrainei. Ținta inițială de mobilizare „parțială” – 300.000 de rezerviști convocați în septembrie 2022, tocmai pentru a completa resursa umană deficitară la nivelul armatei – a forțat la maximum capacitățile reale de recepție, echipare şi antrenament de care Rusia dispune, şi nu există confirmări independente asupra succesului real de transformare a acestor rezerviști în militari activi cu valoare combativă.

Mobilizarea inițială a provocat efecte colaterale masive, practic mai mulți bărbați ruși încorporabili părăsind recent Rusia decât au reușit autoritățile militare să încorporeze – cifrele avansate variază între 700.000 şi un milion, Moscova evident le neagă, dar rapoartele concurente care indică un număr „excepțional” de mare de „turiști” ruși sosiți recent în state precum Finlanda, Georgia, Kazahstan, Uzbekistan, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Mongolia, Armenia etc. vorbesc de la sine.

Toate acestea consolidează concluzia anterioară: dacă nu își asumă riscul existențial de a ieși din zona utilizării exclusive a armamentului convențional, şi atât timp cât SUA își mențin ajutorul militar şi financiar, iar recenta vizita a președintelui Zelenski la Washington nu lasă nicio îndoială că acest sprijin se va menține, cel puțin pe durata Administrației Biden, adică cel puțin încă 2 ani, pe care regimul Putin nu-i mai are însă la dispoziție, Rusia nu poate câştiga războiul început împotriva Ucrainei, nici din punct de vedere militar, nici în termeni de atingere a obiectivelor politice fixate înainte de ordinul de invazie din 24 februarie 2022, indiferent câte crime de război este dispusă să mai comită. Ultima speranță a regimului Putin se leagă acum de China, de aliații, prietenii, şi simpatizanții din „marele Sud” şi de Coloana a 5-a din Occident. 

VA URMA

05/02/2023 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: