CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 noiembrie 1940 – S-a parafat la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit. VIDEO

Cum a ajuns România aliata Germaniei naziste. Explicaţiile lui Ion Antonescu din ultima scrisoare, scrisă înainte de execuţie

 

Foto: O întâlnire a mareşalului Ion Antonescu cu Hitler

 

 Acum 77 de ani,  în data de 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, parafa la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit, încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia, care a pus bazele unei alianțe politico- militare devenită actul oficial de constituire al Axei Berlin-Roma-Tokyo, opusă Aliaților occidentali. 

Acest pact completa „Acordul germano-japonez” și Pactul Anticomintern din 1936 și a ajutat la depășirea diferendelor apărute după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat între Germania și URSS în 1939. 

La data când generalul Ion Antonescu semna la Berlin  aderarea Romaniei la Pactul tripartit, opinia publica româneasca era puternic bulversată: in doar cateva luni (iunie-septembrie) ţara noastră pierduse Ardealului de nord în favoarea Ungariei, Basarabia şi Bucovina în favoarea URSS şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.

Marşul glorios al maşinii de război germane, măturând Austria, Cehia, Polonia, Danemarca, Olanda, Belgia, Norvegia şi apoi Franţa, a surprins întreaga Europă.

România rămânea în calea lupilor. Atotputernicii săi aliaţi şi garanţi tradiţionali fie fusesera infrânţi umilitor (Franţa), fie erau in mare dificultate (Marea Britanie). 

Nimic nu mai era ca inainte.

Europa era în pragul unei catastrofe, iar  România a fost o victimă sigură. Cu acordul lui Hitler, Rusia sovietică a luat ce a vrut după ce a fost încheiat între cele două puteri totalitare pactul Ribbentrop-Molotov. Mai precis Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

La scurt timp, prin Dictatul de la Viena, Germania Nazistă făcea cadou aliaţilor la fel de extremişti din Ungaria, Transilvania de Nord-Vest. România condusă de un suveran slab şi vicios, în persoana lui Carol al II lea, a asistat neputincioasă la aceast dezastru, fără să fi schiţat măcar un gest de apărare.
După ce a preluat puterea în septembrie 1940, Antonescu a primit de la Hitler garanţia integrităţii statului român, dar şi trupe germane pe teritoriul ţării,
 România  devenind o bază germană solidă.

Aderarea la Pactul Tripartit a avut loc în urma vizitei oficiale la Berlin din zilele de 22 – 23 noiembrie 1940.

Antonescu a fost primit de Hitler şi cei doi au discutat la prima întâlnire, trei ore şi  jumătate .

  Antonescu s-a pregătit temeinic, încercând să susţină cauza reconstituirii României Mari.
”Românii- sublinia  generalul- reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric   – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.”

 

Din partea României, semnarea Pactului Tripartit era văzută ca un act prin care se încerca protejarea țării în fața agresorului URSS şi avea un caracter defensiv, având rolul de a cimenta alianța statelor semnatare în fața unor eventuale agresiuni din partea altor state.

Pactul era considerat în epocă și un avertisment transmis SUA, pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.

Cei trei parteneri principali (Germania, Italia şi Japonia) își recunoșteau reciproc sferele de influență și se obligau să-și asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic și militar în cazul în care oricare dintre ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu excepția URSS.

Pactul Tripartit a fost semnat de Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie 1940) şi Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, înainte de intrarea trupelor germane în țară.

Ultima țară semnatară a fost Iugoslavia, la 25 martie 1941.

La data de 25 noiembrie 1936 între Germania Nazistă și Japonia Imperială, a fost încheiat  împotriva Internaționalei a III-a Comuniste.
Pactul AntiComintern care prevedea consultări reciproce între cele două state semnatare în cazul  unei agresiuni a URSS împotriva vreuneia dintre ele, precum și luarea de măsuri pentru apărarea intereselor comune.

De asemenea, niciunul dintre cele două state nu putea încheia tratate politice cu URSS și totodată, Germania era obligată de către Japonia să recunoască independența statului Manciuko, teritoriu chinez invadat şi anexat de japonezi.
La 6 noiembrie 1937, Italia lui Mussolini a aderat la acest pact, creându-se astfel ceea ce a devenit cunoscut  mai târziu, sub numele de Axa (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

La 22 mai 1939, la Berlin, a fost  semnat Pactul de Oțel, conform denumirii sale oficiale:

„Pactul de prietenie și alianță dintre Germania și Italia şi care era  o înțelegere între Italia Fascistă și Germania nazistă  semnată de către miniștrii de externe ai respectivelor țări, contele Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop,  formată din două părți: prima a fost o declarație de cooperare dintre Germania și Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adițional”, prevedea o politică comună militară și economică.

Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care i-a dat supranumele de „Pactul de Oțel”, după ce a renunțat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

În 1941, după invadarea URSS de către Germania în Operațiunea Barbarossa, Pactul Anticomintern a fost revizuit. Pe 25 noiembrie, a fost hotărâtă reînnoirea lui pentru o perioadă de încă cinci ani. La această dată, semnatarii Pactului AntiComintern au fost:
Bulgaria, China, Croația, Danemarca (ocupată de Germania în 1940), Finlanda (invadată de URSS pe 30 noiembrie 1939, după Războiul de Iarnă), Germania, Ungaria, Japonia, Manciukuo, România,Slovacia, Spania şi 
Turcia (garant, după Pactul germano-turc de neagresiune)

Nu se poate spune că Antonescu l-a simpatizat în mod deosebit pe Hitler, sau opţiunile sale politice. Pentru Antonescu, aşa cum va explica el mai târziu,  alianţa cu Germania oferea speranţa recuperării teritorilor luate de ruşi şi de unguri.

” Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”, îşi motiva Antonescu alegerea într-o ultimă scrisoare.

” Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”.

Pe scurt, Antonescu avea credinţa că alături de nemţi va putea lua Basarabia şi Bucovina de Nord, iar apoi după victoria împotriva Rusiei, la care sperau în mod utopic şi Antonescu şi Hitler, mareşalul se aştepta să primească din parte dictatorului nazist drept recompensă şi Transilvania de Nord-Vest.

România a intrat însă total nepregătită în război şi  nu a fost ajutată prea mult material de aliaţii nemţi. A urmat dezastrul inevitabil de pe frontul de Est.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/18/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-i/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/19/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-ii/

 

 

 

 

 

Anunțuri

23/11/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

22 noiembrie 1861 – Unirea Principatelor Române sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscută de Inalta Poartă

 

 

Harta României între anii 1859-1878

 

 

După înfrângerea Imperiului Rus în Războiul Crimeii și încheierea Tratatului de pace de la Paris din 1856, cele două principate române au fost trecute sub tutela comună a Imperiului Otoman și a Congresului Marilor Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei,  Imperiul Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia și, doar la  nivel declarativ a Rusiei).

Tratatul de la Paris a înlocuit protectoratul rus cu garanția colectivă a marilor puteri, care au a facilitat calea către Unirea celor două ţări româneşti, lăsând problema în mâinile românilor.

Negocierile din timpul sus-amintitului tratat au dus la aprobarea unei uniuni minimale a celor două principate române, în care urmau să fie aleși doi domnitori la București și Iași şi  două organe legiuitoare, urmând ca la Focșani să funcționeze un organ legislativ comun.

O  altă hotărâre care viza soarta celor două principate era organizarea de alegeri pentru Divanurile ad-hoc, care reuneau reprezentanţi ai tuturor claselor sociale , care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări potrivit dorinţei românilor.În urma alegerilor au fost convocate în 1857  adunările ad-hoc, organisme reprezentative care aveau un caracter consultativ alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la materializarea idealului unirii Principatelor Române.

 

 

 

 

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de    Szathmáry

 

 

 
În 1859, profitând de ambiguitatea textelor înțelegerilor finale de la Paris, care prevedeau existența a două domnii, dar nu împiedica una și aceeași persoană să fie aleasă pe ambele tronuri, moldoveanul Alexandru Ioan Cuza a fost ales  la 5 ianuarie 1859 domnitor în Moldova, iar la 24 ianuarie în același an  în Țara Românească, devenind astfel Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei.

 

 

 

 

În imagine: Trecerea cortegiului domnului Cuza  pe sub turnul Mitropoliei

 

 

Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului  Cuza, a fost obţinerea recunoaşterii Unirii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.

In martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei, l-au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.

Principatele Unite, deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, au inceput sa duca tot mai mult o politică externă proprie şi să se manifeste din ce in ce mai puternic în concertul natiunilor lumii.

In anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor Unite.

Tot  în septembrie 1860, domnitorul Cuza a făcut călătoria de învestitură la Istanbul. Înţelegând că Unirea este de fapt o pavăză utilă contra expansiunii Rusiei, noul domnitor român a fost primit de sultanul Abdul Aziz cu onoruri la Palatul Dolmabahce şi  i-a înmânânat  în timpul ceremoniei de învestitură o sabie împodobită cu nestemate. 

Domnitorul Principatelor Romane, Alexandru Ioan Cuza, nu a ingenuncheat să sarute ciucurele de la varful papucului sultanului, ci   a primit investitura demn, in picioare,.

În noiembrie 1861, sultanul Abdul Aziz a recunoscut printr-un „Berat” Unirea Principatelor Române. Această recunoaştere a fost însoţită însă de o notă restrictivă (sugerată de monarhia habsburgică) ca Unirea sa înceteze la sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Firmanul de organizare a Moldovei şi Valahiei din 22 noiembrie 1861, admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, înfăptuită de facto la 24 ianuarie 1859, ca  teritoriu autonom, aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

În ciuda stipulaţiilor sale restrictive, documentul a însemnat un pas important pe calea unirii depline a Principatelor (22.XI/4.XII).

Au fost reunite ministerele de la Iaşi si Bucureşti într-un singur guvern şi Adunarile Elective într-una singură, fiind de asemenea suspendată activitatea Comisiei Centrale de la Focşani şi frontiera dintre cele doua ţări.

 În data de 3 decembrie 1861, în mesajul de deschidere a Corpurilor Legiuitoare, domnitorul Al.I. Cuza a anunţat ca „Inalta Poartă, precum şi toate puterile garante” au aderat la Unirea Principatelor, care va fi aşa cum „Romania o va simţi şi o va dori”.

La nouă zile de la acest anunţ a avut loc Proclamaţia către naţiune a lui Al.I. Cuza prin care acesta aducea la cunoştinta oficial că „Unirea este indeplinită, nationalitatea română este intemeiată. Acest fapt mareţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Inalta Poarta şi puterile garante… Alesul vostru vă dă astăzi o singura Românie”.

 

 

 

http://g1b2i3.files.wordpress.com/2010/03/theodor-aman-unirea-principatelor.jpg?w=604

 

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

 

 Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a înfăptuit  mai întâi, uniunea  personală a celor două state româneşti sub sceptrul unui singur principe (1859) și apoi unirea lor completă (1864).

Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei încep să se  numească oficial, ROMÂNIA.

 

 

 

Related image

 

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, şi s-a  stins din viaţă  la  3 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania.

A fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România şi a domnit din data de 24 ianuarie 1859 până la 23 februarie 1866. 

Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea în plan internaţional a unirii Moldovei și Țării Românești și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare naţională și un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și „Monstruoasa Coaliție”.

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea  instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temelii trainice.

Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat revoluţionar, putem spune că sub domnia providenţială a lui Alexandru Ioan Cuza a luat naştere România modernă.

Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice, în concordanţă cu cerinţele epocii. 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/27/30-septembrie-1857-incep-lucrarile-adunarii-ad-hoc-a-valahiei-care-au-precedat-unirea-principatelor-romane-moldova-si-valahia/

 

 

 

 

Surse:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/unirea-lui-cuza-recunoscuta-de-inalta-poarta-38076.html

„Istoria Romaniei in date”,  Dinu C. Giurescu

 https://ziarulunirea.ro/24-ianuarie-1859-mica-unire-unirea-principatelor-romane-sub-alexandru-ioan-cuza-240383/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Principatele_Unite_ale_Moldovei_%C8%99i_%C8%9A%C4%83rii_Rom%C3%A2ne%C8%99ti

 

23/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

MANIFESTĂRI DE ADEZIUNE A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE LA MAREA UNIRE DIN 1918. MANIFESTUL DE ADERARE LA HOTÃRÂRILE DE LA ALBA IULIA A ADUNÃRII SAŞILOR DE LA MEDIAŞ DIN 8 ianuarie 1919

 

 

 Întregul an 1918 care avea să aducă împlinirea unui vis de generaţii – Marea Unire, a fost unul zbuciumat pentru istoria României.

O Mare Unire care rămâne un moment de referinţă în istoria neamului românesc, o faptă istorică ce aparţine cu precădere voinţei poporului, într-un elan călăuzit de oamenii politici ai vremii pentru împlinirea unui ţel, atins la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.

La fel ca toată Transilvania, Mediaşul a fost şi el parte în vâltoarea evenimentelor şi  rămâne consemnat în istorie prin Adunarea Săsească din 8 ianuarie 1919, prin care saşii din Transilvania aderau oficial la Marea Unire.

  Trebuie precizat faptul că Adunarea Săsească de la Mediaş, de la începutul anului 1919, a fost rodul unei perioade de negocieri şi discuţii, prin care conducătorii saşilor transilvăneni şi-au exprimat speranţa poporului lor că va putea să-şi păstreze şi să-şi consolideze identitatea naţională în noua patrie, că-şi va putea dezvolta liber cultura, că-şi va putea folosi nestânjenit limba maternă în viaţa publică.

Marea Unire avea de înfruntat noi provocări, printre care şi chestiuni legate de abordarea minorităţilor.

După discuţii şi negocieri, precum şi o întâlnire a reprezentanţilor saşilor cu Iuliu Maniu, în ziua de 2 ianuarie 1919, Consiliul Naţional German Săsesc (CNGS) a convocat o adunare lărgită a Comitetului Central Săsesc şi a CNGS pentru data de 8 ianuarie 1918, la Mediaş.

 Potrivit datelor istorice, s-au întâlnit 138 de delegaţi, la care s-au adăugat şi câţiva medieşeni. „Au fost dezbateri aprinse, iar şedinţa a durat aproape opt ore. Au luat cuvântul mai multe persoane, printre care şi Rudolf Brandsch.

A fost chiar şi o contrapropunere la aceea de recunoaştere şi aderarea la Marea Unire, făcută de avocatul Friedrich Ipsen, din Mediaş. Acesta a propus ca adunarea să pronunţe fie rămânerea la Ungaria, fie o Transilvanie cantonală, după modelul Elveţiei.

În cele din urmă, textul declaraţiei saşilor de recunoaştere a Unirii a fost adoptat în unanimitate”, pe la ora 19, s-a terminat şedinţa şi a fost distribuit un manifest cu acea proclamaţie către poporul sas. După ore întregi de dezbateri, se hotărâse aderarea la Marea Unire.

Manifestul „Către poporul nostru“ a fost preluat şi tipărit de ziarul local „Mediascher Wochenblatt“, fiind distribuit participanţilor.

„Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiilor de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale.

Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”, spunea proclamaţia de la Mediaş, care sublinia şi faptul că „pe deplin conştient poporul săsesc se consideră, de acum înainte, ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.

Aşa cum reiese din documente, în 10 ianuarie 1919, A. Schullerus, R. Brandsch, R. Schuller şi A. Polony au predat hotărârea adunării de la Mediaş preşedintelui Consiliului Dirigent al Transilvaniei, iar Iuliu Maniu le-a dat din nou asigurări că drepturile saşilor vor fi apărate şi respectate. Aşa cum se arată într-un studiu complex despre evenimentul găzduit de oraş, publicat de dr. Vasile Ciobanu, „Adunarea Săsească de la Mediaş – 8 ianuarie 1919“:

„Aceeaşi delegaţie săsească, la care s-au adăugat H.O. Roth, E. Filtsch şi L. Jekeli, a prezentat guvernului din Bucureşti şi regelui Ferdinand, în 29 30 ianuarie 1919, pergamentul cu textul aderării saşilor la Unire. Hotărârea adunării de la Mediaş a avut un amplu ecou pozitiv în opinia publică românească şi a fost semnalată chiar în alte ţări“.

Tot dr. Vasile Ciobanu conchide în finalul studiului domniei sale: „Adunarea de la Mediaş rămâne, probabil, cel mai important eveniment politic legat de oraşul de pe Târnava Mare.

Numele aşezării a pătruns astfel, încă o dată, în cărţile de istorie, fiind invocat în legătură cu istoria oraşului, a saşilor, a Transilvaniei şi a României întregi. Mai mult, fără a exagera, putem aprecia că momentul Mediaş – 8 ianuarie 1919 face parte din frământările politice produse în sud-estul Europei după dezagregarea Imperiului Austro-Ungar”.

 

 

 

 

 

MANIFESTUL ADUNÃRII SAŞILOR ÎNTRUNITÃ LA MEDIAŞ

DE ADERARE LA HOTÃRÂRILE DE LA ALBA IULIA.

1919, IANUARIE 8

 

 

Cãtre poporul nostru.

 

 

            ,,Comitetul central sãsesc sporit împreunã cu sfatul german-sãsesc  pentru Transilvania , ca reprezentanţe chemate ale poporului ardelean sãrac a votat în Mediaş la 8 Ianuarie 1919 cu unanimitate urmãtoarea hotãrâre :

            Evenimentele mondiale au creat fapte nouã pentru teritoriul , în care poporul Saşilor ardeleni şi-a întemeiat înainte cu aproape 800 de ani cãminul sãu . Regele Ferdinand al României şi-a declarat şi inaugurat  stãpânirea asupra acestui teritoriu prin decretul sãu de la 27 Decemvrie 1918.

Iar poporul cel mai numeros al Transilvaniei şi al pãrţilor limitrofe din Ungaria a declarat în adunarea naţionalã de la Alba – Iulia alipirea sa la România. Prin unire cu România a Transilvaniei şi a ţinuturilor ungurene locuite de Români s-a creat un teritoriu compact, unitatea cãruia  se întemeiazã pe relaţiunile lui etnice.

            În vederea acestor fapte şi în convingerea  cã aici s-a îndeplinit un proces de istorie universalã, poporul sãsesc din Transilvania, aşezându-se  pe tãrâmul dreptului de autodeterminare a popoarelor, decide alipirea sa la Regatul României  şi trimite poporului român salutul sãu frãţesc împreunã cu urãri cordiale la îndeplinirea idealurilor sale naţionale.

            Poporul sãsesc din Transilvania ţine prin aceasta seamã nu numai de evoluţia istoriei universale, ci şi de dreptul natural al poporului român la evoluţia statului sãu naţional unitar şi exprimã aşteptarea plinã de încredere , cã poporul şi statul român , cãruia poporul sãsesc îl pune la dispoziţie  tradiţionala sa hãrnicie, va fi condus faţã de el totdeauna de sentimente nobile şi echitabile.

Poporul sãsesc, care a avut secole  de-a rândul autonomie administrativã şi constituţionalã, care i s-a luat în mod nedrept (de cãtre statul ungar) împotriva asigurãrilor solemne şi legale, aşteaptã mai departe , sã nu i se facã niciodatã cu neputinţã a se afirma şi dezvolta în viitor ca unitate naţionalã şi politicã conştientã de originea sa,  în presupunerea, cã noul stat îi va oferi bucuros tot ceea ce va considera ca condiţie de trai pentru el.

            O chezãşie pentru aceasta vede în hotãrârile adunãrii naţionale  româneşti de la Alba-Iulia, în cari se spune cã fiecare popor se va conduce, instrui, administra şi judeca în propria sa limbã şi guvernare, cari asigurã autonomie pentru bisericã şi şcoalã şi în general o consideraţiune dreaptã şi binevoitoare a tuturor drepturilor şi libertãţilor naţionale, politice, economice şi culturale ale poporului întreg , deci şi ale poporului nostru .

            Poporul sãsesc se alãturã la hotãrârea adunãrii naţionale din Alba-Iulia, prin care se cere, sã asigure congresul de pace, dreptate şi libertate pentru naţiunile mari şi mici, vãzând în aceasta o chezãşie durabilã a pãcii între popoare.

            Sperã cã şi ceilalţi Germani din noul stat vor proceda la fel şI exprimã dorinţa, ca drepturile ce se cuvin Saşilor, sã fie acordate şi celorlalţi Germani şi ca unitatea etnicã a tuturor Germanilor din noul stat sã fie recunoscutã.

            În conştiinţa deplinã a importanţei acestei hotãrâri poporul sãsesc se  considerã de azi înainte ca membri al statului român , iar fiii şi fiicele sale ca cetãţeni ai acestui stat. Roagã pe Dumnezeu, ca pasul acesta plin de rãspunderi, pe care s-a simţit obligat a-l face, sã-l îndrepte spre bine şi sã-l însoţeascã cu binecuvântarea sa.

                          Mediaş, 8 Ianuarie  1919,    Adunarea Naţionalã Sãseascã.”

                                 

              Sursa:   Ion Lupaş, Lecturi din izvoarele române, Bucureşti , 1988 , p. 290 – 192.

 

 

Naţionalităţile conlocuitoare din Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au exprimat adeziunea la marile acte istorice ale Unirii acestor provincii cu România în cursul anului 1918, în primul rînd ca urmare a faptului că programele partidelor politice ale românilor, societăţilor cultural-patriotice, care militau pentru Unire, discursurile, studiile şi articolele fruntaşilor naţiunii române, au relevat, în mod expres, fără reticenţă, faptul că, după făurirea statului naţional unitar român, va fi promovată o politică autentic democratică în problema minorităţilor, se va asigura egalitatea deplină în drepturi tuturor cetăţenilor României, fără niciun fel de discriminări sau privilegii, vor fi create condiţiile necesare pentru afirmarea identităţii etnice.

O influenţă decisivă asupra atitudinii minorităţilor naţionale faţă de Marea Unire din anul 1918 au exercitat-o Hotărîrile adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, de către exponenţii naţiunii române, documente de excepţională valoare istorică, care, în ansamblul drepturilor şi libertăţilor proclamate, menţionau expres principiile care vor sta la baza relaţiilor interetnice din România Mare.

Declaraţia de Unire de la Alba Iulia, decretînd „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”, precum şi faptul că „fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” a oferit o mare şansă minorităţilor naţionale şi a determinat poziţia lor în favoarea Unirii Transilvaniei cu România.

În virtutea acestor proiecte de edificare a statului naţional unitar român şi a garanţiilor conferite, germanii, cu diversele lor ramuri, maghiarii, evreii, polonezii, slovacii, armenii, rutenii, secuii au subscris, prin declaraţii publice, la hotărîrile de unire ale românilor.

De altfel, germanii din România s-au pronunţat, încă înaintea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, în favoarea Unirii Transilvaniei cu România. Aşa de pildă, Consiliul Săsesc, întrunit la Sibiu, în zilele de 21-22 noiembrie 1918, a hotărît să intre în legătură cu Consiliul Naţional Român, care pregătea Marea Unire a Transilvaniei cu România, iar Adunarea Naţională a saşilor din Transilvania, întrunită la Mediaş, la 8 ianuarie 1919, a hotărît, în unanimitate, unirea cu Regatul României.

Într-o proclamaţie adoptată cu prilejul menţionat, Consiliul Naţional Germano-Saxon pentru Transilvania comunica Consiliului Naţional Român Central că, luînd act de faptul că „poporul cel mai numeros din Transilvania şi părţile limitrofe Ungariei a hotărît, în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea sa cu România …, poporul sas din Transilvania, bazîndu-se pe dreptul popoarelor de a dispune în mod liber de ele însele, proclamă unirea sa cu Regatul României şi transmite poporului român salutul său frăţesc şi cordiale urări pentru realizarea completă a idealului naţional”.

„Pe deplin conştient – sublinia Proclamaţia de la Mediaş – poporul săsesc se consideră, de acum înainte, ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.

Într-un raport al lui von Furstenberg – consulul general al Germaniei la Budapesta – înaintat Ministerului de Externe al Germaniei, se sublinia expres că „Alipirea saşilor la România s-a făcut fără condiţii” şi că „o deputăţie a plecat la Bucureşti, pentru a duce guvernului de acolo şi regelui Ferdinand hotărîrea saşilor”.
În martie 1919, în cadrul unei alte adunări populare, saşii au reafirmat voinţa lor de cetăţeni ataşaţi noului stat naţional unitar român. Apreciind poziţia realistă a saşilor, deputatul I. Clopoţel, în şedinţa din 14 februarie 1920 a Adunării Deputaţilor, a relevat că „hotărîrea acestei naţionalităţi era rezultatul unei experienţe de convieţuire comună, de peste 800 de ani, cu românii din Transilvania”.

„Românii şi saşii – sublinia parlamentarul – cu forţe unite au înregistrat în cele opt secole multe momente de prosperitate economică şi culturală. Trecutul comun a fost baza şi îndemnul pentru colaborarea viitoare, rodnică de ambele părţi”.

Poziţia şvabilor din Banat faţă de unirea cu România s-a conturat mult mai tîrziu. Aceasta datorită faptului că unii lideri politici ai germanilor, sub influenţa politicii de asimilare a guvernelor maghiare anterioare, au fost tentate să susţină apartenenţa directă a Banatului la Ungaria sau organizarea autonomă a provinciei în cadrul statului ungar.

Astfel, în ziarul Volkswille, din 2 decembrie 1918, liderul social-democrat dr. Otto Roth, a proclamat autonomia Banatului, nesocotind voinţa românilor, populaţie majoritară în provincie. Conform unor evaluări din epocă, în întreg Banatul trăiau, la 1918, circa 529 de mii de români, 387 de mii de şvabi, 285 de mii de sîrbi şi 242 de maghiari. Practic, germanii doreau menţinerea integrităţii teritoriale, politice şi economice a Banatului, teritoriu revendicat de România, Ungaria şi Iugoslavia.

După ce Conferinţa de Pace de la Paris a decis, la 27 iunie 1919, ca Banatul să fie împărţit între România şi Iugoslavia, ceea ce încălca Tratatul dintre România şi Antantă, din august 1916, prin care se prevedea ca întreg Banatul să aparţină României, la 8 iunie 1919, s-a întrunit Conferinţa Întregii Populaţii Germane din România , care a afirmat dorinţa germanilor de a fi „cetăţeni credincioşi noului stat român”.

Drept urmare, o primă adunare şvăbească, desfăşurată la 10 iunie 1919 la Timişoara, s-a pronunţat pentru acceptarea unirii cu România.

O nouă adunare a şvabilor a avut loc la 10 august 1919, unde s-a adoptat o rezoluţie de aderare necondiţionată la hotărîrile de la Alba Iulia.

La Dumbrăveni – Ibaşfalău, cum se numea atunci – tot în cursul anului 1919 a avut loc o adunare naţională ţigănească, prin care populaţia ţigănească din Ardeal a recunoscut şi a aderat la Marea Unire”. Adunarea a avut loca la Castelul Apaffi din Dumbrăveni.

Memoriul datat 27 aprilie, Ibaşfalău, consemnează aderarea ţiganilor transilvăneni la Marea Unire şi adună o serie de doleanţe:

„Atât noi cât şi urmaşii noştri să fim consideraţi ca cei mai supuşi şi credincioşi fii şi cetăţeni ai României Mari, conform punctului I al hotărârii aduse în adunarea naţională românească ţinută la Alba Iulia la 18 Nov./1 Dec. 1918” şi altele, printre care şi eliminarea apelativului „ţigan” şi înlocuirea cu altceva. Documentul final este semnat de 22 de delegaţi şi de preşedintele Gheorghe Humagiul.

 

Unii exponenţi de vază ai naţionalităţii maghiare, s-au exprimat, de asemenea, în mod favorabil, faţă de hotărîrea istorică a românilor de Unire a Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918. Astfel, într-un manifest din 3 noiembrie 1918, semnat de mai mulţi reprezentanţi ai vieţii culturale şi obşteşti ungare, printre care Ady Endre, Bartok Bela, Bölöni Gyorgy, Kodály Zoltán, Vargo Jenö, se recunoştea legitimitatea Unirii Transilvaniei cu România.

Semnatarii exprimau ideea cu valoare de postulat şi anume că „Libertatea naţiunilor surori este chezăşia libertăţii noastre”, respectiv a naţiunii maghiare.

Partidul Naţional Democrat Maghiar, în Programul său adoptat în anul 1919, menţiona expres următoarele:

„Noi sîntem cu totul pe baza programului formulat la Alba Iulia, a cărui realizare o pretindem”. Deci, este vorba de o recunoaştere a Marii Uniri, precum şi a necesităţii respectării şi aplicării hotărîrilor programelor sale, inclusiv în problema naţională, atît de către statul român, cît şi de către maghiarii din România, în numele cărora se adresa PNDM.
O poziţie de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au adoptat şi secuii. La începutul anului 1920, baronul Janos Fay, deputat din partea secuilor, a făcut următoarea declaraţie în Parlamentul României:

„Secuii, avînd nădejde că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sînul noului stat, au primit cu încredere şi linişte Unirea Transilvaniei cu România”.

La rîndul său, deputatul maghiar Urmossy Bela, declarîndu-se „educat şi crescut în mijlocul poporului român”, aprecia de la tribuna Adunării Deputaţilor, la 3 martie 1920, că „Scopul principal al politicii noastre este, pe de o parte, ca, pe lîngă menţinerea intereselor noastre naţionale, să căutăm o armonie cu naţionalitatea română, pe de altă parte, ca, eliberînd poporul secuiesc şi maghiar de sub influenţa concetăţenilor şovinişti maghiari, de conducătorii lor vechi şi de seducătorii de azi (aluzie la iredentismul şi revizionismul horthyst) să-i transformăm şi educăm ca cetăţeni cinstiţi ai României Mari”.
După cum probează documentele istorice, reprezentanţii tuturor minorităţilor naţionale – germani, maghiari, evrei, slovaci şi ruteni – au făcut în Parlamentul României, la 30 decembrie 1919, declaraţii solemne de fidelitate faţă de noua lor patrie.

Evreii nu s-au ţinut nici ei la o parte de aceste declaraţii politice, de adeziune la o convieţuire demnă şi paşnică în cadrul statului naţional unitar român.
Într-un Memoriu adresat de guvernul român Conferinţei de Pace de la Paris, în martie 1920, în legătură cu problema minorităţilor, se arată că, chiar unele „minorităţi naţionale care rămîn în afara frontierelor române, stabilite de comisiile teritoriale, ca slovacii din Bekescsaba şi rutenii din Maramureş, au cerut şi continuă să ceară unirea lor cu statul român.

Slovacii au decis-o în Adunarea lor naţională de la Csaba, la 13 iunie 1919, printr-un act prezentat Conferinţei de Pace, la 2 septembrie 1919, prin intermediul d-lui Beneş, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace; rutenii, la rîndul lor, şi-au afirmat voinţa de unire, trimiţîndu-şi reprezentanţii naţionali în camerele constituante ale României Mari”.

Într-un document diplomatic românesc, adresat Conferinţei de Pace de la Paris, se arată că în pofida „celor ce afirmă delegaţia ungară în memoriile ei, anume că aceste populaţii (minorităţile naţionale) nu vor recunoaşte şi nu vor accepta niciodată unirea lor cu România, se poate constata că însele populaţiile maghiară şi secuiască din noile teritorii româneşti au acceptat unirea, aderînd la noua ordine politică, creată prin decizia Conferinţei.

Căci, reprezentanţii secuilor şi maghiarilor, după ce au obţinut mandat de la conaţionalii lor, s-au prezentat din proprie voinţă la alegerile pentru Adunarea Constituantă a noii Românii şi, fiind aleşi, participă în prezent la lucrările acestei Adunări”.

 

 

Surse:

http://www.monitoruldemedias.ro/2015/12/mediasul-in-focul-marii-uniri.html

http://ziarulfaclia.ro/adeziunea-minoritatilor-nationale-la-marea-unire-din-1918/

22/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: