CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMÂNIA DEFINITĂ DE CĂTRE MARILE NUME ALE SPIRITULUI ROMÂNESC DREPT UN STAT DE NECESITATE EUROPEANĂ

 

 

„Ardealul nu este un pământ. Ardealul suntem noi toţi. Ardealul este sufletul nostru”

(Mihai Antonescu, 10.X.1941).

 

 

Imagini pentru n iorga photos

 

 

Savantul Nicolae Iorga născut la Botoşani, pe 5 iunie 1871, într-o familie probabil de origine aromână, a fost un om de ştiinţă complet, aşa cum scot în evidenţă atât contemporanii săi, cât şi specialiştii de astăzi.

A fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist.

George Călinescu l-a numit „Voltaire al României“.

Iar în anii premergători primei conflagraţii mondiale, problema principală a regatului Românei erau fraţii din Basarabia, Bucovina şi din Transilvania.

Iată ce declara Iorga în 1917 în Parlamentul României:

“Este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea liberării teritoriului naţional, chestiunea revanşei noastre biruitoare […].

Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prn braţele unite ale noastre şi ale fraţilor de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpâni în orice colţ al pământului pe care l-a locuit”.

Marele istoric şi cărturar Nicolae Iorga, fiind conştient de necesitatea istorică a unirii tuturor românilor într-un singur stat naţional, afirma: “Nimeni nu creează hotare, care să rămâie pentru totdeauna, decât numai dacă este o garanţie de suflet în dosul fiecărei cuceriri, a fiecărei întregiri”.

A avut un sfârșit tragic, fiind ucis pe data de 27 noiembrie 1940, de un comando legionar, care l-a ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la Strejnic, în jud. Prahova .

Conducerea Gărzii de Fier îl considera responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când Iorga care era și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.

Ulterior, Codreanu a fost asasinat din ordinul regelui, înscenândui-se o evadare.

După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

 

ROMÂNIA –

 STAT DE NECESITATE EUROPEANĂ

Realitatea desprinsă din titlu a fost formulată tranşant de însuşi inegalabilul nostru istoric Nicolae Iorga.

„Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul.

El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa.

Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele.

Boala cea mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor.

Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor.

În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.”

Această definiţie a fost în repetate rânduri întărită, în formule diverse dar exprimând aceiaşi esenţă, de către cei mai mari dintre CEI MARI ai spiritului şi ştiinţelor româneşti:

M. Eminescu, M. Kogălniceanu, Brătienii, A. D. Xenopol, Spiru Haret, Take Ionescu, N. Titulescu, S. Mehedinţi, Grigore Antipa, Vasile Pârvan, Octavian Goga, I. Petrovici, I. Simionescu, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, D. Gusti, Grigore Gafencu, Mircea Eliade, Sabin Manuilă, Mircea Vulcănescu, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Pamfil Şeicaru sau G. Vâlsan.

 

Unul dintre ei – l-am numit pe marele istoric român Gh. I. Brătianu – a desluşit cu nedezminţitu-i talent şi  exemplară concizie, în Cuvântul înainte al celei dintâi reviste române de  „Geopolitică şi Geoistorie” (1941), coordonatele poziţiei României în contextual general continental şi, mai limitat, sud-est european, deşi nu doar atât:

„Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană.

Statul nostru este, deci, – continua istoricul Gh. I. Brătianu – în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul. Ea deţine, cum s-a spus, cu adevărat o poziţiune-cheie.

Iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie.

Înseamnă, deci, că, mai mult decât oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo aşezat).

Ideea de hotar, de putere şi de apetit economic, internaţional, de autarhie şi independenţă, trebuie purtată acolo mereu în conştiinţe, ca o obsesie.

Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună şi toţi şi … să doarmă cât mai puţin.

Se înţelege, deci: un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa.

Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”

În momentul în care monumentala enciclopedie Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. 1918-1928, apărută integral în 1929 (3 volume, Bucureşti, Cultura Naţională, 1929, în total 1583 p., inclusiv indici de persoane şi de locuri), deci în timpul celei dintâi guvernări naţional-ţărăniste (Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu), tocmai a apărut unele consideraţii se impun.

În primul rând, ediţia originală în trei volume masive a ambiţionat să   reprezinte – ceea ce a reuşit cu maximă strălucire şi pentru un timp îndelungat – un tablou şi un bilanţ al evoluţiei şi stării provinciilor după cel dintâi deceniu al apartenenţei lor la România Mare.

Opera, evident marcată de un spirit enciclopedist, fusese pregătită de un comitet de redacţie prezidat de D. Gusti, viitorul coordonator al celebrei Enciclopedii a României (4 volume, 1938-1943), asistat fiind de Emanoil Bucuţa.

Ea beneficia de solide contribuţii şi intervenţii, purtând semnătura unor personalităţi ştiinţifice de imens prestigiu naţional şi european – N. Iorga, R. W. Seton-Watson, Emanuel de Martonne, Wickham Steed, Liviu Rebreanu, Onisifor Ghibu, Nicolae Colan, Sextil Puşcariu, S. Mehedinţi, G. Vâlsan, Ştefan Meteş, Zaharia Bârsan, Constantin Moisil, George Moroianu, Sabin Manuilă, Al. Borza, R. Vuia, I. I. Lapedatu, V. L. Bologa ş.a.

În 1929 ori în prezent, când discuţiile despre Transilvania revin în atenţie.

Aceasta în contextul unor pretenţii revizioniste implicând anularea Sistemului Tratatelor de Pace de la Paris – Versailles din 1919-1920 (mai ales, în cazul în speţă, a Tratatului de la Trianon), pe motive ilogice şi raţiuni deşarte.

În atare situaţie, se înţelege, trilogia destinată tiparului recâştigă în semnificaţie. Acum, ca şi în 1929, trilogia Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. 1918-1928,  constituie, mai mult decât un argument, proba verităţii.

Iar, în context, putem să neglijăm demonstraţiile lui N. Titulescu, ilustrul nostru diplomat, care anterior făuririi României Mari la 2 Decembrie 1918, s-a remarcat în lupta pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara-Mamă?

Pe atunci, mai precis la 3 mai 1915, într-un discurs susţinut la Ploieşti pentru cauza intrării României în război împotriva Austru-Ungariei, a opinat:

“…România nu poate fi întreagă fără Ardeal … Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa … Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi  harta: Ardealul e inima României geografice!…”

 

Istoricul Gh.BUZATU- ROMÂNIA – STAT DE NECEISTATE EUROPEANĂ

 

https://www.printfriendly.com/p/g/vz5aPb prin http://roncea.ro/2011/08/17/romania-stat-de-necesitate-europeana-

Reclame

27/05/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | 1 comentariu

La 26 mai 1984, Ceauşescu inaugura oficial Canalul Dunăre-Marea Neagră. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru gheorghiu dej la canal photos

 

Cu 34 de ani în urmă, în ziua de 26 mai 1984 a avut loc inaugurarea oficială a Canalului Dunăre-Marea Neagră (construcţie iniţiată în 1973).

La data inaugurării, Canalul Dunăre-Marea Neagră era cel de-al treilea mare canal de navigaţie din lume făcut de mâna omului, după Canelele Suez ( 184 km) şi Panama (81 km).

Ruta principală, Cernavodă- Poarta Albă- Agigea,  are 64 de km. Ramura nordică, Poarta Albă- Midia Năvodari,   are 31 de km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este o parte importantă în sistemul de canale europene care leagă Marea Nordului, prin canalul Rin-Dunăre, de Marea Neagră.  

Are o lungime de 64,2 km, două ecluze (la Agigea şi la Cernavodă), trei porturi fluviale (la Cernavodă, Medgidia şi Basarabi) şi portul maritim Constanţa-Sud.

Canalul scurtează traseul dintre Dunăre şi Marea Neagră cu aproximativ 400 km.

Canalul principal are  o adancime de 7 m, o lăţime la baza de 70 m şi la suprafaţă de 90-120 m, şi are o capacitate anuala maxima de transport de 80-100 de milioane tone, iar  pentru ramura nordica de 15-25 de milioane tone de marfă.

Din cei 2.413 km, cât măsoară calea navigabilă de la Kelheim (Germania) la Sulina, o lungime de peste 45% (1.075 km) mărgineşte sau traversează teritoriul României.

 Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului.

Ideea de a construi acest canal exista inca din 1837, când diplomatul englez David Urquhart a propus  construirea unui canal „care sa lege Dunărea de Mare în locul unde cursul Dunării se apropie cel mai  mult de Mare, evitandu-se in felul acesta un ocol si pericolele pe care gurile Dunării le cauzau  navigaţiei”

Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, aşa cum arăta şi raportul publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.
În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ”Excursiune agricolă în Dobrogea” beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ”dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa”.
Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă.

Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883) sau cel al inginerului român Basil G. Assan (Bucureşti, 1897), care concluzionează că ”acest canal va fi făcut căci el este indispensabil viitorului economic al României”.
La 2 August 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunăre publică în revista ”Analele Dobrogei” studii ample cu privire la realizarea unui astfel de proiect.
 

 Primul studiu, „Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanţa”, care a indicat practic actualul  traseu al canalului a aparut in 1929, la Timişoara, fiind lucrarea de diploma a lui Aurel Barglazan şi  Octavian Smighelschi, studenţi ai Universitaţii Politehnica.

În 1939-1940, un studiu al inginerului Ovidiu Cotovu, subdirector în cadrul Regiei Autonome a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă (PCA) prezintă o extindere a portului Constanţa spre Sud, care avea în vedere ”debuşarea în port” a unui Canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră.

  In 25 mai 1949, la sugestia lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cu sprijinul sovietic la realizarea  memoriului tehnico-economic, a început construcţia canalului, foarte mulţi dintre muncitori fiind deţinuţi  politici din inchisorile comuniste şi din rândurile minoritaţilor etnice şi religioase. 

 

Imagini pentru gheorghiu dej la canal photos

 

 

Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei.

Neoficial însă, se urmărea nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.

Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949).

Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal. Numărul total al celor care au murit în condiţii groaznice a rămas necunoscut până astăzi.

Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000.

Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru.

Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru.

În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”).

Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi.

Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră numeroşi deţinuţi şi-au pierdut vieţile.

Înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat. La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape un şanţ , iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore.

Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.

Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat.

 Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată.

Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vago­nete.

 

 

 

Lucrările de la Canalul Dunăre – Marea Neagră au încetat la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei, după moartea lui Stalin.

Lucrarile au fost sistate in 1955 şi reluate, dupa un nou proiect, in 1976.
 S-au excavat 294 milioane mc la canalul principal şi alte 87 milioane mc la ramura nordica, Poarta  Alba-Midia Navodari (mai mult cu 25 milioane decat la Canalul Suez şi cu 140 milioane decât la Canalul  Panama) şi s-au turnat 5 milioane mc de betoane.

 

 

Foto: Ceauşescu inspectează şantierul de la Canal

 Canalul traverseaza localitaţile Cernavoda, Saligny, Mircea Voda, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta  Alba.
Pescajul maxim admis este de 5,5 m permiţand astfel accesul navelor fluviale şi a celor maritime mici.
La fiecare capăt exista câte doua ecluze care permit traficul in ambele sensuri.
Ramura nordică, cunoscuta sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Navodari, cu o lungime de 31,2  km, o adancime de 5,5 m şi o laţime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanţa, Ovidiu şi Navodari.
Inaugurarea canalului a fost marcata şi de lansarea slagarului „Magistrala albastra”, interpretat de  Mirabela Dauer si Dan Spataru.

Construirea canalului a necesitat o investiţie de circa 2 miliarde de dolari. Estimarile iniţiale  prevedeau recuperarea investiţiei in 50 de ani.

Exploatarea canalului aduce  venituri anuale de  circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiţiei de peste 600 de ani.

 

 

 

 

 

Surse:

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/05/26/documentar-canalul-dunare-marea-neagra-30-de-ani-de-la-inaugurare-09-16-50

 http://adevarul.ro/, wikipedia.org

http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/primul-studiu-cu-traseul-canalului-dunaremarea-neagra-a-aparut-la-timisoara-cel-putin-1304-detinuti-ingropati-fara-certificate-de-deces_18767

http://www.rador.ro/2015/02/18/canalul-dunare-marea-neagra-ideea-lui-stalin/

26/05/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Colaborarea serviciilor secrete ruso-bulgare în acţiunile de spionaj şi subminare a tânărului stat independent român

 

 

Foto: Vizita Regelui Carol I al României în Rusia (iulie 1898) prin care se semnala disponibilitatea ameliorării relațiilor româno-ruse.

 

Statul român modern în vizorul serviciilor secrete ale Rusiei imperiale.

România, independentă şi aflată într-un puternic proces de modernizare spre sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezenta un impediment major atât în asigurarea unui coridor terestru de legătură între Imperiul rus şi „fraţii slavi” din Balcani, cât şi în atingerea, aşa cum am amintit deja, a principalului obiectiv de politică externă imperială – ocuparea şi controlul Strâmtorilor.

Deoarece nu mai putea fi vorba de un conflict militar deschis împotriva ţării noastre, s-a încercat, printr-o multitudine de mijloace, marea majoritate provenind din arsenalul serviciilor de spionaj, crearea de probleme guvernelor ţării.

Mai ales că imperiul rus dispunea de capabilităţi şi resurse superioare, aflându-se, contrar opiniei larg vehiculate în epocă, într-un amplu proces de modernizare şi dezvoltare.

Încă de la înfiinţarea sa la începutul anilor’80 ai secolului al XIX-lea, poliţia secretă rusă (binecunoscuta Ohrana) a acordat o atenţie evidentă activităţilor de spionaj desfăşurate în statele de interes pentru imperiul rus.

Însă, din diverse motive, rezultatele nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor, edificatoare fiind informările eronate din perioada războiului ruso-japonez (1904-1905).

În schimb, structurile informative şi contrainformative ale armatei imperiale ruse obţin rezultate remarcabile în primul deceniu al secolului al XX-lea în spaţiul european, în special împotriva viitorului adversar austro-ungar, în particular (cunoscând, din cauza multiplelor trădări, tot ceea ce era nevoie despre capabilităţile militare ale Imperiului condus de Franz Joseph) şi ale Puterilor Centrale, în general.

Deşi subiectul nu este pe deplin elucidat, se poate vorbi de o anumită implicare externă şi în ceea ce priveşte declanşarea şi răspândirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907, eveniment cu reverberaţii majore în opinia publică naţională a epocii.

Fără a intra în detalii, amintim rapoartele întocmite de prefectul judeţului Botoşani, Jules Văsescu, adresate conducerii statului chiar din momentul începutului mişcării ţărăneşti.

Acesta solicita imperios, la 10 şi 11 martie 1907, ca trupele ce vor fi trimise ca întăriri să fie de cavalerie, deoarece instigatorii nu provin din satele răsculate, ci se deplasează rapid, din sat în sat:

„sunt emisari care cutreieră satele şi promit în numele MS Împăratul Rusiei de a împărţi tot pământul la ţărani şi îi îndeamnă de a se revolta pentru a veni Rusia să domnească pe această ţară, căci numai ei vor putea distribui pământul…. Faza revoluţiei s-a schimbat, locuitorii, graţie instigatorilor – se crede ruşi de naţionalitate – ce cutreieră satele, văzând că au putut să-şi îndeplinească pretenţiunile lor către arendaşi şi proprietari, cer mai mult: împărţirea pământurilor între ei….E necesitate absolută de cavalerie pentru a putea urmări cu folos bandele care cutreieră satele spre a răzvrăti locuitorii. Infanteria nu poate îndeplini această sarcină.” 

Oglindirea instigării calificate la răscoală, a fost surprinsă și în observațiile lui Titu Maiorescu din însemnările politice :
„[…] mulți agenți ai poliției rusești, ascunși sub înfățișarea de iconari […] caută să se încuibeze și în România”  

Avem și mărturii, în urma analizelor documentare contemporane :

 
„Mișcarea iconarilor a fost identificată de timpuriu ca acțiune de propagandă panslavistă”  
Avem la îndemână și o mărturie din vremea dinainte de răzmeriță:„Iconarii sunt agenți de propagandă care merg din casă în casă […]”  

Să urmărim pasajele epice care cuprind, în termenii artei literare, această situație:
„- Crezi că eu de bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare?
[…] Că pe la noi oamenii trag nădejdea că în curând Vodă are să înceapă să împartă moșiile, cum se și aude mereu de mulți ani…
[…] Se aude pe la noi că la muscali a început împăratul lor să împartă pământurile boierești” (Liviu Rebreanu, op.cit., pag. 195).

Atenție! Iconarul se dădea de loc de prin părțile Moldovei, de pe lângă Focșani, dar era agent rus, fără dubii, căci continuă cu provocarea la răscoală prin analogie:
”Se aude pe la noi că la muscali a început împăratul lor să împartă pământurile boierești. Dar muscalii s-au răsculat mai an, cu mic cu mare, și-au pus mâna pe topoare și-au făcut o vâlvătaie de a mers vestea în toată lumea (Idem, p. 196)”.

Deşi în deceniile următoare s-a negat existenţa acestor instigatori ruşi, sau plătiţi de serviciile secrete ţariste (de altfel, pentru a nu se deteriora şi mai mult relaţiile cu marele vecin, nici nu s-a mediatizat acest aspect), este evident că Petersburgul încerca să profite din plin de orice problemă internă a României, Bucureştiul ştiind foarte bine acest lucru.

De aceea, din momentul în care răscoala ia amploare, autorităţile române ordonă închiderea frontierei „începând de la Suceava până la Mihăileni” pentru a împiedica infiltrarea de agenţi travestiţi în ţărani bucovineni şi a nu oferi niciun pretext de intervenţie militară din partea Rusiei ţariste şi Austro-Ungariei.

Un aspect foarte interesant,reliefat de structurile informative naţionale în informările către forurile de conducere, este acela al colaborării ruso-bulgare în domeniul culegerii de informaţii cu caracter militar pe teritoriul României.

În urma unei simple întâmplări sunt aduse la lumină, în anul 1907, aspecte de maximă importanţă pentru securitatea naţională.

Datorită numelui destinatarului şi masivităţii pachetului, Oficiul poştal din Odobeşti trimite Direcţiei Generale a Telegrafelor şi Poştelor un colect considerat suspect; aceasta, la rândul său, îl trimite, spre a fi verificat, Siguranţei Generale a Statului.

Aici este deschis şi examinat cu atenţie, ajungându-se la concluzia că este vorba de un caz ce putea afecta serios securitatea României.

Pachetul era destinat unui ofiţer de artilerie bulgar care locuia la Sofia, locotenentul G. Hesapcieff, şi conţinea hărţi şi planuri militare detaliate ale unei părţi din Moldova.

Într-un raport secret redactat la 12 noiembrie 1907 şi prezentat atât ministrului de Interne, cât şi celui de Război, directorul Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG) Ion (Iancu) Panaitescu atrage atenţia asupra acestui periculos caz de spionaj în care era implicată Bulgaria şi, foarte probabil, Rusia ţaristă.

Directorul Panaitescu evidenţiază, printre altele, cooperarea existentă între instituţiile militare bulgare şi ruse, având ca obiectiv comun spionarea ţării noastre.

Aceasta era vitală pentru armata şi serviciul de spionaj ţarist deoarece orice intrare în ţară a unui „supus” rus, indiferent că era civil sau militar, era riguros înregistrată şi urmărită atât de poliţie, cât şi de Siguranţă sau Jandarmerie.

„Concluzia logică ar fi că spionajul acesta s-a făcut pentru interesul armatei bulgare.Dat fiind, însă, că regiunea reprezentată de hărţile în cestiune este situată dincolo de linia fortificată Focşani-Nămoloasa, (Putna-Bacău), regiune care cade în afară de zona intereselor bulgăreşti, nu este exclusă posibilitatea ca acest spionagiu să fie făcut de bulgari pe contul ruşilor.

E posibil ca ruşii să se folosească de ofiţerii bulgari, acestora fiindu-le mult mai uşor de a se strecura neobservaţi în ţară, amestecându-se travestiţi între muncitorii şi zarzavagii bulgari, precum şi între covrigarii şi bragagii cari staţionează la porţile tuturor cazărmilor şi stabilimentelor noastre militare.

Nu se pune o trupă în marş, fără ca covrigarii şi bragagii bulgari să n-o urmărească pas cu pas şi D-zeu ştie câţi din ei n-or fi ofiţeri travestiţi.

Ofiţerilor ruşi le-ar fi foarte greu să se introducă în ţară peste tot locul, căci ar fi repede descoperiţi, ei neputându-se travesti decât ca iconari sau jugănari, cari ştiu însă că sunt suspectaţi în tot dauna de autorităţi şi apoi chiar dacă n-ar fi descoperiţi totuşi mare treabă n-ar putea face neavând posibilitatea de a se introduce pe lângă stabilimentele militare şi de a însoţi trupele în marşuri, exerciţii şi manevre.”, se arată în unul din documentele păstrate în Dosarul nr. 94/1907 (file 19-20, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale) la Arhivele Naționale ale României.

În final, raportul directorului general al Direcției de Poliție și Siguranță atrage atenţia asupra necesităţii ca „Marele Stat Major al Armatei să înfiinţeze un serviciu de contra spionagiu, care să fie bine organizat spre a putea demasca cu înlesnire pe spionii cari mişună în ţară”.

Răscoala de la 1907 nu a avut un caracter spontan (specific răzmerițelor țărănești), ci a fost minuțios pregătită, adevărat, pe fundalul unor nemulțumiri în legătură cu învoirile agricole între țărani și trusturile arendășești colosale (Fischer, Guttman, Ztalei, Ghațel ș.a.).

”din punct de vedere oficial, Marea Răscoală din 1907 a fost clasificată, până la instalarea regimului comunist în România, drept un atentat la securitatea națională a țării inițiat de o putere străină”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/03/rascoala-din-1907-minciuna-dintr-un-tablou-celebru-si-falsurile-din-cartile-comuniste-de-istorie/

 

 

Surse:

 

http://intelligence.sri.ro/statul-roman-modern-vizorul-serviciilor-secrete-ale-rusiei-imperiale/

Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 2, Editura RAO, București, 2001, p.134-135.

Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 2, subcap. „Spionajul pe teritoriul României”, editura RAO, 2002, București, pag. 57-75).

 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994, pag. 45.

26/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: