CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Finlanda solicită aderarea la NATO. Suedia va decide duminică dacă se va alătura Alianței Nord-Atlantice

Foto: Premierul Sanna Marin şi preşedintele Sauli Niinistö ai Finlandei

Preşedintele finlandez Sauli Niinisto l-a sunat sâmbătă pe omologul său rus, Vladimir Putin, şi l-a informat despre candidatura iminentă a ţării sale la Alianța NATO. „Conversaţia a fost directă şi a decurs fără probleme.”

Revenind la tradiţia din 1939, Finlanda îi spune lui Putin „niet”

Aderarea Finlandei la NATO a semnalat sfârşitul celei mai durabile politici a Moscovei din ultimii mai bine de 70 de ani.

Este o umilire a lui Vladimir Putin, consideră Konstantin von Eggert (foto), jurnalist la Kommersant FM, principalul post radio de știri de 24 de ore din Rusia, într-un comentariu reprodus de  https://www.dw.com/ro.

   ”Eram adolescent când naşa mea Olga mi-a povestit despre „războiul de iarnă” din anii 1939-1940, dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda.

Era soră la un spital din Moscova când Iosif Stalin şi-a lansat prost pregătita cucerire a Finlandei sub un pretext fals.

„A fost oribil”, mi-a spus. „Toţi acei tineri soldaţi cu degerături cumplite şi răni intratabile în urma gloanţelor trase de lunetişti. Finlandezii ne-au învins cu adevărat categoric armata, dar noi nu aveam voie să vorbim despre asta”, mi-a povestit ea.

„În cele din urmă, au trebuit să ne cedeze ceva teritoriu, dar noi nu i-am cucerit niciodată.”

A fost un  şoc pentru mine. În manualele noastre şcolare exista un singur paragraf referitor la acel război.

Brânză da, NATO ba

Ca om care a crescut în Uniunea Sovietică în anii 1970 şi 1980, ştiu că Finlanda era considerată cea mai prietenoasă dintre ţările „capitaliste”.

Produse finlandeze cum ar fi brânza „Viola” sau râvnitele geci de iarnă puteau fi din când în când procurate de cetăţenii sovietici. Dar, după povestea naşei Olga, nu m-am mai putut gândi la finlandezi ca la nişte inofensivi producători de brânză.

Câţiva ani mai târziu am auzit un faimos cântec finlandez de război din 1939, având refrenul „Niet, Molotov” („Nu, Molotov”) — un protest popular adresat comisarului lui Stalin pentru afaceri externe, Viaceslav Molotov.

Finlandezii au reuşit într-adevăr să-şi păstreze independenţa, cu preţul aşa-numitei finlandizări, care a însemnat acceptarea unor limitări şi condiţii impuse de Moscova.

Să rămână o ţară nealiniată (adică să nu adere la NATO), a fost principala restricţie, după înfiinţarea Alianţei, în 1949.

Chiar şi în 1991, când Uniunea Sovietică s-a destrămat, opinia publică din Finlanda a rămas preponderent neinteresată de aderarea la NATO.

Finlanda a beneficiat mereu de o cooperare economică semnificativă cu Rusia. A importat aproape întreg necesarul de petrol şi gaz de la vecinul din est.

Rosatom, constructorul rus de centrale atomice controlat de stat, avea de gând să construiască una în Finlanda – un proiect rar întâlnit într-o ţară occidentală.

Menţinerea unor legături politice constante cu Kremlinul a fost mereu prioritară pentru politicienii finlandezi.

În ianuarie, de pildă, preşedintele Finlandei, Sauli Niinisto, rămăsese unul din puţinii lideri occidentali care mai stăteau regulat de vorbă şi se mai întâlneau cu preşedintele Vladimir Putin.

Umilirea lui Putin

Dar zilele acestea un remix al vechiului cântec de război din 1939 răsună iar la Helsinki. Finlandezii spun iarăşi „niet” – dar de această dată lui Putin. Ei sunt gata să se alăture NATO.

„Finlandizarea”, una din cele mai durabile realităţi pe harta securităţii europene postbelice, a devenit vetustă în răstimp de doar câteva săptămâni, în contextul asaltului Kremlinului asupra Ucrainei.

Este o masivă înfrângere politică pentru Putin. De la prima sa vizită oficială în Finlanda, în 2001, el a investit mult efort în cultivarea politicienilor şi oamenilor de afaceri finlandezi doar pentru a-şi vedea politica năruită în răstimp de săptămâni.

Ca gest simbolic, Finlanda a anulat recent contractul cu Rosatom pentru construcţia centralei nucleare menţionate.

Moscova ameninţă acum cu sistarea iminentă a exporturilor de energie pe piaţa finlandeză. Dar finlandezii sunt pregătiţi pentru o penurie temporară şi se reorientează spre alţi furnizori.

Îndelungata lor experienţă cu ruşii i-a învăţat că Kremlinul îi ia în serios doar pe cei dispuşi să facă sacrificii şi care nu dau înapoi.

Finlanda este îngrijorată de ambiţiile teritoriale ale Rusiei

Politica lui Putin are efect contrar

Nici şantajul militar al lui Putin nu va avea o soartă mai bună. Războiul din Ucraina a demonstrat starea jalnică a armatei ruse. În acelaşi timp, forţele armate finlandeze efectuează periodic manevre comune cu NATO, posedă armament avansat şi sunt deplin interoperabile cu armatele alianţei.

Dacă Kremlinul îşi întăreşte prezenţa militară la graniţa cu Finlanda, având o lungime de peste 1300 de kilometri, finlandezii se pot aştepta ca noii lor aliaţi, inclusiv SUA, să întărească apărarea lor prin trimiterea de trupe în zonă.

Poziţia strategică a Rusiei în regiune se va înrăutăţi.

(Foto: Dreamstime.com)

Dacă Suedia va urma exemplul finlandez, Marea Baltică va deveni efectiv curtea din spate a NATO. Regiunea Kaliningrad, enclava rusă înconjurată de Polonia şi Lituania, va fi mai uşor de izolat, dacă alianţa va dori să facă asta.

Ironia istoriei este implacabilă. Putin a făcut din opoziţia la extinderea NATO o emblemă a politicii sale, dar sfârşeşte prin a se trezi cu trupe NATO staţionate la doar 130 de kilometri de St Petersburg.

Cu siguranţă, lui Molotov nu i-ar fi plăcut aşa ceva.

15/05/2022 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ESTE FURNIZAREA DE ARMAMENT UCRAINEI UN ACT DE RĂZBOI ÎMPOTRIVA RUSIEI?

„Dacă războiul din Ucraina s-ar derula în 1922, Putin ar avea un bun argument juridic și o bază pentru a pretinde că SUA și alte state devin părți în conflict prin furnizarea de armament Ucrainei”; în 2022, însă, justificările Federației Ruse se bazează pe norme de drept ce au încetat să existe în urmă cu un secol, explică Scott Shapiro și Oona Hathaway de la Yale Law School într-o analiză pentru platforma Just Security.

În contextul agresiunii militare ruse, Ucraina a primit asistență militară din partea mai multor state NATO: Statele Unite au promis asistență de securitate în valoare de miliarde de dolari; Germania și-a încălcat îndelungata politică privind interzicerea exporturilor de arme letale către o zonă de conflict atunci când a fost de acord să livreze Ucrainei 1.000 de lansatoare de rachete și 500 de rachete sol-aer Singer, iar Franța, Belgia, Olanda și multe alte țări s-au alăturat efortului, furnizând armament și echipamente de protecție guvernului ucrainean.

Vladimir Putin a încercat prin tot felul de tertipuri juridice să argumenteze poziția sa de a trata sancțiunile economice împotriva Rusiei „ca pe un act de război”, iar Ministerul rus al Apărării a emis de asemenea o declarație în care avertiza că statele ale căror baze vor adăposti avioane ucrainene care vor fi ulterior utilizate împotriva forțelor armate ruse, vor fi considerate ca părți în conflictul armat, scrie publicația Universul.net.

Argumentul juridic al rușilor se bazează însă, pe legi ale neutralității care nu mai sunt în vigoare și de aceea SUA și alte state care sprijină Ucraina trebuie să respingă asemenea argumente depășite.

Dreptul neutralității

Dreptul neutralității are o istorie îndelungată, dovadă că de interes pentru cercetători este inclusiv dacă în antichitate Grecia și Roma recunoșteau neutralitatea în timp de război. Indiferent dacă dreptul internațional antic recunoștea sau nu neutralitatea, regimul juridic ce a dominat în Europa începând cu secolul 17, cu siguranță a recunoscut-o.

Într-adevăr, până în secolul 18, statele au dezvoltat un set comprehensiv de reguli pentru a reglementa conduita statelor dornice a se situa în afara ostilităților.

Astfel, dreptul neutralității acorda o serie de drepturi statelor neimplicate într-un război, cel mai important fiind acela că niciun stat beligerant nu putea forța un stat neutru să lupte alături de el, cu excepția cazului în care cele două state își dăduseră în prealabil acordul pentru alianță. Teritoriul unui stat neutru era, de asemenea, inviolabil.

Astfel, dreptul internațional interzicea lupta și recrutarea de soldați pe teren neutru. De asemenea, statele neutre aveau dreptul de a face afaceri cu beligeranții, cum s-a întâmplat în contextul conflictelor din timpul Revoluției Franceze, când Statele Unite au făcut comerț cu Franța. Cu toate acestea, Marea Britanie nu a reproșat Statelor Unite că aprovizionau inamicul.

Comerțul cu una din părțile din conflict, în detrimentul celeilalte, transforma un stat neutru – „un prieten comun al ambelor părți” – într-unul co-beligerant.

În secolul al XVIII-lea juristul Emer (Emmerich) de Vattel a fost explicit cu privire la pierderea neutralității.

„A refuza vreunul dintre aceste lucruri uneia dintre părți, doar pentru că se află în război cu altă parte și pentru că preferă să o favorizeze pe aceasta din urmă, înseamnă îndepărtarea de linia neutralității stricte”.

Sfârșitul imparțialității

Convenția de la Haga din 1907 includea obligația strictă de imparțialitate în prevederile privind neutralitatea.

Însă dreptul neutralității a suferit modificări consistente odată cu începutul secolului 20. Pactul Kellogg-Briand din 1928, care era la acea vreme cel mai ratificat tratat din lume, a plasat războiul în afara legii.

Prin eliminarea dreptului la război al unui stat, Tratatul a generat transformări ce au pus bazele ordinii juridice moderne.

Mai mult, Pactul Kellogg-Briand a condus în mod direct la prevederile din Carta ONU privind interdicția războiului de agresiune și recunoașterea dreptului la autoapărare.

În consecință, sistemul modern de drept internațional afirma transformarea neutralității inițiată de Pact.

Transformarea dreptului neutralității este remarcată într-un discurs din 1941 al procurorului general de la acea dată al SUA, Robert H. Jackson, prin care apăra programul „Lend Lease” al președintelui Franklin Roosevelt de alimentare cu armament și echipament militar a rezistenței europene anti-germane.

Dat fiind că Statele Unite nu intraseră încă în război, unii critici ai programului se temeau că furnizarea de arme Aliaților ar încălca obligația de neutralitate a Americii și ar transforma-o în cobeligerant, ceea ce opinia publică americană nu dorea.

Explicația lui Jackson era că:

Pactul Kellogg-Briand din 1928, prin care Germania, Italia și Japonia se angajau să renunțe la război ca instrument politic, a definitivat scoaterea războiului în afara legii și, implicit, a modificat conceptul obligației de neutralitate”.

În aceste condiții, ținând cont de agresiunile Germaniei, Statele Unite și alte state sunt îndreptățite să-și afirme dreptul de acțiune discriminatorie – argumenta Jackson – datorită faptului că, începând din 1928, accepțiunea războiului și a neutralității în sistemul juridic internațional nu mai este aceeași ca înainte de această dată.

Deși scoaterea războiului de agresiune în afara legii nu a impus statelor obligația de a-l discrimina pe agresor, „le-a conferit, însă, dreptul de a acționa în acest mod”, a concluzionat Jackson.

În plus, dreptul internațional oferea o bază legală ajutorului militar american acordat Aliaților.

Din acel moment, nu se mai susține cerința imparțialității rigide nici față de statul agresor ce încalcă tratatul, nici față de victimele unui atac neprovocat.

Este cazul sancțiunilor financiare care au devenit instrumentul standard pentru aplicarea dreptului internațional în lumea postbelică.

În loc să răspundă prin violență, statele aplică dreptul internațional împotriva celor care duc războaie ilegale, retragând agresorului beneficiile cooperării.

Implicații pentru războiul din Ucraina

Dacă războiul din Ucraina s-ar derula în 1922 și nu în 2022, Putin ar avea un bun argument juridic și o bază pentru a pretinde că Statele Unite și alte state devin părți în conflict prin furnizarea de armament Ucrainei.

În „Vechea Ordine Mondială”, cea de dinainte de 1928 și de Pactul Kellogg-Briand, sancțiunile economice împotriva unui beligerant și furnizarea de arme unei părți în detrimentul alteia erau considerate încălcări ale obligației de neutralitate.

Dar atunci când, în 1928, statele s-au coalizat pentru a scoate războiul în afara legii și, ulterior, pentru a reafirma acest angajament în Carta ONU din 1945, s-a creat o nouă ordine juridică mondială în care forța nu mai are legitimitate și în care statele pot acorda asistență militară unui stat atacat pe nedrept, astfel încât acesta să se poată apăra.
Aceasta înseamnă că statelor li se permite să furnizeze armament sau alt tip de sprijin rezistenței ucrainene.

Făcând acest lucru, nu se încalcă nicio obligație juridică de neutralitate. Statele ar deveni părți la conflictul armat internațional dintre Rusia și Ucraina dacă și numai dacă ele însele ar recurge la forță armată împotriva Rusiei.

Așadar, acordarea de asistență militară Ucrainei contribuie la apărarea ordinii juridice internaționale, permițând acestei țări să se apere împotriva războiului de agresiune declanșat de Rusia.



06/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Un comentariu

BISERICA, MARTIRII ȘI SFINȚII CATACOMBELOR DIN RUSIA BOLȘEVICĂ

 Un articol publicat de https://trenduri.blogspot.com, vorbește despre faptul că asaltul ticălos asupra valorilor noastre milenare se face la modul programatic, având ca unic scop distrugerea omului prin transplantarea unor false idei şi a unor valori golite de sens care, în final, duc la prăbuşirea psihică a individului şi transformarea sa într-un „automat uman”.

Pentru a putea răspunde la astfel de întrebări esențiale, ne este de mare folos să avem modele de rezistență.

Cartea de o valoare extraordinară Sfinţii catacombelor Rusiei a lui Ivan Andreev. este un fragment al unei istorii cvasi-necunoscute, dar, mai mult de cât atât, o cronică a unei spiritualităţi atât de profunde şi înalte încât te simţi copleşit.

Ea adună mărturii impresionante despre eroii credinței din Rusia secolului XX.

Majoritatea dintre ei au intrat în Sinaxare…

Te trezeşti brusc în faţa adevărului autentic, a profunzimii unor oameni despre care nu aveai habar că au existat, dar care i-au marcat profund atât pe contemporanii lor – indiferent că erau oameni simpli sau torţionari –  cât, mai ales, pe generaţiile care-au urmat, transformându-se pentru acestea în faruri călăuzitoare. 

Iar elementul cel mai sfâşietor, sentimentul pe care-l ai în fiecare pagină a cărţii, este faptul că scrierea, în ciuda faptului că e o cronică a ceea ce a fost, de fapt este despre ceea ce urmează să fie.

Şi nu-i vorba aici doar despre profeţia părintelui Ignatie din Harbin, care în anii 30 ai secolului trecut spunea că Ceea ce a început în Rusia se va încheia în America”, ci de semne ale vremurilor care devin din ce în ce mai evidente şi care ne fac să credem că ceea ce citim în carte e pe cale să se întâmple. 

În iulie 1927, Mitropolitul Serghie (foto), locţiitor al Patriarhului, a emis o declaraţie privind loialitatea Bisericii faţă de noua conducere sovietică.

Cunoscut fiind caracterul ateu al comunismului sovietic, declaraţia a stârnit nemulţumirea multor ierarhi care nu s-au sfiit să-l înfrunte direct pe Serghie.

Doar că, în timp ce Serghie avea de partea sa întregul aparat al statului comunist, contestatarii săi nu aveau altceva decât propria credinţă.

Puşi în faţa evidenţei, o mână de ierarhi iau decizia separării de biserica oficială, cea care se transformase într-un instrument al propagandei comuniste, înfiinţând ceea ce se va numi „Biserica rusă din catacombe”.

Imaginaţi-vă o mână de ierarhi credincioşi care, dincolo de faptul că-şi asumă separarea de bisericile în care slujiseră, rămân aproape singuri, într-o societate obtuză şi deplin controlată.

Astfel noile lor biserici sunt acolo unde se află, indiferent că e vorba de un lagăr de concentrare sau un loc uitat de lume.

Un luminiş sau un colţ au celulei se transformă într-o biserică inedită, în care slujba este şoptită şi cântările ajung doar la urechile ciulite ale celorlalţi deţinuţi.

Un fenomen unic, de o profunzime sfâşietoare, care nu are cum să nu te mişte adânc şi care, mai presus de orice, e însoţit de minuni inexplicabile.

E limpede de intuit că primii reprezentanţi ai noii Biserici au ajuns în lagăre pentru a fi exterminaţi rapid, însă ceea ce este surprinzător e că, în ciuda presiunilor şi a instituirii interdicţiei de a comunica, numărul adepţilor a crescut.

Cu toate că autorităţile comuniste, instigate de serghianişti, au încercat să ucidă din faşă fenomenul, de obţinut n-au obţinut decât efectul contrar.

Este uluitoare povestea primului Episcop secret, Maxim de Serpuhov.

M.A. Zizilenko era un medic strălucit care, în acelaşi timp, dădea dovadă de o credinţă profundă, ajungând astfel unul dintre prietenii apropiaţi ai ultimului Patriarh real al Rusiei, Tihon.

Patriarhul (foto), îngrijorat de cererile tot mai insistente ale puterii sovietice, a decis ca înainte de moarte să-l tundă în taină în monahism pe M.A. Zizilenko şi, în cazul în care Biserica se va îndepărta de „credincioşia faţă de Hristos”, acesta să devină episcop secret.

După declaraţia lui Serghie, doctorul M.A. Zizilenko s-a transformat în primul episcop secret, Maxim de Serpuhov, îndeplinind astfel voinţa Patriarhului Tihon. 

De-aici începe o aventură extraordinară în timpul căreia, în ciuda persecuţiilor, Biserica subterană devine din ce în ce mai mare, beneficiind de sprijinul oamenilor simpli.

Iată câteva fragmente relevante:

Când m-am întors din exil (în Leningrad), am găsit Biserica din catacombe. Eu personal ştiam aproximativ două sute de locuri în care se săvârşeau slujbe. Douăzeci de preoţi itineranţi şi doi episcopi slujeau aici. Aceste locuri erau destul de diverse: de la bordeie de ţărani până la instituţii sovietice, în care erai admis doar prin permis. Dar pe atunci Biserica din catacombe nu avea nicio organizare generală de interconectare.(…)

După informaţiile mele(aprox. anul 1980[n.n]), Biserica din catacombe acum nu doar că a devenit mai puternică, dar a ajuns şi la anumite forme de organizare. După unul din episcopi, deşi sunt comparativ puţini membri activi ai Bisericii din catacombe, marea majoritate a oamenilor simpatizează cu ei şi îi ajută. Fără această susţinere, în condiţiile sovietice, Biserica din catacombe nu ar putea să existe deloc.

Partea interesantă este Biserica rusă din catacombe s-a extins şi în afara Rusiei, prin intermediul preoţilor şi a episcopilor secreţi care au reuşit să evadeze din coşmarul sovietic. În ciuda faptului că acolo puteau să revină în cadrul Bisericii ruse din exil, structură sinodală şi neinfectată de serghianism, aceştia şi-au păstrat caracterul secret, continuând să evolueze în paralel, fenomen care autorului i s-a părut cel puţin ciudat.

După mărturisirile sale din carte, norii îndoielii i-au fost spulberaţi de epistola unui episcop secret din afara Rusiei care i-a mărturisit motivul pentru care preferă să rămână în subterane:

Precursorii lui Antihrist au apărut deja şi nimeni nu ştie când va veni timpul ca fiecare credincios, fără a intra în casă, va trebui să fugă în munţi, adică să meargă în catacombe”.

Reţineţi, e vorba de anii 80, ani în care nimeni nu-şi imagina nici măcar căderea regimului sovietic. Ca să nu mai vorbim de faptul că, din cenuşa acelui regim, a renăscut o jivină mult mai înfiorătoare şi perversă care deja cuprinde întreaga lume. 

Sentimentul pe care-l remarci la personalităţile descrise este acela acela al unui sfârşit de lume. Ei sunt conştienţi că trăiesc un sfârşit al lumii lor şi că bătălia pe care-o duc este mult mai înaltă decât puterile lor.

Culmea, tocmai inegalitatea evidentă dintre ei şi sistem este motivul pentru care acceptă lupta. Iată cum arată un fenomen spiritual autentic în care verticala transcendenţei le dă celor de-acolo puterea de care au nevoie pentru a lupta cu hidra!

Revenind la profeţia părintelui Ignatie din Harbin, putem vedea limpede că ceea ce se petrece acum nu-i doar o copie la indigo a ceea ce s-a petrecut în trecut, dar şi calea către o lume total închisă în care nu mai poţi spera că pe acest pământ mai există vreo oază de libertate.

ADDENDA

Apariția Bisericii Catacombe este direct legată de lovitura de stat din 1917, începutul execuțiilor și torturii episcopilor și preoților, profanarea și distrugerea locașurilor de cult.

Constituirea Bisericii din Catacombe a fost un proces gradual, constând din trei etape, ale căror cauze au fost:

  1. Un nou val de teroare roșie în 1922-23, confiscarea proprietăților bisericești și formarea așa-numitei „Biserici Vie”, inspirată de guvernul sovietic.
  2. Începutul politicii de cadre a guvernului sovietic în raport cu Biserica Ortodoxă Rusă în 1927, amestecul autorităților în treburile sale interne, i.e. privare de libertate.
  3. O altă creștere a represiunii în anii 1930.

Când, odată cu sechestrarea samavolnică a clădirilor bisericii, oportunitatea de a sluji a dispărut în mod deschis, aceștia și-au mutat activitățile în subteran – unele mai devreme, altele mai târziu.

Principalele principii de viziune asupra lumii care au dus la intrarea creștinilor adevărați în catacombe, în contrast cu „Biserica vie” așa zis ”renovaționistă” (care propovăduia recunoașterea lui Hristos ca prim comunist) și sergieni (numit după Patriarhul Serghie, care semnase o declarație de cooperare cu Sovietele), au fost acelea de a nu permite înrobirea internă a Bisericii și, în general, orice fel de control al autorităților fără Dumnezeu asupra păstorilor și turmei, care le constrângea conștiința religioasă.

„La 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, atunci locţiitorul scaunului patriarhal al Moscovei, a emis infama lui Declaraţie despre loialitatea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic şi solidaritatea faţă de „bucuriile” şi „tristeţile” lui.

Acest document a fost publicat în ziarul sovietic oficial Izvestia la 6/19 august, în acelaşi an, şi a fost cauza publică a diviziunii fundamentale care s-a petrecut atunci în Biserica rusă şi care durează până în prezent.

În cuvintele unui istoric al Bisericii despre această perioadă (el însuşi „serghianist”), anul Declaraţiei a fost „un punct de cotitură. Până acum, întreaga viaţă bisericească continuă sub semnul acestui an” (A. Krasnov-Levitin, Memoirs,YMCA Press, 1977, p. 91, în limba rusă).
Această diviziune nu a fost pur şi simplu între două organizaţii bisericeşti diferite.
Apologeţii serghianismului – atât în Rusia, cât şi în afara ei – subliniază permanent că politica Mitropolitului Serghie „a menţinut” ierarhia, organizaţia bisericească, slujbele Bisericii, posibilitatea primirii Sfintelor Taine, şi că aceasta este activitatea principală a Bisericii sau chiar
singura ei raţiune de a exista.

Păstrarea succesiunii canonice în Biserica Catacombe a fost una dintre cele mai importante condiții pentru conservare Adevărata Ortodoxie în Rusia.

Conform mărturiei prietenului apropiat al Patriarhului Tihon, profesorul şi doctorul în medicină M.A. Zizilenko (fostul medic şef al închisorii Taganka din Moscova), patriarhul, nu mult înainte de moartea sa, devenind convins, cu mare teamă, de faptul că graniţa cererilor «politice» ale regimului sovietic va merge dincolo de graniţele credinței faţă de Biserică şi faţă de Hristos, a exprimat ideea că, probabil, singura modalitate pentru Biserica Ortodoxă Rusă de a-şi păstra credincioşia faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să intre în catacombe.

Prin urmare, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe profesorul Zizilenko să accepte tunderea în taină şi apoi, în viitorul apropiat, în cazul în care ierarhii conducători ai Bisericii Îl vor trăda pe Hristos şi vor preda regimului sovietic libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.
În 1927, când Mitropolitul Serghie a emis Declaraţia sa, după care s-a petrecut schisma bisericească, profesorul Zizilenko a împlinit voia
Patriarhului Tihon şi a devenit primul episcop secret – Maxim de Serpuhov.

Preafericitul Patriarh Tihon,îl preţuia profund pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. 

Astfel, de exemplu, într‑una din conversaţiile lor, Preafericirea Sa şi‑a exprimat către acesta îndoielile sale dureroase cu privire la beneficiile viitoarelor concesii faţă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi‑a exprimat gândul că în aparenţă singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să‑şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe. 

Patriarhul Tihon l‑a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în secret şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să‑L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.

Campania anti-religioasă a URSS

Ținta principală a campaniei antireligioase din anii 1920 și 1930 a fost Biserica Ortodoxă Rusă care avea cel mai mare număr de credincioși. Aproape tot clerul acesteia și mulți dintre credincioșii săi, au fost împușcați sau trimiși la lagăre de muncă. Școlile teologice au fost închise, la fel și publicațiile bisericești. 

 Până în 1941, doar unul din doisprezece preoți ai Bisericii Ortodoxe Ruse mai rămăseseră să slujească în parohii, iar numărul lăcașelor Ortodoxe din Rusia scăzuse de la 29.584,la mai puțin de 500.

Persoanele religioase erau prezentate în propaganda oficială ca fiind dominate de tulburări psihice și chiar de comportamente criminale. Manualele pentru școlari promovau disprețul față de credincioși; clericii erau avizi de bani, pelerinii erau niște idioti, alcoolici cu aspect respingător și sifilitici. 

Credincioșii au fost tratați ca paraziți dăunători care răspândesc ignoranța, murdăria și bolile și care trebuiau lichidați.

Presa difuza sloganuri de genul „ să dăm o lovitură zdrobitoare religiei!” sau „trebuie să lichidăm Biserica și superstițiile religioase!”

Credința religioasă a fost prezentată ca superstițioasă și înapoiată. Adesea bisericile au fost demolate sau au primit alte distinații (depozite,cluburi , sanatirii tbc etc).

Presa oficială îi îndemna pe oameni să-și sacrifice familiile de dragul ateismului și să nu facă compromisuri cu tradiția religioasă de dragul unității familiale sau din dragoste pentru rudele lor.

Propaganda anti-religioasă a încercat să arate o legătură directă între credința religioasă și comportamentul imoral sau criminal.

Aceasta a inclus o revizuire a istoriei Rusiei, în care personalitățile religioase au fost condamnate sub diverse pretexte care includeau spionajul sau activitățile antistatale sau trădarea nobileor idealuri ale comunismului.

Foametea masivă de la începutul anilor 1930 (organizată de statul comunist) a fost pusă pe seama credincioșilor despre care care se spunea că se infiltrau în fermele colective și le distrugeau din interior.

Tot credincioșii au fost învinuiți în moduri similare pentru eșecurile economiei sovietice din anii 1930. Sărbătorile religioase erau de asemenea, acuzate că afectau economia prin promovarea absenteismului și a beției.

Campania antireligioasă s-a încheiat brusc după începerea Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania nazistă).

30/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: