CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Corifeii culturii române şi glumele lor nemuritoare…

 

 

Imagine similară

 

 

 

Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:

– Mă, voi ştiţi că eu m-am născut  în  anul când a murit  Eminescu?

Replica lui Cazaban a fost promptă:

– Două mari nenorociri în acelaşi an !

 

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”.

Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ.
Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi” mai avea destule piese de acest gen.

După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”.

Evaluatorul o cântări în palmă, clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”.

După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise.

Evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă   fluturând un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său :
– E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare.

El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei?  

 

Arghezi s-a întâlnit, în preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, îmbrăcat cu mantaua lui largă şi însoţit de câteva fete, care il „îngrijeau” acasă (soţia, o actriţă cunoscuta, ii murise de o vreme): il pieptănau, il masau, ii tăiau unghiile, şi celelalte… 

„Dragă, îţi prezint  secretarele mele”, zice Eftimiu, apelând la  o formulă pe care o socotea convenabilă pentru a putea scoate fetele în lume.

Iar Arghezi, cam pişicher, i-a răspuns:

„Ce spui, dragă, tot mai secretezi, tot mai secretezi?…” 

 

 

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând.

Văzându-l atât de neajutorat, Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă! se văietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.

 


Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui ” blând ” Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.

 


Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum, în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea  l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
– Răducăneni. Răducăneni …, murmura Delavrancea cu ochii în sus, gânditor.

 Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăneni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor.

– Pentru că, vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir…. un <Apus de Soare>.
Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă”.

Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia n-au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră.

Deschizându-le uşa , doamna Alice Călinescu i-a în­trebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sunt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă, l
e-a spus candid doamna Călinescu.

Înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Ciocu­lescu urma în paralel şi Dreptul, pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu, care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc.,  A, B, C, D etc., a, b, c, d etc.

La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget.

Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţân­du-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător:
– Ce e acesta?
Cioculescu i-a replicat prompt :
– Degetul arătător.
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.

 

 

  Pe când era şi director al Institutului de Literatură, Mihail Dragomirescu  intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de  Şerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga…
– Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.

La „Capşa”, Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a în­tors-o Cioculescu.  

Frecventată mai întâi exclusiv de marea boierime, de oameni de stat, prinţi şi chiar regi, diplomaţi, generali etc., cafeneaua Capşa va fi adoptată de scriitori şi artişti în 1930, dup[ ce s-a ]nchis cafeneaua Oteteleşanu, fieful lor.

Atmosfera scorţoasă de până atunci a cafenelei Caa a devenit mai agitată, dupa ce aici au „năvălit”scriitorii şi artiştii.

Discuţiile au devenit mai aprinse, şi nu s-au purtat cu voce scăzută, ca altădată, comentariile au devenit mai acide, ba uneori mai izbucneau şi mici certuri.

Bârfa, mereu la modă în veselul mediu scriitoricesc, a dat naştere celebrei epigrame a lui N. Crevedia:

La Capşa unde vin toţi seniorii / Local cu două mari despărţituri / Într-una se mănâncă prăjituri / Într-alta se mănâncă scriitorii.

25/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, UMOR | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

21 iunie 1853 – Trupele rusești trec Prutul şi ocupă, fără declaraţie de război, Principatele Române

 File:Schlacht bei Oltenitza.jpg

Bătalia de la Olteniţa (4 noiembrie 1853) de Karl Lazendelli

La 21 iunie 1853 trupele rusești trec fără nici un avertisment Prutul şi fără a declara război Turciei.

Ţarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova şi Muntenia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. 

 Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stătea în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor, pe de alta, ale ortodocşilor, la Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc.  

Împărţirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact.

Când venea vorba despre administrarea Locurilor Sfinte, Imperiul Ţarist proteja interesele ortodoxe, iar Franţa pe cele catolice.

Interesară în chestiune se afla şi Anglia, nu neapărat din considerente religioase, ci pur pragmatice: vroia să-şi consolideze dominaţia în estul Mediteranei.

Sultanul nu a putut să decidă între presiunile celor trei puteri şi a dat dreptate francezilor  în această chestiune punctuală care ţinea de drepturile pelerinilor.

Ţarul Nicolae s-a gândit că e cazul să sancţioneze Imperiul Otoman cu o incursiune militară de pedepsire în zona controlată de aceştia. Aşa s-a ajuns la momentul  1853, când trupele ruse au intrat în Principatele Române, înaintând până  la Dunăre.

Imediat, otomanii au masat şi ei trupe de partea cealaltă a fluviului, în vreme ce expansiunea militară rusească a atras îngrijoarea şi o reacţie europeană: francezii au trimis flotă de război în Marea Neagră, iar austriecii (care iniţial se anunţaseră neutrii în chestiune), au masat trupe în Transilvania,  gata să intervină dacă ruşilor le-ar fi trecut prin cap să urce în amontele Dunării.

 După un şir de episioade de război desfăşurate în jurul Bucureştilor (Olteniţa, Caracal etc.) dar şi la Silistra şi prin sudul Dobrogei, ţarul nu a acceptat condiţiile politice puse de europeni (printre altele, liberalizarea navigaţiei pe Dunăre şi renunţarea pentru totdeauna la rolul Rusiei de protector al ortodocşilor de pe teritoriul otoman).

În septembrie, Turcia, sprijinită de Anglia și Franța, a  adresat Rusiei un ultimatum prin care îi cerea evacuarea trupelor din Moldova și Muntenia, care a fost ignorat.

În această situaţie, la 4 octombrie 1853 sultanul a declarat război Rusiei, armatele sale atacând forţele ruseşti în apropierea Dunării.  

 Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor sale terestre pe teritoriile otomane.

După ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Franţa au intrat în război de partea Turciei.

Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor.  

 Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853, până în 1856 şi a fost un conflict armat major între Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a  Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte.

Operaţiunile militare au avut loc la Dunăre, în Transcaucazia, la Marea Baltică şi în Crimeea (unde a fost teatrul principal de război).

Trupele alianţei antiruse au trecut la asediul Sevastopolului, în Crimeea. Atunci, ca şi astăzi, Sevastopolul era baza navală principală a ruşilor în Marea Neagră.

 

RusRom-27

După un asediu de un an, Sevastopolul a căzut. Oraşul a fost practic distrus, iar populaţia s-a refugiat, în condiţii grele, spre nord.

Stimulaţi de acest succes, franco-britanicii au continuat ofensiva înspre Marea Azov, ajungând la doi paşi de Rostov-pe-Don, de unde  în cele din urmă, au fost respinşi.

Războiul  Crimeii,  este considerat de unii cecetători primul război modern, în care s-au folosit la scară largă tranşeele şi bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).

Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaţilor.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la aliaţii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – ţigările – prin folosirea tutunului mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Printre urmările acestui război s-a  numărat şi măsura luată de  ţarul rus Alexandru al II-lea  de  abolire a  iobăgiei în 1861.

De asemenea, analizând cauzele dezastrului suferit ca urmare a unor erori în bătălia de Balaclava, în armata britanică s-a renunţat la cumpărarea  gradelor militare. 

Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte.

 

 

În imagine, Discuţii premergătoare încheierii Tratatului de la Paris în 1856

 

Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi), principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel.

Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominaţie în regiune.
 

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Din  această Comisie făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisari  din statele aflate sub suzeranitatea imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova și Valahia – care rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative, instituții care aveau sa fie puse sub supravegherea puterilor victorioase, desființându-se astfel protectoratul unilateral al Rusiei.

Turcia era obligată să respecte administrația independentă a principatelor Moldovei și Valahiei, deplina libertate a credinței și legislației, comerțului și navigației.

În cazul unor tulburări, Turcia nu avea drept în mod unilateral, fără acceptul celorlalte țări semnatare să aplice forța în ambele principate românești.

Este important că se permitea Principatelor Române să întrețină fiecare propria oștire, pentru siguranța internă și paza hotarelor.

S-a stabilit  convocarea în Principate a  Divanurilor Ad-hoc (fapt care s-a pus în practică  în 1857 la Iași și București), pentru exprimarea dorinței populației asupra Unirii și a altor principii fundamentale de organizare a statului.

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a părţii de sud a Basarabiei țariste (provincie care până în 1812 fusese parte integrantă a Moldovei).

 

 

Imagini pentru războiul crimeii photos

Harta Principatelor române Moldova şi Ţara Românească, după Tratatul de la Paris din 1856

Restul Basarabiei țariste rămânea în continuare anexată de Imperiul  Rus.

De remarcat că în cadrul Principatului Moldovei fosta regiune țaristă Ismail a fost împărţită în trei județe mai mici: Cahul, Bolgrad și Ismail.

 

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Aaland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus.

Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forţele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să folosească aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

  • Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;

  • Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile sale de protectoare a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra însă Franța);

  • Rusia și-a pierdut influența asupra principatelor române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență sporit.

 

 De atunci si până in zilele noastre, Rusia va considera Tarile Românesti ca teritorii “pierdute” si va încerca să le recâştige direct, prin prezenţa armată (de 3 ori), sau de de nenumărate alte ori prin acţiunea unei sumedenii de agenţi de influenţă directi sau sub acoperire.

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/31/Tratatul_de_la_Paris,_1856

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-6-razboiul-crimeii-si-principatele-romane/25793/

http://ro.wikipedia.org/ 

Nicolae Isar, Istoria Modernă a Românilor, Editura Universitară, București, 2006.

 

 

 

21/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

COMUNICAT AL ACADEMIEI ROMÂNE – Apel către politicienii români, pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a românilor

 

Imagine similară

 

 

 

Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a românilor

Academia Română este principala instituţie a conştiinţei naţionale a românilor. Această menire este inserată în actul ei de naştere, proiectul ei constitutiv, rostul instituţiei şi destinul său primordial. 

Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă.

Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociează, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. 

În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume.

Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale.

Apelul nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei.

Să nu insulte sufletele a zeci de milioane de români, trăitori în România şi în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare. 

Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri“ conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale patriotice au ridicat mulţimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să fiţi gata!“). La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu Transilvania, a fost acceptat de către Parlament şi de Curtea de la Viena. 

Această zi ar urma să devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din România! 

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare flagrantă şi vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea naţională şi de limbă a constituit busola istorică în toate momentele de restrişte sau de bucurie colectivă. 

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest iresponsabil în perspectiva menţinerii păcii sociale interne, exemplară în ţara noastră, în condiţiile în care drepturile minorităţilor de aici depăşesc normele europene în materie. 

A vota ziua de 15 martie ar însemna o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unităţii naţionale care are ca miză crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român. 

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă şi internaţională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon. 

Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla aşa ceva. Nu există scuze, argumente şi justificări de niciun fel. Toţi vom fi judecaţi pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor fapte este naţională, nu individuală.

Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor. 

Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naţionalitate ar fi aceştia, la responsabilitate, respect şi, până la urmă, la bun simţ.

Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem.

 

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

BIROUL PREZIDIULUI ACADEMIEI ROMÂNE

20 iunie 2017

 

Vezi documentul: http://www.acad.ro/com2017/apelAR/d0620-ApelAR-15MartieZiuaMaghiarilorRomania.pdf

21/06/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: