CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

22 iunie 1941 – România a intrat în războiul împotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa. VIDEO

 

 

In a picture that captures the violence and sheer destruction inherent in war perhaps more graphically than any other ever published in LIFE, Marines take cover on an Iwo Jima hillside amid the burned-out remains of banyan jungle, as a Japanese bunker is obliterated in March 1945.

 

Cu 77 de ani în urmă, în ziua de 22 iunie 1941, România intra în război, alături de Germania, împotriva URSS.

Conducătorul statului, Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, ocupate, în 1940, de Uniunea Sovietică.

Istoriografia românească a declarat ziua de  22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940.

Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. 

Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine  o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă.

Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.

Pe 22 iunie, de ambele părţi ale graniţei de vest a URSS (circa 1.000 de kilometri, de la Marea Baltică până la gurile Dunării) era concentrat un număr enorm de trupe şi material militar.

Astfel, Germania avea peste 5 milioane de militari, 3.700 de tancuri şi 2.500 de avioane.

Chiar în faţa lor se găseau: vreo 5,5 milioane de militari sovietici, 23.000(!) de tancuri şi 20.000(!) de avioane.

În afară de aceasta, din est se deplasau către graniţa de vest a URSS alte mijloace tehnice, precum şi alte milioane de militari deja mobilizaţi, din cei peste 25 de milioane pentru care existau deja planuri de mobilizare.

Operaţiunea Barbarossa, numită după un legendar împărat german din secolul al XII-lea, a început în zorii zilei de 22 iunie 1941.

Armatele germane şi ale aliaţilor acestora au pătruns în Rusia Sovietică pe un front de 1600 de kilometri.

Panzerele germane au fost vârful de lance al acestui atac în faţa unei defensive total nepregătite, folosind tactica încercuirii pentru a soca liderii sovietici: sute de mii de soldaţi ruşi se vor preda fără luptă, conştienţi de inutilitatea luptei.

În timpul războiului rece, sovieticii au considerat acest atac ca fiind unul surpriză, în ciuda faptului că au existat în permanenţă semnale în acest sens: pregătirile germane începute cu câteva luni înainte, semnalele de alarmă trase de Lavrenti Beria şi de superspionul Richard Sorge.  

Participarea armatei române în războiul declanşat de Germania împotriva URSS, s-a făcut în baza înţelegerii intervenite între Adolf Hitler şi Ion Antonescu, care a avut loc la Munchen, la 12 iunie 1941.

În nici unul din documente, România nu a fost  menţionată ca aliată.

La 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS, fostul ei aliat de război şi tovarăş de cotropiri de  până atunci, România angajându-se, potrivit înţelegerilor convenite în precedentele zece luni, alături de trupele germane.

În noaptea de 21 – 22 iunie, ora 3:00, Armatele româno-germane au declanşat operaţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică.  

În zorii zilei de 22 iunie, asumându-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către armată:

Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevizmului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!..„.

 

 

 

 

Pentru România începea Războiul Sfînt, care a avut, de la un capăt la altul (1941-1944),un caracter  anticomunist, drept şi naţional, bucurîndu-se de aprobarea întregului popor.

Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”.

Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului, precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.

La momentul 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii.

La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infanterie germane.

 

Dintre membrii strălucitului corp ofiţeresc român trebuie menţionaţi generalii: Al.Ioaniţu, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea (şefi ai Marelui Stat Major), C. Pantazi, N. Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al.Sion, C. Constantinescu-Claps, Gh. Avramescu şi Petru Dumitrescu, acesta din urmă comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a, din momentele de dinaintea trecerii Prutului până la sud-est de Stalingrad şi înapoi, până la angajarea bătăliei Moldovei, în august 1944.

 

 

Imagini pentru armata română eliberează Basarabia photos
Imagini pentru armata română eliberează Basarabia photos

Armata română eliberează Basarabia

Grupul de Armate Sud al mareşalului german Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat.

Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aiba loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte ca ofensiva să progreseze mai mult în Ucraina, până să înceapă şi ele atacul.

Această decizie a fost luată de OKH în primăvara anului 1941, deoarece general-colonelul Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că, în ochii comandanţilor germani, potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat.

De aceea, marea majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflîndu-se în principal doar unităţile motorizate româneşti.

După cum urma să se vadă, Prutul nu a fost o barieră chiar atît de formidabilă, în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva poduri intacte peste acest râu, încă de la începutul războiului.

Pentru operaţiunile din Bucovina de Nord (nordul Principatului Moldova) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (fosta Basarabie ţaristă, estul Principatului Moldova) erau desemnate Armata 11 germană (comandată de general – colonel Eugen von Schobert) şi Grupul de armate general Ion Antonescu (Armatele 3 şi 4 române).

Un mare aport în această luptă l-a avut  starea de spirit care domnea în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reîncadrarea în armată.

Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care ruga populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”.

Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând.

Numeroşi au fost şi militarii răniţi care după vindecare au refuzat să fie evacuaţi în ţară, sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”.

În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu succes  încheindu-se la 26 iulie 1941.

 

 

 

Eliberarea Basarabiei, 1941, art-emis

 

 

 

Bilanț

 

În cele 35 de zile de lupte pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi.

Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru l-a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscând, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu ar fi putut fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.

Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”.

Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-Al Doilea Război Mondial?

Propaganda sovietică şi mulţi istorici occidentali indică data de 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România)drept dată a intrării URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începuse pe 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, iar Uniunea Sovietică s-a alăturat invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică pretinde că a participat la războiul mondial abia din data de 22 iunie 1941!

 Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939, nu au participat la al Doilea Război Mondial !…

Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică?

Istoriografia rusă (şi nu numai!) pretinde că în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică ar fi fost… neutră!

Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ!

A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre.

Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei.

A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi.

În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.

Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus pe teritoriul acestora instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina.

România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.

Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus.

După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.

Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941.

Şi totuşi Uniunea Sovietică pretindea că a fost neutră,şi că Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

  1. http://ro.wikipedia.org/

  2. Gheorghe Radu, Basarabia pământ românesc, aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ – Basarabia, volumul II, 2009

  3. http://www.worldwar2.ro/operatii/?article=4

  4. http://www.istoria.md/articol/500/22_iunie,_istoricul_zilei#

  5. http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/22-iunie-1941-operatiunea-barbarossa-238358.html/

  6. george damian – https://historice.ro/cine-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial-cand-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial/

Reclame

22/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istorie tragică: 12-13 iunie 1941 – primul val de deportări din Basarabia şi Nordul Bucovinei în Siberia şi Kazahstan

 Au existat între anii 1940 – 1953 trei mari valuri de deportări ale populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, cotropite de URSS.

Cu toate acestea, acţiuni de strămutare a basarabenilor şi bucovinenilor au avut loc şi între aceste trei valuri.

Organizarea deportărilor a intrat în sarcina Biroului politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD au constituit  baza logistică a mecanismului deportării.

Nu se cunoaşte o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În mai 1941,Culai Igor a fost numit împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui  Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide şi organizaţii burgheze.

După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formaţiuni politice s-au refugiat în România. Rămăşiţele acestor partide şi organizaţii, fiind susţinute activ de serviciile româneşti de spionaj, şi-au intensificat activitatea antisovietică.

Acelaşi document includea în categoria elementelor antisovietice şi moşierii, comercianţii, poliţiştii şi jandarmii,albgardiştii, primarii, refugiaţii din URSS şi alte elemente sociale străine.

În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord şi est ale URSS 5.000 de familii. 

Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.

Listele cu deportaţi au fost întocmite de NKVD (poliţia politică sovietică, echivalentul GESTAPOULUI nazist german) pe bază de delaţiuni, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de averea sa şi de faptul că a colaborat cu administraţia românească.

Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă. Erau incluse persoane care fuseseră soldaţi, învăţători, profesori, preoţi, jurnalişti, poliţişti, clerici, proprietari de terenuri, membri ai partidelor politice istorice şi toţi cei ce-şi exprimaseră dezacordul faţă de regim (o mare parte din populaţie şi majoritatea populaţiei educate), stâlpii culturii româneşti.

În plus populaţia de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniţă cu România.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii, între iunie 1940 şi iunie 1941, 300.000 de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 57.000 au murit. 
Între martie 1944 şi mai 1945, 390.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 51.000 au murit ;
Între mai 1945 şi decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag şi pe drum) .
În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise.

Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King diferenţa dintre populaţia teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) şi 1959 (sovietic), ţinând cont de cei 280.000 de evrei deportaţi şi ucişi în perioada iulie 1941- martie 1944 şi de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populaţia băştinaşă românească/moldovenească s-a menţinut la faţa locului în proporţie de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) faţă de proporţia de 74% înainte de război.

Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane.

Mulţi locuitori români, ruşi albi sau refugiaţi anticomunişti din Basarabia, care nu au reuşit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturaţi de către forţele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceştia au fost împuşcaţi sau deportaţi.

 

 

 

Imagini pentru primul val de deportări sovietice din RSSM şi Bucovina de nord

O campanie de eradicare a aşa-zişilor chiaburi a fost orientată contra familiilor ţăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.  

Alte campanii de deportare au afectat: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migraţiei voluntare din timpul războiului şi prin relocări forţate în calitate de colaboratori după război) şi minorităţile religioase (700 de familii, mai ales adepţi ai cultului Martorii lui Iehova au fost deportate în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord”.

La aceste date oficiale, se adaugă miile de cazuri de deportări individuale şi de trimiteri forţate la muncă sau la studii în adâncurile Uniunii Sovietice, precum şi cazurile necunoscute sau şterse din analele memoriei.

În noaptea de 12-13 iunie 1941 a avut loc primul val masiv de deportări sovietice din RSS Moldovenească şi Bucovina de nord

 

 

Imagini pentru primul val de deportări sovietice din RSSM şi Bucovina de nord

Deportati in Siberia, primul val de deportări 

Deportati în Siberia, primul val de deportări

Soarta familiilor deportate în primul val (12-13 iunie 1941) poate fi reconstituită după două scenarii:

A)     Primul scenariu este cel în care capul familiei fusese deja arestat (în perioada 28 iunie 1940 – 11 iunie 1941) și familia sa trecea de una singură prin deportare.

B)      Al doilea scenariu este cel în care capul familiei împreună cu familia era deportat și separat de familie la gară. 

În „Planul de măsuri cu privire la etapele, stabilirea şi încadrarea în câmpul muncii a contingentului special deportat din RSS Lituaniană, Letonă, Estonă şi Moldovenească”, elaborat de Administrația Generală a Lagărelor (GULAG) a NKVD la 14 iunie 1941, se prevedea ca 5 000 de bărbați (capi de familie) arestați în RSSM să fie internați în lagărul Kozel’schinsk (Козельщинск) şi 3 000 de bărbați (capi de familie) – în lagărul Putivl’sk (Путивльск), ambele în Ucraina.

Ceilalți membri ai familiilor au fost trimiși în exil în Siberia și Kazahstan. Toţi deportaţii, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă la întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în artelurile meșteșugărești.

Pentru munca ce o îndeplineau nu erau remuneraţi echitabil, ci li se plătea doar un minimum necesar pentru trai.Potrivit datelor de arhivă, în noaptea de 12-13 iunie 1941, din Basarabia şi din nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate şi 24.360 au fost deportate.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luînd prin surprindere gospodarii.Într-un sfert de oră să fiţi gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi în spaimă de cele întîmplate, neînţelegînd unde merg şi de ce.

Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi binevoitorul sau binefăcătorul care a denunţat familia şi, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaţilor le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte.Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar – în unele sate – în căruţe, fiind duşi pînă la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrînii – aparte.

A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă şi hrană.

Pe vagoane scria:”Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori! sau Emigranţi voluntari”.

 

 

Imagini pentru primul val de deportări sovietice din RSSM şi Bucovina de nord

Persoanele deportate au fost transportate cu vagoanele în Siberia şi Kazahstan, operaţiune pentru care au fost repartizate 1.315 vagoane de vite în Basarabia şi 340 în Cernăuţi (Bucovina de Nord).

Operaţiunea de ridicare a lor  a durat câteva ore, de la 2 noaptea până dimineaţă.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane – din staţia Basarabeasca, 44 vagoane – din staţia Căuşeni, 48 vagoane – din staţia Tighina, 187 vagoane – din staţia Chişinău, 48 vagoane – din staţia Ungheni, 83 vagoane – din staţia Ocniţa, 133 vagoane – din staţia Bălţi, 73 vagoane – din staţia Floreşti, 40 vagoane – din staţia Rîbniţa, 38 vagoane – din staţia Bolgrad, 103 vagoane – din staţia Arţiz, 340 vagoane – din staţia Cernăuţi.

 

 

1941 – În noaptea de 12-13 iunie a început primul val de deportări sovietice din RSSM și Nordul Bucovinei

 

Copii basarabeni deportaţi  

 

Drumul spre locurile de destinaţie a durat vreo două-trei săptămîni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar peşte sărat.

La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală.

Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiţii sanitare s-au răspîndit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză.În unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat.

Cineva era trimis după apă potabilă.

În cazul tentativelor de evadare,  se dădea imediat ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în GULAG.

 

 

 

 

Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau în Kazahstan.

Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti.Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.

La destinaţie au fost obligaţi să îşi construiască propriile lagăre, să lucreze în condiţii foarte grele menite să distrugă rapid deţinuţii – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă şi puţină.

 

 

 

Lagăr  de concentrare a deportaţilor din Siberia

 

Într-un raport din 1941  se menţiona că din R.S.S.Moldovenească, se aflau în spaţiul de deportare sovietic, în octombrie 1941, 22.648 de persoane, din care circa 9.954 în coloniile din R.S.S.Kazahă. Deportaţii au fost duşi până în Komi,  spre Cercul Polar, în regiunile Omsk, Novosibirsk, Kransnoiarsk.

În Kazahstan, deportaţii români au fost repartizaţi în regiunea Aktiubinsk (6.195 de suflete), în Kzâl-Orda, mai spre sud (circa 1.100 de persoane) şi în Kazahstanul de sud, la graniţa cu Uzbekistan (2.735 de persoane).

Basarabenii deportaţi,  au ajuns aici în trei săptămâni, alţii în 12 zile, în vagoane ticsite , stigmatizaţi că ar fi „duşmani ai poporului”, „chiaburi”.

Este vorba, în special, de intelectualitatea românească, de toată funcţionărimea din vremea administraţiei româneşti din Basarabia de până în 1940 – tot ce a însemnat primar, preot, învăţător, intelectual în general.

Referindu-ne la impactul social, economic şi psihologic al deportărilor staliniste, trebuie să evidenţiem că anumite grupuri sociale din Basarabia, ca rezultat al deportărilor şi al altor crime de masă săvîrşite de autorităţile sovietice, au fost în mare măsură distruse în câţiva ani de ocupaţie bolşevică: clericii, care au rămas în Basarabia alături de credincioşi, intelectualii, liderii politici, ţăranii înstăriţi, funcţionarii, oamenii de afaceri, foştii ofiţeri ai armatei române sau ţariste, deputații din Sfatul Țării, ziariştii ș.a.

Basarabiei și Bucovinei de Nord li s-a adus un prejudiciu enorm nu doar din punct de vedere social, dar şi economic.

Daune, la fel de profunde au fost pricinuite în plan  psihologic, deoarece teroarea și neputința au implantat în mintea basarabenilor o teamă cu puternice elemente fataliste.

Prin deportarea intelectualilor şi a elitei politice s-a curmat dezvoltarea  istorică a culturii tradiţionale, a limbii şi valorilor româneşti.

S-a creat o stare anormală de desconsiderare a populaţiei localnice, de desființare a oricăror forme şi încercări de păstrare a specificului naţional, de frică patologică faţă de celălalt, suspectat a fi un potenţial trădător sau turnător.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/13/ziua-de-13-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/13/o-istorie-a-zilei-de-13-iunie-video/

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 http://istoria.md/articol/395/13_iunie,_istoricul_zilei#1941

Vasile Soare, Românii din Kazahstan – de la primele strămutări până astăzi. Valurile de deportări staliniste din Basarabia şi Bucovina în Şcoala Memoriei 2010, Fundaţia Academia Civică, 2011

13/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Originile aromâne ale voievodului Mihai Viteazul

 

 

Imagini pentru mihai viteazul photos

 

Istoria oferă foarte puţine detalii despre originile voievodului Mihai Viteazul.

Toate cronicile amintesc despre Unirea Principatelor sau faptele de vitejie prin care s-a remarcat în luptele antiotomane.
Chiar dacă sunt puţine, cronicile oferă detalii surprinzătoare despre nonconformistul domnitor muntean.

Multe dintre aceste date fac referire directă la mama sa, intrată în istorie cu numele de doamna Tudora.

Cu origini Cantacuzine, doamna Tudora s-a născut în Epirul grecesc, zona Bizanţului, după unii istorici în 1530, după alţii 1535.

„Cronicarul Baltsar Walter o consideră chiar sora banului Iane Cantacuzino.

Cât a fost de româncă mama lui Mihai Viteazu?

 

După 1599, odată cu intrarea lui Mihai în Transilvania, doamna Tudora renunţă la viaţa laică şi îmbracă hainele mănăstireşti.

Merge la schitul Ostrov de pe Olt şi devine maica Teofana. De acolo merge la mânăstirea Cozia, întru reculegere şi rugăciune.

Între timp, în Ţările Române circulau nenumărate clevetiri care contestau identitatea doamnei Tudora, drept mama lui Mihai Viteazul.

Pentru a alunga toate aceste suspiciuni, maica Teofana redactează un testament, care se păstrează şi astăzi la Cozia.

În paginile documentului ea a precizat următoarele amănunte, de o deosebită importanţă istorică:

„Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail voevoda din Ţeara Românească, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă… şi înşelătoare… şi am petrecut lumeaşte destul, în tot chipul în viaţa mea, până ajunsu şi la neputinţa bătrâneaţelor meale şi la slăbiciunea mea, în sfânta mânăstire, în Cozia la lăcuinţa sfintei troiţe şi la răpausul răposatului Mircea voevoda.

Şi trăiiu de ajunsu şi luaiiu şi sfântul cin călugăresc derept plângerea păcatelor meale. Acuş mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiiului mieu Mihail voevod de sărăcia doamna sa şi a coconilor domniei lui prin ţărăle străine.

Fuiu de plângere şi de suspine ziua şi noaptea (…)“.

Maica Teofana se stinge din viaţă în 1606, la cinci ani de la decapitarea fiului său Mihai Viteazul.

Trupul neînsufleţit al acesteia este depus în pronaosul bisericii mari al mânăstirii Cozia, alături de mormântul lui Mircea cel Bătrân.

O problemă pe care istoricii noștri profesioniști încă nu au abordat-o cu profesionalismul și competența care îi caracterizeaz este aceea a confuziei care se face la noi între aromâni și greci.

Inclusiv în epoca fanariotă, dar și mai înainte, toți cei ce veneau din sudul Dunării erau considerați greci.

Or, printre acei greci erau și mulți aromâni, care aveau conștiința înrudirii cu „mucanii”, adică românii  de  la nord de  Dunăre.

Se repeta o mare eroare care începe să fie enervantă: venind din Grecia, multi aromâni au fost consideraţi greci. Iane Epirotul, unchiul dupa mamă al lui Mihai Viteazul, a fost aromân.

Cercetările făcute au demonstrat că Iane s-a nascut în localitatea Negrades (numele grecesc), din Epir, într-o zona locuita de aromâni. Poate fi gasită pe harta rutelor de preturindeni si pe Google map.

In prezent este un cătun care nici nu are pagina wikipedia, situat la 40 minute de mers cu maşina de la Ianina, un mare centru al aromânilor.

Ceva asemănător s-a întâmplat și cu „ungurenii” care au trecut munții din Ardeal în „principate”, de multe ori de răul ungurilor, a persecuțiilor praticate de unguri împotriva românilor ortodocși, dar și a românilor catolicizați din Ardeal, care nu au acceptat Reforma – cazul așa zișilor ceangăi din Moldova.

Revenind la Mihai Viteazu, e de remarcat strădania unora de a exagera componenta etnică ne-românească, parțial sau total ne-românească, a unor personalități din istoria noastră.

De remarcat este şi străduința nefirească la Ted Anton, biograful lui Ioan Petru Culianu, care scornea o origine grecească a familiei Culianu plecând de la la un Culianu sud-dunărean venit în Țară pe la 1800.

Nimic grecesc în numele respectiv. Și chiar dacă am fi avut certitudinea că acel sud-dunărean era grec, în cele 6-7 generații care se succedaseră, procentul de „grecitate” ajunsese cam la 1%…

Subiectul acesta ar merita să fie studiat mai pe îndelete.

Tendința este însă reală la unii comentatori de istorie: ușurința cu care se exagerează componenta ne-românească din arborele genealogic al unor români de ispravă, de geniu.

Este vădită această aplecare şi la majoritatea biografilor lui Mihai Eminescu, ceea ce, desigur, nu ne miră nicidecum!

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/12/ziua-de-12-iunie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

Surse:

 

http://adevarul.ro/locale/slobozia/mama-mihai-viteazul

12/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: