CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Declinul demografic şi viitorul populaţiei României. Cine a legalizat avortul în Europa ?

 

În 285 de localităţi din România şi Republica Moldova, se va desfăşura în data de 25 martie, în ziua sarbătorii Buna Vestire, sub genericul „Ajuta Mama si Copilul! Ei depind de tine!”, Marşul pentru viaţă, prin care se cere oprirea avorturilor şi susţinerea femeii şi a familiei.

Patriarhia Română îi îndeamnă pe oameni să participe în număr cât mai mare la acest marş, care reprezintă una dintre cele mai importante iniţiative civice în lupta impotriva avortului.

„Potrivit învățăturii creștine, viața este darul lui Dumnezeu față de oameni care trebuie prețuit și protejat, în timp ce avortul este o crimă comisă împotriva unei ființe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra”, se arată în comunicatul Patriarhiei.

Statisticile arată că din 1958 până în 2014 au fost înregistrate, doar în spitalele de stat din România, 22.638.755 de avorturi.

Dacă acestea nu s-ar fi produs, numărul românilor ar fi fost mai mult decât dublu !

In prezent, se fac peste 200 de avorturi pe zi doar în spitalele de stat. De altfel, România se afla pe locul doi în lume, dupa Rusia, în ceea ce priveşte numarul de avorturi raportat la populatia existentă (116,5%), iar Republica Moldova ocupă locul 10 în lume în statistica numărului de avorturi raportat la populația actuală.

„Nu ştiu să se mai fi petrecut un asemenea fenomen, într-o altă ţară europeană. Poate doar în Rusia numărul avorturilor să fie mai mare”, a declarat Vasile Gheţău, profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”, din cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române. La noi revin, în medie, trei avorturi în viaţa unei femei, pe când în Occident o femeie a făcut, tot în medie, cel mult un avort.

Specialiştii de la Centrul de Statistică al Ministerului Sănătăţii ne-au spus despre contabilizarea avorturilor din România că operaţiunea a început în 1958. Nu există date mai vechi. An de an se consemna numărul lor – fie că erau la cerere, fie din cauze medicale. Făcute în spitalele sau maternităţile de stat. Anul 1958 are o semnificaţie anume. Pentru că în 1957 s-a emis Decretul 463, prin care a fost legalizat avortul la cerere.

Propaganda din anii ’50, pentru avort, desfăşurată în România după tipare sovietice, ne-a fost confirmată de profesorul Gheţău. Rusia sovietică militase, încă de pe vremea lui Lenin, pentru această idee. „Era un ciudat mod de a vedea emanciparea femeii”, remarca Bogdan Stanciu, preşedintele Asociaţiei „Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” – filiala Bucureşti.

E la noi o legendă, nefondată, cum că anul de vârf al avorturilor din România a fost 1990, primul an de după căderea comunismului românesc. Atunci s-au făcut 992.265 de întreruperi de sarcină. Dar recordul este în cu totul altă perioadă, tocmai în plin comunism. Mai precis în 1965, când s-au făcut 1.115.000 de avorturi. Legale.

Acela a fost anul cu cele mai multe avorturi din România, din totalul statisticii realizate la noi, între 1958 şi 2008. Fuseseră încă două „vârfuri”, mai mici, în 1964 – 1.100.000 de avorturi, şi în 1963 – 1.037.000 de cazuri.

Decretul 463 a „produs” 7.521.100 de avorturi, în numai nouă ani, din 1958 până în 1966. Sunt cei mai „prolifici” nouă ani, din acest punct de vedere, ai României!

A urmat o perioadă confuză şi în acelaşi timp tragică pentru românce. Anul 1966 aduce Decretul 770, de care mulţi îşi amintesc ca fiind momentul interzicerii avorturilor. Mai nimerit ar fi să spunem că s-a redus numărul lor.

O femeie era obligată să dea naştere copilului, dacă a rămas însărcinată înainte de 40 de ani. Putea să avorteze numai dacă avea deja patru copii sau din motive strict medicale. Numărul avorturilor a scăzut semnificativ, după 1966.

Dacă urmărim statistica oficială din intervalul 1967 – 1989, vedem că numărul lor a fost, în fiecare an, de cel puţin 200.000, dar nu mai mare de 430.000 de cazuri. O mare necunoscută este legată de avorturile clandestine. Din datele strânse de Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală rezultă că cel puţin 15.000 de femei si-au pierdut viaţa, până în 1989, din această cauză.

În 1981 au fost 427.081 întreruperi de sarcină. Oficiale! Ne uităm apoi la numărul de născuţi vii din acelaşi an – 381.101 copilaşi. Se vede clar ca lumina zilei că în 1981 au fost mai multe avorturi, decât naşteri. Aceeaşi situaţie şi în 1983.

Atunci au fost 421.306 avorturi şi numai 321.498 de născuţi vii. E clar că propaganda anti-avort şi „ţării cât mai mulţi copii” nu dădea roadele scontate.

O altă etapă în istoria avorturilor a început în 1990, cu Decretul din 26 decembrie 1989, al noii puteri revoluţionare.

A patra hotărâre luată de noul regim, după căderea lui Ceauşescu, s-a referit la liberalizarea avorturilor. Aproape un milion de întreruperi de sarcină au fost înregistrate în 1990, în clinicile de stat.

Numărul lor a început să scadă, pe parcursul timpului, ajungând la mai puţin de 500.000 – în 1996, sub 200.000 – din 2004, pentru ca în 2008 să fie înregistrate 127.907 cazuri. Cifra totală a întreruperilor de sarcină, din perioada 1990 – 2008, aşadar în 19 ani, se ridică la 7.259.596.

O istorie a legalizării avortului în Europa

 

 

 

Imagini pentru copii si lenin photos

 

 

 

Prima ţară care a legalizat întreruperea de sarcină a fost Uniunea Sovietică, pe data de 18 noiembrie 1920. Lenin, în urma revoluţiei bolșevice, a realizat directivele sale anterioare: „cererea necondiţionată a anulării oricărei legislaţii care interzice avortul.”

 Este important a se aduce la cunoștinţă faptul ca în acea perioadă legile protejau viaţa în întreaga Europă.

 

 

 

avort-europa-bun

 

 

Al doilea lider european care a legalizat avortul în ţara sa a fost Adolf Hitler. Străduindu-se să creeze o “rasă superioră” nepoluată și puternică biologic, el a aprobat și legalizat în 1933, uciderea copiilor nenăscuţi germani, care au avut, sau ar fi avut, defecte congenitale.

Trebuie adăugat faptul ca parlamentarii naziști au impus sancţiuni juridice severe pentru a proteja copiii germani sănătoși, urmărind astfel creșterea demografică a „rasei superioare”.

Pe o scară de masă, primii în rândul victimelor lui Hitler nu erau comuniștii germani, evreii, polonezii sau ţiganii, ci copiii nenăscuti germani presupuși a fi cu dizabilități.

Dupa cucerirea naţiunilor slave, germanii au elaborat așa numitul “Plan Est” un plan de exterminare a popoarelor cucerite, în care au recomandat naţiunilor ocupate să folosească metode contraceptive și să legalizeze avortul.

Planurile naziștilor sunt exemplificate cel mai bine printr-o declaraţie dată de Martin Bormann, secretarul particular al lui Hitler și șeful cancelariei NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – partidul nazist):

Datoria slavilor este de a munci pentru noi. Când nu mai avem nevoie de ei, nu au decât să moară. (…) Fertilitatea slavilor este nedorită.Când fetele şi femeile din Estul ocupat fac avort, nu putem decât să le favorizăm asta, în nici un caz să ne opunem. Führerul crede că ar trebuiautorizată dezvoltarea unui comerţ prosper cu contraceptive. Nu ne interesează să vedem populaţia non-germană înmulţindu-se.

 
Sursa: McGovern, James (1968). Martin Bormann. New York: William Morrow & Company; NCA II. Office of the United States Chief of Counsel for Prosecution of Axis Criminality. Nazi Conspiracy and Agression, Volume II. 1946; Harvest of Hate, 1954, pp. 273-4.

Pe teritoriul polonez, avortul a devenit pe deplin permisibil din punct de vedere juridic, pe 19 octombrie 1941. Acea perioadă a fost denumită una de „achiziţie a avortului“. Aceeaşi ordonanţă a autorităţilor germane (de ocupaţie) care le permitea femeilor poloneze să-și omoare copiii nenăscuţi fără nicio restricţie, creştea pedeapsa pentru uciderea unui copil nenăscut german, prin avort chiar până la pedeapsa capitală.Adolf Hitler şi-a dezvăluit poziţia favorabilă faţă de avort ca o metodă utilă de control al naţiunilor cucerite:

Având în vedere familiile numeroase ale populaţiei indigene, ar fi cât se poate de potrivit pentru noi ca fetele şi femeile lor să facă cât de multe avorturi se poate.

De asemenea, Hitler a ameninţat că va „împuşca cu propria mână” pe „idiotul care ar fi pus în practică un ordin” prin care avortul şi anticoncepţionalele să devină ilegale în teritoriile estice ocupate de Germania.

 

 

Alexander Dallin, German Rule in Russia,1941-1945 (London, 1957),141f. Clarissa Henry and Marc Hillel, _Of Pure Blood_, Trans. Eric Mossbacher (New York, 1976), 148. Ihor Kamenetsky, „German Lebensraum Policy in Eastern Europe During World War II” (Ph.D. dissertation, Univ.  of Ill., 1957) (Ann Arbor, MI: University Microfilm, # 25,236), 172-73, Ihor Kamenetsky, _Secret Nazi Plans for Eastern Europe_ (New York, 1961), 143, Joachim C. Fest, _Hitler_ (New York, 1975), 683-84.

 

Previziunile făcute de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare arată că populaţia României ar putea ajunge, în anul 2050, la vreo 14 milioane de locuitori. La rândul ei, Organizaţia Naţiunilor Unite pare ceva mai optimistă – 15, 9 milioane.

În 2007, profesorul Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, a publicat un studiu în care trata această problemă dureroasă – „Declinul demografic şi viitorul populaţiei României”.

Expertul recomanda atunci autorităţilor o serie de măsuri, pentru a se evita un viitor sumbru.

„România are nevoie de o politică familială elaborată cu multă grijă şi responsabilitate, clară, stabilă, orientată spre perspectivă, care să nu urmarească efecte imediate şi care să aibă consensul clasei politice, al societăţii civile, al opiniei publice şi al specialiştilor.

Alocaţia de stat pentru copii, diferenţiată ca nivel şi orientată prioritar spre familia cu doi şi trei copii, ca şi alte forme de stimulare financiară, ar trebui să constituie componente ale unei astfel de politici „, arăta expertul în lucrarea sa.

Practic, pe măsură ce trece timpul, lucrurile vor fi tot mai greu de schimbat.

 

În 2010 s-au născut 209.000 copii, cel mai mic număr din 1955…

 

Surse: FamilyNews.ro;  revista22online.ro/ mars-pentru-viata; romanialibera.ro/special/reportaje

20/03/2017 Posted by | CREDINTA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

România şi Europa de sud-est în urma semnării Tratatului de la Berlin

 

 

 

 

Europa de sud-est, în urma Tratatului de la Berlin

La 10 mai 1877, Carol I a proclamat România stat independent. Prin Tratatul de la Berlin s-a recunoscut pe plan internaţional independenţa României.

Războiul de Independenţă al României (Războiul Ruso-Româno-Turc) din 1877-1878 a fost un pas important al României spre unificarea deplină. Folosindu-se de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, România şi-a declarat independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman, iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist), devenind o ţară importantă în Balcani. Timp de mai multe decenii, România a susţinut dezideratele bulgarilor şi sârbilor, care, de asemenea, luptau pentru eliberare.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi.

Cu toate insistenţele Domnitorului Carol I de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, Rusia a fost de acord să semneze doar un tratat limitat, în care să nu se facă referire la chestiunile politice şi să se permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României.

 Astfel, s-a încheiat Convenţia din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.
După ratificarea Convenţiei, ţara noastră s-a implicat direct în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiului Otoman, după ce acesta generase o stare conflictuală pe toată linia Dunării.

Proclamarea independenţei României si  implicarea ţării în război

La 9 mai, Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei, iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin sancţionarea de către domnitor şi promulgarea în Monitorul Oficial.
Proclamarea independenţei era expresia voinţei tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcţie de interesele particulare ale respectivelor state.

Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obţinerii recunoaşterii independenţei pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porţii Otomane, singura cale de urmat în situaţia dată.
Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 şi s-a desfăşurat pe 2 fronturi: unul în Balcani şi altul în Caucaz.

Alături de armatele ruse a luptat armata română, precum şi sârbi, muntenegreni şi bulgari, organizaţi în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele operaţiuni s-au desfăşurat în Balcani.

Utilizarea teritoriului românesc de către armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Ţarist.

În august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române.

Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.

În continuare, trupele române se implică în lupte, iar în ianuarie 1878 Imperiul otoman cere armistiţiul.

Tratatul de pace de la San Stefano

România a avut un rol foarte important în campania antiotomană. Cu toate acestea, la negocierile de la San Stefano, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, delegatul român trimis nu a fost lăsat să participe.
Principatele Unite Române, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă.

Totodată, se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei.
Tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiului Ţarist.

Tratatul de la Berlin. Câştigurile şi pierderile României

S-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean. Ca urmare, în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin.

Principatele Unite Române (şi Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă recunoscută “de jure”.

Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform “dreptului cel vechi” şi jertfelor făcute în război.

Expunerea delegaţilor români nu a fost luată însă în consideraţie.

Prin Tratatul de la Berlin s-a recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia.

Delimitarea frontierei de sud a Dobrogei (1878-1881)

 

După Congresul de pace de la Berlin din 1878, Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin.

La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează .

Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie.

Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.
Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, Comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren.

Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc.

Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei.

Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens.
De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii Comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti.

În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi.

În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor.

În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .

Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .
Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată.

Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite.

Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase Comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit .
În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a Comisiei europene de delimitare .

O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie.

Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .
După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările Comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze.

Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului.

Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.
În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari.

Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi.

Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare, avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia.

Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.

 

 

 

 

Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei judeţe mai sus-amintite.

Faţă de această situaţie, delegaţia română a protestat în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătând justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, arătând totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie să rămână.

Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, a revizuit prevederile păcii de la San Stefano şi a întărit puterea Rusiei ţariste în partea de Sud-est a Europei, aceasta devenind astfel o putere regională. Prin acest tratat se recunoştea de facto independenţa României.

Cele 7 mari puteri europene participante au fost: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Rusia, iar cel care a dat dovadă de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărârilor, a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

România, stat independent

România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente; ca stat care se bucura de independenţă deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă; erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

Deşi România nu a obţinut tot ce a dorit, prin participarea la acest război şi, ca urmare, prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878, şi-a dobândit independenţa ca stat, obţinând egalitatea juridică cu toate statele suverane, creându-se astfel premisele pentru Unirea din 1918.

 

 

surse: http://www.familiaregala.ro http://sorin-damean.blogspot.com

 foto: http://www.wikipedia.org

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/29/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-2/

13/03/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua Femeii – o sărbătoare comunistă fără legătură cu tradiţiile poporului român

 

Imagini pentru photos idealul femeii în rsr

„Tovarăşa”, sau cum arăta idealul feminin in Republica Socialistă România (foto:urbology.ro)

 

 

Ziua femeii se serbează în zilele noastre în principal în ţările care au făcut parte din fosta U.R.S.S. şi în cele ale fostului „lagăr” socialist

Celebrarea sa la nivel internaţional, a fost propusă în 1910 de militanta marxistă Clara Zetkin, la Conferinţa femeilor socialiste de la Copenhaga, iar prima sa sărbătorire a avut loc în anul următor.

De ce în foarte multe ţări nu se serbează această zi „internaţională”? Răspunsul este  contradictoriu: potrivit sensului originar al acestei zile – 8 Martie n-a fost concepută drept zi a femeilor, a frumoaselor doamne sau ca o sărbătoare „a mamelor şi bunicilor”.

8 Martie nu era ziua femeii, ci a unui anumit  tip de femeie – a femeii-revoluţionar. 

Iată de ce, în aproape toate ţările unde mişcarea comunistă nu a prins rădăcini, această „sărbătoare” nu există.

 

 

De ce 8 martie ?

Unul dintre motivele cele mai des invocate privitoare la alegerea acestei zile a fost acela că în această zi avuseseră loc mai multe manifestaţii cu caracter revendicativ ale „femeilor muncitoare”, începând cu o demonstraţie a femeilor new-yorkeze în anul 1857.

În fapt, istoria acestei „sărbători” este legată, aşa cum am arătat, de revoluţionara evreică-nemţoaică Clara Zetkin, care a avut ideea să folosească energia femeilor în lupta cu exploatatorii, înfiinţând un detaşament revoluţionar femeiesc.

Françoise Picq, specialistă în istoria feminismului, explică faptul că propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, dar și contracararea aşa zisei „influențe a feministelor burgheze” asupra muncitoarelor.

„Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq

 

 

 

 

 

Foto: Clara Zetkin (dr.) și buna ei prietenă, Rosa Luxemburg, „moaşele” comuniste ale Zilei Femeii

 

 

 

Născută în 1857, Clara Zetkin (Eissner pe numele de fată), a fost  o militantă evreica nemțoaică marxistă, învățătoare și jurnalistă.

La vârsta de 18 ani fusese declarată în afara bisericii, pentru desfrânare…

Exilată, după ce Bismarck a interzis mișcarea socialistă în Germania, ajunge în Elveția, un adapost al  bolșevicilor, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie l-a adoptat, deși nu s-a măritat cu el.

Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale „Ligii Spartacus” (Spartakusbund), aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat German, care în 1918 s-a rupt din acesta și a  format Partidul Comunist German.

Exilată din nou din Germania, Clara Zetkin s-a refugiat în URSS, unde a şi murit în 1933.

Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele altor corifei ai comunismului: Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev, Andropov etc.

Un cunoscut teolog ortodox rus, Andrei Kuraev, pornind de la originea etnică a Clarei Zetkin, spune că aceasta ar fi ales ziua de 8 martie pentru că s-a gândit la sărbătoarea evreiască Purim, care comemorează masacru săvârşit de iudeii aflaţi în exil asupra persanilor.

Potrivit tradiţiei ar fi fost ucişi atunci 75.000 de persani.

Personajul cheie al sărbătorii de Purim, este Estera, devenită întruchiparea biblică a eroismului feminin evreiesc.

Deşi nu are o dată fixă, se pare că în anul în care s-a serbat pentru prima dată Ziua Femeii, aceasta a coincis cu Purimul evreiesc.

Întemeietorii Statului Sovietic erau atei şi de aceea au conceput un sistem propriu de ritualuri care să se contrapună Ortodoxiei şi Tainelor Bisericii. „Tradiţiile” comuniste sovietice au fost o parodie grotescă a vieţii religioase.

Astfel, în locul Bisericii, a fost aşezat Partidul Comunist, locul icoanelor a fost luat de portretele conducătorilor bolşevici, congresele partidului ţineau locul Sinoadelor bisericeşti, iar demonstraţiile la care erau aduşi „oamenii muncii” înlocuiau procesiunile creştine.

În locul Maicii Domnului, gloatelor muncitoreşti-ţărăneşti li s-a propus printre altele şi „Ziua femeii”, care a fost înscrisă cu succes în calendarul ateist sovietic pe 8 martie 1921, iar din 1965 – zi de odihnă.

În URSS această sărbătoare a venit după cum e lesne de înțeles pe filiera revoluționar-bolșevică. Astfel după preluarea abuzivă a puterii de către bolșevici aceștia au văzut un mare pericol în familia tradițională și în Biserica Ortodoxă (exact ca doctrina liberală de astăzi) și au început combaterea ideologică a acestora.

Activista comunistă Alexandra Kolontay, autoarea mai multor teze printre care și «Отдаваться первому встречному мужчине надо так же легко, как выпить стакан воды», care înseamna: „o femeie trebuie să se dea unui bărbat la fel de ușor precum ar bea un pahar de apă”, a reușit foarte multe în aplicarea teoriei sale în practică, atât pe ea însăși, cât și pe alte femei.

 

 

 

 

 

 

 

Ziua Internaţională a Femeii a fost instituită în Rusia bolşevică pe data de 8 martie, la sugestia uneia dintre cele mai influente personaje din Partidul Bolşevic, Alexandra Kollontai,  o „mâncătoare de bărbaţi”, scriitoare şi prima femeie-ambasador, care promova amorul liber şi sexul fără limite, pentru a distruge bazele familiei, considerate o odioasă instituţie burgheză.

Începuse un val de desfrânare extraordinar și au apărut în acele vremuri foarte mulți copii abandonați din cauza acestei politici agresive.

Însuși Stalin a înțeles că o asemenea politică e un pericol, dar nu putea să o lichideze, ea fiind una din fruntașii revoluției, așa că a găsit soluția de a o trimite drept ambasador al URSS în Norvegia și Suedia.

După 1945, această sărbătoare s-a generalizat şi  în noile ţări ale „lagărului socialismului victorios”, in Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Coreea şi Cuba.

În 1977, chiar şi ONU a votat o rezoluţie cerând ţărilor lumii să adopte ziua de 8 martie ca zi de celebrare a drepturilor femeilor şi a păcii. În 1982, Yvette Roudy, ministrul socialist francez pentru drepturile femeilor a oficializat sărbătorirea zilei de 8 martie şi în ţara sa.

„Am vrut să-i explicăm mistificarea lui Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra lupta femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește o cercetătoare franceză, ea însăși o adeptă a Mişcării Feministe.

După destrămarea U.R.S.S. această zi a rămas în rândul sărbătorilor de stat ale Federaţiei Ruse şi  s-a păstrat  ca „Zi Internaţională a Femeii” iar în unele ţări din spaţiul post-sovietic în Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenia, Ucraina şi Belarusi; în Uzbekistan – ca „Ziua Mamei”; în Armenia această zi este sărbătorită la 7 aprilie – „Ziua maternităţii (a ocrotirii mamei şi copilului) şi a frumuseții”.

Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purim-ul.

 

Dar să vedem ce evenimente se mai leagă de această dată de-a lungul istoriei

 

Pe 8 martie 1774, la Paris a fost creată prima lojă masonică a femeilor, în care revoluţionarele de atunci luau primele lecţii despre felul cum trebuie distrusă familia tradiţională, în care  femeia era considerată prizonieră.

Istoria a mers mai departe, iar la început de martie, în 1857, prostituatele au ieşit la New York într-un marş al lor, așa numit „Marșul cratițelor și tigăilor fără sens”şi trecând prin Manhattan, au cerut să fie plătite salariile marinarilor și lucrătorilor portuari, pentru care ele prestau şi care acumulaseră datorii faţa de acestea.

Marşurile de protest au continuat, aşa că la Paris, pe 8 martie 1894 femeile din această categorie au cerut să li se recunoască drepturile, printre care acela de a avea sindicate profesionale.

 Exact la un an pe 8 martie 1895 în Chicago au avut loc marșuri și demonstrații ale femeilor „de moravuri ușoare” în care cereau să fie plătite salariile pentru lucrătorii portuari. Același marș a avut loc deja în New York în 1896 pentru a cere drepturi și plăți salariale.

Vremurile erau complicate, cu tensiuni crescute între state, se prefigurau viitoarele războaie și revoluții, iar autoritatile  nu prea aveau când să se mai gândească la astfel de lucruri minore.

În acest context, la  Conferinţa femeilor socialiste de la Copenhaga, din 1910, sub conducerea Clarei Zetkin a fost instituită de 8 martie, Ziua Venerei, ziua internaţională a solidarităţii femeilor.

Potrivit unei versiuni mai „comode”, originea acestei „sărbători” ar fi  fost atribuită zilei de 8 martie 1857, când în oraşul New-York s-au adunat la o manifestaţie de protest muncitoarele de la fabricile de confecţii şi de încălţăminte, cerând reducerea zilei de muncă şi acordarea dreptului la vot, după care s-a înfiinţat, primul în istorie, un sindicat al femeilor.

Atâta doar că este fals!

Un fals grosolan plămădit la Paris, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin, publicația comunistă L’Humanité, finanțată de Moscova.

Un fals care avea să cucerească lumea şi care, dupa cum am văzut, nu avea legatură cu adevaratul motiv al „protestului”femeilor de atunci.

Mistificatoarele de la L’Humanité au reușit mai mult decât își propuseseră si anume transformarea lui 8 martie într-o zi de luptă pentru eliberarea și emanciparea femeii, care a găsit  un teren fertil în mișcările stângiste din Occident.

Faptul că mitul a fost legat de acțiunea femeilor din America, simbolul Capitalismului opresor, nu a făcut decât să-i crească atractivitatea. Feministele din Statele Unite, încântate că își descoperă o legitimitate istorică, au importat aproape imediat serbarea de 8 martie dincolo de ocean, iar feministele din Europa occidentală le-a imitat grabnic.

În România, Ziua Femeii a păstrat acea tentă familială specifică fostului lagăr comunist: flori, pupături, mici cadouri, petreceri.

În Occident, însă, 8 martie este o zi de proteste, de manifestații, de afirmare a Identității Femeii Emancipate. O Zi a Femeii-Bărbat. A anti-Femeii.

 

 

 

 

FOTO: Afișul marșului de 8 martie 2015 de la Nancy,in Franța

 

 

În Franţa la 8 martie 2015 a avut  loc al Patrulea Marș Mondial al Femeilor, organizat o dată la cinci ani.

În aceeași Franță unde s-a născut mistificarea istorică a manifestatiei femeilor de la New York din 1857.

„Câtă vreme toate femeile din lume nu vor fi libere, vom rămâne în marș”, se arată pe site-ul organizatoarelor.

„Marșul Mondial al Femeilor vrea să termine cu Patriarhatul, cu Capitalismul și cu Rasismul, cele trei sisteme de represiune care ne controlează viețile în lumea întreagă”, își mai spuneau organizatoarele.

De notat că astfel de acțiuni se bucură de sprijinul oficial al Guvernului Francez, care le pune militantelor la dispoziţie propriul site (www. gouvernement.fr), pentru a se exprima.

O simplă căutare pe google va oferă un tablou al mișcărilor de protest programate în Occident de 8 martie: Sexismul, Drepturile Reproducerii, Opresiunea, Avortul, Biserica, Austeritatea, Egalitatea, Progresul, toate acestea și multe altele sunt motive pentru ca mii și mii de femei să iasă în stradă și să lupte.

Nu rareori aceste proteste se lasă cu violențe.

Rostul acestor rânduri nu este acela ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Zetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce respectul faţă de tradiţiile noastre româneşti şi  ortodoxe.

Motivele Clarei Zetkin ne sunt  clare, numai că nu se  înţelege, de ce noi ar trebui să serbăm Purim-ul evreilor?!

N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile „roşii”, ostile Creştinismului şi de „sărbătoarea”8 Martie în special, o zi care nu are nimic comun cu femeia creştină ?

Contemporanii noştri nu sunt preocupaţi de istoria şi originea zilei de 8 martie şi consideră această zi numai ca pe un pretext / prilej de a dărui flori şi cadouri femeilor dragi. 

Noi putem şi trebuie să ne omagiem soţiile şi mamele noastre, surorile şi colegele la timpul cuvenit, cu adevărata lor sărbătoare, data  când Biserica preaslăveşte grija şi credinţa, fidelitatea şi răbdarea Femeilor-Mironosiţe, numite astfel pentru că erau purtătoare de mir, cele care L-au insoţit deseori pe Hristos in timpul misiunii Sale pământeşti şi care au participat la evenimentele ultime din viaţa Mântuitorului. 

Şi pentru că zilele vieţii de familie să fie pline de bucurie, sunt necesare gesturile de atenţie. De aceea – dăruiţi întotdeauna flori şi cadouri femeilor iubite ! …

 

Surse: http://ro.blastingnews.com/societate; www.crestinortodox.ro; http://www.timpul.md/articol/ziua-femeii; http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro; adevarul.ro

08/03/2017 Posted by | CREDINTA, ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: