Aleksandr Soljenițîn despre chestiunea rusă la sfârșit de secol XX și critica imperialismului muscălesc

Foto: Celebrul disident anticomunist Aleksandr Soljenițîn.

Potrivit jurnalistului George Petrovai, cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, pe care autorul o numește „articol”, a fost scrisă de Aleksandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970 (pentru Pavilionul canceroșilor), în timpul lungului său exil (de la expulzarea și ridicarea cetățeniei sovietice pentru disidență, până la revenirea în Rusia în anul 1994, după reprimirea de la Mihail Gorbaciov, în anul 1990, a cetățeniei sovietice). 

Opusculul impresionează cititorul atât prin dârza obiectivitate cu care autorul prezintă rezumatul istoriei rușilor, inclusiv epocile considerate de vârf în istoriografia ruso-sovietică (reformele lui Petru I, expansionismul promovat de țarina Ecaterina a II-a, bolșevismul și stalinismul), cât și strigătul de durere al acestui mare și autentic rus la vederea/constatarea dezastrului rusesc, prin comparație cu prosperitatea apuseană (în special cea americană), totul din pricina politicii stupide pe care au dus-o nu numai țarii ruși, ci și liderii sovietici…

Cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX a apărut la noi în excelenta traducere a lui Boris Buzilă (Editura Anastasia, 1995), cu o viguroasă Prefață a lui Alexandru Paleologu, care are ca motto întrebarea-rechizitoriu din discursul rostit de Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?”…

Iar francmasonul Al. Paleologu (lucrul acesta ni-l spune chiar el, atunci când amintește de crimele masonilor), întru totul de acord cu afirmațiile scriitorului rus, ne informează că „Rusia nu era o națiune barbară înainte de Petru cel Mare, cum multă lume spune și crede”, subliniind că ea „a fost împinsă la o politică cinică și nerușinată, pe care națiunea nu o putea nici cunoaște, nici împărtăși” și că Soljenițîn a spus în „mod expres și repetat” că „Rusia trebuie să renunțe la țările anexate, care nu sunt de tradiție, de cultură și de istorie comună cu a Rusiei”.

Dar iată câteva citate ilustrative, care fac din Soljenițîn un intransigent luptător nu numai pentru binele și fericirea rușilor, ci – la limită – a tuturor pământenilor:

1) Ca „slujitor al progresului”, Petru „nu a făcut dovada unei inteligențe ieșite din comun, arătându-se în multe privințe de-a dreptul primitiv”;

2) Având în vedere ukaz-ul lui Petru de la 1714 cu „dreptul unic de succesiune al nobililor” (țăranii treceau direct în proprietatea acestora) și cu o pătură conducătoare complet ruptă de popor, precum și smintita idee a „«dedublării» capitalei”, „a strămutării ei (…) în niște smârcuri spectrale”, autorul se simte îndreptățit să afirme că acest mult lăudat țar „nu a fost un reformator, ci un revoluționar (de cele mai multe ori fără să fi fost nevoie)”;

3) Țarina Elisabeta Petrovna (1741-1761), fiica lui Petru I, nu era preocupată de „«protecția poporului», ci de «primejdiile care amenințau echilibrul european», făcând – într-o manieră de neiertat – ca energiile poporului rus să se consume în conflicte și chiar în aventuri europene, cu totul străine de interesele noastre”, precum oneroasa alianță cu Anglia, „țară de la care Rusia nu s-a ales niciodată cu niciun ajutor și cu nimic bun”;

4) Nu numai că Ecaterina a II-a, preocupată „cum să pună mâna pe alte țări”, s-a amestecat în conflictul franco-austriac (o idee „de-a dreptul nocivă”), dar în sângeroasa ei domnie a purtat șase războaie (înainte de-a muri „se pregătea să-l poarte pe al șaptelea: împotriva Franței revoluționare”), deși „campaniile vitejești ale lui Suvorov prin Italia și prin Elveția (…), au fost pentru Rusia de o absolută inutilitate, vărsare de sânge rusesc, irosire de forțe și de mijloace”;

5) Fiind înconjurat de consilieri filoenglezi, sub țarul Alexandru I „birocrația a proliferat din ce în ce mai mult”, iar armatele franceze invadatoare au fost zdrobite cu un uriaș efort și „cu prețul trecerii Moscovei printr-un incendiu pustiitor (puțini știu că în spitalele moscovite au ars de vii 15.000 de soldați ruși, răniți la Borodino)”;

6) Cu o armată rusă, care – menționează caustic autorul – „făcea față mai bine la paradă decât pe câmpul de luptă”, țarul Nicolae I demarează „doctrina balcanică”, eliberează Armenia, poartă război cu Turcia și cucerește Caucazul, unde „imperiul rus plătea fericirea de-a avea aceste teritorii”, deoarece cheltuielile pentru păstrarea Caucazului și Transcaucaziei, cel puțin până la bolșeviadă, „depășeau cu mult veniturile pe care ni le aduceau”;

7) În plin război al Crimeii (anul 1855) moare Nicolae I, pe tron urcă fiul lui Alexandru al II-lea, iar acesta încheie precipitata pace din 1856, „cea mai oribilă pace încheiată de ruși, după cea de la Prut (a lui Petru)”, pace despre care, aidoma unei fatale premoniții a anului 1904, însuși împăratul va spune mai târziu: „Acceptând acea pace, am săvârșit o mârșăvie”;

8) În ceea ce-l privește pe molâul țar Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru al III-lea (împăratul care a suprimat unele funcții de prisos, a redus impozitele țăranilor și a prelungit termenele pentru plata datoriilor), acesta „a început chiar din prima zi de domnie, și fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”;

9) Întrucât pe primul plan punea exterminarea fizică a oamenilor (au pierit peste 50 de milioane de oameni de pe urma neîntreruptului război intern, pe care „guvernul sovietic l-a purtat împotriva propriului său popor”), în mod just autorul conchide că „Uniunea Sovietică, cu regimul său comunist, era condamnată de istorie”. De ce? Pentru că pe toate planurile (politic, economic, social, cultural, ideologic) „se întemeia pe principii false”, iar „istoria perioadei sovietice a fost un eșec”.

Ca pretutindeni în lagărul comunist (actualmente în China și Coreea de Nord), principala criză cu care s-a confruntat Uniunea Sovietică n-a fost criza economică, ci cea moral-spirituală („Însuși caracterul popular rusesc, așa cum îl știau strămoșii noștri și cum l-au imortalizat scriitorii ruși și observațiile străinilor obiectivi și atenți, acest caracter a fost siluit, maculat, pervertit de-a lungul perioadei sovietice”, notează cu obidă autorul), care – zic eu, dimpreună cu noua ideologie a profitului, plus metehnele bolșevice, mereu prezente în gândirea și năravurile cârmuitorilor postsovietici – „s-au răsfrânt și asupra limbii – oglinda caracterului poporului”.

Tocmai de aceea, constatând că „istoria noastră ne apare ca un lanț de ratări” și că „dacă lucrurile vor merge mai departe așa, peste un secol cuvântul «rus» va dispărea probabil din dicționare” (firește, mai ales din cauza unei crize demografice „fără precedent”), Aleksandr Soljenițîn utilizează pluralul la persoana întâi (se adresează rușilor de pretutindeni, neomițându-se pe sine) atunci când pune chestiunea rusă în iminenții termeni shakespearieni („a fi sau a nu fi”) și când arată rolul fundamental al noii școli („una în care în clasa întâi să intre copiii unui popor pervertit, iar din ultima clasă să iasă tineri pătrunși de duhul unei înalte moralități”) în amplul și urgentul proces de asanare socială: „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”! 

Dar are grijă ca, în prealabil, să definească patriotismul („Patriotismul este sentimentul plenar și statornic față de țara și națiunea ta, pe care nu trebuie să le servești cu slugărnicie, și nici sprijinind pretențiile lor nedrepte, ci apreciind deschis viciile și erorile lor”), să ne înștiințeze că „Rusia n-a fost nicicând o federație, și nici nu a luat ființă așa”, ba chiar să-i avertizeze pe cârmuitorii ce încearcă reconstituirea Uniunii Sovietice, că asta este „calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus”, pentru ca puțin mai jos, pe aceeași pagină, să scrie acest nobil și incontestabil adevăr: „Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia să-și urmeze drumul său, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult”!…

Și iată că în 1994, după expulzarea sa în 1974, acest mult încercat și curajos scriitor revine din Statele Unite în Rusia postsovietică. Avea 76 de ani (născut pe 11 decembrie 1918), se bucura de un mare prestigiu și, pesemne, dorea să moară liniștit în țara lui natală (inevitatabilul a avut loc la Moscova, după 14 ani).

M-am așteptat ca în continuare fostul disident să dea dovadă de intransigență, chiar dacă după anul 2000 a fost primit la Kremlin (pozele internetului fac dovada) de Putin, noul lider necușer, avortat de fostul kaghebist de mâna a doua.

Căci nu se putea să nu fi auzit, măcar câte ceva, despre revoltătoarele isprăvi/crime ale acestui haram cu pretenții de cârmuitor providențial: sforile trase și aranjamentele făcute cu alcoolicul de Boris Elțîn, agresiunile și nenumăratele crime săvârșite în Cecenia și Georgia („exercițiile” pregătitoare în vederea învadării Ucrainei), arestările, întemnițările, „sinuciderile” și fioroasele asasinate prin care se descotorosea (și continuă să se descotorosească) de incomozi: critici ai regimului său, adversari politici, jurnaliști prea băgăcioși.

A fost Soljenițîn „sedus” de mincinoasa aparență democratică putinistă, ori mai degrabă pe octogenar nu l-au ținut curelele să înceapă lupta cu noua scursură stalinisto-kaghebistă?!… Oricare a fost motivul, eu n-am citit nicăieri un cât de mic protest al lui Soljenițîn la adresa Putinosului și a regimului său megacriminal.

Mă rog, la acea vreme lista cu persoanele mătrășite (arestate, întemnițate, ucise) la comanda marelui Strigoi kremlinist era mult mai scurtă. Astăzi, după decenii de abuzuri și samavolnicii, ea este înspăimântător de lungă: Boris Nemțov (2015, împușcat de patru ori în spate), Boris Berezovski (2013, găsit mort în baia locuinței sale din Marea Britanie), Stanislav Markelov și Anastasia Baburova (2009, amândoi împușcați), Serghei Magnitsky (2009, omorât în bătaie de polițiști), Natalia Estemirova (2009, jurnalistă răpită în fața casei sale, împușcată de mai multe ori și abandonată într-o pădure), Anna Politkovskaia (2006, jurnalistă împușcată de șase ori, chiar de ziua Strigoiului, în liftul blocului unde locuia), Aleksandr Litvinenko (2006, fost agent KGB, otrăvit cu poloniu la un hotel din Londra), Serghei Iușenkov (2003, fost colonel de armată, împușcat în fața casei sale din Moscova), Aleksei Navalnîi (2024, avocat și redutabil opozant, ucis pe 16 februarie într-o colonie penitenciară din zona arctică, cu certitudine că la comanda acelui Neom, care se ferea ca de foc să-i rostească numele).

În ce mă privește, eu sunt convins că jertfa acestor bravi luptători/martiri pentru libertate și demnitate nu este zadarnică, ci va contribui – mai devreme sau mai târziu – nu doar la căderea criminalului regim putinisto-kremlinist, ci chiar la capturarea și pedepsirea celor care vor scăpa vii în urma unei mult necesare revolte populare sau a reglării de conturi între atotputernicele javre ale nefastului moment.

SĂRBĂTORIREA ZILEI DE 10 mai ȘI ISTORIA ROMÂNIEI

Fila de istorie Foto: Facebook-SCMR

Ziua de 10 mai a fost Ziua Naţională a României între 1866 şi 1947 și era sărbătorită de toți românii cu o întrerupere cauzată de Primul Război Mondial.

În 1917 în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, această sărbătoare a fost interzisă ca urmare a ocupației germane a unei mari părți din România, iar în 1947, după abdicarea forțată a regelui Mihai I și abolirea monarhiei, această sărbătoare a fost interzisă definitiv de regimul comunist. Semnificaţia zilei de 10 mai ca Zi a Regalităţii a fost integral suprimată de comuniști şi nici proclamarea Independenţei nu a mai fost legată de această dată.

23 august a devenit Ziua naţională a României, fiind marcată de comuniști prin parade şi spectacole grandioase.

Pentru noi, românii, ziua de 10 Mai este încărcată de următoarele semnificații:

⦁ 10 Mai 1866 – Ziua Monarhiei (Principele Carol depune jurământul ca domnitor al Principatelor Unite).  Fusese desemnat, printr-un plebiscit, în 2 aprilie 1866, ca domnitor, după înlăturarea din domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie în acelaşi an.

În 1866, la București,la data de 10 mai, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era încoronat ca domnitor al României.

⦁ 10 Mai 1877 – Ziua Declarării Independenței față de Imperiul Otoman. Înalta Poartă otomană adoptase, în decembrie 1876, o Constituţie cu aparenţe liberale, prin care provinciile şi posesiunile Imperiului alcătuiau “un tot nedivizibil, din care nici o parte nu poate fi dezlipită pentru nici un motiv”, singura cale spre independenţa teritoriilor fiind războiul.

Constituţia otomană a provocat o vie indignare în România, în corpurile legiuitoare, presă şi opinia publică şi ca urmare guvernul român a declarat nule şi neavenite toate dispoziţiile care priveau România.

Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea faimoasele cuvinte: „ suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.

A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care declaraţia a fost promulgată de către domnitorul Carol. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.

Astfel, de Ziua Regelui la 10 mai se sărbătorea și declarația de independență a ambelor camere ale Parlamentului României față de Imperiul Otoman, marcând astfel și începutul Războiului de Independență al României.

⦁ 10 Mai 1881 – Ziua Regatului. La 10 mai, în 1881, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României, România devenind regat.

În data de 14 /26 martie 1881, Camerele reunite ale Parlamentului votaseră transformarea ţării din principat în Regatul României, iar proclamarea independenţei în 1877, recunoscută şi de marile puteri, deschisese pentru statul român calea transformării în regat cu un rege în fruntea lui.

Foto: wikimedia.org. – Încoronarea Regelui Carol I al României și a consoartei sale Elisabeta de Wied la 10 mai 1881. Rege: 15 martie 1881 – 10 octombrie 1914. Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen a condus România între 1866 și 1914. A fost ales Domnitor al Principatelor Unite Române la 20 aprilie 1866, după răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza printr-o lovitură de stat.

În acea zi, 10 mai, tot pe dealul Mitropoliei, unde jurase credinţă ţării ca domnitor cu 15 ani în urmă, Carol I şi-a pus pe cap coroana de Rege al României făcută din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna în timpul Războiului de la 1877, iar soţia sa, Elisabeta, a fost încoronată ca Regină.

Astfel, la 10 mai 1881, se năşteau oficial Regatul României şi Familia lui Regală, iar Carol I devenea primul rege al României şi primul monarh din dinastia regală română Hohenzollern-Sigmaringen.

⦁ 10 Mai 1905 a fost și este în continuare, reînnodând tradiția istorică, Ziua întregii românități balcanice (macedo-române și megleno-române).

România s-a interesat timp de zeci de ani și a fost preocupată de soarta românilor din Imperiul Otoman, de păstrarea și promovarea culturii și limbii române în rândurile acestora. Statul Român a destinat importante fonduri activităților culturale, editării de cărți, finanțării de școli și biserici, plăţii salariilor învățătorilor și profesorilor și pentru burse de studii. Cuvântul de ordine în România acelor vremuri a fost întotdeauna: libertatea limbii, libertatea cultului, egalitatea perfectă pentru toţi creştinii din Imperiu.

După 40 de ani de eforturi diplomatice, la presiunea diplomației române, Sultanul Turciei a consacrat în mod solemn existenţa naţionalităţii române/valahe (reprezentată de macedo-români și megleno-români, sau români din Macedonia, așa cum apar în documentele vremii) în Imperiul Otoman şi i-a conferit, drepturi civile egale cu acelea de care se bucurau celelalte naţionalităţi creştine din Imperiu.

În seara de 9/22 mai 1905, Sultanul Abdul Hamid a semnat Iradeaua prin care naționalitatea română era recunoscută ca atare în Imperiul Otoman. Acest decret imperial a fost publicat în dimineața zilei de 10 mai 1905.

Din 2015, ziua de 10 mai este din nou sărbătoare naţională.

Scriitorul Horia Furtună descria astfel în 1941 la microfonul radioului public, „10 Mai de altădată”:

În dimineaţa zilei de 10 Mai, „bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbătoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele”.

„La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară”.

„Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul, iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor”.

„Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa, iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie”.

„De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun”.

„Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei”.

„La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie”.

„În frunte – pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsură de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare”.

„Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu”.

„Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga „Ura! şi florile cădeau din balcoane”.

Surse:

familiaregala.ro.;

Hotnews.ro.;

Radio romania-actualitati.ro.;

wikipedia.ro.

ADEVĂRUL ISTORIC PRIVITOR LA ZIUA VICTORIEI ÎMPOTRIVA GERMANIEI NAZISTE. Ce înseamnă Sărbătoarea zilei de 9 mai în Imperiul Rus de astăzi

Timp de zeci de ani, din Moscova până în Berlinul de Est, 9 mai a fost sărbătorită ca Ziua Victoriei în Al Doilea Război Mondial. Pentru sovietici și cei aflați în orbita lor, 9  mai a marcat triumful în ceea ce au numit Marele Război pentru Apărarea Patriei. Era efectiv ziua care celebra, mai mult decât oricare alta, forța Armatei Roșii și era o zi a lumii comuniste, subliniază publicația online https://www.veridica.ro.

În Occident, sfârșitul războiului în Europa este sărbătorit pe 8 mai, zi în care Germania a capitulat; diferența este dată de faptul că, atunci când s-a semnat, la Berlin, Instrumentul de predare, la Moscova era deja 9 mai.

Sub Vladimir Putin, Ziua Victoriei a devenit, poate, cea mai importantă sărbătoare a Rusiei. Este un prilej pentru a revendica moștenirea și gloria URSS și pentru a proiecta forța noii Rusii prin parade militare care amintesc de cele ale Războiului Rece. În fostele republici sovietice și în statele ex-comuniste, 9 mai a devenit o sărbătoare a nostalgicilor fostului Imperiu, a celor care încă se uitau către Moscova.

Agresivitatea tot mai mare a Rusiei, țară care cel puțin din 2008 reprezintă cea mai mare amenințare la adresa securității europene, dar și opțiunea majorității statelor est-europene pentru integrarea euro-atlantică, au dus și la o re-evaluare a zilei de 9 mai și chiar, în unele cazuri, la mutarea sărbătorii pe 8 mai.

Anul acesta 9 mai are o semnificație aparte. Rusia a dezlănțuit cel mai mare război din Europa de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Distrugerile la scară largă, atacarea obiectivelor civile, crimele de război comise de armata lui Putin i-au făcut pe mulți să amintească de ororile războiului mondial. Discursul Kremlinului trimite, și el, la acel conflict: rușilor li se spune că țara lor se luptă, ca și atunci, cu naziștii.

Pe 9 mai, la Moscova va avea loc o paradă militară prin care Rusia va încerca să arate iar că este o mare putere militară, deși realitatea din teren, în Ucraina, a spulberat mitul armatei ruse. Mai așteptată decât parada este apariția lui Vladimir Putin. Toată lumea se întreabă ce va spune: va declara război Ucrainei? NATO? Va decreta mobilizarea generală pentru un nou „mare război de apărare a patriei”? Va proclama victoria în Ucraina? Nimeni, în afara Kremlinului, nu știe.

Și în afara Rusiei, 9 mai va fi altfel decât de obicei: sărbătorirea sa poate fi considerată o celebrare a agresiunii ruse.

Ce (mai) înseamnă 9 mai în Republica Moldova?

În Republica Moldova, 9 mai este marcată oficial ca „Zi a Victoriei şi a comemorării eroilor căzuți pentru independența Patriei” și, totodată, ca zi a Europei. Fiecare marchează ce îi este mai aproape: fie sărbătoarea de sorginte sovietică, fie pacea și unitatea europeană.

Anul acesta, pe fundalul războiului din Ucraina, 9 mai are valențe deosebite, în special după ce a fost interzisă așa-zisa panglică a Sfântului Gheorghe, promovată intens în Rusia în ultimele două decenii ca simbol al victoriei URSS în cel de Al Doilea Război Mondial, deși a fost folosită mai degrabă de trupele sovietice care s-au aliat cu naziștii (armata generalului Vlasov). Alături de această panglică, în Republica Moldova a fost interzisă și utilizarea însemnelor intervenției ruse în Ucraina – literele „Z” și „V”.

Tensiuni legate de Ziua Victoriei, după ce autoritățile au interzis simbolurile armatei ruse.Opoziția de la Chișinău nu vrea să respecte legea care interzice simbolurile armatei ruse

Reprezentanți ai opoziției proruse de la Chișinău, întâi de toate lideri ai Partidul Socialiștilor, au declarat că nu se vor conforma restricțiilor și vor purta pe 9 mai panglica neagră-portocalie la manifestațiile pe care le vor organiza. În spațiul public se vehiculează ideea unor posibile provocări în această zi, îndreptate, împotriva autorităților proeuropene de la Chișinău.

Ministerul de Interne spune că poliția și carabinierii, cum sunt numiți jandarmii în Rrpublica Moldova, sunt gata să intervină, dacă va fi cazul. MAI a menționat că, pe 9 mai, nu-i va opri pe cei care vor purta panglica neagră-portocalie, dar va aplica amenzi conform legislației în vigoare. În cazul partidelor, amenzile pot ajunge până la 30 000 lei moldovenești (1 500 euro).

Ziua Victoriei, abandonată în R.Moldova după căderea URSS, a fost readusă în atenție de comuniștii lui Voronin

În primii ani după prăbușirea URSS, ziua de 9 mai încetase să mai fie marcată oficial și era sărbătorită, în mod particular mai ales, de vorbitorii de limbă rusă, prin depuneri de flori la Memorialul ostașilor sovietici din Chișinău.

Ea a început să ia amploare odată cu venirea la putere în 2001 a Partidului Comuniștilor în frunte cu Vladimir Voronin care, la fel ca și Vladimir Putin în Rusia, a încercat să-i imprime o grandoare aparte. Tot ce a reușit însă a fost să scindeze și mai mult societatea, afectată de oscilațiile între Est și Vest ale partidelor care pe parcursul anilor au deținut puterea la Chișinău; (Corneliu Rusnac, Chișinău).

În Occident, Ziua Victoriei împotriva Nazismului este 8 mai, pentru că Germania nazistă a semnat primul act al capitulării la Reims, în Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945. Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

• Foto: Pe 8 mai 1945 a avut loc prima capitulare a Germaniei Naziste.

Documentul de capitulare a Germaniei de la Reims, preciza că forțele germane urmau să depună armele până la ora 23:01 la 8 mai iar guvernele comunicaseră deja atât militarilor lor, cât și publicului larg exact acest lucru.

Pentru a se disocia de occidentali, sovieticii au refăcut momentul capitulării a doua zi, pe 9 mai, în Berlinul ocupat de Armata Roşie.

Astăzi majoritatea istoricilor și politicienilor au convenit asupra faptului că Germania nazistă a capitulat pe 8 mai 1945, la 23:01, însă datorită diferenței de fus orar, pentru că la Moscova era deja 9 mai, chiar și numai de o oră și un minut, Stalin, care ținea să sublinieze rolul preeminent al Armatei Roșii și al URSS în războiul împotriva Germaniei, a decis că Ziua Victoriei în Europa a fost 9 mai 1945.