CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A fost o vreme când Lenin şi bolşevicii erau gata să recunoască Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

Fixed Stamp: Gherman Pîntea (Pântea) - 1894-1968

 

 Gherman Pântea, a fost unul dintre fruntașii basarabeni făuritori ai Marii Uniri. S-a născut pe 13 mai 1894, în com. Zăicani, jud. Bălţi, și a decedat în anul 1967, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.A fost primar de Chişinău în 1923, 1927–1928 și 1932, iar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupat postul de edil al orașului Odesa.

Implicat în politică, apreciat și de adversarii săi, Gherman Pântea avea o calitate substanțială care îl deosebea de alți camarazi politici.Comitetul central ostăşesc moldovenesc  luase fiinţă la 23 iulie 1917, şi îl alesese ca preşedinte în unanimitate pe Gherman Pântea. Din acest moment, comitetul central ostăşesc moldovenesc a devenit forţa conducătoare a provinciei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. 

S-a deplasat personal împreună cu o delegaţie moldovenească  la Petrograd pentru a cere aprobarea pentru desfăşurarea unui Congres al ostaşilor moldoveni  de la primul ministru Kerenski. 

Kerenski îl cunoscuse personal în luna septembrie 1917,  şi l-a primit foarte enervat şi arogant, spunând că acum, când bolşevicii ameninţă ţara cu anarhia, el nu aprobă nici un fel de congres.

În continuare a plecat să se întâlnească cu Lenin  care  i-a primit foarte prietenos într-o cameră de la intrare. Pântea i-a explicat că doreşte să organizeze un congres militar moldovenesc, unde să se discute şi să se hotărască soarta a 3 milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul ministru Kerenski le-a refuzat aprobarea pentru ţinerea acestui congres.

Răspunsul lui Lenin a venit imediat şi categoric. El spus:

„Partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. Aceste naţiuni au dreptul, după părerea noastră, la autonomie şi independenţă, mergând chiar la despărţirea de statul nostru, dacă interesele lor naţionale cer acest lucru.

Voi aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocăţel mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este ocupat numai de gloria lui, şi nu de a naţiunilor oropsite.

Sfatul meu pentru voi este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar, samovolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră, după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi, care prin suferinţe groaznice au căpătat acum mare experienţă şi curaj. Voi trebuie să vă smulgeţi drepturile voastre cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna.”

Această convorbire cu Lenin a avut loc  la începutul lunii octombrie, iar la  vreo 20 de zile de la această convorbire,  Kerenski a fost alungat de la putere.

Înapoiat la Chişinău, a  pus în practică sfatul lui Lenin…

După 10 ore de discuţie, comitetul central Ostăşesc Moldovenesc s-a hotărât la un act eroic şi anume: convocarea congresului pe cale revoluţionară, samovolnic, iar Gherman Pântea, ca preşedinte al comitetului central Ostăşesc Moldovenesc a fost însărcinat de comitet să trimită următoarea telegramă fictivă pe toate fronturile:

„Comandanţilor de armată, de corp de armată şi de divizii. Pe baza autorizaţiunii comandamentului suprem (generalisim) şi a primului-ministru Kerenski cu Nr. 378,764, s-a aprobat adunarea militarilor moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917 în oraşul Chişinău, dispoziţiunea dvs. pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe 10 zile. Preşedintele Comitetului Central executiv Moldovenesc Sublt. Gherman Pântea, secretar voluntarul Maleavin.” 

Telegrama fictivă a adunat peste 700 de delegați !

De audienţa la Lenin el nu a pomenit nimic în Comitetul Central, pentru a nu agrava situaţia, căci Lenin în acel moment era urmărit de guvernul Kerenski pentru a fi arestat.

Telegrama a avut efectul dorit. La 20 octombrie 1917 s-au adunat la Chişinău peste 700 de delegaţi, reprezentând peste 250.000 de ostaşi moldoveni de pe toate fronturile. Kerenski, în timpul congresului a dat ordin ca eu să fiu arestat şi expediat la Marele Cartier General pentru telegrama fictivă,  în timp ce Congresul era în toiul dezbaterilor, la 25 octombrie 1917, Lenin cu partidul lui a pus mâna pe putere în Rusia.

Kerenski, după mai multe peripeţii, a fugit în America, iar Gherman Pântea a scăpat de răzbunarea lui. Congresul a durat 7 zile şi anume de la 20 până la 27 octombrie 1917. Delegaţii de la Congres erau în majoritatea lor ţărani săraci, cu maximum 5 hectare de pământ, iar o parte din ei erau  fruntea poporului muncitor, care desigur avea tot dreptul şi autoritatea de a vorbi şi hotărî în numele moldovenilor din Basarabia.

 Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei,  Gherman Pântea venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei, el venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

„Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat pe larg diferite probleme în legătură cu situaţia din Basarabia într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două cred că trebuie să le reproduc, ele fiind cele mai importante şi propriu-zis baza istorică a congresului.Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”.

Având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

A doua rezoluţie, „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică:

„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă, 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe.

Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene. Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării.

Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice.”

Sfatul Ţării, aşa alcătuit cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.

„Votarea unirii a fost absolut liberă”

La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră, Nistru, era în legătură cu Ucraina.

Dar în Ucraina în acel moment era un regim dictatorial, sub conducerea unui Hatman Scoropadschi, pe care îl instalase nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918. Noi doream să rămânem cât mai mult Republică independentă, dar guvernul ucrainean a lui Scoropadschi declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile la Congresul Militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris a hotărât la 27 martie 1918 stil vechi, 9 aprilie stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România.

Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al Turcilor, care la 28 mai 1812 prin tratatul turco-rus din Bucureşti a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial. Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri.

Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând, că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru, dar cu toate acestea majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire.

Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă la 28 mai 1812.Iată de altfel cum sună actul Unirii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei: Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halippa, secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.”

Vaida a pornit negocierile cu Rusia…Prima etapă de negocieri în problema recunoașterii Unirii a fost la Conferința de Pace de la Paris, unde din partea Basarabiei au participat: Ion Pelivan, fost ministru de externe în Republica Democratică Moldovenească, Ion Codreanu, reprezentant al țăranilor basarabeni, Gheorghe Năstase și Sergiu Victor Cujbă:

„La conferinţa Păcii din Paris, Ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai țarului Sazonov şi Maclacov prezintă la 22 martie 1919 conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor însă fiind fără bază juridică şi istorică sunt respinse de Conferinţă. La 6 martie 1920, Ion Pelivan comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi se face o mare demonstraţie pentru Unire la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă.

Dar, pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Vaida Voievod, primul ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Crasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten al lui Lenin şi Cicerin. Când lucrurile au avansat, Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.… şi a fost debarcat de Rege.

La 26 februarie 1920 s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui Vaida. Consiliul hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al Ţărănimii Basarabene în Sfatul Ţării.

După ce ne-am pregătit, adunând actele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă Regelui, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de Vaida. Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, că a început la Londra tratative cu bolşevicii fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ele nu vor fi recunoscute şi de marile Puteri. Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe Rege să-l debarce pe primul-ministrul Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.

Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu – Take Ionescu.

Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii.”

 

Cum  au devenit sovieticii antiunionişti.

 

 

Ratarea acestei minunate ocazii a adus ulterior și alte ratări, când în joc a intrat ginerele lui Zamfir C. Arbore, bolşevicul Cristian Rakovski:

„Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris Ambasador pe Dr. Racovski, care din primele zile ale instalării sale a început un atac violent prin presă împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând că Sfatul Ţării nu reprezenta poporul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.

Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un Mare Congres Militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care vărsase sângele lor pentru neamuri străine.

Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea primul punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, ori noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă.

Campania lui Racovski, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.În vara anului 1923 am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de Externe atunci, care mi-a spus, că Racovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că, acest organ nu a reprezentat poporul basarabean.

Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul Central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul Militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.

Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Racovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut. 

Surse:

Un articol de în http://www.timpul.md/articol/gherman-pantea-i-diplomaia-secreta–120695.html

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

15/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Taina comunismului, rădăcinile răului şi lupta lui Lenin cu Dumnezeu

 

 

 

___

Foto: Lenin, 1920

 

 

 

Probabil ați auzit aceste cuvinte: „Pe vremea comuniștilor se traia mai bine… Pe vremea comuniștilor nu exista un asemenea haos…”. Omului ii vine ușor sa priveasca trecutul prin romantism și sa-l prezinte in culori roz.

In acest fel, in anumite zone, viața in comunism apare ca o eliberare de toate necazurile și temerile legate de viitor, iar comuniștilor le sunt incredințate conducerea unor regiuni intregi. Putem sa nu-i luam in serios, pentru ca și bolșevicii, inainte de Revoluția din 1917, nu erau luați prea in serios.

Ce este comunismul? Nimeni nu știe in mod clar, daca, desigur, nu amintim de celebrele sloganuri vechi. Nici macar marxiștii nu-i cunosc adevarata sa natura, caci comunismul este cunoscut doar unui cerc restrans de inițiați.Cum sa aflam ce este comunismul? „Pomul se cunoaște dupa roadele sale”. Sa analizam atunci faptele și evenimentele.

Sa incepem cu lucrul cel mai important. Comunismul predica ateismul. Cu alte cuvinte, el neaga pe Dumnezeu, și despre asta iși aduce aminte oricine. Deci, comunismul este ateu. Iar cine a fost primul dintre atei, de asemenea, toți știu. Oamenii, care se identifica drept comuniști, se considera adepți ai acestor nelegiuiți, vrajmași ai lui Dumnezeu și ai omului, și, in consecința, sunt de asemenea atei.

In lupta straveche dintre bine și rau pentru fiecare suflet, oamenii de buna voie se predau vrajmașului, de multe ori, fara sa-și dea seama. Inspaimantator!

Ce este lumea in comparație cu un singur suflet! Intreaga lume este trecatoare și muritoare, doar sufletul este veșnic. Oamenii sunt in cautarea unei oarecare certitudini in viața actuala dificila. Dar nu cu orice preț!

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului.

Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire.

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Vladimir Ulianov a fost botezat la 16 (29) aprilie 1870. Tatal sau, Ilia Nikolaevici, era un om credincios. Cum s-a putut intampla ca fiul unui credincios, dintr-o data, sa o ia pe o cale anti-creștina? G.M. Krjijanovski a susținut ca Lenin i-ar fi povestit, „ca el deja din clasa a cincea, brusc, a terminat cu toate chestiunile religioase, și-a scos crucea de la gat și a aruncat-o la gunoi…”.

Nu cumva se treziseră in el genele bunicului? Intr-un fel sau altul, dar Vladimir Ulianov s-a transformat intr-un apostat și a devenit in mod decisiv un dușman inverșunat al Bisericii Ortodoxe.

Inca din 1905, in articolul „Socialismul și religia”, Lenin cere „sa se lupte cu intunericul religios”. Sub sloganul „Religia este opiu pentru popor”, Lenin, cu fanatismul sau, a educat la bolșevici ura fața de religie, in special, fața de creștinism. 

Activitațile sale erau indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe Ruse și impotriva maselor de mai multe milioane de credincioși. Poziția sa este exprimata, cu toata sinceritatea, in urmatoarea afirmație:

„Orice idee religioasa, despre Dumnezeul drag, orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabila… cea mai periculoasa mizerie, boala cea mai grea”.

„Energia electrica va lua locul lui Dumnezeu, pentru țaran. Lasați-l pe țaran sa se roage la electricitate; el va simți astfel mai mult puterea guvernului central – decat pe cea cereasca”.

Așa vorbea Lenin, in conversație cu Miliutin și Krasin, cand discutau problema electrificarii.

Pierderea diferențelor dintre bine și rau i-a condus pe bolșevici la o totala permisivitate și faradelege in intreaga țara. Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost adusa la rang de politica de stat. Lenin a proclamat sloganul „Bisericile și inchisorile sa le facem una cu pamantul” și incepe teroarea impotriva Bisericii.

Una dintre primele decizii ale lui Lenin dupa revoluția din octombrie se referea anume la Biserica. Prin asta a subliniat faptul ca el considera Biserica Ortodoxa Rusa drept inamicul sau principal. Deja la 26 octombrie 1917, pamanturile bisericești și manastirești au fost confiscate de catre stat.

Lenin da instrucțiuni „sa se ducă o teroare necruțătoare în masă împotriva popilor…”. 

La inițiativa sa, a fost interzisă activitatea Sinodului bisericesc local.

 

 

 

Biserică transformată în hambar. Anii 1920

 

 

 

 

Un act de vandalism crunt anti-religios al bolșevicilor a fost bombardarea Kremlinului – locul sfant al rușilor, in noiembrie 1917. Din punct de vedere militar, bombardarea nu era necesara deoarece cadeții, care ocupasera Kremlinul, il parasisera in toiul nopții.

In țara se organizeaza procese ale clerului, acesta este supus unei harțuiri și terori continue. In lupta sa impotriva religiei, Lenin nu era singur. In aceasta acțiune imunda erau implicați in mod activ colaboratorii sai cei mai apropiați: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronstein), Zinoviev (Apfelbaum), Kamenev (Rosenfeld), Dzerjinski (Rufin), Volodarski (Cohen), Yaroslavl (Gubelman) și mulți alții.

La 13 (26) octombrie, 1918, Patriarhul Moscovei și al intregii Rusii Tihon a trimis un mesaj Sovietului de Comisari ai Poporului, prin care determina poziția Bisericii Ortodoxe. In mesaj, in special, se sublinia:

„De un an intreg aveți puterea de stat in maini, dar raurile de sange varsat al fraților noștri, uciși fara mila la apelul vostru, striga la cer, și ne obliga sa va spunem cuvantul adevarului amar: țara noastra este cucerita, taiata, dezmembrata, și dați pentru ea tribut Germaniei aurul pe care nu voi l-ați adunat. Deși refuzați sa va aparați patria de dușmanii externi, cu toate acestea, recrutați permanent trupe. Impotriva cui le veți conduce?

Ați divizat tot poporul in tabere care se lupta intre ele și l-ați aruncat intr-o lupta fratricida fara precedent. Iubirea intru Hristos ați inlocuit-o pe fața cu ura și, in loc de pace, ați aprins o dușmanie artificiala de clasa.

Rusia nu avea nevoie sa incheie o pace rușinoasa cu inamicul din afara, ca voi, in cele din urma sa distrugeți pacea din interior. Sunt macelariți episcopi, preoți, calugari și calugarițe, cu nimic vinovați. Dar pentru voi nu este suficient ca ați manjit de sangele frațesc mainile poporului rus. La indemnul vostru, sunt pradate și luate cu forța pamanturi, case, conace, mori, fabrici, case, vite, jefuiți bani, haine, mobilier, imbracaminte.

Momind oamenii intunecați și ignoranți cu ideea ca pot avea bunuri cu ușurința și fara pedeapsa, i-ați incețoșat și le-ați amuțit conștiința pacatului. Unde este libertatea de exprimare și a presei, unde este libertatea bisericii de a predica?

… In special, este dureroasa și cruda incalcarea libertații de credința. … Ați pus mana pe proprietatea bisericii, adunata timp de generații de credincioși, și nu v-ați gandit deloc ca incalcați voința lor de dupa moarte.

Ați inchis o serie de manastiri și biserici, fara nici un motiv și vreo rațiune.

Ați inchis accesul in Kremlin – aceasta moștenire sfanta a tuturor oamenilor credincioși.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

… Da, trecem printr-un moment groaznic al conducerii voastre, care pentru o lunga perioada de timp nu se va șterge din sufletul oamenilor, umbrind in sufletul lor chipul lui Dumnezeu și pecetluindu-l pe cel al fiarei…

Dar acum, pentru voi cei care folosesc puterea pentru a-i urmari pe cei apropiați, pentru a-i extermina pe cei nevinovați, ne extindem Cuvantul Nostru de indemn … indreptați-va nu spre distrugerea, ci spre construirea legii și ordinii publice, lasați poporul sa se opreasca din razboiul fratricid. Altfel, se va cere de la fiecare sange pentru sangele varsat de voi (Luca, 11,51), și toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei, 26,52). ”

„Atac fără compromisuri asupra popilor reacționari”

Bolșevicii s-au angajat în decapitarea Bisericii Ortodoxe, iar Patriarhul Tihon a fost declarat dușman al poporului.

Sute și mii de biserici și monumente, construite in orașele din Rusia pana in 1917, au fost demolate dupa instrucțiunile personale ale lui Lenin. In fosta arhiva de partid a Comitetului Central al PCUS exista o decizie speciala adoptata de Sovietul Comisarilor Poporului din 4 (17) ianuarie.

Era vorba despre rechiziția lacașurilor Lavrei Alexandro-Nevskaya. In aceeași ședința, s-a adoptat o rezoluție cu privire la rechiziția proprietații bisericilor din Kremlin. Lenin trece la un „atac fara compromisuri asupra popilor reacționari”.

La 20 ianuarie (2 februarie) 1918, el a semnat „Decretul Sovietului Comisarilor Poporului de separare a statului și școlii de biserica”. In acest decret se sublinia:

 „Nici o biserica sau societate religioasa nu are dreptul de a deține o proprietate. Ele nu au drepturi de persoane juridice”.

In plus, in decret se afirma:

 „Toate bunurile existente in Rusia, ce aparțin societaților ecleziastice și religioase sunt declarate proprietate naționala”, cu alte cuvinte, sunt confiscate. Aceasta decizie a fost o directiva pentru autoritațile locale sa procedeze imediat la jaf. Fanaticii revoluționari au atacat biserici și lacașuri sfinte, au inceput persecuția clerului.

Jaful bolșevicilor a atins proporții fara precedent. In paralel cu jaful a avut loc un proces de distrugere barbar al bisericilor și lacașurilor sfinte. Au dat foc icoanelor și obiectelor bisericești.

In 1917, in Rusia existau aproximativ 78 de mii de biserici și lacașuri sfinte. In Moscova erau 568 de biserici și 42 de capele. Din acest numar, de-a lungul anilor puterii sovietice, marea majoritate a catedralelor, bisericilor și manastirilor au fost distruse, inchise și desfigurate.

Bolșevicii au aruncat in aer și apoi au facut una cu pamantul un monument magnific și unic al culturii și arhitecturii ruse – Catedrala lui Iisus Hristos Mantuitorul, construita din donații publice pentru a comemora victoriei Rusiei asupra armatei lui Napoleon.

Mai tarziu a fost demolata și Catedrala Maicii Domnului din Kazan din Piața Roșie, construita in 1636, in cinstea victoriei miliției poporului, condusa de Minin și Pojarski asupra invadatorilor, inclusiv și Capela Maicii Domnului Ivireana (gruzina) din pasajul istoric.

Multe biserici au fost transformate de bolșevici in cluburi. Le transformau și in ateliere, in depozite și chiar in grajduri, cocini și garaje.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai tarziu, „cauza lui Lenin” a fost continuata de Hrușciov. Cu participarea sa activa, in anii 1960-1964, in țara au fost inchise 20 de mii de biserici, 69 de manastiri, unde existau 30.000 de clerici. In timpul Brejnev, s-au inchis inca 8.000 de biserici și 18 manastiri, unde se aflau aproximativ 10.000 de clerici.

Bolșevicii au ajuns la un asemenea sacrilegiu, incat in Biserica Nașterii Maicii Domnului din Moscova, unde sunt ingropați eroii bataliei de la Kulikovo, calugarii Peresvet și Osleaba, au instalat o stație de compresoare a fabricii „Dinamo”.

La 30 mai 1919, Lenin a scris intr-o nota catre Orgbiuro al Comitetului Central despre necesitatea expulzarii din Partidul Comunist a credincioșilor. El cere sa se retraga din vanzare „carțile spirituale și sa fie date catre Glavbum (Direcția Centrala a Industriei de Hartie), ca maculatura.” Guvernul bolșevic a interzis producția de clopote.

La inceputul anilor 1920, in documentele de partid a aparut un slogan anti-religios și mai monstruos: 

„Un cap de popa pentru noi inseamna un butuc pe care se ascut țepușele comuniste”.

De la inceputul anului 1922, a inceput o noua etapa in jefuirea bisericilor și lacașurilor de cult. Cea mai mare activitate in aceasta munca mizerabila și imorala a desfașurat-o colaboratorul lui Lenin, Leon Troțki. Sub masca ajutorului pentru infometați, el devine inițiatorul rezoluției privind confiscarea obiectelor de valoare și podoabelor bisericești.

„Instrucțiunile privind lichidarea proprietaților bisericești” au fost elaborate de catre soția lui, N. Sedova, care a condus Departamentul pentru muzee și protejarea monumentelor și Direcția centrala a instituțiilor științifice, științifico-artistice și muzeale din cadrul Comisariatului Popular pentru educație.

„Fondul secret” despre Lenin al fostei arhive a Institutului marxism-leninismului de pe langa Comitetul Central al PCUS conținea 3.724 de materiale documentare nepublicate. Printre acestea – documente care provoaca groaza.

Iata o nota a comisarului poporului al Comerțului Exterior, Leonid Krasin, din data de 10 martie 1922, adresata lui Lenin. In ea, comisarul bolșevic justifica necesitatea crearii unui sindicat peste hotare de vanzare a bijuteriilor rechiziționate din biserici și catedrale. Dupa ce a citit memoriul, Lenin a scris o rezoluție:

„… Tov. Troțki! Va rog sa citiți și sa mi-o trimiteți inapoi. Oare sa elaboram directivele cu privire la acest lucru in Biroul Politic? (Datele despre numarul bisericilor „curațate” sper ca le-ați obținut?) Va salut! Lenin”.

Din raspunsul lui Troțki:

„… Retragerea valorilor se va produce, aproximativ, la momentul Congresului Partidului. Daca la Moscova, totul merge bine, atunci problema va fi rezolvata de la sine in provincie. In același timp, se duce munca de pregatire in Petrograd. … Activitatea principala pana acum a fost de a retrage (valorile) din manastiri, muzee, tezaure, și așa mai departe. In acest sens, captura e dintre cele mai mari, iar munca este departe de a fi terminata. 12 / III-1922 al Dvs., Troțki”.

Bolșevicii au creat foametea ca să poată jefui bisericile spre propriul folos politic

Despre teroarea cea mai cruda și mai hidoasa, organizata de Lenin impotriva clerului și a Bisericii Ortodoxe Ruse, dau marturie fragmente de mai jos dintr-un document scris de Lenin, la 19 martie 1922:

„Pentru tovarașul Molotov, pentru membrii Biroului Politic. Strict confidențial. Va rugam sa nu faceți copii in nici un caz… Lenin.

Anume acum și numai acum, cand in unele zone ale foametei se mananca oamenii intre ei și pe drumuri zac sute, daca nu mii de cadavre, putem (și, prin urmare, trebuie) sa purcedem la confiscarea valorilor bisericii cu cea mai salbatica și nemiloasa energie, sa nu ne oprim in fața nici unei rezistențe de orice fel.

Cu orice preț, trebuie sa confiscam proprietațile bisericești cu forța cea mai mare și in cel mai rapid mod prin care putem asigura un fond de cateva sute de milioane de ruble in aur. …

Și putem face acest lucru cu succes doar acum. Toate considerațiile indica faptul ca mai tarziu nu vom putea face, deoarece nici un alt moment, cu excepția foametei disperate, nu va oferi aceasta stare de spirit maselor largi țaranești, care sa ne furnizeze vreodata simpatia maselor, sau cel puțin sa ne asigure neutralizarea acestor mase…

Cu cat mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar vom reuși sa impușcam, cu atat mai bine. Este necesar chiar acum sa invațam publicul astfel incat, pentru cateva decenii, nici sa nu indrazneasca sa se gandeasca la rezistență… Lenin.”

Astfel, foametea creata de bolșevici in mod artificial a fost folosita ca un fundal potrivit pentru jefuirea banditeasca a bisericilor și obiectelor sfinte ale Bisericii Ortodoxe, urmata de trimiterea prazii in strainatate. Aceasta scrisoare revoltatoare indica o ura cu adevarat satanica a lui Lenin impotriva lui Dumnezeu, impotriva Bisericii lui Hristos.

Pe baza instrucțiunilor lui Lenin au fost confiscate bunurile Manastirii Patimilor și din Catedrala Iisus Hristos Mantuitorul din Moscova. A fost pradata și Lavra Alexandro-Nevskaia. Bandiții au mers dupa prada și la Manastirea Novodevicii. Ziarul „Petrogradskaya Pravda” (Adevarul de Petrograd), la 5 mai, anul 1922, publica cu cinism despre aceasta campanie:

„… s-au confiscat un total de 30 de puduri (1 pud = 16,38 kg n.t.). Valoarea principala este reprezentata de doua veșminte, impanzite cu briliante. Pe o singura icoana existau 151 de diamante, dintre care 31 sunt mari … in plus, veșmantul era acoperit de șiruri de perle și o mulțime de diamante mici. Pe o alta icoana, erau 73 de diamante … 17 rubine, 28 smaralde, 22 perle. O mare valoare … o reprezinta coronițele icoanelor, acoperite aproape in intregime cu pietre… Astfel, valoarea bunurilor din Manastirea Novodevici este de aproximativ o suta miliarde de ruble”.

A existat o asemenea campanie și asupra Catedralei „Sf. Isaac”. Rezultatul acestei campanii este descris in același ziar, pe 22 mai:

„La 18 mai, se trece la confiscarea de obiecte de valoare de la Catedrala Sf. Isaac. Valorile ridicate luate cu 2 camioane ….”.

Arhiva de Stat de filme și fotodocumente din Krasnogorsk a conservat filme, care descriu acțiunile de jaf ale bolșevicilor. Nici o biserica și nici o manastire rusa nu a scapat de aceasta soarta.

 

 

 

 

 

 

 

Operațiunea de jefuire a proprietaților Bisericii din mai 1922 a dat in mainile guvernului sovietic o suma astronomica. Aceasta depășea de o suta de ori valoarea bugetului anual al țarii. Si, cu toate acestea, populația din regiunea Volgai pierea in mari suferințe.

 Din cei 32 de milioane de oameni care alcatuiau populația din zonele afectate de seceta din regiunea Volga, au fost supuși foametei peste 20 de milioane de oameni.

Valorile pradate din biserici și catedrale de guvernul bolșevic erau duse in strainatate, aparent pentru achiziționarea de cereale pentru populația infometata. De fapt, painea in țara era, dar și aceasta pleca in strainatate.

Cu toate acestea, jaful bisericilor și lacașurilor sfinte nu erau suficiente pentru vrajmașii lui Dumnezeu. La inceputul lunii ianuarie 1919, in mijlocul razboiului civil, Lenin da instrucțiuni pentru a efectua o acțiune fara precedent.

Pentru prima data in istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost comis un sacrilegiu de neimaginat – in manastiri și biserici sunt deschise in mod public moaștele sfinților. Un astfel abuz asupra sentimentelor credincioșilor nu mai este cunoscut in istorie.

La 28 ianuarie 1919, la ora 4 ziua, s-a deschis racla monahului Tihon din Manastirea Maicii Domnului, din orașul Zadonsk, provincia Voronej. La 8 februarie, ora 4 și 15 minute, s-a deschis racla Sf. Mitrofan de la Manastirea Mitrofanovski din Voronej.

Lenin a indraznit sa deschida și racla Sfantului Serghie de Radonej (1321-1391), fondatorul și starețul Manastirii Sfintei Treimi, care l-a binecuvantat prințul Dmitri Donskoi, inainte de batalia de la Kulikovo, in 1380.

Deschiderea raclei stravechi cu moaștele Sfantului Parinte Serghie a fost facuta de bolșevici, la 11 aprilie 1919, iar Lenin a cerut sa-i se dea fotografiile facute in timpul deschiderii.

Bonci-Bruevici a scris: „Personal, i-am aratat fotografii facute de pe peliculele filmelor …. și el a fost foarte mulțumit de ele”.

De la data de 1 februarie 1919 și pana la 28 septembrie 1920, au fost comise 63 de asemenea deschideri de racle. Actele de sacrilegiu ale bolșevicilor nu au incetat nici in anii urmatori.

La 12 mai 1922, la Catedrala Sfanta Treime de la Lavra Alexandro-Nevskaia din Sankt Petersburg a fost deschisa racla legendarului cneaz sfant Alexandr Nevski.

„Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”

Lenin grabea judecarea clerului superior. La inițiativa sa, in mai 1922 Biroul Politic decide:

„Sa se dea o directiva Tribunalului din Moscova:

  1. Tihon sa fie deferit imediat instanței.2. Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”.

In conformitate cu decizia de la Moscova, s-a decis in instanța de judecata, condamnarea, la 8 mai, a 11 clerici și laici la moarte. Preoții H. Nadejdin, V. Sokolov, M. Teleghin, Tihomirov, Zaozerski au completat lista pe care se aflau mai multe mii de victime nevinovate.

La indicațiile lui Lenin, la 4 mai 1922, Patriarhul Tihon a fost adus in fața justiției. El a fost „prelucrat”, la fel ca și restul clericilor. Interogatorii interminabile, amenințari, presiuni, promisiuni…

 

 

 

 Foto: Patriarhul Tihon în noiembrie 1917. A fost canonizat ulterior.

 

 

Eliberarea Patriarhului din inchisoare a fost memorata de martori oculari:

„O mulțime de mii de oameni a inundat intreaga zona din jurul inchisorii. In departare, se afla echipajul. Un detașament mare de cekiști formau un coridor de la porțile inchisorii pentru echipaj, imparțind mulțimea in doua parți. Dupa o lunga așteptare, s-au deschis porțile, și a aparut Patriarhul. Parul lung gri zbarlit, barba incalcita, cu ochii adanciți pe fața trasa, cu o mantie soldațeasca mizerabila, purtata pe pielea goala.

Patriarhul era desculț. Mulțimea de mai multe mii de oameni, șocata, toți, ca un singur trup, au cazut in genunchi și s-au inchinat. Patriarhul mergea incet spre echipaj, cu ambele maini binecuvantand mulțimea, iar lacrimile ii curgeau pe fața lui epuizata. Și așa de mare a fost puterea momentului, incat capetele garzilor, pentru o clipa, au cazut reverențios in fața suferindului”.

Distrus de inchisoare, Patriarhul Tihon a murit la 26 martie anul 1925.

Potrivit martorilor oculari:

„… La funeraliile Preafericitului Patriarh al Moscovei și al intregii Rusii Tihon au venit mai mulți oameni decat la funeraliile liderului proletariatului lumii Lenin. Zi și noapte, fara intrerupere, oamenii veneau sa-și ia ramas bun de la Patriarh. In timpul primei zile, potrivit unor zvonuri, s-au vandut 60.000 de lumanari. Șirul oamenilor veniți sa-și ia ramas bun se intindea pe distanța de o versta (1 versta = 1,067 km) …”.

In anii 1917-1922, au cazut victime terorii bolșevice mai mulți ierarhi importanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 15 iunie 1918, unul dintre primii martiri a fost episcopul de Tobolsk și Siberia Ghermoghen. Fanaticii bolșevici l-au inecat, aruncandu-l in apa de pe un vapor.

In noaptea de 25 spre 26 ianuarie 1920, la Lavra Kiev-Peciorskaia, bolșevicii l-au ucis mișelește pe Mitropolitul Vladimir al Kievului.

 

 

 

 

 

 

Mitropolitul Vladimir Bogoiavlenski al Kievului. Canonizat în 1998 de Biserica Ortodoxă Rusă

 

 

Potrivit martorilor:

 

„La 23 ianuarie seara, bolșevicii au ocupat Lavra. Asasinii l-au condus pe mitropolit in dormitor. Acolo mitropolitul a fost torturat și s-a incercat strangularea lui. La locul de execuție, la poarta Lavrei, mitropolitul a fost adus cu o mașina. … Mitropolitul a spus: «Vreți sa ma impușcați aici?» 

Unul dintre calai a spus: «Doar n-o sa ne mai ceremonim?» Apoi, Mitropolitul a cerut permisiunea sa se roage lui Dumnezeu, la care a venit raspunsul: «Cat mai repede posibil» Ridicandu-și mainile spre cer, mitropolitul s-a rugat cu voce tare: «Doamne, iarta-mi pacatele mele cele cu voie și fara de voie și primește duhul meu cu pace».

Apoi i-a binecuvantat pe ambii sai ucigași cu mainile sale, spunand: «Domnul sa va ierte!» In acel moment, au fost trase focuri de arma, iar mitropolitul a cazut, acoperit de sange. Ucigașii au ridicat atunci trupul mitropolitului in baionete.

Fața parintelui era strapunsa in diferite locuri de baionete și de gloanțe. In piept, se casca o gaura imensa de la un glonte exploziv, care sangera. Mai multe coaste erau rupte. Spatele era strapuns cu baioneta și impușcat.

Ceafa injunghiata de asemenea cu lovituri de baioneta. … Cand pr. Antim a ridicat trupul mitropolitului, au alergat la el o duzina de soldați și muncitori și au inceput sa-și bata joc de mitropolitul impușcat și nu l-au lasat sa-i duca trupul: «Inca mai vreți sa-l inmormantați – aruncați-l in șanț!» 

Cand trupul mitropolitului a fost dus de acolo, femei evlavioase l-au plans, se rugau și spuneau: «Martir și mucenic, Dumnezeu sa-l odihneasca!».”

Dupa asta, in toata țara, s-a rostogolit un val de teroare sangeroasa, arestari și execuții. Pana la mijlocul anului 1922, in legatura cu confiscarea proprietaților bisericești au avut loc 231 de procese. In boxa acuzaților au ajuns 732 de oameni, mulți dintre care au fost condamnați la moarte.

La 12 august, la Petrograd, a fost impușcat Mitropolitul Veniamin de Petrograd.In cuvantul sau de incheiere, care i s-a acordat in ajunul procesului, el a spus:

„Despre mine? Ce pot sa spun despre mine insumi? Este doar un singur lucru… Nu cunosc ce verdict veți pronunța – sa mor sau sa traiesc, dar indiferent de ce veți declara – cu aceeași venerație ma voi intoarce la suferința, imi voi face semnul crucii și voi spune: Slava Ție, Doamne Dumnezeule, pentru tot … ”.

 

 

 

 

 

Foto: La procesul mitropolitului Veniamin (canonizat ca Sf. Veniamin de Petrograd)

 

 

 

Procesul Mitropolitului Veniamin a fost o infrângere morală a bolșevicilor. Pe lânga acest mitropolit, au mai existat alte trei nume de „condamnați la moarte”: Arhimandritul Serghie (Șein), profesorul Novițki, președintele Direcției societaților eparhiilor unite din Petrograd, și avocatul Ioan Kovșarov.

Cel mai batran episcop Serafim (Ciceagov) Mitropolit al Sankt-Petersburgului, incepand cu 1921, a fost supus arestarilor constante și deportarilor. La 30 noiembrie 1937, pe batranul episcop bolnav l-au arestat din nou.

Din cauza hidropiziei, el nu mai putea merge, iar cekiștii au trebuit sa cheme o ambulanță sa-l ia pe o targa la închisoarea Taganka.

In ciuda slabiciunii fizice, la inchisoare, episcopul a dat dovada de tarie morala și curaj: la interogatorii nu a dat nici un nume și a pledat nevinovat.

La 11 decembrie 1937, la varsta de optzeci și unu de ani, el a primit coroana martiriului. Dumnezeu știe cum a fost adus acest om in varsta la Butovo și acolo a murit.

La 23 februarie 1997, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe episcopul Serafim.

Mucenicul Fadei, Arhiepiscopul de Tver, dupa multe suferințe și umilințe, la 31 decembrie 1937, a fost inecat intr-o groapa de canalizare.

La 10 decembrie 1937, a primit cununa muceniciei starețul Sfintei Treimi Sf. Serghie, arhimandritul de 79 de ani Kronid (Liubimov). In timpul interogatoriilor, epuizat, aproape orb arhimandritul Kronid s-a comportat fara teama.

La propunerea anchetatorului de a „da marturie veridica despre activitațile sale contra-revoluționare”, arhimandritul Kronid a raspuns: „Eu sunt, dupa convingerile mele, monarhist, așa am fost pana in prezent, și in același spirit am educat calugarii, sa fie adepții Bisericii Ortodoxe Adevarate”.

La a treia cerere a anchetatorului de a numi „pe cei care gandesc ca el”, starețul a refuzat sa raspunda.

Ultimul stareț al manastirii și inca zece oameni care erau impreuna cu el au fost condamnați la moarte și executați la Butovo.Cu puțin timp inainte de ultima sa arestare, Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a spus:

„Biserica Ortodoxa trece printr-o perioada de incercari… Acum, mulți oameni sufera pentru credința lor, dar aceasta inseamna aurul care se purifica in creuzetul incercarilor spirituale.

Dupa aceea vor fi atat de mulți martiri care au suferit pentru credința lor in Hristos, cat de mulți nu-și amintește intreaga istorie a creștinismului”.

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului.

Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire.

 Ei au fost arestați, torturați brutal, inecați in gauri sapate in gheața raurilor și in fantani, au fost aruncați in foc, otraviți, ingropați de vii, inecați in toalete publice, taiați cu ferestraul, crucificați, li s-a jupuit pielea de pe maini și picioare…Țara s-a acoperit de o rețea de lagare de concentrare.

 Belomorkanal a devenit mormântul a zeci de mii de prizonieri in anii 1931-1933.

Pierderi umane deosebit de mari, in special, a suferit Biserica Ortodoxa in momentul confiscarii proprietaților bisericești.

Pe parcursul acestei perioade, a fost impușcați aproximativ 8.100 de preoți și calugari. Au fost arestați, deportați și executați nu mai puțin de 20 de mii.

Pâna în 1929, mai existau doar 4 episcopi in funcție, conduși de mitropolitul Serghie.

Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost scopul vieții lui Lenin. El a continuat aceasta lupta pana la moarte. In ciuda atacului sever al bolii, care a dus la o paralizie parțiala a mainii drepte și a piciorului drept și la tulburari de vorbire, la 13 octombrie 1922, inițiaza rezoluția Comitetului Central „Cu privire la constituirea Comisiei de propaganda anti-religioasa”.

Obiectivele acestor reglementari și măsuri punitive au fost destul de clare pentru contemporani.

Unul dintre ei – Lordul Curzon – a spus ca „persecuția și execuțiile fac parte dintr-o campanie conștientă întreprinsă de guvernul sovietic, cu scopul determinat de distrugere a oricărei religii in Rusia și de a o înlocui cu ateismul”.

 

 

Fragment din cartea „Originile răului. Taina comunismului”, autor: Volodski I.O. Traducere și adaptare: Provita Media

 

Surse: Originile răului sau ce înseamnă comunismul (fragment I/II). Lupta lui Lenin cu Dumnezeu prin

https://graiulortodox.wordpress.com/2017/05/19/lupta-lui-lenin-cu-dumnezeu-in-vremea-sfantului-patriah-martir-tihon/

08/10/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

30 septembrie 1857 – Încep lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei care au precedat unirea principatelor române Moldova şi Valahia

 

Nicolae GolescuSolemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Valahia, litografie de Carol Popp de Szathmary

 

Fotografii:

Nicolae Golescu      

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Valahia, litografie de Carol Popp de Szathmary

 

Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856), care punea capăt războiului Crimeii după înfrângerea Rusiei de către o alianţă a marilor puteri europene din care făceau parte Anglia, Franţa, Turcia şi Regatul Sardiniei, a luat o serie de hotărâri importante pentru viitorul Principatelor Române şi al poporului român.

 Principatele Române Moldova şi Ţara Românească (Valahia) intrau sub garanția colectivă a puterilor europene.

Se avea în vedere revizuirea legilor lor fundamentale, alegerea unor Adunări  ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința Unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.

Ad hoc este o expresie latină cu sensul de „pentru aceasta” („anume pentru acest scop”), folosită printre altele pentru a caracteriza un organ înfiinţat spre a exercita o misiune cu caracter temporar, de circumstanţă. 

 Într-un sens foarte general, ad hoc semnifică o soluţie adoptată pentru un scop precis, spre deosebire de o soluţie permanentă sau îndelung elaborată.

Situaţia s-a schimbat fundamental în cele două ţări române, după înlocuirea domnitorilor de până atunci cu locţiitorii de domn, caimacami, în Moldova Teodor Balş (iulie 1856-1 martie 1857), după moartea acestuia fiind numit Nicolae Conache-Vogoridi (martie 1857-toamna lui 1858), ambii antiunionişti, şi în Ţara Românească Alexandru Ghica (iulie 1856-toamna lui 1858) favorabil Unirii, ce au avut drept scop principal organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.

  Turcia, Rusia şi Austria, au  pus  în aplicare planuri de sprijinire şi finanţare a unor acţiuni  de  blocare a Partidei Unioniste din cele două ţări române şi de împiedicare a Unirii, inclusiv prin falsificarea alegerilor, coruperea decidenţilor politici şi lovituri de stat.

Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate.

Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.)., care doreau menținerea separării, motivîndu-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București.

Reacţiunea separatistă din Moldova a organizat alegerile  la 7/19 iulie, dar le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare  de tensiune care i-a determinat până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului Vogoride să renunţe la mandatele pe care le obţinuseră în mod fraudulos.

Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei falsificase alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele antiunioniste; scoaterea unioniştilor din cursă fusese pusă în aplicare prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.

După ce  Vogoride, caimacanul Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă soţia sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi a descoperit  corespondenţa acestuia cu Poarta Otomană, şi a  înmânat-o fratelui său vitreg, Costache Negri care a dat în vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.

Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab de Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai după celebra „întâlnire de la Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi, bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.

Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei(din cei 83 de deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva unirii).

După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din Moldova şi cele din Valahia, au fost aleşi reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, care au făcut propuneri referitoare la înfăptuirea unirii Principatelor Române.

Prin documentele aprobate de aceste adunări, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

 Lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei, s-au desfăşurat în perioada 30 septembrie – 10 decembrie sub preşedenţia formală a mitropolitului şi cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu.

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

 

În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat natural, spre Unire, conform dorinţei populaţiei, istoria consemnând  inexistenţa unei stări conflictuale între autorităţi şi populaţie, în timpul căimăcămiei unioniste.

Lucrările Divanului ad-hoc din Ţara Românească s-au deschis la 30 septembrie 1857, fiind precedate de un Te Deum săvârşit de mitropolitul  Mitropolitul Nifon în Catedrala mitropolitană.

Înainte de începerea lucrărilor, mitropolitul Ungrovlahiei  a ţinut o scurtă predică, în care îi îndemna pe ascultători să conştientizeze importanţa istorică a adunării:

„Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români; aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte, să avem un cuget şi un scop“.

În zilele de 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile celor două Adunări ad-hoc prin care se cerea:

  • respectarea vechilor capitulaţii dintre ţările române şi Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 şi 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate şi independente;

  •  unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România;

  • prinţ străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuţi în religia ţării;

  • neutralitatea pământului Principatelor (Adunarea Ad-Hoc a Moldovei);

  • o Adunare obştească pe bază electorală cât mai largă (ambele adunări) „după datinele cele mai vechi ale ţării” (Adunarea Ad-Hoc a Valahiei) 

  • Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris.

”Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care împlinită va face fericirea generațiilor viitoare este Unirea Principatelor într-un singur stat…”, spunea cu acest prilej Mihail Kogălniceanu.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri.  

Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

– Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
– Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;
– Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);
– Dreptul de vot ramânea cenzitar.
După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei.

Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.

Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor.

După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire).

La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza.

Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă.

S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza.

Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.

Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate.

În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi.

O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică.

Lupte politice, influenţe străine şi corupţie existau si atunci.

Şi totuşi ei au reuşit…

 

 

 

Surse: 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Divanurile_ad-hoc

https://www.erepublik.com/sr/article/unirea-principatelor-rom-ne-evenimente-anterioare-2628840/1/20

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Vogoride

27/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: