Adevărata istorie a zilei de 9 mai

În fiecare an, în data de 9 mai avem trei sărbători.

În 1877, tânărul stat român îşi declara independenţa faţă de Imperiul Otoman.

68 de ani mai târziu, în 1945, se încheia Al Doilea Război Mondial în Europa. După alţi 5 ani, în 1950, francezul Robert Schumann punea bazele Uniunii Europene. De altfel, aceasta din urmă este, de fapt, singura petrecută cu adevărat în 9 mai.

Comuniştii au mutat Ziua Independenţei cu o zi mai devreme, ca să nu fie în aceeaşi zi cu Ziua Regalităţii.

7 mai 1945 este data reală a capitulării, iar Ziua Victoriei împotriva Germaniei Naziste a fost 8 mai, însă Uniunea Sovietică nu dorea o sărbătoare comună cu Occidentul.

Ca urmare, două dintre cele trei evenimente s-au petrecut în alte zile.
„Ziua de 9 mai vorbşte despre război şi pace, ca să folosim un titlu celebru. Atunci când vorbim de 1877, vorbim de declararea independenţei în Parlamentul României. Ştim bine că abia a doua zi, pe 10 mai, avem cu adevărat declararea independenţei, după ce regele şi-a asumat acest act politic, dar, clar, avem în vedere un război, Războiul de Independenţă.

Apoi, avem Ziua Victoriei, când am scăpat de un cancer istoric, nazismul, dar am continuat să avem o boală din care văd că nu mai ieşim şi anume comunismul”, a precizat istoricul Nicolae Pepene, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, citat de jurnalista Ana ŢÎRCĂ în publicația https://bzb.ro.
La 5 ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial ministrul francez de Externe, Robert Schuman, semna un act de o mare importanţă pentru Europa de astăzi, prin care lua fiinţă Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. „Avem momentul pe care îl sărbătoreşte toată Europa, această unitate în diversitate – aceasta înseamnă pentru mine Uniunea Europeană, naşterea Uniunii Europene. Pentru mine, 9 mai nu este altceva decât ziua când, oficial, s-a născut Uniunea Europeană”, a completat Nicolae Pepene.

În Occident, Ziua Victoriei împotriva Nazismului este 8 mai, ziua în care nu s-a mai tras în Europa. De asemenea, Nicolae Pepene spune că nu putem sărbători Ziua Independenţei în 9 mai, din moment ce declaraţia a fost depusă în 10 mai, astfel că rămânem cu o singură sărbătoare din cele trei în data de 9 mai.

NOTĂ

Primul act al capitulării (foto) a fost semnat la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945. Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Prima versiune, a documentului de capitulare a Germaniei, cea de la Reims, preciza că forțele germane trebuiau să depună armele până la ora 23:01 la 8 mai iar guvernele comunicaseră deja atât militarilor lor, cât și publicului larg exact acest lucru.

Foto: Mareșalul german Wilhelm Keitel semnează predarea necondiționată a armatei germane, la sediul sovietic din Berlin

Pentru a se disocia de occidentali, sovieticii au refăcut momentul capitulării a doua zi, pe 9 mai, în Berlinul ocupat de Armata Roşie.

Astăzi majoritatea istoricilor și politicienilor au convenit asupra faptului că Germania nazistă a capitulat pe 8 mai 1945, la 23:01. Cum însă datorită diferenței de fus orar la Moscova era deja 9 mai, chiar și numai de o oră și un minut, Stalin, care ținea să sublinieze rolul preeminent al Armatei Roșii și al URSS în războiul împotriva Germaniei, a decis că Ziua Victoriei în Europa a fost 9 mai 1945.

24 ianuarie 1859 – data la care națiunea română și-a arătat încă odată măreția. VIDEO

 

 

 

 

 

Dubla alegere a principelui  Alexandru Ioan Cuza – un moment de genialitate și curaj al poporului român.

 

24 ianuarie 1859 este data la care națiunea română și-a arătat pe deplin curajul şi măreția.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, înlăturarea domniilor fanariote, revoluția de la 1848, urmată de războiul Crimeii, au fost doar etape care au dus în cele din urmă la nașterea statului român modern.

Conflictele permanente pentru supremaţie dintre imperiul țarist, imperiul otoman și imperiul habsburgic, s-au desfăşurat secole la rând mai ales pe teritoriul locuit de români.

Toate aceste vicisitudini nu au putut înfrânge dorința nestrămutată a românilor de a se conduce singuri, într-un singur stat.

 Rusia avea să fie înfrântă în războiul Crimeii de alianţa puterilor occidentale cu Turcia, iar după acest război învingătorii ii au decis să permită românilor să își hotărască  singuri soarta, dar … numai în anumite condiții.

S-a hotărât  atunci ca românii să se poată uni, să își poată alege domnitorii și organele reprezentative,cu condiţia ca acestea să fie diferite în fiecare din cele două principate: Moldova și Muntenia.

 Adunările ad-hoc ar fi trebuit să aleagă doi domnitori în cele două țări românești, numai că  românii au ştiut să îşi joace cu multă inteligenţă şansele, astfel că, pe 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova, pentru ca mai apoi, pe 24 ianuarie 1859, acelaşi domn să fie ales  și la București, în Muntenia.

Incontestabil este faptul că în ambele cazuri presiunea populară a constituit  factorul determinant.

La momentul votului românii  se aflau în stradă, pregătiți să împiedice orice încercare de trădare .

Decizia luată, deși era clar favorabilă cauzei românești, nu era însă suficientă, iar românii aveau alte planuri.

După ce au  fost stopate toate tentativele rusești, otomane și habsurgice de a controla adunările ce urmau să stabilească domnitorii, pe 5 ianuarie 1859, la Iași, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor.

Alegerea nu era deloc una întâmplătoare: acesta participase activ la revoluția din 1848, era un ofițer bine văzut în corpul militar și un bun cunoscător al aparatului administrativ din care făcuse parte.

Pe 24 ianuarie 1859, la București, urma să se stabilească domnitorul din Țara Românească.

O vie agitație revoluționară avea să cuprindă capitala: zeci de mii de români au ieșit în stradă, fiecare cu ce a apucat în mână, să se asigure că votul va fi conform dorinței poporului.

Alexandru Ioan Cuza avea și de această dată să fie ales domnitor, aspect care nu era interzis expres de tratatul care a stat la baza procesului.

Decizia a lovit ca un trăsnet marile imperii din regiune, iar armatele lor se aflau la granițele țării.

 Românii trebuiau să fie puși la punct şi o intervenție armată era iminentă.

Atunci a intervenit Franța, care cu sprijinul Angliei a cerut respectarea dorinței  poporului român.

Sub amenințarea unui conflict major cele trei imperii au bătut în retragere.

 Nedorind să se implice într-un conflict cu românii şi cu Franța, marile imperii europene au fost obligate să accepte situația, deși o vedeau ca pe una de moment.

Odată înfăptuită unirea, Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri hotărâte care aveau menirea să afirme dorinţa românilor de a-şi făuri propriul destin.

A lărgit dreptul de vot, a înfăptuit reforma agrară, a  înființat  școli, a întărit armata naţională, a modernizat legislaţia ţării etc.

Românii trebuie să știe că la acel moment, după un secol de regim fanariot, o bună parte din avuția națională se afla în mâini străine, iar importante resurse erau trimise în afara țării.

Cuza avea nevoie să formeze un stat puternic și sigur pentru poporul român.

Deciziile sale au fost dure și au dus la protestul foștilor ocupanți străini, care spoliau încă țara sub diverse forme, dar fără să se teamă Cuza a trecut la formarea rapidă a unei puternice armate naţionale, deși acest lucru era interzis cu desăvârșire.

Dincolo de opoziția externă, Cuza a înfruntat  și de o puternică opoziție internă. La acel moment, erau deosebit de active şi puternice trei tabere politice.

Una era reprezentată de apropiați de ai lui Cuza și care considerau că doar prin impunerea unei dictaturi personale marile reforme necesare țării se puteau realiza.

Alte două tabere erau constituite din  liberali și conservatori, numiţi în epocă “roșii” și “albii”.

În scurt timp acestea aveau să se unească într-o alianță cu scopul  de a-l înlătura de la domnie pe  Cuza și de a aduce pe tron un domnitor străin.

Liberalii conduși de I.C. Brătianu considerau că vechile familii domnitoare românești nu erau capabile să conducă țara ca urmare a corupției pe care o dovediseră  până la acel moment.

Ideea unui domnitor străin nu era deloc una nouă și apăruse încă  înainte de 1859 o astfel de soluție.

Dubla alegere a lui Cuza a reprezentat doar o etapă în atingerea idealului național al românilor.

Trebuie precizat, în ciuda realităților de astăzi, că românii au fost printre primele popoare care și-au format un stat pe criterii exclusiv naționale, pe baza  elementului fundamental  unificator pentru toți cetățenii ţării: limba română.

Acest atribut este şi astăzi definitoriu pentru populația care locuiește în și în jurul munților Carpați..

Dincolo de timp, istoria trebuie privită prin prisma marilor realizări.

Alegerea lui Cuza a fost un moment astral al istoriei poporului român, dar imediat după această alegere providenţială, actorii politici, mai ales Partidele politice,  au început o amplă campanie, pe plan intern și pe plan extern pentru discreditarea lui Cuza,  care în cele din urmă avea să forţeze domnitorul să părăsească tronul în 1866.

Misiunea lui istorică a fost îndeplinită și era nevoie ca un nou personaj să intre în scenă. 

Iată că în vremuri extrem de grele națiunea română a știut cum să caute calea spre lumină.

A fost un moment istoric curajos,care a dus în cele din urmă la marele eveniment de la 1 decembrie 1918.

 

 

 

extrase din cartea scrisă de Lulea Marius Dorin: „VISUL UNEI NAȚIUNI: ROMÂNIA MARE! Istoria subiectivă a românilor de la 1821 și până în prezent” prin http://www.centrul-cultural-roman.ro/

Despre criptoromâni și cei 500000 de greco-catolici din Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: O familie de români de altădată

 

 

Criptoromânii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române.

Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte.

Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto – Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmeni, pontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelini, torbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzi, goranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii(moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazini, linobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei – maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a

a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor;

b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

• ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);

• o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);

• greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;

• valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

• goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

• o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpatia, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum).

• Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;

• populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.

• rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;

• Torlacii, ziși și Șopi, din localitățile altădată românești atestate documentar în spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, care trăiesc astăzi în Serbia, Bulgaria, Macedonia și Kosovo, un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), având un șir de elemente etnografice comune cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii, și fac geografic legătura între blocurile dacoromân și aromân-meglenoromân, dar și cu cel albanez, păstrând un important lexic rezidual românesc și considerați a fi criptoromâni (români slavizați lingvistic cu secole în urmă).

• valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;

• sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;

• caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;

• aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;

• populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

• Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;

• Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați.

Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.

 

 

 

 

 

 

 

Spațiul etnogenezei  românilor

 

 

Să începem cu cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria care sunt de fapt români!

Câteva cuvinte despre Proclamația de la Alba Iulia, pe care o pomenim atât de des și cu atâta venerație la fiecare aniversare a zilei de 1 Decembrie! Proclamație invocată în ultima vreme și de UDMR-iști, acuzându-i pe români că nu au aplicat-o niciodată! Că nu și-au respectat promisiunile făcute la 1 Decembrie 1918 prin Proclamația de la Alba Iulia!…

Această Proclamație conține un important capitol, vizionar, cu privire la viitorul minorităților naționale din România. Printre altele, li se recunoștea acestor minorități dreptul de a folosi limba maternă în școală, în justiție, în administrație, în biserică. Nimeni la 1 Decenbrie 1918 nu a avut de obiectat la aceste propuneri. Românii ardeleni, care au gândit această proclamație, au vrut să demonstreze astfel că nu au de gând să inverseze rolurile cu ungurii care până atunci nu recunoscuseră, în fosta Austro-Ungarie, decât un singur drept pentru români: dreptul de a se declara …unguri! Dreptul la deznaționalizare!

Mai trebuie amintit, spus și repetat la nesfârșit că la intrarea României în război, aliații ei, Franța și Anglia în mod deosebit, au promis României că la încheierea războiului viitoarea graniță de Vest a României va fi pe Tisa. Promisiune nerespectată la Conferința de Pace. La 1 Decembrie 1918 se știa deja că granița de Vest a României nu va fi cea promisă, cea dreaptă, cea corectă în fața justiției istorice! Se știa așadar că prin Granița nedreaptă de la Vest circa 500.000 de români rămâneau să trăiască mai departe sub administrația Budapestei, bine cunoscută ca abuzivă și samavolnică.

Mai mult chiar, printre cei 100.000 de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia se aflau și câteva mii dintre românii care rămâneau în afara noilor granițe ale României. Veniseă și ei să se bucure de izbânda justiției, chiar dacă ea nu era deplină. Veniseră la Alba Iulia cu o întrebare adresată fruntașilor Partidului Național: Pe noi cui ne lăsați?…

Pe noi cui ne lăsați?… O întrebare care răsună și azi, cu aceeași deznădejde!

E lucru sigur că autorii Proclamației de la Alba Iulia, atunci când au introdus în textul acesteia cel mai democrat și mai umanist program politic din lume și din istorie pentru minoritari – repet: cel mai democrat regim din lume pentru minoritari, s-au gândit nu numai la corectitudinea politică, la justiția divină care le impunea un asemenea program, ci s-au gândit și la cei 500.000 de români care rămâneau să suporte un regim politic pentru minoritari așa cum îl vor concepe liderii maghiari de la Budapesta. Liderii români din Ardeal au nutrit speranța că principiile enunțate solemn la Alba Iulia vor fi preluate și la Budapesta, pentru ca românii din Ungaria să se bucure de drepturile pe care le vor avea ungurii din România!… Această dorită reciprocitate nu s-a instaurat însă niciodată! Nici în zilele noastre! De la 1 Decembrie 1918 și până azi maghiarii din România s-au bucurat de drepturi și înlesniri pe care niciodată nu le-au avut românii din Ungaria! Și nici celelalte minorități naționale din aceeași Ungarie!

Principiile de la Alba Iulia reprezintă un model ideal, oferit întregii Europe, întregii omeniri! Un model de politică corectă față de minoritarii etnici! Ca orice model, și acesta rămâne greu accesibil, intangibil chiar. Dar este de datoria fiecărui stat să tindă spre acest model, să se apropie cât mai mult de el, chiar dacă asimptotic.

Îndrăznesc să spun – iar la nevoie să demonstrez, că România se numără printre cele 3-4 state europene care s-au apropiat cel mai mult de modelul de la Alba Iulia! Această reușită merită a fi subliniată mereu, cu fiecare ocazie! Ca români, trebuie să fim mândri că înaintașii noștri, părinții noștri au conceput modelul Alba Iulia. Putem fi mândri și pentru felul cum acest model a fost transpus în realitate de guvernanții români, de clasa politică din România, în frunte cu Parlamentul ei.

Atragem atenția în mod special asupra faptului a toate lămuritor privind deosebirea dintre guvernanții de la București și cei de la Budapesta:

La 1 decembrie 1918, în Ungaria trăiau 500.000 de români. Azi mai trăiesc 30-40.000… Au pierit, au dispărut aproape o jumătate de milion de români prin maghiarizare.

La 1 decembrie 1918, în România trăiau 1.500.000 de maghiari. La 1 decembrie 1989 trăiau în România 2.000.000 de maghiari!… Mai e nevoie de comentarii?!

…Să nu disperăm însă pentru dispariția a sute de mii de români din statisticile Budapestei! Slavă Domnului! În Ungaria trăiesc, înregistrați în toate statisticile oficiale, și o jumătate de milion de greco-catolici! Unguri greco-catolici?!… Maghiari greco-catolici?! Este o absurditate! Un non-sens!

Când s-a produs această trecere masivă a maghiarilor la Uniație?! Istoria nu consemnează un asemenea eveniment, un asemenea proces!

În realitate, cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria sunt de fapt români, români cărora le e teamă să se declare români! Ar avea multe de pierdut pe plan social și economic, în toate privințele, pe toate planurile, dacă s-ar declara români… Pentru acești români, cadrul pe care îl oferă Uniunea Europeană, reprezintă însă o șansă imensă de a se regăsi pe sine fiecare! De a-și afirma identitatea fără niciun risc. O șansă pe care n-o pot fructifica însă fără sprijinul decisiv al românilor din România, și în primul rând al guvernanților, al clasei politice din România.

Azi, numărul maghiarilor din România este mai mic decât în 1989! Mai mic este și numărul românilor din România de azi, față de România din 1989. În cifre relative însă, ca procent, numărul maghiarilor care au părăsit România după 1990 este mult mai mare decât al românilor care au părăsit România!

De unde această diferență?

Această diferență provine din faptul că foarte mulți maghiari – îndeosebi la tinerii maghiari mă refer!, au un motiv în plus să părăsească România, un motiv în plus să nu se simtă bine în țara, în statul în care s-au născut. Motivul este simplu și surprinzător: ei nu știu românește! De ce oare mulți, tot mai mulți tineri maghiari nu știu românește, în vreme ce toți ceilalți minoritari din România au învățat bine românește, nu au nicio problemă, nicio dificultate în a vorbi cursiv și corect românește?! Atât țiganii cât și evreii, tătarii sau sârbii, sașii sau rutenii, vorbesc la fel de bine românește ca și româno-fonii nativi! Numai maghiarii și secuii nu reușesc să-și însușească ca lumea dulcele nostru grai! De ce oare?

Răspunsul pune în evidență iresponsabilitatea liderilor udemeriști: maghiarii nu reușesc să devină buni vorbitori ai limbii oficiale, de stat, pentru că în interiorul comunității maghiare tinerii sunt supuși unei educații anti-românești, sunt manipulați – ca să nu zic că sunt constrânși, sunt încurajați să nu învețe bine românește! Să nu se simtă bine printre români, să nu simtă că România este patria lor!…

Discriminarea între cei ce știu limba oficială a unui  stat și cei ce nu o știu este o discriminare inevitabilă, care se impune de la sine, este naturală, firească, normală. Anormală este existența unor entități politice și culturale care funcționează în România pentru a săpa o prăpastie cât mai adâncă între maghiari și concetățenii lor. La ce le este utilă politicienilor maghiari o prăpastie, o falie cât mai adâncă între maghiari și restul societății românești? Le este utilă pentru a se asigura astfel, cu acest preț, de sprijinul acestei noi divinități care apare în orice democrație: electoratul! Măria Sa Electoratul!…

Prăpastia, la nevoie chiar vrăjmășia dintre maghiari și români, le asigură politicienilor maghiari un electorat constant, le asigură voturi! Și în felul acesta le asigură prezența în diverse funcții nemeritate, inclusiv prezența în  incinta Parlamentului României!

Aceasta este explicația comportamentului aberant al UDMR-ului. Una dintre explicații! Căci mai sunt și altele, printre care, cea mai importantă, este integrarea iresponsabilă a UDMR în politica Budapestei, o politică de subminare a României, a intereselor vitale românești, care constituie axa spirituală a existenței statului maghiar! Cât are de pierdut toată lumea de pe urma acestei schizofrenii, ridicată la rangul de politică de stat,  vom vedea cât de curând.

 

Surse:

https://cubreacov.wordpress.com

Ion Coja site personal