Despre criptoromâni și cei 500000 de greco-catolici din Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: O familie de români de altădată

 

 

Criptoromânii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române.

Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte.

Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto – Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmeni, pontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelini, torbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzi, goranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii(moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazini, linobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei – maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a

a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor;

b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

• ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);

• o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);

• greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;

• valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

• goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

• o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpatia, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum).

• Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;

• populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.

• rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;

• Torlacii, ziși și Șopi, din localitățile altădată românești atestate documentar în spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, care trăiesc astăzi în Serbia, Bulgaria, Macedonia și Kosovo, un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), având un șir de elemente etnografice comune cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii, și fac geografic legătura între blocurile dacoromân și aromân-meglenoromân, dar și cu cel albanez, păstrând un important lexic rezidual românesc și considerați a fi criptoromâni (români slavizați lingvistic cu secole în urmă).

• valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;

• sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;

• caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;

• aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;

• populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

• Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;

• Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați.

Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.

 

 

 

 

 

 

 

Spațiul etnogenezei  românilor

 

 

Să începem cu cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria care sunt de fapt români!

Câteva cuvinte despre Proclamația de la Alba Iulia, pe care o pomenim atât de des și cu atâta venerație la fiecare aniversare a zilei de 1 Decembrie! Proclamație invocată în ultima vreme și de UDMR-iști, acuzându-i pe români că nu au aplicat-o niciodată! Că nu și-au respectat promisiunile făcute la 1 Decembrie 1918 prin Proclamația de la Alba Iulia!…

Această Proclamație conține un important capitol, vizionar, cu privire la viitorul minorităților naționale din România. Printre altele, li se recunoștea acestor minorități dreptul de a folosi limba maternă în școală, în justiție, în administrație, în biserică. Nimeni la 1 Decenbrie 1918 nu a avut de obiectat la aceste propuneri. Românii ardeleni, care au gândit această proclamație, au vrut să demonstreze astfel că nu au de gând să inverseze rolurile cu ungurii care până atunci nu recunoscuseră, în fosta Austro-Ungarie, decât un singur drept pentru români: dreptul de a se declara …unguri! Dreptul la deznaționalizare!

Mai trebuie amintit, spus și repetat la nesfârșit că la intrarea României în război, aliații ei, Franța și Anglia în mod deosebit, au promis României că la încheierea războiului viitoarea graniță de Vest a României va fi pe Tisa. Promisiune nerespectată la Conferința de Pace. La 1 Decembrie 1918 se știa deja că granița de Vest a României nu va fi cea promisă, cea dreaptă, cea corectă în fața justiției istorice! Se știa așadar că prin Granița nedreaptă de la Vest circa 500.000 de români rămâneau să trăiască mai departe sub administrația Budapestei, bine cunoscută ca abuzivă și samavolnică.

Mai mult chiar, printre cei 100.000 de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia se aflau și câteva mii dintre românii care rămâneau în afara noilor granițe ale României. Veniseă și ei să se bucure de izbânda justiției, chiar dacă ea nu era deplină. Veniseră la Alba Iulia cu o întrebare adresată fruntașilor Partidului Național: Pe noi cui ne lăsați?…

Pe noi cui ne lăsați?… O întrebare care răsună și azi, cu aceeași deznădejde!

E lucru sigur că autorii Proclamației de la Alba Iulia, atunci când au introdus în textul acesteia cel mai democrat și mai umanist program politic din lume și din istorie pentru minoritari – repet: cel mai democrat regim din lume pentru minoritari, s-au gândit nu numai la corectitudinea politică, la justiția divină care le impunea un asemenea program, ci s-au gândit și la cei 500.000 de români care rămâneau să suporte un regim politic pentru minoritari așa cum îl vor concepe liderii maghiari de la Budapesta. Liderii români din Ardeal au nutrit speranța că principiile enunțate solemn la Alba Iulia vor fi preluate și la Budapesta, pentru ca românii din Ungaria să se bucure de drepturile pe care le vor avea ungurii din România!… Această dorită reciprocitate nu s-a instaurat însă niciodată! Nici în zilele noastre! De la 1 Decembrie 1918 și până azi maghiarii din România s-au bucurat de drepturi și înlesniri pe care niciodată nu le-au avut românii din Ungaria! Și nici celelalte minorități naționale din aceeași Ungarie!

Principiile de la Alba Iulia reprezintă un model ideal, oferit întregii Europe, întregii omeniri! Un model de politică corectă față de minoritarii etnici! Ca orice model, și acesta rămâne greu accesibil, intangibil chiar. Dar este de datoria fiecărui stat să tindă spre acest model, să se apropie cât mai mult de el, chiar dacă asimptotic.

Îndrăznesc să spun – iar la nevoie să demonstrez, că România se numără printre cele 3-4 state europene care s-au apropiat cel mai mult de modelul de la Alba Iulia! Această reușită merită a fi subliniată mereu, cu fiecare ocazie! Ca români, trebuie să fim mândri că înaintașii noștri, părinții noștri au conceput modelul Alba Iulia. Putem fi mândri și pentru felul cum acest model a fost transpus în realitate de guvernanții români, de clasa politică din România, în frunte cu Parlamentul ei.

Atragem atenția în mod special asupra faptului a toate lămuritor privind deosebirea dintre guvernanții de la București și cei de la Budapesta:

La 1 decembrie 1918, în Ungaria trăiau 500.000 de români. Azi mai trăiesc 30-40.000… Au pierit, au dispărut aproape o jumătate de milion de români prin maghiarizare.

La 1 decembrie 1918, în România trăiau 1.500.000 de maghiari. La 1 decembrie 1989 trăiau în România 2.000.000 de maghiari!… Mai e nevoie de comentarii?!

…Să nu disperăm însă pentru dispariția a sute de mii de români din statisticile Budapestei! Slavă Domnului! În Ungaria trăiesc, înregistrați în toate statisticile oficiale, și o jumătate de milion de greco-catolici! Unguri greco-catolici?!… Maghiari greco-catolici?! Este o absurditate! Un non-sens!

Când s-a produs această trecere masivă a maghiarilor la Uniație?! Istoria nu consemnează un asemenea eveniment, un asemenea proces!

În realitate, cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria sunt de fapt români, români cărora le e teamă să se declare români! Ar avea multe de pierdut pe plan social și economic, în toate privințele, pe toate planurile, dacă s-ar declara români… Pentru acești români, cadrul pe care îl oferă Uniunea Europeană, reprezintă însă o șansă imensă de a se regăsi pe sine fiecare! De a-și afirma identitatea fără niciun risc. O șansă pe care n-o pot fructifica însă fără sprijinul decisiv al românilor din România, și în primul rând al guvernanților, al clasei politice din România.

Azi, numărul maghiarilor din România este mai mic decât în 1989! Mai mic este și numărul românilor din România de azi, față de România din 1989. În cifre relative însă, ca procent, numărul maghiarilor care au părăsit România după 1990 este mult mai mare decât al românilor care au părăsit România!

De unde această diferență?

Această diferență provine din faptul că foarte mulți maghiari – îndeosebi la tinerii maghiari mă refer!, au un motiv în plus să părăsească România, un motiv în plus să nu se simtă bine în țara, în statul în care s-au născut. Motivul este simplu și surprinzător: ei nu știu românește! De ce oare mulți, tot mai mulți tineri maghiari nu știu românește, în vreme ce toți ceilalți minoritari din România au învățat bine românește, nu au nicio problemă, nicio dificultate în a vorbi cursiv și corect românește?! Atât țiganii cât și evreii, tătarii sau sârbii, sașii sau rutenii, vorbesc la fel de bine românește ca și româno-fonii nativi! Numai maghiarii și secuii nu reușesc să-și însușească ca lumea dulcele nostru grai! De ce oare?

Răspunsul pune în evidență iresponsabilitatea liderilor udemeriști: maghiarii nu reușesc să devină buni vorbitori ai limbii oficiale, de stat, pentru că în interiorul comunității maghiare tinerii sunt supuși unei educații anti-românești, sunt manipulați – ca să nu zic că sunt constrânși, sunt încurajați să nu învețe bine românește! Să nu se simtă bine printre români, să nu simtă că România este patria lor!…

Discriminarea între cei ce știu limba oficială a unui  stat și cei ce nu o știu este o discriminare inevitabilă, care se impune de la sine, este naturală, firească, normală. Anormală este existența unor entități politice și culturale care funcționează în România pentru a săpa o prăpastie cât mai adâncă între maghiari și concetățenii lor. La ce le este utilă politicienilor maghiari o prăpastie, o falie cât mai adâncă între maghiari și restul societății românești? Le este utilă pentru a se asigura astfel, cu acest preț, de sprijinul acestei noi divinități care apare în orice democrație: electoratul! Măria Sa Electoratul!…

Prăpastia, la nevoie chiar vrăjmășia dintre maghiari și români, le asigură politicienilor maghiari un electorat constant, le asigură voturi! Și în felul acesta le asigură prezența în diverse funcții nemeritate, inclusiv prezența în  incinta Parlamentului României!

Aceasta este explicația comportamentului aberant al UDMR-ului. Una dintre explicații! Căci mai sunt și altele, printre care, cea mai importantă, este integrarea iresponsabilă a UDMR în politica Budapestei, o politică de subminare a României, a intereselor vitale românești, care constituie axa spirituală a existenței statului maghiar! Cât are de pierdut toată lumea de pe urma acestei schizofrenii, ridicată la rangul de politică de stat,  vom vedea cât de curând.

 

Surse:

https://cubreacov.wordpress.com

Ion Coja site personal

 

Românii şi maghiarii în trecutul Transilvaniei…

 Transilvania, 1635. Harta Principatul Transilvaniei  din „Theatrum Orbis Terrarum, sive Atlas Novus in quo Tabulæ et Descriptiones Omnium Regionum, Editæ a Guiljel et Ioanne Blaeu” Sursa: University of California

 

 

Raporturile româno-maghiare au în urmă o istorie palpitantă, complicată, plină de conflicte și de concilieri, de atitudini egoiste și de generoase deschideri.

Secole la rând – pentru unele zone, aproape un mileniu – românii veniţi în contact cu ungurii au fost trataţi ca supuși, nedemni de a fi cetăţeni cu drepturi depline.

Au fost și români destui care au considerat că venise momentul istoric mult așteptat de a se răzbuna pe secolele de umilinţe. Astăzi, lucrurile par mult mai destinse și cred că a contribuit la aceasta și integrarea României și Ungariei în aceleași alianţe europene și euroatlantice.

Prima mărturie a unor contacte româno-ungare este cuprinsă în Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor”), lucrare elaborată de un cronicar anonim al unui aproape la fel de anonim rege Bela, cândva prin secolul al XI-lea, reluată ulterior, dar referitoare la întâmplări de până la anii 1050-1060.

Cronicarul (notarul) maghiar, cu studii la o universitate occidentală (poate din Italia), spune că o ceată de unguri a trecut, probabil după anul 900, dinspre Bihor „dincolo de pădure” (=ultra silvam sau trans silvam), unde a întâlnit o ţară bogată, cu câmpuri cultivate, cu sare și materii sărate, cu aur prezent până și în nisipul râurilor, locuită de români și slavi, ţară în care domnia o avea un anumit român, ducele (voievodul) Gelou.

De aici au pornit și neînţelegerile dintre istoricii români și cei maghiari: aceștia din urmă afirmă că totul nu ar fi decât o contrafacere, fiindcă românii nu puteau fi în anul 900 în Transilvania, pe când românii spun că nu este nimic mai firesc decât prezenţa românilor latinofoni aici, pe locurile fostei provincii romane Dacia, unde s-a plămădit poporul român…Dincolo de dispute, prezente mereu între cele două popoare, viaţa a decurs normal.

Între secolele XI-XIII, după cucerirea Banatului și părţilor vestice (numite ulterior Partium), Transilvania a devenit provincie (voievodat) a Regatului Ungariei până la destrămarea acestuia, sub loviturile otomanilor, în 1541.

Primele menţiuni scrise despre români nu-i pomenesc pe aceștia decât în postura de victime cărora li se răpește ceva sau de condamnaţi pentru „fărădelegi”.

Deși au fost acceptaţi o vreme în structurile puterii (ca participanţi la adunările ţării), alături de nobili, de sași și secui, românii au fost trataţi, în general, ca popor cucerit cu sabia și supus.

Discriminarea a fost iniţial socială și confesională (nimeni nu putea stăpâni pământ fără act scris de donaţie regală; numai catolicii puteau fi nobili adevăraţi), dar, din secolul al XV-lea, românii (ortodocși) au ajuns să fie asupriţi și sub aspect etnic, iar această asuprire etnică s-a accentuat apoi mereu.

Discriminarea a generat reacţii de apărare, uneori violente, încercări de reluare a bunurilor răpite, cotropiri de hotare abuzive, incendieri etc., încât românii apar înaintea legii celei noi ca „răufăcători”.

Acei posesori români de sate (puţini ca număr), care s-au pus în slujba regalităţii și au reușit să aibă documente pentru pământurile lor, au ajuns nobili, unii au trecut chiar la catolicism și au ocupat funcţii importante în comitate, în voievodat și în regat.

Este cunoscut exemplul lui Iancu de Hunedoara, al cărui fiu (Matia Corvin) a devenit chiar regele al Ungariei. Aceștia s-au desprins din sânul neamului lor.Între 1541 și 1688, Transilvania (unită cu părţile vestice) a fost principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane.

Acum, discriminarea românilor a fost consfinţită prin documente cu putere de lege. Ţara a fost condusă de trei naţiuni (ungurii, sașii și secuii) și patru confesiuni (calvină, luterană, unitariană și catolică).

Românii ortodocși – majoritatea populaţiei – nu se regăsesc nicăieri în eșichierul puterii, ei fiind consideraţi răbdaţi (acceptaţi) în ţară „până va dura bunul plac al principilor și cetăţenilor”.

La 1599-1601, Mihai Viteazul – singurul principe care a condus Transilvania în nume românesc – a încercat să-i ridice pe români la egalitate cu naţiunile și religiile privilegiate, dar fără succes. Din 1688 până la 1918, Transilvania a fost – sub forme diferite – parte a puterii Habsburgilor, și în tot acest timp (aproape două secole si jumătate), discriminarea s-a adâncit, încât românii și-au organizat o mișcare de emancipare naţională, ca și celelalte popoare asuprite din imperiul austriac și apoi din dubla monarhie.

Chiar și unirea cu Biserica Romei (1697-1701) a fost privită de români ca o formă de emancipare, de accedere spre egalitate cu naţiunile privilegiate, adică spre demnitate.

Dar nu a fost așa. Astfel, secole la rând – pentru unele zone, aproape un mileniu – românii veniţi în contact cu ungurii au fost trataţi ca supuși, nedemni de a fi cetăţeni cu drepturi depline, fără școli susţinute de stat, fără drept de a clădi biserici în orașe și de a locui acolo, de a învăţa meserii și de a ocupa funcţii publice etc.

Singurele lor „drepturi” erau munca tăcută și fără de odihnă, plata dărilor către stat (rege), nobili și (uneori) biserica catolică și serviciul militar.

Astfel, românii erau principalii purtători ai sarcinilor publice (adică ei întreţineau statul, societatea), dar erau socotiţi locuitori de mâna a doua, cu drepturi limitate. Discriminarea i-a adus în situaţia a fi un popor fără elite (cu excepţia preoţilor, aflaţi și ei în situaţia materială a ţăranilor iobagi), fără știinţă de carte (frecventau, unii, doar școlile confesionale) și, mai ales, fără averi, adică fără baza materială a puterii.

Toate acestea au creat în rândul românilor o mentalitate de supuși sau de slugi, iar în rândul maghiarilor (cărora li s-au adăugat, din secolul al XIX-lea și secuii) o mentalitate de stăpâni sau de dominatori.

La începutul secolului al XX-lea, dacă este să facem un soi de bilanţ, poporul român era cel din urmă dintre popoarele de bază ale Transilvaniei: era, categoric, cel mai numeros (două treimi din toată populaţia), cel mai sărac, cel mai puţin instruit, cel mai dispreţuit etc.

Firește, stăpânii afirmau că totul se datora inferiorităţii ancestrale și intrinseci a „valahilor”, dar judecătorii imparţiali – și erau de-acum destui – puneau în lumină discriminarea multiseculară, care-i ţinuse pe români în înapoiere.

Când ţi se inoculează timp de generaţii întregi ideea că ești incapabil, leneș și prost, începi să crezi și tu acest lucru și să te porţi ca atare…

După 1918, lucrurile s-au inversat din multe puncte de vedere: Transilvania, conform deciziei majorităţii populaţiei (două treimi dintre locuitori), luate la 1 Decembrie 1918 și confirmării marilor puteri (la Conferinţa Păcii de la Paris, din 1919-1920), a devenit parte integrantă a Regatului României, românii au ajuns stăpâni, iar maghiarii au devenit, pentru prima oară în istoria lor, minoritate naţională și religioasă.

România s-a angajat să respecte, la insistenţele marilor puteri și conform unor angajamente luate de participanţii la Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia, un cod al drepturilor minorităţilor, pe care le-a prevăzut în mare măsură și în Constituţia din 1923.

Firește, ca întotdeauna, de la litera legii până la aplicarea ei este o diferenţă. Au fost și români destui care au considerat că venise momentul istoric mult așteptat de a se răzbuna pe secolele de umilinţe, de bătăi, de privări de libertate și de bunuri, de dispreţ și batjocură.

Natural, aceștia (chiar dacă unii suferiseră ei înșiși înainte de 1918), neputându-se răzbuna pe vinovaţii de odinioară, își vărsau năduful pe urmașii celor demult, care nu aveau nicio vină! Au fost și maghiari orgolioși și sfidători, care au refuzat recunoașterea autorităţii statului român, au îndemnat la ură și răzbunare, au continuat proferarea injuriilor la adresa românilor, a capacităţilor lor creative, de muncă și de organizare.

De exemplu, la înfiinţarea universităţii românești din Cluj, în 1919, s-a scris și s-a spus clar ca „întreprinderea valahă” nu va putea fi decât un eșec de proporţii, fiindcă românii nu sunt capabili de muncă intelectuală, de cercetare, de educare superioară.

Mai mult, după recunoașterea internaţională a apartenenţei Transilvaniei la România, s-a insinuat sau s-a spus de-a dreptul că românii vor duce la pierzanie această provincie frumoasă și bogată, „floarea” Ungariei de odinioară, văduvită de „opinca valahă”! Până la urmă, în viaţa cotidiană a epocii interbelice, la nivelul comunităţilor de jos, în ciuda agitaţiilor politice și a creșterii revizionismului, lucrurile păreau mai liniștite.

Anul 1940 a venit pentru România ca un trăsnet: aproape jumătate din ţară a fost dată pe tavă străinilor (o parte Uniunii Sovietice, alta Ungariei și alta Bulgariei).

Ungaria hortistă a primit, prin dictatul (numit eufemistic „arbitraj”) de la Viena, jumătate din Transilvania, cu majoritate etnică românească. În acest fel, între 1940 și 1944, violenţele de toate tipurile s-au dezlănţuit fără milă în partea cedată, cu precădere contra românilor (arestaţi, bătuţi, schingiuiţi și uciși), dar și a evreilor.

Regimul comunist, instaurat treptat după 1944 – deopotrivă în Ungaria și România, a încercat până la un punct, atât cât îi convenea, să atenueze asperităţile istorice, în numele „frăţiei tuturor oamenilor muncii, indiferent de naţionalitate”. Transilvania de Nord a reintrat sub administraţie românească în martie 1945, iar la Conferinţa de Pace din 1947 a fost reintegrată oficial, între vechile graniţe, în statul român.

În primii ani, mai ales în deceniul stalinist și poststalinist, prevalenţa maghiară a continuat cumva în Transilvania, prin preluarea conducerii partidului comunist de către elemente ungare și ungarofone (unele convertite din rândul fasciștilor); a urmat apoi o perioadă de oarecare echilibru, în care se părea că înţelegerea între români și maghiari va putea deveni durabilă; spre finalul dictaturii ceaușiste însă, accentele naţionaliste românești s-au înmulţit („geniul Carpaţilor” conducea spre „glorie eternă” cel mai merituos popor din lume!), încât măsurile generale luate contra cetăţenilor României au fost resimţite mult mai acut de minorităţi și mai ales de minoritatea maghiară.

Discriminările au devenit evidente, de la nivelul social-economic până la cel cultural-educaţional, încât mulţi maghiari, germani, evrei, dar și români au părăsit ţara.

Totuși, comunismul, cu tot arsenalul său de metode dure sau voalate, a ţinut lucrurile sub control, acoperite de vălul propagandei.

Deceniile de libertate de după 1989 au scos la iveală toate realităţile ascunse, frustrările, orgoliile, au frânt barierele și reţinerile, dând frâu liber dorinţelor legitime, dar și urilor refulate, dorinţelor de răzbunare și chiar violenţelor de limbaj și fizice.

Cu toate acestea, cu excepţia evenimentelor de la Târgu-Mureș, din martie 1990 – soldate cu cinci morţi (trei maghiari și doi români) și cu 278 de răniţi (190 români și 88 maghiari, adică de peste două ori mai mulţi români decât maghiari) – nu au existat conflicte sângeroase în Transilvania postcomunistă.

De aceea, disputele româno-ungare din Transilvania apar, prin comparaţie cu alte locuri și confruntări din Europa, mărunte controverse, generate de o rivalitate istorică normală, posibilă între vecinii de pretutindeni și din oricare epocă. Firește, noi avem tendinţa să le exagerăm, din variate motive, sentimentale sau raţionale.

Îmi amintesc că, la scurt timp după cele petrecute la Târgu-Mureș, un ziarist american, ajuns acasă la academicianul David Prodan, l-a întrebat pe acesta câţi unguri fuseseră omorâţi de români la Cluj, în ultima săptămână. Impulsul profesorului a fost, natural, să-l dea afară pe acel „dezinformator”.

Astăzi, lucrurile par mult mai destinse și cred că a contribuit la aceasta și integrarea României și Ungariei în aceleași alianţe europene și euroatlantice. Este drept că această integrare nu garantează de la sine buna înţelegere, dar o favorizează, o netezește.

Maghiarii rămân cu orgoliile și cu frustrările lor, ca românii. Cei dintâi, catolici și protestanţi, adică adepţi de la început ai modelului european de succes, învaţă încă la școală cum au devenit „civilizatorii Bazinului Carpatic” și cum au pierdut – prin răutatea vecinilor hrăpăreţi și a marilor puteri inamice, la 1920, „două treimi din teritoriu și din populaţie”.

Nu mai adaugă nimeni esenţialul, anume că acele teritorii „pierdute” aveau majorităţi etnice nemaghiare! Cu alte cuvinte, unii elevi și tineri primesc prin educaţie un mesaj eronat, paseist, pesimist.

Norocul este că noile generaţii nu mai receptează astfel de mesaje. Românii, cei mai mulţi ortodocși și puţini greco-catolici (de rit bizantin cu toţii), adică membri ai modelului european perdant la scara istoriei (fapt tot mai evident după căderea Constantinopolului sub otomani, la 1453), învaţă la școală de toate, dar numai despre „gloria” de odinioară a voievozilor nu mai învaţă.

Mai degrabă sunt puși la curent cu miturile noastre ancestrale, cu „naţionalismul” exacerbat care i-ar fi animat pe înaintași, cu ororile comunismului, cu holocaustul etc. A

bia pe ici pe acolo se mai aude câte o voce stingheră despre hunii și ungurii primitivi, veniţi din fundul Asiei, cu frăgezită carne sub șeaua cailor.

Dar aceste aspecte capătă mai mult tentă anecdotică, la un pahar de vinars (sau palincă). În acest moment, cam trei sferturi dintre locuitorii Transilvaniei sunt etnici români și vreo 18% maghiari…

Astfel, până la urmă, clișeele istorice belicoase se estompează, iar raporturile româno-ungare se umanizează tot mai mult, așa cum este firesc.

Cu alte cuvinte, vocile extremiste – deși prezente de ambele părţi – se pierd în concertul raţiunii, pe fondul globalizării. Se înţelege tot mai mult și mai deplin că nu există popoare inferioare și superioare, ci numai prejudecăţi mărunte și că graniţele pot fi spiritualizate – cum visa Nicolae Titulescu – pentru a ne determina să trăim în (relativă) armonie.

De altminteri, din tot mileniul trăit de români și de unguri împreună, la Dunăre și la Carpaţi, anii de conflicte au fost mult mai puţini decât cei de pace, de vieţuire și de convieţuire, ceea ce ne dă speranţa păcii viitoare.

În ciuda propagandei agresive a iredentismului maghiar, izvoarele statistice arată un adevăr incontestabil cu privire la situația demografică din Transilvania: ungurii nu au fost niciodată majoritari în Transilvania.

Din contra.Informații complete cu privire la ponderea etniilor din Transilvania găsim, spre exemplu, într-o lucrare în limba germană, Kurzer Ueberblick der Literaturgeschichte Siebenbürgens von der ältesten Zeit bis zu Ende des vorigen Jahrhunderts, apărută la Sibiu în 1857.

Cifrele vorbesc de la sine și nu mai au nevoie de alte comentarii.

 

Populația Transilvaniei în 1310, 1572, 1690 și 1853-54. Sursa: Kurzer Ueberblick der Literaturgeschichte Siebenbürgens von der ältesten Zeit bis zu Ende des vorigen Jahrhunderts, Sibiu, 1857 (continuarea mai jos)

 

Nu puţini sunt politicienii maghiari sau chiar istoricii maghiari care susţin că Transilvania ar trebui să aparţină Ungariei.

Unii istorici unguri susţin că românii sunt urmaşi ai dacilor romanizaţi la sud de Dunăre şi nu la nord de Dunăre, inducând ideea că românii ar avea origine romano-traco-slavă, cu preponderenţa elementului slav, emigrând la nord de Dunăre la începutul sec. al IX-lea, adică înainte de venirea ungurilor în Transilvania.

Alţii susţin că, odată cu retragerea aureliană (274 d. Cr.), când împăratul Aurelian i-a mutat pe coloniştii romani din Dacia Traiană în Moesia Inferior (la sud de Dunăre), au plecat cu ei şi dacii de la nord de Dunăre, lucru infirmat de istorici şi chiar de unii istorici unguri.

Astfel, istoricul clujean Ladislau Gyemant susţine că „românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei de origine romană, menţinuţi în permanenţă pe pământul pe care îl locuiesc, anterior celorlalte popoare (deci şi ungurilor)” şi recunoaşte „caracterul nedrept şi abuziv al sistemului politic instalat ulterior, cu excluderea românilor”.

Istoricul maghiar Kovary Laszlo, în lucrarea sa „Statistica Ardealului”, susţine că „românii sunt urmaşii romanilor colonizaţi în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiţi aici de unguri mult mai târziu, prin sec. al IX-lea (955-956)”.

În „Antichităţile Ardealului”, Kovary Laszlo, scrie: „La venirea maghiarilor, Ardealul era locuit de neamul românilor (olah nemzet). De la ei au preluat maghiarii stăpânirea Transilvaniei”.

Szilagyi Sandor preciza, la rândul său: „Nu se poate contesta faptul că românii au deţinut Transilvania cu mult timp înainte de venirea principelui maghiar Tuhutum, care s-a luptat cu valahii lui Gelu în partea de nord-vest a Transilvaniei, cu Glad în Banat şi cu Menumorut în Crişana, căpetenii demne de amintit.” Csetrenyi Svartics Ignac seria: „Românii trăiau aici (în Transilvania) la începutul domniei lui Arpad.

Ei au fost cei cuceriţi de către Tuhutum. De aici, ei (românii) s-au înmulţit foarte mult în regiunea Tisei, în Ungaria.” Problema Transilvaniei este una sensibilă şi va mai curge multă cerneală până când ea va fi pe deplin lămurită.

“Chiar dacă e o problemă sensibilă şi o chestiune generatoare de tensiuni diplomatice, Transilvania reprezintă o regiune care trebuie să fie parte a statului român”, susţine istoricul orădean Marius Deaconu.

În ciuda tuturor confliectelor dintre maghiari şi români, trebuie acceptată ideea că popoarele Transilvaniei au un destin comun.

 

Surse:

Prof.univ.dr Ioan Aurel Pop – http://revistasinteza.ro/cate-ceva-despre-romani-si-maghiari-in-trecut/

http://adevarul.ro/locale/oradea/romania-ungariaa-cui-transilvania-tinut-atat-controversat-argumentele-istoricilor-1_55dc8103f5eaafab2ce7fc6f/index.html

Kurzer Ueberblick der Literaturgeschichte Siebenbürgens von der ältesten Zeit bis zu Ende des vorigen Jahrhunderts, Sibiu, 1857 .

Sursă document și alte detalii: tiparituriromanesti.wordpress.com