Un subiect trecut sub tăcere: Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc”

 

 

 

 

 

 

Potrivit datelor recensământului din 1910, numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi. Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari.

Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.
Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară.

În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.

 Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii ( vezi https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/22/metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-maghiare-pentru-restrictionarea-drepturilor-romanilor-din-transilvania)
La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot.

Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc.

Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.

Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptă liniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.

Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă”.

Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI.

Este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui  care erau – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.

Ei reprezentau forţa politică şi economică dominantă, conducătoare, nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti   susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternică, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.

 

 

 

 

 Foto: Familie de români din secolul trecut

Populaţia românească  era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:

(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) , ori

(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvistică şi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.

Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe practicate de statul feudal ungar.

Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată în curs de 2-3 veacuri ca realitate şi entitate naţională , adică integrată de secuii maghiarofoni.

Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, care se dovedesc o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare:

 – lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum să maghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.

Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:

„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).

– A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.

Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.

Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc” – Un subiect trecut sub tăcere de liderii „minorităţii majoritare” –

Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimi-larea unor întregi comunităţi româneşti din Arcul intracarpatic.

 

 

 

 

 

Cunoscut şi semnalat, de liderii românilor ardeleni, încă din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amplu proces de maghiari-zare a românilor din „Secuime”, a fost pus în evidenţă, în perioada interbelică, de o serie de autori precum: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Nicolae Sulică, Aurel Nistor, Octavian Dobrotă ş.a.

Au urmat anii de teroare şi epurare etnică de după Dictatul de la Viena, intoleranţa faţă de români din timpul defunctei Regiuni Autonome Maghiare, „embargoul” impus de vechiul regim, care nu a permis abordarea acestui subiect „delicat” şi, nu în ultimul rând, noul val de intoleranţă faţă de români de după decembrie 1989.

Studiile pe acestă temă, reluate după decembrie 1989, au pus în evidenţă, pe bază de izvoare incontestabile, dimensiunile reale a procesului de maghiarizare a românilor din fostele scaune secuieşti.

Studiile amintite, au reliefat faptul că, deznaţionalizarea este un proces istoric, care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie materializată prin dezinteresul sau lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii identitare ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin „paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc) sau pe cale violentă de „purificare”, din care nu lipsesc mijloacelor extremelor violenţe din timpul Dictatului de la Viena, spre exemplu, sau cele de intensă persuasiune psihologică, de după decembrie 1989. Deznaţionalizarea se produce în mai multe etape, într-o primă fază este folosit bilingvismul, apoi se pierde limba maternă şi în cele din urmă confesiunea.

Maghiarizarea românilor era conştienti-zată la nivelul discursului public al liderilor cei mai autorizaţi, şi pusă în evidenţă de statisticile oficiale. Astfel, referindu-se la această realitate, într-o circulară din 1870, prin care se solicita colectarea fondurilor pentru restaurarea bisericii şi a şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe, mitropolitul Andrei Şaguna spunea:

„Ştim cu toţii Iubiţilor! Între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimei şi trăiesc încă şi până în ziua de azi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influienţele timpurilor de mai înainte asupra credincioşilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră, ca acolo”. 

Despre unele dimensiuni ale procesului de maghiarizare a românilor din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, vorbesc şi recensămintele de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Astfel, în cele trei judeţe, au fost înregistraţi un număr important de „maghiari de religie română” (ortodoxă şi greco-catolică), respectiv în 1890 – 13.506 persoane, în 1900 – 15.838 şi în 1910 – 16.854. 

Cele mai „vulnerabile” la procesul de maghia-rizare au fost comunităţile româneşti mici, sub 200 de membrii, comunităţi care sub acest „prag demografic”, nu au putut să asigure existenţa şi funcţionarea principalelor instituţii identitare – biserica şi şcoala.

Sunt însă şi multe cazuri de comunităţi româneşti cu un număr mare de membri  care, în ultimul secol, au fost aproape complet maghiarizate.

Edificatoare sunt, în acest sens, numeroase comunităţi, din rândul cărora menţio-năm: din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197, în 2002), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63, în 2002), Lisnău (484 – 25), Cernat (235 – 48), Aita Seacă (316 – 33), Băţanii Mari (207 – 67).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Brateş, Bodoc, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Turia, Valea Crişului.

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demogra-fice, din localităţile: Aita Mare, Aita Medie, Bicfalău, Comolău, Lemnia, Ojdula, Sânt-ionlunca, Valea Zălanului ş.a.; din judeţul Harghita: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18, în 2002), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Filiaş, Mărtiniş ş.a

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile: Armă-şeni, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Lueta, Suseni, Valea Strâmbă ş.a.

La toate acestea trebuie să adăugăm fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, cele de rromi – care în unele aşezări din zonă reprezintă în prezent o pondere însemnată din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, ş.a., precum şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheor-gheni, Cristuru Secuiesc ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthystă locală, faţă de români şi faţă de alte naţionalităţi, în perioada 1940-1944.

Deşi este cunoscut faptul că, în istorie nu se folosesc ipoteze de lucru de genul „dacă… atunci”, să încercăm totuşi să ne imaginăm care ar fi fost structura etnică actuală a populaţiei judeţelor din aşa-zisul „Ţinut secuiesc”, dacă evoluţia comunităţilor româneşti din cele peste 60 de localităţi menţionate, cât şi din alte aşezări din judeţele Covasna şi Harghita unde au trăit armeni, rromi, evrei, germani ş.a., ar fi fost una normală.

Este cert faptul că, în prezent, în această zonă din inima ţării, românii nu ar mai fi numeric minoritari, iar „apostolii” autonomiei teritoriale pe criterii etnice rămâneau fără „obiectul muncii”.

Unele cercetări sociologice recente (Maria Cobianu-Băcanu, Codrina Şandru, Radu Baltaziu ş.a.), au evidenţiat faptul că, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, că mediul aculturativ, cultura maghiară este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate.

În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.

(articol apărut în „Cuvântul Nou”, anul XIX, nr. 5102, 3 martie 2008)

Extremiștii unguri de azi  gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă adusă de prin fundul Asiei, dar în același timp din punct de vedere genetic sunt rezultatul amestecului cu popoarele europene inclusiv cu românii .

 

 

 

 

Publicitate

Asimilarea și maghiarizarea în forță a secuilor prin destructurarea lor etnico-lingvistică. Secuii – o problemă încă nerezolvată

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Secuii – o problemă încă nerezolvată

      „Oltenii” din Tinutul secuiesc,care vorbesc „stricat” ungureste…

Asimilarea și maghiarizarea în forță  a secuilor prin destructurarea lor etnico-lingvistică!

 

 

 

 

  „Tinuturi natale  autonome”, inventate in actuala presa revendicativa in limba maghiara … Cum sa pretinzi acum sa  fie atribuit (cui?) un „ pamânt natal”… cu o intindere proportionala cu numarul de alta data al secuilor  ?!  Din care, la ultimele recensaminte, din milionul cati au fost , cica …s-ar mai  fi declarat secui doar vreo 2-300 de persoane !

Dar de când „natalitatea” a devenit un criteriu de …  proprietate,ori de  nationalitate administrativa? Ciudat este ca in „nomenclatorul minoritatilor” din Romania, secuiinu au fost lasati sa se inregistreze ca minoritatesi nici sa aiba, cum ar fi fost firesc,  reprezentanti proprii in Parlament,  alaturi de maghiari si de celelalte minoritati!!

În plus, nici macar una dintre aceste minoritati parlamentare nu revendică in România un … teritoriu propriu. Ba chiar liderii maghiarimii, la aceasta intrebare,  recunosc cu jumatate de gura că secuii au fost „asimilati”de … vremuri și ca de fapt acum , vor, nu vor … sunt maghiari care vorbesc dialectal un mai vech idiom asemanator limbii maghiare!!

Deci, teoretic, se incerca sa fim convinsi … că secuii nu prea ar mai exista!!

Tocmai aceia care pretind să se recunoasca existenta unui „Ținut secuiesc”… cu steag propriu, inventat de vreo 10-12 ani ! Ei sunt si cei care, cu jumatate de gură, nu confirma existenta secuilor ca etnie distinctă, adica tocmai liderii UDMR,  cu indicatii de la Budapesta !! Numai ca aceste adevaruri, in timp au tot fost falsificate de comun acord  atat de liderii unguri de la Budapesta, cat si de catre UDMR. 
Principalul interes ca sa-i declare pe secui drept unguri (impreuna cu cei circa 90 -100.000 de tigani maghiari autentici , asezati statornic in Transilvania) , a pornit de la …necesitatea de a creaste la peste 5% numarul maghiarilor din Romania, pentru a putea participa la alegeri ca organizatie/partid, repezentand o etnie!! Dar daca secuii sunt unguri, „la fel de unguri cum sunt oltenii fata de romani” (citandu-l peraposatul Verestoy), atunci  un Tinut secuiesc in Romania este un non sens! 

Ca evolutie istorica, secuii si ungurii sunt doua neamuri  inrudite, dar evident diferite!!  Acești secui – ce se considera asa de sute de ani – secui, iar nu maghiari (!) – sunt de secole in curbura Carpatilor ,  Exista un exceptional studiu intitulat „Gesta Siculorum”, publicat in urma cu trei decenii de raposatul scriitor Adrian Hamzea in Revista Astra care detalia, cu multe documente originale, tocmai acest adevar istoric indubitabil! 

De asemenea, secuii, ca grup etnic chiar si religios distinct, de ordinul sutelor de mii ,  au fost mentionati in toate statisticile austro-ungare pana la 1919, inclusiv la Trianon, Dar de o vreme despre acest Grup etnic, brusc, nu a mai vorbit nimeni. Au fost declarati ,  la insistentzele UDMR,  pur si simplu unguri, din interese politice, fara sa-i intrebe nimeni pe reprezentantii lor , ce se considera ca sunt.

Dacă s-ar tine, chiar si azi, un referendum adevarat in „secuime”, in care sa fie intrebati, pe bune, ce sunt: „ secui sau maghiari?,” rezultatele ar fi neasteptate, chiar in randul unei populatii asimilate „intensiv” de catre unguri, in ultimele 8-9 decenii! Oare, stiu secuii din Harghita si Covasna ce au de pierdut atunci cand au renuntat sa se mai considere secui?
O cercetate sociologica finantata de UE a constat tocmai faptul ca li se ascunde acestor etnici ce au avut de pierdut atunci cand s-au declarat maghiari!
Legislatia romaneasca alaturi de cea comunitara din UE, sprijină in mod justificat si generos acele entitati etnice minoritare care nu au sprijinul unei tari mama.Asa sunt, de pilda, bascii din Spania si din Franta ce se bucura de importante drepturi, nerecunoscute, bunaoara, germanicilor din Alsacia sau italienilor din Corsica. Ca si tiganii…care vrabd sa se declare romani, au luat aceeasi tzeapa!Desi nici ei nu au o țară mamă…

 

 

 

 

 

 

 

Motivul este acela ca etnicii care au o tara „mama”, nu sunt amenintati cu pierderea in timp, a identitatii etnice, implicit cu disparitia etniei respective, ori a limbii proprii. De aceea ei sunt sustinuti de comunitatea internationala, deoarece pentru ei nu exista tari mama, de „sprijin/ bastina”. Altfel spus, cand au fost asimilati, cu forta cei peste 280.000 de romani din Ungaria, asta n-a inseamnat disparitia acolo a etniei romanesti.

Dar daca dispar secuii din Romania, dispare insusi neamul secuiesc, cu tradițiile, obiceiurile si folclorul sau unic.Cu „sprijinul” acaparator de la Budapesta,  prin maghiarizarea intensiva, de-acum secuii sunt tot mai mult  in pericol de disparitie , ca etnie distinctă !

Deci Secuii din Romania dispar, (Ca si romanii din acele zone !!). Dar asta nu din pricina unei politici de” genocid” a statului roman. Dimpotriva, secuii si putinii romani ramasi, sunt pe cale de disparitie din pricina politicii de maghiarizare fortata din secolul trecut si dupa 1990,a fatarniciei liderilor politici si religiosi, care si-au tradat neamul si au intrat in jocul meschin al UDMR.

 

 

Cata vreme secuii se declară maghiari, ei recunosc ca au o tara de bastina, care, atât cat este permis de legile internationale, teoretic le va sustine interesele culturale,  Uniunea Europeana asumându-si obligatia de a fi tocmai protectorul acestor etnii specifice.

Li s-a prezentat secuilor aceasta alternativa? Tare ne-am îndoi…!

Adevarul este ca secuilor li s-au ascuns dezavantajele faptului ca au tot acceptat sa se declare maghiari, inca de pe vremea raposatei Regiuni Autonome Maghiare, cand chiar liderii maghiari, membrii de frunte ai PCR, promovand „sloganul oficial ca in Romania traiesc ;„romani, maghiari, germani si alte nationalitati…”. Practic, suntem în fața unei tragedii desfășurate sub ochii nostri!

 

 

 Prof. DEAK ANDREI, D.D.Rujan

https://ioncoja.ro/secuii-o-problema-inca-nerezolvata/

In foto 1  – Masacrul de la Siculeni(latină: Siculicidium = „uciderea de secui”, înmaghiarăMadéfalvi veszedelem. A fost o execuție în masă organizată în anul 1764 de trupe austro-ungare împotriva secuilor rebeli, care s-au împotrivit interzicerii privilegiilor soldaților regimentelor grănicerești secuieștipentru paza graniței militare.

Acțiunea a fost ordonată de curtea imperială de la Viena si grofii de la Budapesta. Cu executarea ordinului a fost însărcinat generalul Nikolaus Buccow, guvernatorul imperial al Transilvaniei, care, după refuzul secuilor de a se supune, și-a dat demisia.

Locul lui a fost luat de generalul conte  Joseph  Siskovics care, în seara înzăpezită de   7 anuarie 1764 (ajunul Crăciunului Ortodox), a atacat localitatea Mádéfalva (azi Siculeni).

În timpul masacrului, peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși de salvele de artilerie ale unor batalioane austriece și maghiare  (surse , w-pedia).

Lupta marelui scriitor român ardelean Octavian Goga împotriva maghiarizării instituţionalizate în Ungaria

 

 

Octavian Goga despre maghiarizare: „Trebuia să bag de seamă să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti”

Deși a legat câteva prietenii strânse cu unii maghiari, cea mai cunoscută dintre ele fiind cea cu poetul Ady Endre, poetul român Octavian Goga a detestat din tot sufletul programul de maghiarizare a naționalităților nemaghiare, un proces de maghiarizare instituționalizat, care devenise tot mai agresiv pe vremea sa (n.r. legile școlare Trefort și Apponyi, adevărate instrumente de maghiarizare forțată).

Pe lângă limba maghiară, tinerii proveniți din rândul naționalităților nemaghiare erau forțați să asimileze și să-și însușească ideea de apartenență nu doar la “patria” ci și la națiunea ungară.

Fenomenul maghiarizării a apărut din nevoia de a mări numărul celor care se identifică cu o etnicitate maghiară, dat fiind faptul că dupa 1526 Ungaria era dominată de străini de diferite naționalități: turci, austrieci (habsburgi), germani, slavi, români/vlahi, etc

Iată ce scria în 1892 atunci când urma cursurile liceului de stat din Sibiu (n.r. azi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), revoltat de atmosfera tot mai intensă și mai brutală a procesului de maghiarizare din instituțiile de învățământ din Transilvania:

„Curând, pe măsură ce primeam noţiunile de cultură străină, mi-am dat seama că trebuie să instrumentez un proces de eliminare conştientă, pentru ca această cultură, pe care o primeam, să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti.

Trebuia să bag de seamă ca această instrucţie zilnică să fie de esenţă pur cerebrală, fără să atingă resorturile intime ale sufletului şi fără să lase urme în conştiinţa mea naţională” scria Marele scriitor tomân ardelean reluat de https://glasul.info/2020/05/06/octavian-goga-despre-maghiarizare-trebuia-sa-bag-de-seama-sa-nu-ma-faca-un-fel-de-ienicer-al-civilizatiei-unguresti/