CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Despre criptoromâni și cei 500000 de greco-catolici din Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 

 

Foto: O familie de români de altădată

 

 

Criptoromânii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române.

Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte.

Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto – Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmenipontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelinitorbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzigoranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii(moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazinilinobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei – maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a

a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor;

b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

  • ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);

  • o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);

  • greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;

  • valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

  • goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

  • o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpatia, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum).

  • Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;

  • populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.

  • rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;

  • Torlacii, ziși și Șopi, din localitățile altădată românești atestate documentar în spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, care trăiesc astăzi în Serbia, Bulgaria, Macedonia și Kosovo, un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), având un șir de elemente etnografice comune cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii, și fac geografic legătura între blocurile dacoromân și aromân-meglenoromân, dar și cu cel albanez, păstrând un important lexic rezidual românesc și considerați a fi criptoromâni (români slavizați lingvistic cu secole în urmă).

  • valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;

  • sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;

  • caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;

  • aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;

  • populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

  • Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;

  • Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați.

Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 

Spațiul etnogenezei  românilor

 

 

Să începem cu cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria care sunt de fapt români!

Câteva cuvinte despre Proclamația de la Alba Iulia, pe care o pomenim atât de des și cu atâta venerație la fiecare aniversare a zilei de 1 Decembrie! Proclamație invocată în ultima vreme și de UDMR-iști, acuzându-i pe români că nu au aplicat-o niciodată! Că nu și-au respectat promisiunile făcute la 1 Decembrie 1918 prin Proclamația de la Alba Iulia!…

Această Proclamație conține un important capitol, vizionar, cu privire la viitorul minorităților naționale din România. Printre altele, li se recunoștea acestor minorități dreptul de a folosi limba maternă în școală, în justiție, în administrație, în biserică. Nimeni la 1 Decenbrie 1918 nu a avut de obiectat la aceste propuneri. Românii ardeleni, care au gândit această proclamație, au vrut să demonstreze astfel că nu au de gând să inverseze rolurile cu ungurii care până atunci nu recunoscuseră, în fosta Austro-Ungarie, decât un singur drept pentru români: dreptul de a se declara …unguri! Dreptul la deznaționalizare!

Mai trebuie amintit, spus și repetat la nesfârșit că la intrarea României în război, aliații ei, Franța și Anglia în mod deosebit, au promis României că la încheierea războiului viitoarea graniță de Vest a României va fi pe Tisa. Promisiune nerespectată la Conferința de Pace. La 1 Decembrie 1918 se știa deja că granița de Vest a României nu va fi cea promisă, cea dreaptă, cea corectă în fața justiției istorice! Se știa așadar că prin Granița nedreaptă de la Vest circa 500.000 de români rămâneau să trăiască mai departe sub administrația Budapestei, bine cunoscută ca abuzivă și samavolnică.

Mai mult chiar, printre cei 100.000 de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia se aflau și câteva mii dintre românii care rămâneau în afara noilor granițe ale României. Veniseă și ei să se bucure de izbânda justiției, chiar dacă ea nu era deplină. Veniseră la Alba Iulia cu o întrebare adresată fruntașilor Partidului Național: Pe noi cui ne lăsați?…

Pe noi cui ne lăsați?… O întrebare care răsună și azi, cu aceeași deznădejde!

E lucru sigur că autorii Proclamației de la Alba Iulia, atunci când au introdus în textul acesteia cel mai democrat și mai umanist program politic din lume și din istorie pentru minoritari – repet: cel mai democrat regim din lume pentru minoritari, s-au gândit nu numai la corectitudinea politică, la justiția divină care le impunea un asemenea program, ci s-au gândit și la cei 500.000 de români care rămâneau să suporte un regim politic pentru minoritari așa cum îl vor concepe liderii maghiari de la Budapesta. Liderii români din Ardeal au nutrit speranța că principiile enunțate solemn la Alba Iulia vor fi preluate și la Budapesta, pentru ca românii din Ungaria să se bucure de drepturile pe care le vor avea ungurii din România!… Această dorită reciprocitate nu s-a instaurat însă niciodată! Nici în zilele noastre! De la 1 Decembrie 1918 și până azi maghiarii din România s-au bucurat de drepturi și înlesniri pe care niciodată nu le-au avut românii din Ungaria! Și nici celelalte minorități naționale din aceeași Ungarie!

Principiile de la Alba Iulia reprezintă un model ideal, oferit întregii Europe, întregii omeniri! Un model de politică corectă față de minoritarii etnici! Ca orice model, și acesta rămâne greu accesibil, intangibil chiar. Dar este de datoria fiecărui stat să tindă spre acest model, să se apropie cât mai mult de el, chiar dacă asimptotic.

Îndrăznesc să spun – iar la nevoie să demonstrez, că România se numără printre cele 3-4 state europene care s-au apropiat cel mai mult de modelul de la Alba Iulia! Această reușită merită a fi subliniată mereu, cu fiecare ocazie! Ca români, trebuie să fim mândri că înaintașii noștri, părinții noștri au conceput modelul Alba Iulia. Putem fi mândri și pentru felul cum acest model a fost transpus în realitate de guvernanții români, de clasa politică din România, în frunte cu Parlamentul ei.

Atragem atenția în mod special asupra faptului a toate lămuritor privind deosebirea dintre guvernanții de la București și cei de la Budapesta:

La 1 decembrie 1918, în Ungaria trăiau 500.000 de români. Azi mai trăiesc 30-40.000… Au pierit, au dispărut aproape o jumătate de milion de români prin maghiarizare.

La 1 decembrie 1918, în România trăiau 1.500.000 de maghiari. La 1 decembrie 1989 trăiau în România 2.000.000 de maghiari!… Mai e nevoie de comentarii?!

…Să nu disperăm însă pentru dispariția a sute de mii de români din statisticile Budapestei! Slavă Domnului! În Ungaria trăiesc, înregistrați în toate statisticile oficiale, și o jumătate de milion de greco-catolici! Unguri greco-catolici?!… Maghiari greco-catolici?! Este o absurditate! Un non-sens!

Când s-a produs această trecere masivă a maghiarilor la Uniație?! Istoria nu consemnează un asemenea eveniment, un asemenea proces!

În realitate, cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria sunt de fapt români, români cărora le e teamă să se declare români! Ar avea multe de pierdut pe plan social și economic, în toate privințele, pe toate planurile, dacă s-ar declara români… Pentru acești români, cadrul pe care îl oferă Uniunea Europeană, reprezintă însă o șansă imensă de a se regăsi pe sine fiecare! De a-și afirma identitatea fără niciun risc. O șansă pe care n-o pot fructifica însă fără sprijinul decisiv al românilor din România, și în primul rând al guvernanților, al clasei politice din România.

Azi, numărul maghiarilor din România este mai mic decât în 1989! Mai mic este și numărul românilor din România de azi, față de România din 1989. În cifre relative însă, ca procent, numărul maghiarilor care au părăsit România după 1990 este mult mai mare decât al românilor care au părăsit România!

De unde această diferență?

Această diferență provine din faptul că foarte mulți maghiari – îndeosebi la tinerii maghiari mă refer!, au un motiv în plus să părăsească România, un motiv în plus să nu se simtă bine în țara, în statul în care s-au născut. Motivul este simplu și surprinzător: ei nu știu românește! De ce oare mulți, tot mai mulți tineri maghiari nu știu românește, în vreme ce toți ceilalți minoritari din România au învățat bine românește, nu au nicio problemă, nicio dificultate în a vorbi cursiv și corect românește?! Atât țiganii cât și evreii, tătarii sau sârbii, sașii sau rutenii, vorbesc la fel de bine românește ca și româno-fonii nativi! Numai maghiarii și secuii nu reușesc să-și însușească ca lumea dulcele nostru grai! De ce oare?

Răspunsul pune în evidență iresponsabilitatea liderilor udemeriști: maghiarii nu reușesc să devină buni vorbitori ai limbii oficiale, de stat, pentru că în interiorul comunității maghiare tinerii sunt supuși unei educații anti-românești, sunt manipulați – ca să nu zic că sunt constrânși, sunt încurajați să nu învețe bine românește! Să nu se simtă bine printre români, să nu simtă că România este patria lor!…

Discriminarea între cei ce știu limba oficială a unui  stat și cei ce nu o știu este o discriminare inevitabilă, care se impune de la sine, este naturală, firească, normală. Anormală este existența unor entități politice și culturale care funcționează în România pentru a săpa o prăpastie cât mai adâncă între maghiari și concetățenii lor. La ce le este utilă politicienilor maghiari o prăpastie, o falie cât mai adâncă între maghiari și restul societății românești? Le este utilă pentru a se asigura astfel, cu acest preț, de sprijinul acestei noi divinități care apare în orice democrație: electoratul! Măria Sa Electoratul!…

Prăpastia, la nevoie chiar vrăjmășia dintre maghiari și români, le asigură politicienilor maghiari un electorat constant, le asigură voturi! Și în felul acesta le asigură prezența în diverse funcții nemeritate, inclusiv prezența în  incinta Parlamentului României!

Aceasta este explicația comportamentului aberant al UDMR-ului. Una dintre explicații! Căci mai sunt și altele, printre care, cea mai importantă, este integrarea iresponsabilă a UDMR în politica Budapestei, o politică de subminare a României, a intereselor vitale românești, care constituie axa spirituală a existenței statului maghiar! Cât are de pierdut toată lumea de pe urma acestei schizofrenii, ridicată la rangul de politică de stat,  vom vedea cât de curând.

 

Surse:

https://cubreacov.wordpress.com

Ion Coja site personal

 

15/11/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Opinii: Alternativa Republicii Moldova – unirea cu România sau realipirea la Rusia

 

 

01_petru_bogatu

 

Petru Bogatu: Alternativa Republicii Moldova – Unirea cu România sau realipirea la Rusia.

 

 

 

Nu polemizez cu antiunioniștii autohtoni (din R.Moldova),care de cele mai multe ori sunt niște sociopați deghizați, care îmbracă forma unor românofobi ordinari.

Ei au nevoie întotdeauna de niște dușmani, de niște persoane pe care să le poată demoniza.

Orice discuție cu aceștia este deci inutilă, scrie Petru Bogatu pe www.deschide.md, preluat de Romanian Global News.

 

Cusută cu ață albă

 

Igor Boțan, care își dedică ultimul său articol partidelor unioniste de la Chișinău https://cotidianul.md/2019/09/02/igor-botan-drumetii-si-foaia-de-parcurs/, face excepție de la regula generală.

El caută să comenteze detașat, echidistant și obiectivist situația și rostul formațiunilor politice care pledează pentru unirea Republicii Moldova cu România.

Autorul pornește în analiza sa de la un fapt statistic. El citează datele Barometrului de Opinie Publică (BOP), din noiembrie 2018, potrivit cărora aproximativ 49% dintre cetățeni regretă disoluția URSS, iar 40 la sută ar vota o eventuală refacere a imperiului sovietic, față de doar 27% care s-ar opune unei asemenea perspective.

În baza sondajelor de opinie, Igor Boțan trage concluzia că numărul cetățenilor care s-ar împotrivi refacerii URSS s-ar corela cu numărul celor ce ar opta pentru unirea Republicii Moldova cu România.

Cu alte, cuvinte, doar unioniștii ar lupta cu resovietizarea, restul cetățenilor ori ar sprijini restabilirea imperiului rus, ori s-ar împăca tacit cu realipirea la fosta metropolă.

Pornind de la aceste premise corecte, autorul face niște afirmații eronate sau chiar răuvoitoare.

Unele dintre aserțiunile sale, date ca fiind adevăruri argumentate, sunt trase de păr, arătând că toată povestea sa aparent imparțială este cusută cu ață albă. S-o luăm însă de la capăt.

Dreptul la Unire

Igor Boțan susține că ar exista bariere insurmontabile în calea Unirii. Una dintre acestea ar fi decizia Curții Constituționale care le cere înalților demnitari loialitate față de Republica Moldova.

De aceea, ei ar fi nu doar îndreptățiți, ci și obligați de Legea Supremă „să se opună realizării idealului Unirii”.

Potrivit preopinentului nostru, înalții funcționari ai statului se află sub jurământul de a contribui la consolidarea independenței și suveranității Republicii Moldova, ceea ce le-ar limita posibilitatea de a promova deschis unionismul.

Fals! Boțan trece sub tăcere faptul că, potrivit Declarației de Independență din 1991, parte integrantă a Legii Supreme, de altfel, populația preponderent românească a Republicii Moldova are dreptul „să revină în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Fondatorii statului considerau că independența proclamată la 27 august 1997 nu-i decât o etapă în calea Unirii.

În plus, unirea unui stat cu altul pe cale legală și pașnică nu este un derapaj anticonstituțional, după cum consideră Boțan. Dreptul internațional oferă această posibilitate cetățenilor în condițiile respectării legislației interne și externe.

Impedimente în calea Unirii?

Preopinentul nostru mai afirmă că rolul națiunii civice moldovenești ar fi fost consacrat de Curtea Constituțională, ceea ce ar constitui de asemenea un obstacol în calea Unirii.

Potrivit lui, acest fapt „subminează în mod direct ideea despre Republica Moldova – cel de al doilea stat românesc”.

De bună seamă, Înalta Curte a statuat anterior că Legea Supremă reprezintă un contract social, iar „sursa Constituției este comunitatea națională, națiunea civică însăși”.

Asta deloc nu înseamnă că astfel ar fi fost abolit caracterul românesc al statului Republica Moldova, după cum susține Boțan.

Că elementul românesc nu mai este subiectul principal al „contractului social”. „Comunitatea națională”, la care se referă Curtea Constituțională, este eminamente românească, fapt scos în evidență în textul Declarației de Independență.

Nimeni nu poate contesta adevărul indubitabil că „poporul Republicii Moldova”, căruia îi „aparține suveranitatea națională”, după cum stipulează articolul 2 al Legii Supreme, își are originile preponderent în etnia românească.

Națiunea civică, despre care vorbește Boțan, ca s-o spunem pe șleau, este o invenție teoretică fără nicio legătură cu practica. Avem de a face cu un enunț abstract și postmodernist al unor cercuri progresiste sau neomarxiste care urmăresc crearea unei utopii cosmopolite și supranaționale debarasate de tradiție și originile creștine ale civilizației occidentale.

Națiune, popor, ethnos

Deși este utilizat în discuțiile politice, termenul „națiune civică” lasă loc de multiple interpretări în toată lumea. Unele state, precum Spania, Italia sau Grecia fac diferența între națiune și popor.

Altele, ca Polonia și Slovacia, de exemplu, deși au specificat în Constituție că emană de la națiunea civică, sunt de fapt construite cu precădere pe elementul etnocultural.

Mai pe scurt, „națiune civică”, oricum ai întoarce-o, nu există în realitate. RFG acceptă ideea de „popor” care poate locui nu doar în interiorul granițelor Germaniei, ci și în afara lor, ignorând sintagma „națiune civică”. La fel stau lucrurile în Austria și chiar în Elveția, unde, în pofida pluralismului lingvistic, există mitul destinului comun al helveților ca ethnos distinct. „Națiunea civică” strălucește prin absență până și în Franța.

Deși Parisul conferă un rol esențial cetățeniei în Constituție, aceasta țară este la ora actuală o națiune modernă, cu o puternică identitate culturală, etnică și istorică franceză.

Idea implementării națiunii civice ca liant al unității naționale a eșuat lamentabil în Belgia. Țara a ajuns în ultimul timp să fie divizată în regiuni lingvistice, zone culturale și circumscripții electorale separate pentru flamanzi, valoni sau germanofoni.

Tot mai mulți autori recunosc astăzi în Occident că națiunea politică modernă este un popor generat de o etnie. De unde și concluzia că utilizarea termenului de „națiune civică” nu are cum să anuleze realitatea a două state și a unui singur popor românesc.

Întreg eșafodajul lui Igor Boțan în jurul acestui subiect este pură speculație fără nicio legătură cu viața reală.

Statalismul ca nostalgie după URSS

Până și premisa corectă, bazată pe sondaje, pe care Boțan își construiește argumentele, dă peste cap concluziile sale. Dacă împotriva refacerii imperiului de altădată ar lupta doar circa o treime dintre cetățenii Republicii Moldova, cu precădere adepți ai Unirii cu România, iar restul de două treimi ar saluta resovietizarea sau s-ar resemna fără a crâcni cu o nouă ocupație rusească, acest fapt nu lasă piatră pe piatră din povestea „națiunii civice”.

Datele Barometrului de Opinie Publică, dacă e să le dăm crezare, arată că societatea dintre Prut și Nistru e profund divizată. Cea mai mare parte a populației rătăcește în istorie de pe urma deznaționalizării, fiind privată de repere identitare.

Boțan uită să spună că, potrivit sondajelor, tocmai cele două treimi care ar saluta sau ar accepta refacerea imperiului sovietic pledează totodată pentru statalitatea Republicii Moldova, bazată pe moldovenismul primitiv de sorginte țaristă și stalinistă.

De unde și impresia că lupta cu unionismul românesc pentru o statalitate fantomatică moldovenească ascunde de fapt nostalgia după URSS și Maica Rusia.

Visul urât al Maicii Rusia

La o privire obiectivă, cele 27 la sută de unioniști, pe care Boțan îi recunoaște drept singurii luptători temerari cu revanșa rusească, reprezintă o parte a poporului român care și-au recăpătat conștiința de sine națională.

Ceilalți, indiferent de originea lor etnică (români, ucraineni, ruși etc.), nu s-au deșteptat deocamdată din somnul rațiunii.

Or „conștiința de sine colectivă” și „identitatea” există doar într-o națiune modernă. Cei care umblă după potcoavele de cai morți ai colonialismului țarist sau sovietic sunt încremeniți în istorie. Ei trebuie încă treziți, pentru că somnul rațiunii naște monștri, vorba lui Francisco de Goya. Pocitaniile românofobe, ciudățeniile „națiunii civice” ca alternativă poporului român, hidoșeniile statalismului moldovenesc că paravan pentru revanșa Kremlinului sunt din aceeași operă. Din visul urât al Maicii Rusia.

Dacă „națiunea civică” este constituită exclusiv din nostalgicii după imperiul rus, aceasta nu-i decât un coșmar pe care este silit să trăiască populația acestui stat.

Deșteptați-vă! Sondajele de opinie, pe care le prezintă Igor Boțan, demonstrează fără putință de tăgadă că Republica Moldova sau revine la normalitate, sau cade din istorie.

Cu alte cuvinte, ori se unește cu România, ori va fi realipită la Rusia. 

Tertium non datur : O a treia (solutie) nu există.

08/09/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mari personalităţi basarabene în luptă pentru apărarea drepturilor istorice ale poporului român în Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Image result for harta romaniei 1940

 

România după August 1944 – „Sine ira et studio”

 

Ca urmare a ofensivei Armatei Roșii din iarna 1943-1944, trupele sovietice comandate de generalii I.S. Konev, R.I. Malinovski și F.G. Tolbuhin au reușit, în primăvara anului 1944, să împingă forțele Axei spre Nistru și, ulterior, spre Prut, punând în evidență perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupație în Basarabia și Nordul Bucovinei.

La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuți, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localități din Basarabia, inclusiv județele Soroca, Bălți și parțial județele Orhei și Chișinău .

Sperându-se, încă în , „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acțiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru V. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină și Șt. Bulat.

Într-o notă de serviciu întocmită în acest scop la Ministerul Afacerilor Străine se preciza că, în cazul lui I. Pelivan, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, Vl. Cristi și Anton Crihan, care au fost „devotați făuritori ai unirii în 1918, pe lângă problema unei activități în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forțelor noastre, ei să nu se găsească în țară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”.

Din cauza precipitării evenimentelor, acțiunea diplomatică proiectată n-a mai putut fi înfăptuită,   la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrând în zona de nord-est a României.

În ziua de 2 aprilie 1944, în condițiile în care trupele Armatei Roșii se aflau deja pe teritoriul național al României, ministrul de Externe al U.R.S.S., V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică și România”.

Acest fapt, preciza în continuare V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianță cu Germania hitleristă”.

Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea socială din România.

Înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice”.

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, U.R.S.S. a prezentat în mod public guvernului de la București condițiile încheierii unui armistițiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice și liniștitoare, formulate pentru a nu stârni reacții nedorite în România și bănuieli în rândurile partenerilor din coaliția Națiunilor Unite:

– ruperea alianței cu Germania și lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitleriștilor, pentru restabilirea independenței și suveranității României;

– reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor și a situației prizonierilor de război;

– libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României în scopul continuării războiului împotriva Germaniei și a ultimilor ei aliați;

– acordul Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena și sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei. (Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău.)

 

Poza 2, Pantelimon Halippa, preşedinte a Sfatului Ţării, Republica Democratica MoldoveneascăPoza 3, Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918, semnat şi de Vice-Preşedintele Sfatului Ţării - Pan Halippa

Pantelimon Halippa         Actul Unirii

 

„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre”.

Pantelimon Halippa – În apărarea dreptului istoric privind Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Ocuparea ţării de către Armata Roşie, în anul 1944, şi înţelegerea dintre anglo‑americani şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud‑Est au fost factorii decisivi care au marcat intrarea României în zona de dominaţie a U.R.S.S. şi instaurarea – prin voinţa Moscovei – a regimului comunist.

Articolul 4 al Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, prevedea restabilirea frontierei de stat între U.R.S.S.
şi România, conform „acordului” sovieto‑român din 28 iunie 1940.

Formularea era improprie, deoarece cedarea sau, mai precis, evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provincii istorice şi etnice româneşti, s‑a făcut sub imperiul forţei, în urma a două note ultimative, fără a se ţine cont de dreptul la autodeterminare al popoarelor.

Articolul 5 al Convenţiei prevedea că toţi cetăţenii care au rămas pe teritoriul Basarabiei după 28 iunie 1940 şi în decursul celor trei zile de ocupare a Basarabiei de trupele sovietice, sunt obligaţi să se reîntoarcă în U.R.S.S., dat fiind că deveniseră cetăţeni sovietici, conform unui decret sovietic apărut la 8 martie 1941.

Sovieticii considerau că toţi aceşti locuitori, basarabeni, bucovineni, rămaşi în decursul celor trei zile, optaseră pentru cetăţenia sovietică.

Mai mult, sovieticii afirmau că toţi locuitorii rămaşi în Basarabia şi Bucovina, care în timpul războiului reveniseră în România în mod ilegal, spuneau ei, erau obligaţi să se repatrieze în U.R.S.S., fiind consideraţi cetăţeni sovietici, pe baza decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care le conferea ireductibil şi definitiv cetăţenia sovietică.

Plecarea lor în România în timpul războiului era deci considerată ca un act sancţionabil penal şi ilegal, din punctul de vedere al legislaţiei internaţionale.

Pentru aplicarea Convenţiei s‑a format Comisia Aliată Sovietică de Control, cu sediul la Bucureşti, care era dominată de reprezentanţii sovietici, în timp ce reprezentanţii Marii Britanii şi ai S.U.A. aveau doar un rol figurativ.

Autorităţile sovietice au început să ridice din provincie pe toţi basarabenii şi bucovinenii,cerându‑le să facă declaraţii de reîntoarcere în U.R.S.S., indiferent dacă au fost funcţionari din vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă în România după 1940, sau că erau căsătoriţi cu cetăţeni români.

Această situaţie dramatică era semnalată de Pantelimon Halippa, într‑un memoriu adresat la începutul anului 1945 trimisului special al Guvernului S.U.A., M. Etherige, în care se arăta că, în conformitate cu principiile de drept internaţional, „cetăţenii statului, care abandonează un teritoriu în favoarea altui stat, au dreptul de a opta, într‑un anumit termen, pentru una din cetăţenii.

În nici un caz nici unul din state nu poate să‑i considere
cetăţeni ai săi, cu sila, adică contra voinţei lor liber exprimate”.

Fruntaşul basarabean argumenta că „dacă pentru particulari nu se poate concepe să pierdem cetăţenia română, prin simpla decretare a guvernului sovietic, apoi pentru funcţionarii români originari din Basarabia cu atât mai mult nu se pot aplica principiile susţinute de organele sovietice, căci funcţionarii, prin ocuparea funcţiunilor şi păstrarea lor până azi, în România, nu numai că au optat pentru cetăţenia română, dar au pierdut‑o pe cea sovietică definitiv, dacă ar fi avut‑o”.

După ce arăta că este de neconceput ca un guvern străin
să decidă prin legile sale că cetăţenii unui stat, care se află în acel stat, pierd cetăţenia acelui stat, conferindu‑le altă cetăţenie, fruntaşul basarabean semnala că „timp de un an de zile am fost vânaţi în toate colţurile ţării de organele de poliţie române şi sovietice, ca nişte fiare sălbatice.

Închişi în lagăre şi forţaţi să semnăm declaraţii că plecăm de bunăvoie în Rusia.

Altora li s‑au falsificat declaraţiile de refuz, menţionându‑se cuvintele „da”în loc de „nu” sau „nu” în loc de „da”.

Trăim zile şi nopţi de groază, căci în fiecare clipă ne aşteptăm să fim ridicaţi de poliţia rusă şi trimişi în Rusia.
Dar nu trimişi în locurile de origine, ci în fundul Siberiei, căci cei ridicaţi au fost socotiţi trădători, pentru că au plecat în România.

Familiile au fost despărţite şi membrii ei trimişi în părţi diferite ale Rusiei”.
În final, el ruga să „cercetaţi chestiunea noastră şi raportaţi situaţia guvernului american”.

Neînfricat Pentru Basarabia pentru ca să putem fi luaţi sub ocrotirea lui şi a ni se acorda dreptul ca noi înşişi să optăm pentru cetăţenia ce dorim, fără constrângerea nimănui” şi făcea un apel disperat: „Scăpaţi‑ne de starea aceasta de groaznică teamă
de fiecare clipă, teama de a fi ridicaţi şi trimişi în Rusia, Dumnezeu ştie unde!”.

Din nefericire, o rezolvare a problemei basarabenilor şi
bucovinenilor nu s‑a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control singurii care decideau erau sovieticii.

Soarta refugiaţilor basarabeni şi bucovineni s‑a înrăutăţit pe măsură ce trupele sovietice avansau în teritoriul naţional şi a devenit tragică odată cu ocuparea României.

Până în iunie 1945 aveau să ia drumul Siberiei un număr de 54 576 refugiaţi din teritoriile căzute, din nou, sub ocupaţie sovietică .

Soarta acestor români trimişi, în marea lor majoritate, în gulagurile sovietice, a fost dramatică, ei ajungând acolo după procese înscenate şi acuze că au „colaborat” cu regimul şi autorităţile politice româneşti .
În condiţiile în care guvernul condus de Petru Groza dădea semne că este dispus să cedeze şi să abandoneze interesele ţării în privinţa Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, Pantelimon Halippa, cu toate riscurile care decurgeau din aceasta, atrăgea atenţia asupra gravităţii unei asemenea atitudini şi a necesităţii susţinerii dreptului istoric al României asupra acestor teritorii la Conferinţa de Pace de la Paris.

În ajunul acesteia, fruntaşul basarabean elabora un memoriu în care explica esenţa problemei Moldovei de Răsărit.

„Cu tot complotul tăcerii în chestiunea Basarabiei – arăta el –, cu toate ordinele de a se scoate din librării şi biblioteci cărţile, revistele şi broşurile privitoare la Basarabia, cu toată epurarea cărţilor didactice de geografie, istorie şi chiar de literatură privind acest subiect, problema Basarabiei persistă în toate sufletele româneşti şi, desigur, va exista, va reînvia şi va complica raporturile între U.R.S.S. şi România”.

După ce expunea momentele esenţiale ale conteciosului româno-rus/sovietic privind Basarabia, Halippa aprecia că „nu pot fi relaţii normale între România şi U.R.S.S., nu va putea fi pace durabilă între ele fără să se facă dreptate României, fără să i se dea graniţa istorică la Nistru”.

 
El considera că „având în vedere hotărârea Conferinţei de pace de la Paris din 1920, cu argumentările ei însuşite de marii aliaţi de atunci;

– având în vedere actul de agresiune comis în 1940 împotriva României de către Rusia Sovietică, aliată pe atunci cu Germania hitleristă; – având în vedere că prin această agresiune s‑a călcat pactul Kellog şi pactul de definire a agresorului;

– având în vedere că U.R.S.S. a justificat atunci agresiunea sa, falsificând realitatea prin argumentul etnicităţii şi tot de acest argument uzează azi, când pretinde partea răsăriteană a Poloniei înainte de 1939, precum şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia, şi aplicându‑se acest principiu al etnicităţii şi Rusiei, credem că Marile Puteri vor impune U.R.S.S. restituirea teritoriului Basarabiei către România.

Această restituire trebuie să se facă indiferent de procedura de urmat; fie că se va produce pe baza unei decizii a Conferinţei de Pace, fie ca rezultat al unui plebiscit, organizat în anumite condiţii care să asigure libera exprimare a voinţei populaţiei basarabene băştinaşe”.

Într‑un alt memoriu adresat primului‑ministru din acea vreme, în anul 1946, fruntaşul basarabean sugera că, în vederea pregătirii susţinerii de către România a revendicărilor sale la Conferinţa Păcii, „s‑ar impune o intensificare a propagandei pentru Basarabia Românească în ţările neutre, sau în centre mai importante internaţionale.

Aceste centre ar fi: Ankara, Elveţia, poate Lisabona, chiar Stockholm, reprezentanţii noştri căutând să pătrundă cât mai departe, iar în cazul imposibilităţii de a ajunge acolo: Parisul şi Atena, unde ei ar fi trebuit să aştepte desfăşurarea evenimentelor” .

În aceste centre urmau să acţioneze „delegaţii puternice, autoritare şi erudite”, astfel încât, „cercetând din timp situaţia la faţa locului, să poată închega relaţii trainice, intime şi necesare”, pentru a apăra interesele ţării în circumstanţele actuale.

 Delegaţiile urmau să fie formate din cât mai puţine persoane, cât mai sigure, autoritare prin trecutul lor şi opera realizată, erudite în probleme basarabene, iar plecarea lor „trebuie să se facă neîntârziat, neoficial, fără discuţii zadarnice, persoanele în cauză instalându‑se în centrele arătate pentru a începe imediat – cel puţin – sondarea terenului, pregătindu‑se pentru activitatea posterioară. Delegaţiile trebuie înzestrate cu literatura necesară şi alcătuite în aşa fel ca fiecare grup să aibă în sânul său cel puţin un specialist în probleme basarabene şi un mânuitor de condei, care să concretizeze ideile celorlalţi” .

Perfect justificate prin conţinutul lor, asemenea demersuri nu au putut avea un impact pozitiv notabil asupra rezolvării în spiritul dreptăţii a problemei teritoriilor româneşti intrate sub ocupaţia sovietică.

Din păcate, problema graniţei româno‑sovietice şi a clarificării statutului Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa nu a mai fost abordată în nici un fel de către guvernul condus de Petru Groza, nici în documentele oficiale ale diplomaţiei României, nici în dezbaterile forumului păcii, unde chestiunea a fost „soluţionată”, pur şi simplu, prin reluarea aidoma a textului din articolul 4 al Convenţiei de armistiţiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944.

În schimb, chestiunea va fi prezentată în lucrări şi memorii înaintate Conferinţei de Pace de foşti diplomaţi şi oameni de stat români din exil, adresate aceluiaşi for internaţional .

Documentele prezentate forumului păcii în 1946 nu au fost luate în considerare de Marile Puteri învingătoare.

Prin articolul 1 al Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, frontiera sovieto‑română a fost stabilită „în conformitate cu Acordul sovieto‑român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto‑cehoslovac din 29 iunie 1945”15.

Tratatul consfinţea astfel situaţia profund nedreaptă instituită prin Convenţia de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, care conţinea în privinţa frontierei de răsărit a României o formulare aproape identică.

Era, desigur, o flagrantă inexactitate, pentru că, prin nota sa din 28 iunie 1940, Guvernul României a subliniat că a fost silit prin ameninţarea cu folosirea forţei să accepte numai condiţiile de evacuare
impuse de U.R.S.S., deci o situaţie de fapt la momentul dat, fără a se fi referit la acceptarea de noi frontiere între cele două ţări şi fără a fi încheiat un accord în această problemă.

Prin modul cum au „rezolvat” problema graniţei de nord‑est a României, Marile Puteri au lovit în Marea Unire din 1918, pentru care Pantelimon Halippa, ca şi ceilalţi corifei ai unităţii naţionale au luptat cu atâta abnegaţie şi spirit de dăruire pentru interesul naţional.

Memoriile adresate oficialităţilor de atunci de către reprezentanţi ai opoziţiei democrate, ca şi demersurile întreprinse de exilul românesc, rămân totuşi o mărturie a ataşamentului oamenilor politici şi a diplomaţilor români de dinainte de 1944 la principiile dreptului, justiţiei şi moralei internaţionale şi importanţa lor trebuie analizată mai întâi din acest punct de vedere.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris referitoare la frontiera de Răsărit a României sunt discutabile, în primul rând, din punct de vedere moral, atâta vreme cât este imposibil de justificat faptul că ele au permis menţinerea timp de o jumătate de secol a ocupaţiei militare asupra unor teritorii anexate prin forţă, care-şi găseşte singura motivaţie într-un act amoral, condamnat expres de întreaga comunitate mondială – monstruoasa înţelegere dintre Germania fascistă şi Imperiul sovietic, din 23 august 1939.

 

 

ADDENDA

 

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n.1 august 1883 , în localitatea  Cubolta,  judeţul  Soroca, în Basarabia ţaristă), a fost  unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru Unirea cu România.

A condus în calitate de președinte Sfatul Ţării din Republica Democrată Moldovenească, atunci când pe 27 martie  1918 s-a votat  în favoarea Unirii cu România a ţinutului dintre Prut şi Nistru cotropit de Rusia şi  botezat de aceasta Basarabia.

A ocupat funcții importante în diferite guverne ale României Mari.

In martie 1944, Pantelimon Halippa urma să participe la  o amplă actiune de sprijinire a cauzei româneşti, prin trimiterea în străinatate a unor personalitati politice si culturale basarabene – Ion Pelivan, dr. Petre Cazacu, Stefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Nastase, Alexandru Boldur, Vasile Harea s.a. – care să militeze «pentru păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-mamă».

Acţiunea proiectată nu a reuşit din cauza precipitării evenimentelor, dupa intrarea trupelor sovietice în ţară.

In noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat şi aruncat fără a fi judecat, în inchisoarea de la Sighetu Marmaţiei, dupa care, la 26 martie 1952, a fost  predat organelor sovietice, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia.

 A solicitat o audienţă la … Petru Groza, pe care l-a intrebat de ce a fost predat Uniunii Sovietice.

Acesta i-a raspuns ca n-ar fi stiut nimic de acest lucru, pe care l-a pus pe seama «jidancei Ana Pauker» şi a lui «Georgescu-Talharescu» (Teohari).

La obiectia lui Halippa, ca Ana Pauker şi Georgescu i-au fost totuşi miniştri, iar el, Petru Groza,  ca şef al Guvernului trebuia să ştie ce fac miniştrii săi, Groza i-a răspuns că, pe vremea aceea, guverna Moscova,  nu el.

După ce a stat aproape 4 ani in 11 lagăre din URSS,în decembrie 1955, a revenit in ţară, dar in loc sa fie lăsat să meargă acasa, a fost dus la închisoarea Gherla, unde a stat pana în 1957 («Anii de inchisoare: Sighetul, Siberia, Gherla si, din nou, acasa»).

În octombrie 1965, Pan Halippa şi-a redobândit cu concursul Institutului de Istorie si Studii Social-Politice de pe lânga Comitetul Central al PCR, locuinţa de pe strada Al.Donici nr.32 din Bucureşti, care îi fusese confiscată de comunişti.

«Sa nu-şi inchipuie nimeni că din dragoste m-au readus in casa mea. Au facut-o din interes.

Un înalt personagiu de la Consiliul de Stat a adus intr-o zi in discutie cu patriarhul Iustinian problema romanilor din Basarabia.

Si atunci si-au adus aminte de mine, ca unul care am trait direct evenimentele istorice importante şi care cunosc multe aspecte poate total ignorate de alţii…».

Pan Halippa era în permanenţă la curent cu apariţiile periodice şi editoriale din URSS.

Mai mult, marele patriot român aprecia că:

«ruşii incearcă să falsifice istoria în modul cel mai grosolan.

Realitatea este cu totul alta. Nu moldovenii sau valahii – cum spun ei – sunt slavi romanizati, ci slavii au ocupat Basarabia si prin toate mijloacele de care dispun staruie sa rusifice elementul baştinaş daco-roman ce formeaza majoritatea populaţiei din aceasta provincie. Acesta este adevarul etnic şi istoric!».

Marele patriot român Pantelimon Halippa a părăsit această lume la venerabila vârstă de 95 de ani, în data de 30 aprilie 1979, la Bucureşti.

 

 

 

Sursa: 

Capitolul V din lucrarea lui Ion Constantin, „Pantelimon Halippa – neînfricat pentru Basarabia”

http://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Ion_Constantin_Pan_Halippa_neinfricat_pentru_Basarabia.pdf

19/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: