Valahi sau ROMÂNI?

Ce limbă vorbeau valahii?

În lungul șir al falsificărilor făcute cu maximă nesimțire de către dușmanilor neamului românesc, se află și opinteala deosebirii dintre valahii din Țara Românească și moldoveni, vezi bine vorbind limbi deosebite, constată prof. Constantin Cojocaru/ Iași, în prestigioasa publicașie de la Chișinău, https://timpul.md.

Mai mult, se încearcă demonstarea urii care ar fi existat intre ei în evul mediu, de parcă nu toată Europa cunoscuse lungi și dese războaie între statele acelorași popoare, ulterior unite național în epoca modernă, ca și românii (parțial deocamdată), la 1859.

În general se acceptă că poporul nostru era deja creat distinctiv prin secolele VIII-IX. Dacă după dispariția Imperiului roman (o primă Uniune Europeană ce a civilizat continentul), în partea sa vestică a avut loc o germanizare prin noi migrații (sec. III-IV), în schimb, în răsărit, la nord și sud de Dunăre, a rămas o viguroasă populație romanizată.

La 587 cronicarul bizantin Teofilact din Simocatta, consemnează primele cuvinte romanice în timpul unor conflicte sud dunărene: Torna, torna, fratre ! (Întoarce-te, întoarce-te, frate !).

În secolul VIII sunt atestați numiții Vlahorinchinii, iar evident la 976 sunt amintiți de Kedrenos și vlahii din Macedonia. Vlahii vor fi apoi amintiți tot mai des. Cine erau ei? Populații romanizate locuind în zone diferite din Tesalia, munții Pind până în peninsula Istria (nord-estul Adriaticii, la sud de Triest).

Limba lor se acceptă fiind dialectele limbii române, deși unii le considera aparte. Lipsa de consens general este și pentru explicarea origini acestui etnonim.

Mulți aleg calea unei denumiri date de germanici romanilor și populațiilor romanice ulterioare, termenul fiind apoi preluat de unguri (olahi), slavi (volohi), bizantini (vlahos)… alții cred că din sudul Dunării etnonimul s-a răspândit pe continent. Important este însă să discutăm despre folosirea lui pentru românii nord-dunăreni.

În evul mediu și alte popoare au purtat până în epoca modernă alte denumiri: germanii-deutsch (vezi Germania-Deutschland), polonezii (leși-Țara Leșească, în letopisețe), sau denumirea dată germanilor de italieni: tedeschi. Și exemple mai pot fi…

Cert este faptul că din exterior românii Transilvaniei, Munteniei (fiind prima creată s-a apelat la etnicul românesc, deși adesea și Moldova era denumită drept tot o Valahie), și Moldovei erau tot VLAHI.

Chiar și Ștefan cel Mare s-a intitulat în unele documente domnul Moldovlahiei (al Țării Românești a Moldovei). Între ei însă, în interior, se autodefineau ca români.

Foarte important, Transilvania a fost cel mai intens romanizată și ulterior a fost sute de ani UN ADEVĂRAT REZERVOR DEMOGRAFIC pentru tot spațiul nord-dunărean, formarea Munteniei și Moldovei primind un aport demografic greu de lămurit și acum ca dimensiuni. Repet, Grigore Ureche a descris negru pe alb fenomenul Descălecării, prin sutele de sate de dincolo de munți stabilizate până la Nistru și mare.

Iar din sudul Transilvaniei pe văile marilor râuri s-a întâmplat la fel, catolicizarea forțată inițiată de regii Ungariei, crunta exploatare feudală (la 1352 o nouă dare pentru biserică și feudali, nona, a noua parte din grâne), fiind cele mai importante cauze.

Cam așa cum azi basarabenii din UE cheamă și ajută rudele spre migrare, se întâmpla cu noile comunități ce luau cale pribegiei în teritorii ale aceluiași grai și neam, libere de ortodoxie și de dări înrobitoare.

  Foto: Țărani din Severin acuarelă sec XIX a pictorului maltez Amadeo Preziosi

Concluzia, în toate cele trei țări românești se vorbea aceeași limbă, indiferent cum se numeau cele trei extern, dovada peremptorie fiind realitatea de azi, a UNITĂȚII LIMBII ROMÂNE, desigur însă cu unele deosebiri nesemnificative (graiurile regionale) și a unei evoluții în timp spre româna literară de azi.

Dacă în unele state vestice (Franța, Italia, Germania…), există mult mai multe graiuri și chiar dialecte (!!!), datorită circulației masive sute de ani a românilor peste Carpați, s-a realizat această unitate lingvistică remarcabilă.

A nu se uita, mai mult, de exemplu, și zecile de sate românești medievale din sudul regatului polonez, conduse o vreme de dreptul valah (jus valachorum), a goralilor, sau mica Valahie din Moravia.

Iar ca să explice impotent și ridicol de ce se vorbește aceeași limbă pe ambele părți ale Prutului s-a inventat teoria – fără nici o dovadă științifică – că românii au preluat zisa limbă moldovenească de la moldoveni, de parcă un popor distinct vreodată în istoria lumii a primit de voie o altă limbă străină.

În afara popoarelor cotropite de imperii (vezi și cazul Basarabiei rusificate), nu cunoaștem astfel de cazuri. Poate știți domniile voastre?

În fine, recunosc păcatul, cele scrise NU sunt pentru domniile voastre, ci pentru cei fals informați, cărora le veți clarifica gândirea… inclusiv să nu mai voteze pe viitor cu partidele care le-au sucit mințile, furându-le identitatea…

ADDENDA

Vlahi este un exonim, o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii. Această denumire provine din denumirea βλάχοι din limba greacă, care a dat și denumirile de воло́хи în rusă și oláh în maghiară.

Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.

Cuvântul Vlahi a devenit și un endonim (autodefiniție) la Meglenoromâni sub forma Vlași. După crearea statului modern român, Vlahi devenea denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români.

Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de Vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna pe Români înainte, dar și după apariția statului modern român.

Trist, dar începând cu secolul al XX-lea, insulele de populație latinofonă din Balcani sunt în pericol de dispariție.

CITIȚI ȘI:

ROMÂNI SAU…MOLDOVENI, VLAHI, VALAHI, VOLOHI? VIDEO: AȘA-I ROMÂNUL !

Publicitate

Pantelimon HALIPPA: Poruncile graiului național

1.   Vorbiți în limba voastră, acasă, cum ai vorbi cu prietenii și cu oricine, chiar cu un străin, căci se cade ca străinul să-ți învețe limba ta, nu tu pe a lui.

2.   Creșteți pe copiii voștri în limba voastră și învățați și pe fete să vorbească și să iubească limba maternă.

3.   Feriți-vă de școli străine, căci numai așa veți lucra înțelepţește.

4.   Cumpărați numai cărți, reviste și gazete scrise în limba voastră, căci numai așa veți scăpa de înrâurirea străinilor.

5.   La orice petrecere, ca și la primirea musafirilor, vorbiți numai limba voastră, dar vorbiți-o frumos.

6.   Oricât aveți de scris, scrieți în limba voastră.

7.   Dacă porunciți marfă în străinătate, scrieți în limba voastră, căci câștigul deschide urechile și ascute limba.

8.   Dați mărfurilor numiri numai în limba voastră.

9.   Toate inscripțiile prăvăliilor, etichetele mărfurilor și orice reclamă – făceți-le în limba voastră, căci numai așa vă vor ști și vă vor cinsti străinii.

Acestea sunt poruncile graiului naţional. Pentru întâia dată ele au fost scrise pentru poporul flamanzilor trăitor în Belgia.

Limba acestui popor – asemănătoare cu limba nemțească – a fost năpădită acum mai bine de o sută de ani de limba franţuzească. Marele împărat al franțujilor Napoleon izgonise limba flamanzilor din școală, din așezămintele de ocârmuire și din judecătorii, și pusese în locul ei limba franțuzească. În astfel de împrejurări, limba flamandă a început a fi părăsită de către slujbași, negustorii orașelor și oamenii cu stare. Toți aceștia vorbeau mai mult limba franțuzească. Gazetele, cărțile învățătura în școală se făceau de asemeni în limba franțuzească. Și numai poporul de jos urma mai departe să-și vorbească limba lui flamandă.

Dar era o nedreptate. Poporul care cu munca lui ţinea țara Belgiei, era nesocotit în ceea ce este mai scump omului: graiul. Poporul de jos, care sprijinea întreaga clădire a statului, nu avea în graiul lui nicio mângâiere: o carte, o gazetă, o vorbă spusă de slujbaș sau judecător în limba norodului – nimic. Era nedrept lucrul acesta și o luptă pentru răsturnarea lui trebuia să se deie.

Semnalul de luptă l-a dat la anul 1839 un flamand – Jan Frans Willems, și lupta a fost dusă cu multă hărnicie și statornicie, încât la anul 1873 stăpânirea Belgiei a trebuit să recunoască limba flamandă ca una ce trebuie să fie întrebuințată în școală, în așezămintele de ocârmuire, în judecătorii și peste tot. Astăzi limba flamandă are literatura ei frumoasă, care poate sta alături de literatura altor limbi și noroade din lume și este mângâietoarea unui popor ce a suferit mult pentru graiul național.

Am scris toate acestea pentru că istoria limbii flamande este în aceeași vreme istoria limbii românești. Și limba noastră a fost prigonită aici, în Basarabia de ruși, în Ardeal de unguri și în Bucovina de nemți. Și poporul român a fost lipsit de cuvântul de mângâiere spus în limba lui. Dar odată cu dezrobirea din lanțurile streinilor, am căpătat și noi dreptul de a ne folosi de limba noastră în biserică și în școală, în așezământuri și în judecată. Rămâne acum să ne silim să facem din limba noastră a neamului – limba moldovenească – românească – un instrument de cultură și de artă care să ne puie în rând cu popoarele luminate ale lumii.

Și pentru ca să ajungem unde dorim și unde trebuie să fim, suntem datori să ascultăm cele 10 porunci ale graiului național.

 (Reprodus din Calendarul Basarabiei pe anul 1923. Chișinău. Tipografia Societăţii „Glasul Țării”)

Generalul Ernest Broșteanu și misiunea care a făcut posibilă unirea Basarabiei cu România

Foto: Generalul de divizie Ernest Broşteanu comandantul diviziilor române trimise pentru restabilirea ordinii din Basarabia, grav afectată de crime, jafuri şi incendieri, puse la cale de elemente bolșevizate răzvrătite.

Cine a fost generalul Broşteanu, pacificatorul de bolşevici. Misiunea care a făcut posibilă unirea Basarabiei cu România

Prăbuşirea Imperiului ţarist a creat condiţiile ca popoarele din cuprinsul său să spere la forme de guvernare proprii, aici fiind vorba şi despre străvechiul pământ românesc dintre Prut şi Nistru, scrie publicația de la Chișinău, https://timpul.md.

În Basarabia, „paşii“ în acest sens s-au succedat repede. Proclamarea autonomiei Republicii Moldoveneşti a fost pe 2 decembrie 1917, iar independenţa decisă de către Sfatul Ţării pe 24 ianuarie 1918.

Apoi, la 27 martie 1918 era votată, de către acelaşi for reprezentativ, moţiunea ce stipula că „Republica Moldovenească în hotarele dinspre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România“.

Pentru unire au votat 86 de deputaţi, trei au fost contra, iar 36 s-au abţinut (ucraineni, evrei, bulgari şi germani). Numai că, evenimentele gândite de o seamă de români patrioţi nu erau pe placul multora. În 1917 şi începutul anului 1918 au loc în Basarabia crime, jafuri şi incendieri la Hotin, Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, Tighina, Bălţi sau în capitala ţinutului.

În ianuarie 1918, bolşevicii îşi fac apariţia la Chişinău, şedinţele Sfatului ţării sunt suspendate, iar mai mulţi deputaţi sunt arestaţi şi condamnaţi la moarte. Comisia interaliată pentru aprovizionarea frontului român e de asemenea arestată, iar fondurile ei, în valoare de 2.000.000 ruble, sunt confiscate.

În aceste condiţii, membrii Sfatului ţării, care formau Blocul moldovenesc, au trimis o delegaţie la Iaşi, ca să ceară ajutorul Armatei române, pentru restabilirea ordinii.

„ARMATA NOASTRĂ ARE PORUNCĂ SĂ ÎMPIEDICE HOŢIILE, OMORURILE ŞI FĂRĂDELEGILE“

În scurt timp au fost trimise peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, acesta fiind momentul în care „intră în istorie“ generalul Ernest Broşteanu, născut la 27 decembrie 1869 în judeţul Neamţ, la Roman, cel care va comanda Armata română din Basarabia.

Până atunci luptase pe frontul dobrogean şi la Mărăşeşti. Despre rolul şi acţiunile generalului în Basarabia scrie profesorul Gheorghe Radu, în cartea „Un veac de la marea unire. Contribuţia judeţului Neamţ la reîntregirea neamului“.

La 13 ianuarie 1918, ofiţerul şi Statul major al Diviziei a XI-a au intrat în Chişinău, iar unităţile bolşevice, la care se raliaseră „revoluţionari“ găgăuzi, bulgari, tătari, lipoveni înteţind dezordinea, distrugerile şi panica, s-au retras la Tighina, pe Nistru, fără să opună rezistenţă.

„În acelaşi timp, în sudul Basarabiei Divizia a XIII-a a trecut Prutul, de la Oancea la Cahul, pacificând regiunea grav tulburată de elemente răzvrătite, haotice, pe care armata rusă de pe Dunăre nu le mai putea ţine sub control. Soldaţii îşi alungau ori îşi arestau ofiţerii“, se arată în cartea profesorului Radu.
Apoi, forţele bolşevice, retrase la Tighina, au fost anihilate la 7 februarie 1918, fiindu-le imposibil să mai tracă Nistrul.

Dincolo de misiunea militară, generalul explica basarabenilor care este scopul venirii Armatei române şi să combată zvonurile diversioniste:

„Noi n-am venit ca să vă împiedicăm ca voi să ajungeţi la drepturile voastre, pe care nimeni nu vi le poate lua, ci am venit să vă ajutăm să vă căpătaţi linişte şi bună rânduială, la adăpostul cărora să aveţi răgaz şi să puteţi aşeza şi păzi, cu sprijinul ocârmuitorilor voştri, ţara voastră, după cum veţi crede
înşivă că e mai bine pentru voi. Armata română nu vrea să se amestece în treburile de până acum şi de acum înainte, dintre proprietari şi ţărani. Armata noastră are însă poruncă să împiedice hoţiile, omorurile şi fărădelegile ce vi s-ar mai face de acum înainte de către acei care nu-şi iubesc ţara, neamul şi rânduiala!“.

„AŢI FĂCUT OPERĂ NU NUMAI DE DISTINS MILITAR, DAR ŞI DE MARE ROMÂN“

Meritele ofiţerului român au fost remarcate după cum reiese din valul de scrisori şi telegrame de mulţumiri adresate lui de către Clubul Nobilimii Basarabene, Societăţii Culturale a Românilor din Basarabia, Ligii Culturale, Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român din Iaşi şi altele.

„Domnule general, în timpurile neasemănat de grele prin care a trecut ţara, când Basarabia era ameninţată să piară sub anarhia duşmanului din năuntru, aţi venit cu Divizia XI şi graţie tactului, energiei şi spiritului Domniei Voastre, călăuzit numai de sentimentul dragostei de neam, în scurtă vreme aţi adus pacea acolo unde mai înainte era anarhie şi duşmănie. Aţi făcut operă nu numai de distins militar, dar şi de mare român. Pentru aceasta, recunoştinţa unanimă a întregii populaţiuni basarabene va fi veşnic legată de numele Domniei Voastre, intrat acum în domeniul istoriei Basarabiei“.

Membrii Clubului Nobilimii Basarabene i-a făcut cadou generalui un album dar şi o sumă de bani ce trebuia dată Reginei Maria, pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor de război:

„Vă rugăm să primiţi acest album, asigurându-vă că, plecând din mijlocul nostru, duceţi împreună cu Domnia Voastră recunoştinţă şi inimile noastre calde de buni români. În dorinţa de a ne exprima profundul nostru sentiment de recunoştinţă către vitezele trupe ale Diviziei XI, venite spre a pune ordine şi salva neamul românesc din Basarabia, vă rugăm să primiţi din partea noastră suma de 20.000 lei cu rugăciunea să o înmânaţi Majestăţii Sale Regina României, spre a fi distribuită numai văduvelor şi orfanilor rămaşi pe urma vitejilor militari din Divizia XI, morţi pe câmpul de onoare în Basarabia. Cu stimă… (urmează zeci de semnături)“.

Documentele aflate în fondul personal „General Ernest Brosteanu“, aflate la Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale Bucureşti, arată că ofiţerul a primit numeroase distincţii Ordinul Militar Mihai Viteazu, cel al Legiunii de Onoare, cel al Stavroforilor Ortodocşi al Sfântului Mormânt sau Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele Carpaţi şi Mărăşeşti 1918.

Din păcate, ce a hărăzit soarta acestui străvechi pământ românesc în timpul şi după al Doilea Război Mondial, se ştie.