CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CE SPUNEAU RUȘII DESPRE MOLDOVENII DIN BASARABIA ÎN URMĂ CU APROAPE DOUĂ SECOLE

România Mică, NY Times, 7 septembrie 1916 - Catchy

Basarabia în lucrarea „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”

În anul 1849, la tipografia Departamentului Marelui Stat Major din Sankt Petersburg apare volumul al XI-lea (partea a 3-a) din seria „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”: „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus. Oblast (regiunea) Basarabia. (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область.).

coperta

Coperta lucrării „ (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область. Санкт-Петербург, 1849), comentată de https://citatedespreromani.wordpress.com/2013/09/15/basarabia-in-lucrarea-revizuirea-militaro-statistica-a-imperiului-rus.

 

Revizuirea militaro-statistică a regiunii Basarabia.Date generale.Prezentare generală a Basarabiei cu privire la situația militaro-statistică.

1

 

Regiunea Basarabia, care se află între 43°16° și 48° 39° latitudine nordică și între 45° 15° și 48° 47° longitudine estică este vârful de sud-vest al Imperiului Rus și se situează lângă posesiunile Austriei, Galiției și Bucovinei, ale Principatului Moldovei, (care se află sub protectoratul Rusiei și al Turciei) și lângă Imperiul Otoman.

Situația politică a Basarabiei, ca zonă de frontieră a statului, recenta alipire la Rusia, conform Tratatului de la București din 16 mai 1812, importanța strategică a bazelor și a liniilor de operațiune, pe care le reprezintă aceasta, creează necesitatea prezenței permanente a trupelor militare.

În Basarabia, mai ales în sudul acesteia, grație abundenței de pășuni s-ar putea amplasa cavaleria, însă corpurile de cavalerie au o poziție mult mai favorabilă, în guberniile adiacente Basarabiei, Herson și Podolsk, unde este localizată cavaleria de rezervă și, înafară de aceasta, aproape tot sudul Basarabiei este locuit de colonii, dotate cu terenuri vaste…”

2

 

II. Terenul.

1) Frontiere.

Regiunea Basarabia se învecinează în nord, pe o lungime de aproximativ 50 de verste cu Galiția Austriacă, de la satul Onut până la vărsarea râului Zbruci în Nistru, lângă satul Isakivți și mai departe, spre nord și est, cu guberniile Podolsk și Herson, până la vărsarea lui în Liman și Marea Neagră, care spală restul hotarului de sud-est al Basarabiei, în jur de 160 de verste, până la gurile Dunării. Râul Dunărea, de la Reni până la Ismail și de acolo, prin brațul sudic, numit și Sfântul Gheorghe, până la mare, constituie frontiera de sud a Basarabiei și frontiera de stat 

3

 

Frontierele.dintre Rusia și Turcia. În vest Basarabia se mărginește cu Principatul Moldovei, de care este separată de râul Prut, de la satul Noua Suliță până la vărsarea lui în Dunăre; și cu posesiunea austriacă Bucovina, de care este separată de o linie convențională uscată, pe o întindere de 45 de verste, care duce pe râurile Răchitna, care se varsă în Prut și Ramneț sau „Fluxul Negru” și Onut, care se varsă în Nistru.”

3

Pământurile dintre Nistru și Prut, pe parcursul secolelor precedente, au fost lăcașul atâtor popoare și noroade de diferite origini, încât cu greu se poate găsi un alt exemplu similar în istorie. Sciții, Geții, Bastarnii, Dacii și cei care au stăpânit Dacia – Romanii, apoi Goții și Hunii, Avarii, Bulgarii, Slavii, apoi Ungurii, Pecenegii, Uzii și în sfârșit, pe timpul domniei dinastiei Comnen, rămășițele Dacilor antici, reveniți din munții Transcarpatici, deja amestecați cu popoare Slave și imigranți Romani și care se numeau Români sau Moldoveni, după râul Molda, întâiul lor lăcaș, toate aceste popoare, unul după altul, se așezau pe locurile predecesorilor lor și erau din nou alungați de alte popoare. În secolul al XII-lea aici apar Genovezii.  

Surse:

1) http://www.twirpx.com/file/637250;

2) http://book-old.ru;

3) http://dacoromania.net;

4) http://rutracker.org.

10/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena - Ziar Gazeta de Cluj

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Tratatul-de-la-Craiova-Procesul-verbal.jpg

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

Refugiati din Cadrilater

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

Armata bulgara intra in Cadrilater | Istorie pe scurt

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CUM A RATAT ÎN 1991 ROMÂNIA O ŞANSĂ URIAŞĂ PENTRU REUNIFICAREA ŢĂRII

Harta RSSM (verde), actuala Republica Moldova

AȘA AM PIERDUT (DIN NOU) BASARABIA!

Soarele nu mai răsare de mult la Bucureşti pentru Basarabia!
Ca și atunci, o adunare gloduroasă decide asupra destinelor României și românii încă nu înțeleg de ce norocul i-a ocolit mereu!

Și atunci, și acum, s-a votat și se votează câinește împotriva României! Și românii ce fac? Ce fac, Doamne?
În august-septembrie ale anului 1991, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa (27 august) şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă!

Dar Puterea de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român.), scrie https://basarabialiterara.com.md/?

Momentul nu se va mai repeta în deceniul care s-a scurs de atunci. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii că nu poate fi acceptată recunoaşterea independenţei unui al doilea stat românesc decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare.
(„Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
”România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti.

De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu.

Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?” (Traian Pleșca, diplomat român)
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească… Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit. I-am spus, tranșant, că în parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric. I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare. Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis. În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră: ” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Niet!” (Alexandru Moșanu)
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns. Și neavând altă șansă, a votat cu toți deputații pro-reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
„În iunie 1991, când avea să se proclame Republica Moldova ca stat independent, cărţile începuseră să se facă în defavoarea noastră.

Cu o noapte înainte de adunarea de la Chişinău, o delegaţie condusă de Mircea Snegur s-a deplasat la Bucureşti. A fost primită de Ion Iliescu. Ce s-a discutat se poate intui. România a fost, după Gruzia, cea dintâi care a recunoscut noul stat. Parlamentul a ratificat decizia guvernului. Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus de atunci din toate combinaţiile politice.

Solicitând o întrevedere şi cu Petre Roman, delegaţia a fost refuzată pe motiv că, în acel moment, întâietatea o deţinea o delegaţie italiană… La lista păcatelor lui mai trebuie adăugată şi lipsa de sensibilitate faţă de destinul Basarabiei. O genă kominternistă trebuie să fi determinat o asemenea orbire. Absolut de neacceptat!” (Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
Imediat după ce s-a declarat independența Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, și un diplomat german mi-a spus: “Sunteți nebuni? Cum puteți recunoaște independența Republicii Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoașteți ca alt stat! Păi cum am facut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!” (Traian Pleșca, diplomat român).


SUA RECUNOSC DREPTUL REUNIFICĂRII MOLDOVEI CU ROMÂNIA!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citeşte documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova!

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului nr.148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea; Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent; Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia; Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare; şi

Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

” Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate. Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională. În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova.

Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene. Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993. Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990. Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii. În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România. Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale. Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României. Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991.

De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991. Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.”
(Marius Diaconescu – Adevărul, 14 octombrie 2016)
https://adevarul.ro/…/document-ineditsenatul…/index.html
Toate se îngână dramatic în cazierul politicianului și istoricului român:

Nu a existat o revoluție; Am cedat Basarabia pentru că “Nu putem uni două sărăcii!”; Am abandonat Bucovina ca să nu pierdem Ardealul – pentru prima dată în istoria României!
În numărul din 27 aprilie 1994 al României Libere, Simona Popescu va scrie:

“Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar (Claudiu Iordache) care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”
„Leonida Lari recidivează în Camera Deputaţilor, numind semnarea Tratatului cu Moldova din 1991 o eroare, evocând, totodată, votul meu împotrivă în faţa unui Parlament cu privirile întoarse în coşmarul trecutului. Dar ostilitatea Camerei reuşeşte constant să restrângă acţiunile legislative ale curajoasei basarabence – după Ţuţea, “muierea valahă”. („Astăzi este o zi/ Când iarăşi generoşii/ Deschid porţile raiului…”).

Vom lucra împreună Moţiunea Basarabia şi Bucovina, care, între altele, conţinea propunerea casării Tratatului din ’91 şi a repunerii în posesia basarabenilor cu cetăţenie română a Casei Basarabiei, proiect de lege ce va fi lejer respins! Basarabia continuă să fie percepută de către politicianistul de la Bucureşti ca un măr otrăvit din care Adam-ul dâmboviţean n-are voie să muşte.

Leonida Lari îmi telefonează, deznădăjduită: “Ani la rând am visat să revin în Patria Mumă!” Leonida Lari a visat la o Românie care nu exista.

Abandonarea Basarabiei a devenit un reflex condiţionat istoric al unei naţiuni care s-a obişnuit să trăiască mizer cu trei sferturi de inimă.

După ce s-a pus în fruntea coloanelor de femei care au sfidat tancurile puterii sovietice în 1989, la Chişinău, Leonida Lari este astăzi o anonimă la Bucureşti.

Soarele nu mai răsare demult la Bucureşti pentru Basarabia!” (Claudiu Iordache)

29/08/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: