CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: UNIREA CA PATRIMONIU NAȚIONAL!

Sărbătoarea națională a unirii din 1859 ne lasă indiferenți pe unii dintre noi, iar pe alții îi determină să ridice o serie de nedumeriri: La 24 ianuarie ne-am unit într-adevăr?

În ce fel, din moment ce românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia, Dobrogea rămâneau în afară? Cine a făcut această unire parțială?

Este bună data aleasă, cea de 24 ianuarie, spre a sărbători formarea României? Marile Puteri ne-au făcut unirea?

Este ziua unirii de la 24 ianuarie tot o parte a mitologiei naționale? Evident, se mai pun și multe alte întrebări, scrie reputatul istoric Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Românii, ca mai toate popoarele, au avut parte de multe uniri și dezuniri. Mai mult, acestea din urmă ne-au caracterizat istoria. Și cum, în anumite perioade din secolul al XIX-lea încoace și, cu precădere, sub comunism, s-au scos în lumină mai mult „permanența, unitatea și continuitatea” poporului român, s-a găsit după 1989 ocazia revanșei. Firește, era nevoie de o îndreptare a lucrurilor, fiindcă românii nu fuseseră niște clarvăzători care să se gândească numai la binele comunității lor etnice, la prosperitatea poporului lor, la unirea Țărilor Române etc.

Această revenire la normalitate a fost însă obturată pe alocuri de o cădere în cealaltă extremă, punându-se sub semnul întrebării ori negându-se de-a dreptul orice preocupare de unitate, orice convingere de apartenență la poporul român, orice grăunte de sentiment etnic de-a lungul timpului. De aceea, alături de Sărbătoarea Națională de la 1 Decembrie, de Imnul Național, de Stema României, de Drapelul Național, de faptele voievozilor medievali etc., au ajuns în atenția negaționiștilor, a deconstructiviștilor, a vânătorilor de mituri și chiar a dacopaților și data unirii înfăptuite sub Alexandru Ioan Cuza.

Mai întâi s-a spus că data de 24 ianuarie nu este semnificativă, că nu reprezintă nimic, că dubla alegere nu a însemnat o realizare concretă privind unirea sau o unire efectivă. Firește, ziua aceea nu a avut decât tot 24 de ore, ca orice zi, iar la finalul ei, în afară de faptul că Moldova și Țara Românească (ciuntite de imperiile vecine) aveau aceeași persoană ca domn, nu se petrecuse o minune. Dubla alegere nu realiza și nu garanta unirea.

Dar 24 ianuarie s-a dovedit a fi un început de drum la capătul căruia s-a aflat România edificată. Fără ceea ce s-a împlinit la 24 ianuarie, este greu de imaginat unirea efectivă. De la 24 ianuarie 1859 până la 11 februarie 1866, domnul unirii nu a contenit să se lupte ca să facă România unită.

S-a mai spus că Alexandru Cuza a greșit prea mult, că s-a înconjurat și de oameni nepotriviți, chiar veroși, că a dus o viață sentimentală prea zbuciumată, că a voit să conducă autoritar și multe altele. Toate, acestea luate separat și tratate la realele lor dimensiuni sunt adevărate. Dar ele trebuie puse în cumpănă cu faptele bune.

Fostul fruntaș de la 1848 nu fost crescut în familie ca viitor domnitor și nici nu a apucat să urmeze vreo școală de maniere princiare. Cuza a avut multe sarcini, dar trei au fost mari: recunoașterea dublei alegeri; desăvârșirea unirii politice, administrative, economice, militare, culturale; marile reforme democratice. Pe acestea le-a înfăptuit. Alte obiective (moneda națională, banca națională, autocefalia bisericii României etc.) ale sale au rămas deocamdată vise.

Cu oameni potriviți, din generația de la 1848, s-a obținut repede recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, fiindcă românii încălcaseră intenționat prevederile Convenției de la Paris (din 1858), care ne trasa, după voia marilor puteri, să avem doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale etc. Mai era, prin urmare, de înfăptuit o sarcină grea: desăvârșirea unirii, pe care Europa civilizată, generoasă și puternică nu ne-o aprobase. Cuza și diplomația lui au ridicat politicos vocea și capul, dar nu s-au mai ploconit nici în fața sultanului și nici a mai-marilor celorlalte imperii pline de cerbicie, Imperiul Habsburgic, Imperiul Britanic, Imperiul Țarist.

Este drept că am avut și prieteni sau măcar simpatizanți interesați între unele dintre puterile Europei. Astfel, cu forțe interne și cu sprijin extern, au fost unificate repede justiția, armata, sistemul monetar, administrația, împărțirea teritorială; s-au stabilit o singură capitală, un singur guvern, un singur parlament.

La finele anului 1862, toate acestea erau, în linii mari, făcute. A urmat etapa marilor reforme democratice și naționale: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară (făcută prin legea rurală), reforma învățământului (prin legea instrucțiunii publice), Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (in fapt, un act cu valoare constituțională), legea electorală.

În 1863, Adunarea Țării a votat, cu majoritate covârșitoare, secularizarea averilor mănăstirești (cu 93 de voturi contra 3)

. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național, ale cărui venituri se scurgeau până atunci mai mult în afara țării. Firește, s-a creat și un mare prejudiciu la adresa Bisericii, care nu mai avea posibilități să-și întrețină slujitorii (preoți, călugări, personal auxiliar) și nici să se dezvolte în conformitate cu necesitățile societății.

Ca urmare, statul s-a angajat să participe cu o cotă-parte la susținerea activității preoților. Credința și Biserica fuseseră pentru români îndreptar, alinare și stimul în marile sale încercări, atunci când era nevoie de unitate și solidaritate. Prin Legea rurală din 1864, aproape o jumătate de milion de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol sau cu locuri de casă și de grădină, în suprafață totală de circa 1,5 milioane de hectare.

Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864 a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile vechi față de stăpâni și a reprezentat unul dintre cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX-lea. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, dar mai ales s-a introdus obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru clase; educația cuprindea învățământul primar, secundar și superior.

Tot atunci au fost înființate primele universități moderne din țară, cea dintâi la Iași (1860), botezată ulterior cu numele domnului ctitor, și următoarea la București (1864). Alte legi și reforme aveau să întregească tabloul: legea contabilității, legea consiliilor județene, crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

În 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat unei companii engleze dreptul de construire a liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, terminate în 1869, a inaugurat Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina” (început în 1858), a pus bazele serviciului poștal modern (unind poșta și telegraful), a adoptat Calendarul Gregorian în serviciile poștale, a introdus uniformele în cadrul Poștei Române.

Tot atunci, s-a trecut la serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate, precum și la organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune. În 1865, au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Domnul a creat și primul serviciu de informații românesc. Fie și numai această rapidă enumerare este edificatoare pentru intensitatea unei domnii de șapte ani. Firește că 24 ianuarie este un sfârșit și un început în același timp.

Dubla alegere nu a venit din nimic. Cronica veche a Țării Românești îl consemnează pe Ștefan cel Mare, căsătorit de la un timp cu munteanca Maria Voichița, drept domn al Valahiei sudice pe o durată de 17 ani. Iar fiul celor doi, numit cu tâlc Bogdan-Vlad, luate din tradiția dinastică moldoveană, respectiv munteană, urma să domnească asupra ambelor țări.

Mai devreme, în 1447, la Târgoviște, Iancu de Hunedoara de proclamase voievod al Țării Românești. Tot Ștefan cel Mare – cel încuscrit cu urmașul Drăgoșeșilor – urma să fie numit de Maximilian de Habsburg guvernator al Transilvaniei. Vine apoi unirea lui Mihai Viteazul, minimalizată și ea de unii, dar care a adus decizii capitale în viața românilor transilvani, „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor”: ridicarea preoților ortodocși din starea de iobăgie, dreptul la pășunat al turmelor din satele românești, oficializarea limbii române alături de maghiară și germană.

Pe lângă aceasta, titlul de domn al celor trei țări care aveau să formeze România, stema unică, planul unei dinastii unice sunt mărturii ale „pohtei” Măriei Sale de a reface Dacia nord-dunăreană. Nicolae Bălcescu îl prezintă pe Mihai în erou național al „secolului naționalităților”, vrând să dea un impuls pentru unitate. Alexandru Cuza era ca un al doilea Mihai, era întruchiparea eroului de la 1600.

Firește, comentatorii la modă ai „mitologiei naționale”, cei care resping noțiunea de adevăr (relativ, așa cum este adevărul omenesc), „progresiștii”, neomarxiștii, cei care vor „anularea culturii” nu prididesc în a ne aminti cât de „primejdioasă” ar fi pentru „noua lume globală” și pentru omul robotizat cultivarea istoriei noastre, organizarea de ceremonii aniversare, comemorative, de amintire a eroilor.

Acestea nu ar fi decât un instrument al „naționalismului”, înțeles ca sentiment egoist, pus exclusiv în serviciul propriei națiuni. Or, la 24 ianuarie, sărbătorim agregarea românilor și formarea României moderne, ceea ce pentru unii – „toboșari ai vremurilor noi” – este deranjant, din moment ce, în viziunea acestora, România ar trebui dizolvată, ștearsă, anulată. Și, totuși, românii vor continua să se gândească la înaintașii vrednici, aceia care le-au construit țara și le-au dat un loc între națiunile Europei.

Firește, unirea nu a fost un act ideal. Ea nu a fost dorită de toată lumea și mai ales de o parte a elitei sociale și culturale moldovene, care se credea și se vedea marginalizată. Cuza, moldoveanul, a avut mare grijă să echilibreze lucrurile, dar nemulțumirile unei minorități din boierime și intelectualitate au continuat mult timp.

Era și teama de înnoire la mijloc, dar mai ales o nostalgie după o glorie care nu se mai afla decât în anumite manuale și tratate de istorie. Moldova, singură și fără sprijin, fusese grav ciuntită: cam două treimi din țară era ocupată de țarii ruși și de împărații habsburgi, iar partea rămasă era privită de Europa civilizată drept turcească.

Doar unirea putea face și reface puterea și putea salva țara. De altminteri, avem cuvânt să susținem că cei mai înfocați unioniști au fost unii dintre moldoveni. Erau și voci care spuneau că fără marile puteri nu vom putea face nimic și că trebuia să ascultăm orbește de ele. Am ascultat până la un punct, dar am știut să ne luăm și în propriile mâini soarta. Ziua de 24 ianuarie este un astfel de moment „de lucrare a poporului asupra lui însuși”, când am aplicat politica faptului împlinit.

Ziua aceasta nu a fost întâmplătoare: ea este clădită din trecut și ne-a îndreptat spre viitor. Marile puteri nu prevăzuseră oficial dubla alegere, fiindcă documentul numit Convenția de la Paris (1858) cerea alegerea a doi domni, unul în Moldova și altul în Țara Românească. Dubla alegere a fost începutul unirii depline și reale, care a putut asigura aplicarea, până la 1918, a programului Revoluției Române de la 1848-1849.

A pune în cauză o dată istorică fundamentală și a comenta malițios o înfăptuire deosebită este foarte ușor, fiindcă „analiști” de pripas avem destui. Este mai greu de cunoscut și de apreciat trecutul cu o anumită cumpătare, cu dorința de adevăr (omenește posibil) și cu încredere în puterea de discernământ a înaintașilor.

Românii nu au făcut doar minuni în trecutul lor, deoarece trecutul este viață trăită, iar viața este cu de toate, bune și rele.

Dar la 24 ianuarie 1859, românii, prin elita lor reprezentativă de atunci, și-au luat soarta în propriile mâini și au început construirea edificiului nostru național numit România.

Era un stat modern, cu toate avânturile și înapoierile sale, plasat între statele moderne ale Europei și cu un loc bine definit în peisajul vechiului continent.

Publicitate

28/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DOMNULUI EMINESCU

Data de 15 ianuarie are în cultura românesacă două semnificații importante: Este omagiată ziua de naștere a poetului român nepereche Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), iar din anul 2011, la această dată este sărbătorită și Ziua Culturii Naționale.

Genialul poet și-a asumat ca pe o profesiune de credință, lupta pentru România și pentru poporul său, poporul român. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare!

Mihai Eminescu este socotit de critica literară, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o excepțională educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de la filosofia antică a lui Heraclit și Platon, la marile sisteme de gândire ale romantismului și teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

A fost activ în societatea ”Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat posterităţii o amplă creaţie literară – poezii, proză, dramaturgie – şi publicistică.

Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de marele cărturar și om politic, Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.

Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi Transilvaniei, și a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din acest oraș unde data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar cea a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică unui stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de contact cu oamenii şi cu natura.

Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi).

Între 1858 şi 1866, a urmat şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, a fost angajat funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller.

Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză, este începută din vremuri apuse de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule bizare– în fapt extensii ale unor grupuri de putere, care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice fundamentale ale poporului român.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

Despre marele poet român, Tudor Arghezi a spus: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. 

Eminescu nu a murit la 15 iunie 1889 !

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale?

Încă mai sunt citite şi mai sunt iubite versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea.

Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, iar poemul eminescian Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu, un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

Ziua Culturii Naționale va fi o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere.

15/01/2023 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

AU EXISTAT ȘI EXISTĂ ROMÂNI PENTRU CARE DEMNITATEA NU ESTE DOAR O POVESTE

Demnitate națională românească.

Cunoaștem cu toții acuzele care ni se aduc, nouă, românilor și nu are rost să le mai repetăm. Dar părțile bune, momentele de curaj sunt uitate, de multe ori, intenționat.

În cele ce urmează, vă sunt prezentate din istoria României,cinci momente din ultima sută de ani, care merită reținute:

1. Comportamentul lui Ion I.C. Brătianu la conferința de pace de la Paris (1919)

2. Decizia României și a lui Ceaușescu de a se opune invaziei Cehoslovaciei de către URSS (1968).

3. Revolta anticomunistă din Vrancea, una dintre cele mai mari din Europa de Est (1953)

4. Curajul unui șef de gară de a respecta legea, chiar dacă în fața sa s-a aflat NATO (1999)

5. România nu recunoaște Kosovo, în ciuda presiunilor (2008).

12/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: