CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

 

Practici vestimentare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea – EgoLitera

 

                                Foto: Țărani din Severin de Amadeo Preziosi

 

 

Acad. Ioan-Aurel Pop:

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

Mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau „valahi” îşi spuneau lor înşişi „români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau „română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr-o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.        

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l-au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l-au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l-au folosit ca să se denumească pe sine.

Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea. Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării. Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie. La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României)[1], de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de-a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s-a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens. Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).[2]

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi). În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii.

La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de-a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români. Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s-ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească;  legătura sa cu numele de România

      

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă. Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale. Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor”. Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.[3] Aceşti oameni continuau să se numească „romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic-instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.[4]

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să-şi asume caracterul unei etnii.[5] Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.         

Denumirea de Dacia s-a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic. Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.[6]

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine. Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor. Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i-au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de „Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, „Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte. Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s-a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország. Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).    

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti. Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.  

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să-i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor. Nu au ales numele de Dacia (deşi s-a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu.

Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era si numele pe care l-a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace „Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s-a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta.

Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă. Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii. 

Concluzii

Românii şi-au început istoria ca o „enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o „insulă de latinitate într-o mare slavă” şi au rămas mereu într-o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe. Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s-a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale. Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi-au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că „lumina” încetase să mai vină de la Răsărit. În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus. Acesta s-a impus şi a devenit un model fertil de urmat. Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant.

Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s-a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei. Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei. În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.[7]

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu „Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii. Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor! Şi erau singurii deţinători ai acestui „privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul s-au reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă. Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s-a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii. De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”. Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului. Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic. Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa. Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de-a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist „original”, aplicat în România. A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră „glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi „de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc. Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România. De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască „poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale. Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă. Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări. Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării.

De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii. Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva. În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma! Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.[8] Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i-a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei. A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu.   

De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism. Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine. Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul „român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de „valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul „valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea. Pentru cei mai mulţi români, numele de „valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.  

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime. Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi-l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi „români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau „vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu. Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de-a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

 

 

Ion Coja: „Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

Ce a însemnat rumân în evul mediu?

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvîntul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească: un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Idee  reluată la emisiunea amintită de …boierul Djuvara, foarte mulțumit de sine însuși de câte ori poate să mai scadă din temeiurile naivilor care mai întârzie – niște retardați!, să se simtă bine ca români!

Eu nu pot să dau multe parale pe numitul Neagu Djuvara din mai multe motive. Le voi detalia cu proxima ocazie. Deocamdată mă limitez la discuția filologică!

Teza de mai sus – care, subliniez, nu-i aparține numitului Djuvara, e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită! Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia lui ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională. Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație. Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită!

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumâna rumâni… Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod. Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți! Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului! Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare! Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni! Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat) dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social”  al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate. Așadar, sensul social al lui rumân, subliniat de Djuvara cu o satisfacție tipic ciocoiască, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii pe placul aceluiași Djuvara pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domnidomnitor, curte domnească etc. Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

Ion COJA

Post scriptum: O idee pe care merită s-o avem în vedere, iar specialiștii s-o aprofundeze: apariția armelor de foc a diminuat rolul în război al țăranilor care, de regulă, participau cu arme clasice, ca să nu zic rudimenare: paloș, suliță, buzdugan, coasă, topor, bâtă… Armele adevăratei vitejii, cum le considera Cervantes!

â

 

NOTE:

[1] Este de notat şi reciproca: unor grupuri mici de vlahi balcanici şi se spunea „ciobani”, aşa cum românilor din Transilvania li se spunea sporadic şi „iobagi”.

[2] Thede Kahl: Ethnizität und räumliche Verbreitung der Aromunen in Südosteuropa. (= Münstersche Geographische Arbeiten 43). Münster 1999; idem: Etnonime la aromâni [Ethnonyme bei den Aromunen]. În: Academia Română, Institutul de Filologie Română (ed.): Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene. Iaşi 2004, p. 264-273; idem: Istoria aromânilor. Bucureşti 2006; Cicerone Poghirc: Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie. În: Neagu Djuvara (coord.): Aromânii. Istorie. Limbă. Destin. Bucureşti 1996, p. 13-17. 

[3] C. Alzati, În inima Europei…, p. 78.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 86, nota 16.

[6] Reluarea denumirii de Dacia s-a făcut sub impulsul umanismului, din exteriorul societăţii româneşti, prin maniera autorilor epocii Renaşterii de a arhaiza denumirile de locuri din epoca lor. În acest fel, Ţările Române (dar şi Danemarca!) erau numite Dacia, Ungaria devenea Pannonia, Bulgaria şi Serbia – Moesia etc. Din aceste scrieri umaniste şi postumaniste au reînviat şi autorii români numele de Dacia. Se cuvine reamintit aici faptul că Johannes Honterus scria pe faimoasa sa hartă din secolul al XVI-lea numele de Dacia peste teritoriile Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. 

[7] Vezi I.-A. Pop: The Religious Situation of the Hungarian Kingdom in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. În: Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris (Ed.): Religious Quest and National Identity in the Balkans. London 2001, p. 78-90; idem: Church and State in Eastern Europe During the Fourteen Century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area. În: „East European Quarterly” (Colorado, USA), 1995, XXIX, nr. 3, p. 275-284. 

[8] Vezi Brigitta Schmidt-Lauber (Hg.): Ethnizität und Migration. Einführung in Wissenschaft und Arbeitsfelder. Berlin 2007.

07/09/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a rezervat teritoriilor Transilvania, Banat și Țara Ungurească autonomie provizorie doar până la întrunirea Constituantei, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituție

 

 

 

 

 

Foto: Academicianul Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj), istoric, profesor universitar, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj din anul 2012.

 

 

 

 

Centenarul Unirii: Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia

Principiile enunțate în documentele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia sunt un important punct de reper pentru democrația și unitatea României contemporane.

De multe ori, în spațiul public, se afirmă că ele nu au fost și nu sunt respectate.

Oricare comentator, înainte de a se pronunța, trebuie să citească atent Rezoluția Marii Adunări Naționale și să judece singur. Istoria nu se scrie din impresii, sentimente și frustrări, ci din surse.

Discuțiile se învârt, de regulă, în jurul noțiunii de autonomie care ar fi fost acordată minorităților atunci, în 1918, și pe care statul român nu ar fi respectat-o.

Mai întâi, termenul de autonomie, ca substantiv, în înțelesul (interesat și adaptat) invocat de unii lideri politici actuali, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluției respective, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească1) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”.

După cum se vede, este vorba despre stabilirea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100,000 de km pătrați), teritorii privite în întregimea lor.

În al doilea rând, chiar și acestor teritorii, Adunarea le-a acordat autonomie provizorie, doar până la întrunirea (convocarea) adunării, alese prin vot universal, menite să de Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după îndeplinirea condițiilor indicate.

Este drept că viitoarea Constituție s-a aprobat abia in 1923, iar autonomia Transilvaniei a fost abolită ceva mai devreme, dar aceasta e o chestiune de formă și nu de fond.

Cei care critică neaplicarea Rezoluției de la 1 Decembrie, „uită” o chestiune esențială, anume „decretarea” unirii. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea locuitorilor respectivi și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire a fost „decretată” de către cei 1228 de delegați – aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale („credenționale”, acte de crezământ, certificate) – ai tuturor românilor în cauză.

Or, minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi, cuprinse în documentul de la Alba Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomie pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat, știindu-se că puțini români le mai citesc azi sau, dacă le citesc, și mai puțini le pot interpreta corect. Iar dacă ar fi să ne referim direct la autonomiile istorice ale Transilvaniei („Pământul Săsesc” și „Pământul Secuiesc”), atunci se face din nou o mare confuzie: desființarea acestor autonomii nu are nicio legătură cu momentul 1918 și nici cu statul român.

Prima lor anihilare s-a făcut de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), prin reformele sale din Transilvania (ea a fost fără urmări pe termen lung, fiindcă privilegiații ardeleni au contestat măsura).

Atunci, toată Transilvania a fost împărțită în comitate (echivalente județelor de astăzi), fără ca vreunul din aceste comitate să beneficieze de regim special. A doua anihilare – aceasta definitivă – s-a produs în 1867, când s-a format statul dualist austro-ungar; atunci, Transilvania a fost pur și simplu încadrată în Ungaria sau Transleithania (așa se numea oficial partea răsăriteană a Imperiului, condusă de la Budapesta).

Prin urmare, Regatul României a preluat în 1918-1920, prin voința majorității locale și a comunității internaționale (stipulațiile Conferinței de Pace de la Paris, din 1919-1920), o Transilvanie fără nicio autonomie, o Transilvanie unitar și uniform organizată.

Autonomiile despre care mai vorbesc unii astăzi erau considerate, încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, relicve ale Evului Mediu, care se cuveneau grabnic desființate, în spiritul modernității și al modernizării.

Textul Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Sursa: Cimec.ro

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – după decretarea solemnă a Unirii – a stabilit următoarele principii fundamentale: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

„Deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării.

Ce se poate constata în legătură cu aceste principii?

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România „se instruiesc” în limba lor, în mod gratuit și, adesea, cu burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există program de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea „Babeș-Bolyai”,  care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției.

Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin zece doritori care să urmeze acea specialitate. Dar, în spiritul discriminării pozitive, se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți.

Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat câte circa 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii din România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetate de statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă (iar unul care învață în nemțește primește de 2,5 ori mai mult), în raport cu unul care studiază în românește.

Niciodată, în România de după 1918, sistemul de educație de toate gradele în limba maghiară nu a fost oprit, ci doar restricționat uneori, mai ales în vremea comunismului naționalist (în anii ’80 ai secolului al XX-lea).

Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români. Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentați în administrație în proporție cu numărul lor; în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. „Judecarea” se face, de asemenea, în teritoriile majoritar maghiare, cu judecători și grefieri maghiari.

Statul român asigură, pe de altă parte, traducători ori de câte ori este necesar.

Prin urmare, orice împricinat, martor etc. poate vorbi în fața instanței, în mod neîngrădit, în ungurește.

Despre restul facilităților asigurate minorităților, se poate vorbi și scrie foarte mult. Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii, acestea din urmă fiind reprezentate în parlament. Când nu au mai avut, înseamnă că se desființaseră toate partidele, inclusiv cele românești (din 1938 până în 1944).

Sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant, inclusiv atunci când nu fac guvern de coaliție cu vreun partid majoritar.

În Camera Deputaților și în Senat nu a fost vreodată (după 1989) vreo legislatură fără deputați și senatori maghiari, în proporție chiar mai mare decât cea obținută pe cale electorală. Nu există instituție de interes național, cât de cât importantă, fără reprezentant/ reprezentanți ai partidelor maghiare, de la Banca Națională a României până la Institutul Cultural Român.

România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în parlament, deputații lor (desemnați de comunitate) având toate drepturile celorlalți deputați (aleși prin sistemul de vot obișnuit).

Este drept că, în documentul invocat – adică în Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia – se mai folosește odată cuvântul autonomie (mai exact adjectivul „autonom”, cum s-a văzut), anume în articolul al III-lea, atunci când se vorbește despre „deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

Dar aici este vorba, evident, despre religie, despre confesiuni și nu numai despre cele maghiare (calvină, romano-catolică din Ardeal, unitariană etc.) și nici numai despre cele ale minorităților, ci despre toate.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc.) pentru vreo minoritate (sau „popor conlocuitor”, cum se zicea atunci), ci despre asigurarea „deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc.

Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi. Firește, nu există nici aici – ca în orice lucru omenesc – perfecțiune. Niciodată, un minoritar – mai ales dintre aceia care au în vecinătate țări în care trăiește majoritatea etniei (națiunii) sale – nu se va simți în România precum în Ungaria, Germania, Ucraina, Serbia, adică în „patria-mamă”, cum le place să spună unora.

Cred că, în condițiile actuale ale cadrului comun european, ar fi mai bine să ne concentrăm cu toții eforturile pentru construirea eficientă și cinstită a noii Românii, în care legile să fie respectate. Se cuvine ca toți cetățenii români să fie pregătiți să celebreze Centenarul Marii Uniri cu onoare și demnitate, animați de dorința unui viitor mai bun, pe fondul învățămintelor istoriei. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

 

NOTĂ:

1 Este vorba despre Partium sau „Părțile ungurești” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică despre Crișana, Sătmar, Maramureș, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc.

 

 

31/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Despre identitatea și unitatea românilor – vechimea formelor de manifestare a românismului bazate pe origine, limbă şi obiceiuri comune. VIDEO

 

 

 

De la identități la identitate – națiunea

 

Identitatea este un ansamblu de particularități prin care se caracterizează ori se definesc o persoană, un grup de oameni, o comunitate. Ca sentiment al solidarității colective, identitatea pornește de la realitatea că omul este o ființă socială și că, prin urmare, nu poate trăi izolat. Grupurile de oameni au o tipologie a lor și se pot clasifica după anumite criterii care sunt: înrudirea, originea comună, teritoriul, credința, profesiunea, caritatea etc.

Astfel, avem, ca grupări umane (comunități), familia (bazată pe legătura de sânge), ginta, tribul, poporul, națiunea (cu ideea, reală ori imaginară, de origine comună); parohia, mănăstirea, eparhia, creștinătatea (cu așezarea credinței în centrul vieții); satul, cartierul, orașul, provincia, statul (cu axa centrată pe teritoriu, pe pământ, pe suprafața locuită); breasla, uniunile profesionale, sindicatele (cu scopul apărării unor interese profesionale) etc.

Există și posibilitatea de a împărți solidarizările oamenilor în funcție de durată. Astfel avem grupuri și identități durabile, chiar perene, față în față cu grupuri temporare.

Comunitățile bazate pe înrudire, origine, credință etc. aparțin timpului lung, pe când solidaritatea militară în vreme de război, echipa de cruciadă, clasa de elevi, grupul de studenți etc. au durată limitată. Un individ poate face parte și, de regulă, face parte din mai multe comunități concomitent și are mai multe identități în același timp.

Prezența temporară sau definitivă a oamenilor în aceste comunități diferite generează mentalități și comportamente diferite și concomitente. Astfel, un individ din Europa secolului al XVIII-lea putea să fie în același timp tată de familie, burgund, francez, european, cetățean al universului, creștin, mason etc.

Despre solidaritățile și identitățile etnice (bazate pe origine, limbă, obiceiuri etc. comune) sunt mai multe opinii, pe care le putem reduce, în esență, la două tipuri și care se concentrează până la urmă pe națiune.

Un set de astfel de opinii susține că aceste grupuri (și mai ales națiunea) s-au format în timp limitat și în mod conștient, prin eforturile unor lideri care le-au „inventat”, conform unor planuri preconcepute și că, în acest moment (începutul mileniului al treilea) ele mor, se află în criză și în disoluție.

Celălalt set pretinde că grupările etnice au o istorie îndelungată, pornită, dacă nu din Antichitate, atunci din Evul Mediu, că s-au format în mod organic, treptat, prin acumulări succesive și că mai au în față o lungă existență.

Primul set de opinii se cheamă modernism, iar celălalt primordialism ori perenialism. Între ele, se situează, deși nu suficient personalizat, etno-simbolismul care se dorește un fel de sinteză dialectică a primelor două curente (1).

Azi, mai ales după ultimele evoluții, tot mai mulți specialiști au căzut de acord că moderniștii au fost mult prea entuziaști și ușor superficiali când au pretins că etniile și forma lor superioară (națiunea) sunt create prin voința unor indivizi, temporare și pe cale de dispariție. Aproape toate schimbările politice-teritoriale de după 1989 au avut drept cauze ori pretexte națiunile, urmărind destrămarea unor conglomerate (federații, uniuni, imperii camuflate) și refacerea (construirea) statelor naționale.

Nu ne rămâne decât să le studiem și să le cunoaștem mai bine. Sunt națiunile realități malefice, create și susținute de forțe oculte, ca să-i îngenuncheze pe oameni, să-i transforme în unelte docile ori sunt realități firești, existente dincolo de voința indivizilor?

Cei care condamnă națiunile o fac, de regulă, amintind numărul imens de conflicte declanșate și purtate în numele acestora. Cei care preamăresc națiunile trec, de regulă, dincolo de simplul elogiu, individualizând propria națiune ca fiind excepțională și condamnând alte națiuni. Ambele poziții sunt greșite și sunt demne de condamnat.

Crimele comise în numele națiunilor nu ne pot permite să blamăm națiunile în sine, ca realități. S-au comis crime și în numele iubirii, al familiei, al credinței, al bisericii, al libertății, al democrației etc. și nu avem cuvânt, numai din cauza aceasta, să interzicem ori să blamăm iubirea, familia, religia, libertatea etc.

Aderența conștientă și entuziastă la o națiune (patriotismul, sentimentul național) nu trebuie să conducă nici la supralicitarea propriei națiuni (care este doar una între altele) prin naționalism și nici la condamnarea altor națiuni, la ura față de membrii altor națiuni (prin xenofobie) și la crearea unor ideologii de distrugere a altor națiuni (prin șovinism).

Cazul identității românilor nu face excepție de la regulă, dar are și propriul specific.

Românii sunt pomeniți ca popor prin secolele IX-X (anii 800-900, d. Hr.), în cancelarii bizantine, occidentale europene, dar și din Orientul Apropiat, cu numele de Blaci, Blachi, Vlachi, Valachi, Olachi, Walachen, Wlachen, Blaqui, Oulagh, Ulag, Ilac etc.

Acesta demonstrează că, în acel moment, ei erau deja individualizați în raport cu vecinii lor, că erau percepuți ca având o anumită origine, o limbă, obiceiuri comune. Deja din secolele XIII-XIV, avem mărturii scrise despre originea romană a românilor, despre limba lor neolatină, despre credința lor religioasă bizantină, despre tradiții, obiceiuri, veșminte etc.

Treptat, românii și-au format conștiința lor de grup, percepându-se și ei pe sine ca fiind deosebiți de cei din jur. Firește, azi este foarte greu de știut în ce fel se simțeau românii de demult români, cum își manifestau identitatea și chiar solidaritatea. De regulă, istoricii epocilor recente și cei care nu sunt istorici au o rezervă în a accepta că românii erau solidari unii cu alții înainte de 1800.

Sau, dacă acceptă existența unor forme de solidarizare, le văd la nivel local/ regional, în niciun caz peste provinciile istorice ori peste lanțul Carpaților.

Să detaliem chestiunea prin trei exemple luate de dinainte de secolul al XVIII-lea.

În luna septembrie a anului 1547, când Maramureșul (vechiul voievodat românesc transformat spre anii 1400 în comitat al Regatului Ungar) se afla sub o temporară dominație a Habsburgilor și când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1546-1551), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și constata o mare primejdie care se ridica la orizont:

„De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși” (2).

Prin urmare, observatorii străini, stând printre maramureșeni, constată că aceștia ar putea uni Maramureșul cu Moldova nu din interese politice sau economice, ci pe baza unității de limbă, religie (confesiune) și obiceiuri dintre locuitorii din cele două provincii istorice, care erau cu toții români. Oficialii cezaro-crăiești apreciază, de asemenea, că ocaziile unor astfel de acte de unitate ar fi nu doar una, ci mai multe (3).

O altă acțiune similară este relevată cu ocazia intrării oștilor lui Mihai Viteazul în Transilvania, în octombrie 1599. Domnul Țării Românești proceda astfel în numele împăratului habsburg Rudolf al II-lea și al alianței antiotomane numite Liga Sfântă, reflex aproape final al Cruciadei Târzii, menite să-i alunge pe otomani din Europa.

Este cunoscut faptul că Mihai Viteazul – privit de unii contemporani drept un posibil eliberator al Constantinopolului, nu a urmărit atunci, la 1599-1600, să făurească o Românie, să realizeze statul național unitar, ci doar să aibă, pe fondul etnic comun al celor trei țări, o bază puternică de luptă, care să-i asigure succesul în întreprinderile sale. Și totuși, reflexele de solidaritate etnică din timpul acestui act sunt evidente.

Astfel, cronicarul umanist Szamosközy István sau Zamosius care, înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, îi lăuda pe români ca urmași ai romanilor și-l prezenta pe domnul român ca pe un erou creștin, nu-și poate ascunde ura și disprețul față de aceștia, după octombrie 1599. El nu poate înțelege și accepta domnia în Transilvania a unui principe român, adică de aceeași etnie cu disprețuiții valahi, cu iobagii, cu truditorii, cu locuitorii de mâna a doua.

De aceea, după înfrângerea armatei princiare la Șelimbăr, Mihai este numit de acest cărturar „Valahul” și „Tiranul”, iar populația românească în întregul său este apreciată ca „leneșă”, „murdară” și înclinată spre „tâlhării” și „prădăciuni”. Același cronicar observă alăturarea românilor transilvani la politica lui Mihai Viteazul și răscoala țăranilor români contra nobililor odată cu intrarea oștilor „Valahului” în zona intracarpatică. El pune toate acestea pe seama solidarității de tip etnic:

„Într-adevăr, la vestea luptei nefericite «de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599», care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit «din Țara Românească» și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români” (4).

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul (5).

Cu alte cuvinte, românii transilvăneni s-au solidarizat cu românii veniți de peste munți. Observatorii menționați nu mai văd țărani răzvrătiți contra nobililor, ci români ridicați la luptă contra ungurilor, stimulați de plasarea în fruntea Transilvaniei a unui principe din neamul lor.

O scrisoare emisă la 2 septembrie 1629 (6), de către patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Kiril Lukaris, cuprinde răspunsul celui mai important ierarh al lumii ortodoxe la planurile principelui maghiar al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629), de calvinizare a românilor de sub puterea acestuia (7). A fost un patriarh sui generis, deschis dialogului interconfesional și acuzat chiar de tendințe calvinizante, mai ales după apariția lucrării „Mărturisirea bisericii ortodoxe”, publicată sub numele său la Geneva, în martie 1629 (8). În scrisoarea analizată aici însă, Kiril Lukaris se dovedește un apărător ferm și luminat al credinței și bisericii sale. Înaltul ierarh cunoștea bine situația românilor și a țărilor locuite de ei (9).

În 1601, Lukaris, pe atunci singhel al Patriarhiei ecumenice, era chemat de Meletie Pigas (patriarhul Alexandriei), care‑și simțea aproape sfârșitul. În drumul său din Polonia (unde se afla în misiune ca exarh patriarhal) spre Constantinopol, Lukaris se opri la Iași, loc în care avea să rostească unele predici.

În septembrie 1601, tânărul monah era ales patriarh al Alexandriei, funcție în care avea să rămână până în 1620. Între anii 1612‑1615, înaltul ierarh va sta mult timp la Târgoviște, la curtea principelui Radu Mihnea, la București și la Iași. În toamna anului 1614, el va participa în capitala Valahiei la sfințirea mănăstirii Radu Vodă, reconstruită de Radu Mihnea.

În această ambianță, în 1615, urmașii Buzeștilor închinau mănăstirea Stănești, din județul Vâlcea, Patriarhiei din Alexandria. În 1620, an în care face o nouă călătorie în Țările Române, Kiril Lukaris este mutat în scaunul constantinopolitan, devenind patriarh ecumenic. Din acest moment, legăturile înaltului ierarh cu lumea românească sunt tot mai intense: în 1623, el – împreună cu alți patriarhi – confirmă satul Izvorul Alb, din Mehedinți, dăruit de principele Radu Mihnea postelnicului Pătrașcu, fiul lui Petru Cercel, fost principe al țării Românești (1583‑1585); în 1628, confirmă închinarea mănăstirii principelui Moldovei, Miron Barnovschi (1626‑1629, 1633), din Iași către Sfântul Mormânt; în 1630, întărește scutirea de dări a locuitorilor satului Poieni, dăruit de Leon Vodă Tomșa (1629‑1632) – domnul Țării Românești – Sfântului Mormânt etc.

Cum se vede, Kiril Lukaris cunoștea bine, din interior, societatea românească, el petrecând mult timp în ambianța principilor, ierarhilor, cărturarilor și boierilor români de la Târgoviște, București și Iași. Pe de altă parte, patriarhul s‑a aflat din tinerețe în strânse legături cu lumea protestantă, cu personalitățile (David Höschel, Friederich Sylberg, Cornelius Haga, Jan Uytenbogaert, David Le Leu de Wilhelm, Antoine Leger, Thomas Roe și alții) și scrierile din mediul protestant (10).

De aceea, răspunsul său la scrisoarea (scrisorile) și soliile principelui transilvan Gabriel Bethlen este în cunoștință de cauză. Patriarhul ecumenic, fin cărturar și abil diplomat, apreciază „bunăvoința și protecția” principelui față de „acest popor demn de milă” al românilor, dar consideră că prețul cerut – adică atragerea acestor români la calvinism – nu se poate plăti, din mai multe motive. Între acestea, trei sunt importante pentru tema noastră:

a) opoziția românilor înșiși, care nu ar putea să fie înduplecați spre a îmbrățișa de bună voie calvinismul;

b) legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din principatul Transilvaniei și locuitorii țărilor Valahiei și Moldovei (…sanguinis, affectuumque nexus, qui inter Valachos ditionis Transilvanicae, ac incolas terrarum Valachiae, Moldaviaeque, clancularius quamquam, ast arctissimus tamen viget);

c) poziția principilor români extracarpatici, care, fără îndoială, nu vor fi de acord niciodată cu aceasta și vor pune în mod absolut sigur piedici, dacă nu cu armele atunci cel puțin prin îndemnuri tainice (In id sane principes vicini dictarum terrarum nunquam concedent, obicesque, si non armis, saltem occultis suggestionibus certo certius ponent.).

Cu alte cuvinte, atragerea românilor transilvăneni la credința calvină nu se putea realiza datorită unității ortodoxiei românești, unitate bazată pe originea comună („legătura de sânge”), dar și datorită intervenției în Transilvania a domnilor Țării Românești și Moldovei, cu armele și/sau cu „îndemnuri tainice”.

Cele trei episoade rezumate mai sus se înscriu într-un interval de timp de aproape un secol (1547-1629), situat la începuturile Epocii Moderne. Ele au câteva caracteristici comune. Toate marchează acțiuni desfășurate sau pe cale de a se desfășura (posibile) în numele identității și solidarității românilor.

De asemenea, în fiecare dintre ele nu este vorba despre indivizi care acționează în nume românesc, ci de grupuri, de comunități, de entități românești: la 1547, românii maramureșeni s-ar putea pregăti de unirea cu moldovenii; la 1599, țăranii români ardeleni, uniți cu românii din Țara Românească, se revoltă contra stăpânilor maghiari; la 1629, românii din Transilvania nu ar putea fi atrași la calvinism, datorită identității lor religioase și etnice românești.

În al treilea rând, toate cele trei episoade se raportează la românii din interiorul arcului Carpaților care se solidarizează cu românii extracarpatici sau invers (românii din Țara Românească și Moldova se alătură celor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș).

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni.

La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană).

În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației.

Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue (11).

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului.

În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au pus temeliile Academiei Române.

Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni.

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare.

Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați.

Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor.

Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut.

Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești.

Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine.

Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne.

Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

 

Prof. dr. Ioan-Aurel POP

 

 

 

 

 

  • Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

  • membru al Academiei Române;

  • directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române;

  • domenii de competenţă: Istorie medievală, instituţii medievale, paleografie latină;

 

 

 

VIDEO: O CONFERINŢĂ DE EXCEPŢIE

 

 

 

 

 

NOTE:

 

1 Vezi Sorin Mitu, Perennialism, Modernism, Ethno-symbolism: Ideologial Conflict or Chenges în the Scientific Paradigm?, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Historia, vol. 50 nr. 1, June 2005, p. 1-11.

2 Allegant nobiles, se illos montes et sÿlvas in generali quadam/ congregatione, tempore Ludovici Regiæ Bachiæ habita, pro/ se ipsis heredibusque et successoribus suis ex communj consensu/ omnium Regnicolarum impetrasse. Cuius rei nullum evidens/ testimonium extare creditur. Et potest iure de facto dubitari/ propterea quod illi montes et sÿlvæ, ut dictum est, terminj/ sunt Moldaviæ et Rwssiæ, quos expedit potuis Regie/ Maiestati quam privatis personis esse subiectos, sicut similes et plane/ conterminj montes subiecti sunt arci vicinę Munhach, quę,/ eodem quo Hwzth, iure ad Regem et Corona pertinet. Nam/ cum incolę comitatus Maromarusiensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavis lingua et religione ac mori/bus conveniant, periculum est ne iste comitatus Moldavis/ ut fit paulatim subintrantibus, cum tempore aliquo casu a/ Regno alienatur. Cum itaque non parvi momenti res sit,/ intererit Maiestatis Regiæ, ut ad eius revisionem et discusionem/ homines fideles atque industrios transmittendos et adhibendos curet. Österreichische Staatsarchiv, Allgemeines Verwaltungsarchiv, Finanz- und Hofkammerarchiv Wien, Hoffinanz Ungarn, Rote nr. 2 (1545-1549), Jahr 1547, fol. 93.

3 Vezi comentariul integral la I.-A. Pop, Transilvania – starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016, p. 97-116.

4 Ștefan Pascu, Mișcări țărănești prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în „Studii și materiale de istorie medie”, I, 1956, p. 132.

5 I.-A. Pop, Identity and Alterity in Transylvania during the Confrontations of 1599-1601, în „Transylvanian Review”, IV, 1995, nr. 4, p. 173.

6 Szilády Áron, Szilágyi Sándor, Török-magyarkori állam-okmánytár, vol. II, Pest, 1869, p. 137-140 (text latin); Ioan Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, 1940, p. 177-179. Cele mai bune ediții din România ale textului scrisorii patriarhale de la 2 septembrie 1629 – cu traducere în românește – au fost date de Niculae M. Popescu, op. cit., p. 19-24 și de Ioan Vasile Leb, Ortodoxia transilvană între Reformă și Contrareformă, sec. XVI-XVII, în vol. „Teologie și cultură transilvană în contextul spiritualității europene în sec. XVI-XIX”, îngrijit de Ioan Vasile Leb, Cluj-Napoca, 1999, p. 144-151.

7 Vezi Germanos, Metropolitan of Thyateira, Kyrillos Loukaris, 1572-1638. A Struggle for Preponderance between Catholic and Protestant Powers, London, 1951, passim; George A. Hadjiantoniou, Protestant Patriarch. The life of Cyril Lucaris (1572-1638), Patriarch of Constantinople, Richmond (Virginia), 1961, passim.

8 Lucrarea a fost republicată în 1633. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș până la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 151-153; Ioan Vasile Leb, op. cit., p. 143.

9 Prezent în țările Române încă din 1594, Lukaris a revenit de mai multe ori la București, Iași, Târgoviște, mănăstirea Bistrița, unde a ținut slujbe, predici, a elaborat lucrări și s-a aflat în legături cu principi, ierarhi și demnitari ca Ieremia Movilă, Radu Mihnea, Ștefan Tomșa, Gheorghe Movilă, Luca Stroici, boierii Buzești. Vezi Niculae M. Popescu, Chiril Lucaris și ortodoxia română ardeleană, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIV, 1946, nr. 7-9, p. 5-15; Aurel Jivi, Orthodox, Catholics and Protestants. Studies in Romanian Ecclesiastical Relations, Cluj-Napoca, 1999, p. 64-99.

10 Aurel Jivi, op. cit., p. 100-119.

11 O dovadă mai puțin cunoscută vine chiar din ambianța Bisericii Române Unite cu Roma, menite, conform unora dintre exegeți, să rupă „legătura de sânge și de simțiri” dintre românii ardeleni și cei extracarpatici. Este vorba despre un înscris, un contract („o tocmeală”) din 26 mai 1737, încheiat de episcopul Ioan Inochentie Micu cu Ștefan Zugravul de la Ocnele Mari („din Țara Românească cea de dincoace de Olt”), pentru pictarea iconostasului bisericuței din curtea castelului episcopal de la Blaj: „Cum numitul zugrav toată tâmpla sau catapeteasma bisericei, împreună cu două sfetnice mari și două mici, cu mare cuviință, precum în Țara Românească, la Cozia și la Hurez se află, să o zugrăvească…” (Zenovie Pâclișanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I-a, 1697-1751, ediția a II-a)/ Geschichte der Rumänischen Unierten Kirche (Teil I, 1697-1751, 2. Auflage), în „Perspective”, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, anul XVII, p. 271-272, nota (541).

25/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: