CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

 

Practici vestimentare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea – EgoLitera

 

                                Foto: Țărani din Severin de Amadeo Preziosi

 

 

Acad. Ioan-Aurel Pop:

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

Mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau „valahi” îşi spuneau lor înşişi „români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau „română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr-o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.        

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l-au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l-au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l-au folosit ca să se denumească pe sine.

Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea. Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării. Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie. La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României)[1], de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de-a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s-a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens. Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).[2]

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi). În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii.

La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de-a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români. Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s-ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească;  legătura sa cu numele de România

      

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă. Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale. Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor”. Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.[3] Aceşti oameni continuau să se numească „romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic-instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.[4]

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să-şi asume caracterul unei etnii.[5] Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.         

Denumirea de Dacia s-a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic. Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.[6]

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine. Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor. Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i-au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de „Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, „Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte. Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s-a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország. Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).    

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti. Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.  

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să-i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor. Nu au ales numele de Dacia (deşi s-a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu.

Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era si numele pe care l-a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace „Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s-a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta.

Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă. Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii. 

Concluzii

Românii şi-au început istoria ca o „enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o „insulă de latinitate într-o mare slavă” şi au rămas mereu într-o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe. Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s-a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale. Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi-au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că „lumina” încetase să mai vină de la Răsărit. În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus. Acesta s-a impus şi a devenit un model fertil de urmat. Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant.

Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s-a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei. Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei. În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.[7]

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu „Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii. Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor! Şi erau singurii deţinători ai acestui „privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul s-au reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă. Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s-a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii. De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”. Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului. Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic. Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa. Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de-a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist „original”, aplicat în România. A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră „glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi „de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc. Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România. De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască „poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale. Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă. Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări. Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării.

De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii. Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva. În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma! Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.[8] Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i-a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei. A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu.   

De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism. Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine. Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul „român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de „valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul „valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea. Pentru cei mai mulţi români, numele de „valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.  

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime. Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi-l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi „români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau „vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu. Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de-a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

 

 

Ion Coja: „Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

Ce a însemnat rumân în evul mediu?

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvîntul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească: un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Idee  reluată la emisiunea amintită de …boierul Djuvara, foarte mulțumit de sine însuși de câte ori poate să mai scadă din temeiurile naivilor care mai întârzie – niște retardați!, să se simtă bine ca români!

Eu nu pot să dau multe parale pe numitul Neagu Djuvara din mai multe motive. Le voi detalia cu proxima ocazie. Deocamdată mă limitez la discuția filologică!

Teza de mai sus – care, subliniez, nu-i aparține numitului Djuvara, e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită! Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia lui ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională. Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație. Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită!

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumâna rumâni… Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod. Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți! Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului! Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare! Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni! Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat) dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social”  al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate. Așadar, sensul social al lui rumân, subliniat de Djuvara cu o satisfacție tipic ciocoiască, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii pe placul aceluiași Djuvara pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domnidomnitor, curte domnească etc. Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

Ion COJA

Post scriptum: O idee pe care merită s-o avem în vedere, iar specialiștii s-o aprofundeze: apariția armelor de foc a diminuat rolul în război al țăranilor care, de regulă, participau cu arme clasice, ca să nu zic rudimenare: paloș, suliță, buzdugan, coasă, topor, bâtă… Armele adevăratei vitejii, cum le considera Cervantes!

â

 

NOTE:

[1] Este de notat şi reciproca: unor grupuri mici de vlahi balcanici şi se spunea „ciobani”, aşa cum românilor din Transilvania li se spunea sporadic şi „iobagi”.

[2] Thede Kahl: Ethnizität und räumliche Verbreitung der Aromunen in Südosteuropa. (= Münstersche Geographische Arbeiten 43). Münster 1999; idem: Etnonime la aromâni [Ethnonyme bei den Aromunen]. În: Academia Română, Institutul de Filologie Română (ed.): Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene. Iaşi 2004, p. 264-273; idem: Istoria aromânilor. Bucureşti 2006; Cicerone Poghirc: Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie. În: Neagu Djuvara (coord.): Aromânii. Istorie. Limbă. Destin. Bucureşti 1996, p. 13-17. 

[3] C. Alzati, În inima Europei…, p. 78.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 86, nota 16.

[6] Reluarea denumirii de Dacia s-a făcut sub impulsul umanismului, din exteriorul societăţii româneşti, prin maniera autorilor epocii Renaşterii de a arhaiza denumirile de locuri din epoca lor. În acest fel, Ţările Române (dar şi Danemarca!) erau numite Dacia, Ungaria devenea Pannonia, Bulgaria şi Serbia – Moesia etc. Din aceste scrieri umaniste şi postumaniste au reînviat şi autorii români numele de Dacia. Se cuvine reamintit aici faptul că Johannes Honterus scria pe faimoasa sa hartă din secolul al XVI-lea numele de Dacia peste teritoriile Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. 

[7] Vezi I.-A. Pop: The Religious Situation of the Hungarian Kingdom in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. În: Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris (Ed.): Religious Quest and National Identity in the Balkans. London 2001, p. 78-90; idem: Church and State in Eastern Europe During the Fourteen Century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area. În: „East European Quarterly” (Colorado, USA), 1995, XXIX, nr. 3, p. 275-284. 

[8] Vezi Brigitta Schmidt-Lauber (Hg.): Ethnizität und Migration. Einführung in Wissenschaft und Arbeitsfelder. Berlin 2007.

07/09/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Misterele apariției Valahiei. VIDEO

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi în aer liber

 

 

 

 

 Răscoala din anul  602 a legiunilor de la Dunăre, regiune unde latinofonii  erau majoritari, a fost esențială  pentru cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie.

Ea a prilejuit revărsarea barbarilor, în Peninsulă, degajarea trunchiului “roman” de la nord de fluviu şi scurcircuitarea, pentru mai mult de trei secole, a legăturior politice ale acestuia cu Bizanţul, a facilitat cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie, scrie istoricul militar dr. Mircea Dogaru în https://www.dacoromania-alba.ro/nr12.

Termenul de romanus a căpătat definitiv conotaţie etnică, definind poporul sintetizat, în spaţiul etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale “romane”, poporul român.

Un continent “roman” ca tradiţii, latinofon, creştin, înconjurat de o mare slavo-asiatică şi fără legături politico-militare directe cu Bizanţul grecizat, care doar politic mai putea fi numit continuator al vechiului Imperiu.

Procesul a fost favorizat, după “mareea slavă” şi de apariţia bulgarilor turcici (679) care au acţionat ca un ferment pentru societatea slavă sud-dunăreană constituind statul-barieră în calea Bizanţului şi de faptul că şi bulgarii şi slavii se creştinează târziu, decisiv fiind pasul ţarului Boris-Mihail (865) şi opera lui Chiril (Constantin) şi Metodiu, în aceeaşi perioadă.

Trăind separat timp de un sfert de mileniu, pentru că nu se puteau căsători cu păgânii, chiar sub ocupaţia celor 27 triburi slave revărsate în Peninsula Balcanică (14 în actuala Bulgarie, 9 în spaţiul sârbo-croat, 4 în Slovenia) şi a Bulgarilor, “romanii”- protoromânii sau românii vechi – îşi continuă evoluţia până în veacul VIII al cărui sfârşit înseamnă începutul culturii unitare româneşti Dridu şi afirmarea lor ca popor nou, modern, latin şi creştin.

Oguznăme îi numea “ulaqi”, saga lui Starköd, a lui Egil şi Asmundar, apoi inscripţia de la Sjönheim “Blakumen”, varego-ruşii, “volohi” maghiarii – “romani”, “blaci” apoi “olahi”, slavi sudici şi vestici – “vlahi, valahi”, grecii-blaki, occidentalii “blasi” sau “blazi”, “volos” etc.

Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnând iniţial pentru germanici “ausonul”, vorbitorul de limba “romană”, “romanul” apoi, românul nefiind, după Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenţă între vlahii de la Nord şi cei de la Sud de Dunăre.

     În veacul VIII, o notiţă de la mânăstirea Kastamonitu îi numeşte “Vlahorinhinii” pe cei care, aliaţi cu slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine.

La 818, Analele regilor franci îi numesc “timociani” şi “guduscani” pe românii care, desprinşi din alianţa cu bulgarii se pun, conduşi de ducele Borna, la Dunărea de Mijloc, sub tutela statului crolingian. Între 813-894, Simion Magister şi Leo Grammaticus îi numesc “macedoneni” de neam pe cei luaţi prizonieri şi fixaţi la nord de Dunărea Maritimă de Krum, după căderea Adrianopolului (813) tocmai pentru că erau băştinaşi în Macedonia şi altceva decât grecii.

Subzistând printre fraţii lor nordici, urmaşii lor vor lupta, sprijiniţi de flota imperială, împotriva maghiarilor în 894.

O bună perioadă de timp bizantinii care, aparţinând acum culturii greceşti îşi ziceau ei înşişi “romei”, au continuat să îi numească “romani” şi i-au acuzat că, proaspăt ieşiţi de sub tutela avară, cu ajutorul lui Samo pe care l-a ajutat să-şi întemeieze un stat în Pannonia (623-624), au încercat să reediteze aventura lui Vitalian, şi să întemeieze un stat “roman” în Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia), evident de Nord) şi Epir (Miracula Sancti Demetri), cu capitala la Salonic (Săruna). „

Aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”, nota Constantin Porphyrogenetul.

     Numele generic pe care l-au utilizat însă străinii a fost acela de “vlah” cu derivatele sale desemnând “roman” apoi “român”, iar ţara locuită de “vlahi” au numit-o “Balac” (Moise din Choren) “Blokummanaland” (varegii) “Valachen lant” (Cântecul Nibelungilor), Vlahia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. Adică “Ţara românilor”.

Este motivul pentru care toate alcătuirile statale româneşti nord şi sud dunărene s-au numit în evul mediu “Vlahii” sau “Ţări ale românilor” şi pentru care nici o frântură de neam românesc nu are dreptul să-şi aroge doar pentru sine numele de “vlah”. Ca şi cel de “român” de altfel, care, după Nicolae Iorga apare pentru prima dată tot la Constantin Porphyrogenetul, sub forma “românoi”.

Pentru că “Vlahi” în accepţiunea străinilor sau “români” în limba literară suntem toţi chiar dacă, în grai local, ne-am numit “rumâni” (daco-românii, adică nordicii, inclusiv timocenii, românii din Balcanii Mici şi cei din Voievodina), “ar(u)mâni” (românii sau vlahii sudici) ori “rumeri” (românii vestici).

     Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni brodnici, olteni, megleniţi, timoceni) munţi (făgărăşeni) depresiuni (oşeni, braşoveni) regiuni (macedonieni, epiroţi etc.), de starea de dependenţă faţă de popoarele turcice, “albi” (liberi sau mărginaşi, moldovenii şi cei din Ţara lui Asan), “negri” (“maurovlahii” sau “morlacii” din vestul Peninsulei ori “karaulaghii” din Moldova subcarpatică), după credinţă, (gogi), după vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuto-vlahi (“câini de vlahi”), “machidoni”, ţinţari”, “cirebiri” etc., dar numele pe care ni l-am dat noi înşine a fost întotdeauna cel derivat din “romanus” – roman, romăn – ROMÂN, teritoriul locuit de noi spunându-i “ţară a românilor” sau “Romanie” apoi “Ţară a românilor” sau “Românie”.

Şi doar în limba noastră, derivat din terra-ae, ţară nu înseamnă planeta şi solul pe care călcăm, ci stat, teritoriu locuit de români, totalitatea obştilor înarmate, pentru planetă şi sol noi dispunând, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvântul pământ, derivat din pavimentum, în amintirea pavajului străzilor şi caselor din oraşele noastre distruse de barbari în această etapă a secolelor VII-VIII.

O etapă în care am contribuit la sedentarizarea barbarilor slavo-asiatici, la creştinarea lor cu mari sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Înţelept (886-912) şi arhiepiscopului Theophylact al Ohridei (1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin sânge, cultură şi teritoriu, de unde românii aproape că nu mai există astăzi, dar în care, în calitate de băştinaşi, au fost secole de-a rândul majoritari: Muntenegru, Kosovo, sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, Albania.

Şi nu întâmplător tocmai aceasta a fost una din cauzele masacrelor româneşti începute în veacul XVIII,  şi continuate până la jumătatea secolului XX tocmai în aceste regiuni – faptul că românii erau băştinaşi, având drepturi ancestrale asupra pământului.

 

    Ramurile şi conştiinţa identităţii naţionale

     

În cadrul colaborării militare cu barbarii slavo-asiatici, aceştia au învăţat de la români, potrivit acuzelor bizantine “să aibă faţă de noi (de romei – n.n.) o ură fără de moarte şi să o transmită spre veşnică amintire din generaţie în generaţie” (Ioannes Catacalon).

Colaborarea a adus însă pentru “vlahii cei viteji”, pierderea treptată a teritoriilor dintre Tisa şi Dunărea de Mijloc, unde au căzut sub controlul franco-bulgarilor (sec. IX), a celor dintre Nistru şi Nipru, ocupate de varego-ruşi în secolele X-XIII, dominaţie pecenego-cumană la nord de Dunăre şi “sclavinii”, care au spart unitatea vlahă, la sud.

Se adaugă expansiunea ţaratului slavo-bulgar care îşi extinde autoritatea între Tisa şi Dunărea Mijlocie şi, la nord de Dunărea Maritimă, sub Kardam (777-802) Krum (803-814) şi Omurtag (816-831) şi în Macedonia sub Malamir (831-836) şi Presian (836-852).

Îndeosebi în nordul Peninsulei Balcanice, slavii au ocupat zonele propice agriculturii, spărgând “subcontinentul” românesc sud-dunărean în insule (linia Sistov-Ekrene-Varna, cu vlahii de la Dristor, Valea Timocului, Balcanii Mici şi Rhodopi, în “Zagora” sau “Ţara lui Petru”, Pind ţinuturile Niş, Skutari-Ipek etc.) şi obligându-i pe românii sudici să se restrângă economic la păstoritul transhumant, prelucrarea pieilor, lânii, lemnului şi pietrei, cărăuşie şi negoţ şi să se extindă spre sud până în arhipelag, dislocaţi de bulgari, potrivit Presbiterului din Diocleea şi dislocându-i la rândul lor pe “romei” (greci).

Tot colaborarea cu barbarii, de data aceasta cu pecenego-cumanii introduce în peisajul etnic sud-dunărean o puternică comunitate de români nordici. În urma înfrângerii expediţiilor “cumane” din 1091 şi 1122, Alexios I Cornnen (1081-1118) şi Ioannes III (1118-1143) colonizează pe Vardar şi Moglena mase mari de prizonieri “cumani” care se vor dovedi creştini cu nume gen: “Radu”, “Stan”, Păducel, “Ana” şi care îşi spuneau rămăni.

Prinzând rădăcini în Almopia, Ardeea, ei vor intra în istorie ca “meglenoromâni”, vorbind cel mai apropiat dialect sudic, de daco-română.

Urmaşii lor, răspândiţi astăzi pe mapamond, mai subzistă în regiune, în faza finală de asimilare, în 8 aşezări din Grecia şi 3 în Macedonia, dintre care numai într-una îşi păstrează limba.

     Noi dislocări dinspre nord spre sud au fost provocate de penetrarea valului de migraţie turcic, condus de maghiarii finici, din Ţara Ungului, recent cucerită (896, în Ucraina subcarpatică de astăzi), după 903, în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre al ducelui Salanus.

Mulţi români vestici vor fi împinşi la est de Tisa, mulţi vor participa, în creuzetul pannon, la etnogeneza ungară, mulţi însă vor fi împinşi spre Adriatica şi Vidin (Dîiu), potrivit lui Anonymus, Simion de Keza şi Chronicon Pictum Vindobonense, întărind rândurile timocenilor şi rumerilor dar şi dislocând noi mase de ar(u)mâni spre sud, dacă este să dăm crezare anonimei “Descriptio Europeae Orientalis” (1308):

“Este de notat aici că între Macedonia Achaia şi Thessalonic este un popor foarte mare şi răspândit care este numit Blazi, care şi altădată au fost păstori ai Romanilor şi care trăiau odinioară în Ungaria unde erau păşunile Romanilor din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă. Dar mai apoi fiind ei alungaţi de aici de unguri, au fugit în părţile acelea; ei au în abundenţă brânză foarte bună, lapte şi carne, mai presus de alte naţii”.

     Confirmând aceste date, ca şi informaţia amintită a lui Benjamin de Tudela, din 1150, că nu există diferenţe între românii (vlahi) nordici şi sudici, Kekaumenos, într-o cunoscută diatribă împotriva lor, din 1078, insera ştirea că şi vlahii sudici se trag din neamul regelui Decebal care a fost înfrânt şi ucis de romani, iar Kinnamos, referitor la cei din armata ridicată în anii 1161-1168 de Manuel I Comunen împotriva ungurilor, nota că, despre ei “se spune că sunt colonişti de odinioară din Italia”.

     Purtând aşadar diverse nume derivate din “român, “rumâni” la nord de Dunăre, rumeri, “ar(u)mâni”, rămăni (timoceni) la sud, dacă li se îngustase aria, la est şi vest, depăşind în schimb linia Jareèek-Philippide-Skok spre sud, ajungând până în Cefalonia (1264), strămoşii noştrii păstrau conştiinţa dublei origini, traco-dace şi romane, şi făceau publică mândria de “romanus”, moştenitor al unui trecut plin de glorie. “Ei se fălesc că sunt romani şi lucru se vădeşte în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”, nota la începutul secolului XIV Ioan de Sultanieh, referitor la populaţia Bulgariei.

La nord de Dunăre, în aceeaşi epocă, franciscanul Angelo di Spoleto, misionar papl se plângea că românii nord-dunăreni “parte din mulţimea naţiunii Romanilor” resping păstorii (misionarii catolici – n.n.) care nu le vorbesc limba.

Într-adevăr, confirma un secol mai târziu Nicolae de Modrussa, “vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că… vorbesc de la origine o limbă populară, anume latină, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi când se întâlnesc cu străinii, care încearcă să intre în vorbă (cu ei) întreabă dacă ştiu să vorbească ROMANA”.

“Se lăudau” aşadar cu păstrarea neatinsă a limbii lor deşi fuseseră copleşiţi de  “valul de barbari” (Antonio Bonfini).

Francesco della Valle, Jan Laski, Giovanadrea Gromo, Gáspar Héltai, confirmau în veacul XIV că vlahii toţi se consideră “romani”, motiv pentru care “ei îşi zic în limba lor romani şi dacă vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor vlahă, ei spun în felul acesta <<şti romineşti?>> adică şti să vorbeşti în limba română, din cauza că limba lor s-a stricat”.

Doi călători anonimi italieni notau în această perioadă că “Acest neam deşi e de rit grec, e totuşi prieten al numelui roman atât datorită limbii coruptă din latină cât şi datorită părerii pe care o au că descind din romani şi cu numele de romani se numesc între ei”. Mai mult, “Socotesc de ocară numele de valah, nevoind să fie numiţi cu alt cuvânt decât romani”.

     De ce respingeau cu îndârjire numele de valah, afirmându-se ca români? Pentru că “se fălesc şi astăzi – nota Farkas Kovacsoczy-în mod public că sunt romani”.

Că este vorba despre neamul românesc (vlah) în integralitatea sa, nord şi sud-dunărean, au notat numeroşi observatori care au surprins formele dialectale ale numelui ROMÂN. Astfel, în veacul XVII, Johann Fröster scria că vlahii (olahii) îşi zic “Römer (rumeri), Rumuni (rumâni) sau Romani” pentru că sunt “urmaşi ai legiunilor romane de graniţă” care s-au înmulţit în timp, fapt probat prin: nume, latina rustică, vitejie, port, obiceiuri, ocupaţii, dansuri şi conştiinţa unicităţii, deoarece folosesc expresii de genul “Aşa grăiesc Românii!” sau “În mai multe ţări nu sunt Români”.

     În veacul XVIII, ungurul Joseph Benko demonstrează autohtonia şi dubla origine a românilor nordici, “pentru că mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc, adăpostindu-se în munţi”, iar istoricul Martin Felmer şi geografl Johan Tomka Saski, puneau în circulaţie numele folosite de români pentru integralitatea teritoriului locuit de ei “ROMÂNIA”.

Sintetizând, Georg Soterius definea în 1714 poporul român:

“Românii sunt acele populaţii europene care stăpânesc nu numai Valchia (Muntenia) şi Moldova care se întâlnesc în mai aproape toate localităţile din Transilvania, unde chiar şi alcăuiesc comunităţile săteşti în întregime, dar se întind şi dincolo de Dunăre până în Grecia şi Dalmaţia.

Grecii îi numesc Blakos, de unde a venit latinescu Blacki sau vlahi şi săsescul Bloch. Ei înşişi se numesc Romuni (români) sau Romani”.

Iar în Germania, ţara în care astăzi, ia amploare, din raţiuni obscure, printre emigranţii ar(u)mâni, opinia că sunt o entitate distinctă de români, prin urmare o minoritate etnică inclusiv în România, apărea la Toppau, în 1785, Grosse Erdheschriebung care demontra că românii sau vlahii sunt unul şi acelaşi popor, fie că trăiesc la nord, fie la sud de Dunăre.

“Românii, numiţi în genere de noi Valachen, care trăiesc în Transilvania şi Valachia (Muntenia şi Moldova-n.n.) au aceeaşi origine cu aceea a valahilor din Tracia, Macedonia, Thessalia şi Albania. Ei se numesc romane (romani) sau rumunje (rumâni) adică romani, deoarece strămoşii lor au fost supuşi şi cetăţeni romani. Numele de vlah pe care românii îl resping cu îndârjire, provine, se pare de la slavi; acesta este folosit şi de greci”.

     “Mândria” cu care îşi spuneau români „fălindu-se că sunt descendenţii romanilor”, “indignarea” cu care respingeau, atunci, ca pe o insultă, numele de vlah, dat de străini, convingerea că fac parte din unul şi acelaşi popor, denotă o conştiinţă naţională extrem de puternică, periculoasă pentru popoarele şi populaţiile balcanice ulterior stabilite ori rezultate ale unei etnogeneze pe pământ românesc şi aceasta a fost o altă cauză importantă a genocidului la care au fost supuşi românii cu începere din veacul XVIII, până în zilele noastre, deoarece genocidul etnic periodic este urmat în epoca noastră de genocidul cultural ca metodă de deznaţionalizare.

Dacă grecilor români le evocau stăpânul roman de odinioară, al cărui Imperiu “romeii” îl uzurpaseră, slavilor şi slavo-bulgarilor le trezeau probabil aceleaşi sentimente ca şi amerindienii uzurpatorilor anglo-saxoni din America de Nord.

     Teama de valahi, stimulată de instinctul de conservare naţională al “colocatarilor” lor în Balcani avea o bază reală. În pofida deznaţionalizării şi contribuţiei lor în veacurile IX-XIV la etnogeneza noilor popoare balcanice, românii sau vlahii sudici rămăseseră încă extrem de numeroşi, deşi dispersat “puternicul neam al vlahilor (diaconul Ioan din Adrianopol, 1354) subzistând ca entitate distinctă în enclavele sale şi fiind, după Henri de Hainaut, împăratul latin de Constantinopol, “oamenii..cei mai puternici şi cei mai tari ai întregului Imperiu şi chiar ai pământului”.

Conştiinţa de sine, conştiinţa legitimităţii drepturilor asupra teritoriilor, în calitate de adevăraţi moştenitori ai Romei, îi îndemna nu numai spre afirmare statală de-sine-stătătoare ci şi spre ideea imperială a refacerii stăpânirii romane, idee care i-a înspăimântat şi pe greci şi pe occidentali şi, ulterior, pe otomani.

Elocvente sunt în acest sens acţiunile şi declaraţile lui Ioniţă Caloian(1197-1207) care, sprijinit de toţi românii balcanici, la rugămintea românilor nord-dunăreni de a reface România, solicita papei Inocenţiu III (1198-1216) recunoaşterea sa ca “domn” şi împărat al bulgarilor şi vlahilor” pentru că “se trage din sângele romanilor” (Hurmuzaki, I 26). Iar proaspeţilor cuceritori ai Constantinopolului, cavalerii “latini” (occidentali) ai Cruciadei a IV-a, le scria, în primăvara lui 1205:

“Eu am mai multe drepturi asupra acestui pământ decât voi asupra Constantinopolului; eu n-am făcut decât să recapăt ceea ce strămoşii mei au posedat odinioară. Voi aţi năpădit într-o cetate şi într-un imperiu în care nu aveţi nici un drept.

De altfel eu deţin în mod legal coroana din mâna pontifului suveran (papa – n.n.), în timp ce acela ce se intitulează basileus de Constantinopol, n-a făcut decât să o urzurpe pe a sa. Prin urmare imperiul trebuie să-mi revină mai degrabă mie decât lui. Eu pot să combat cu încredere sub baniera şi cheile Sf. Petru pe aceşti latini care poartă cruci false pe umerii lor. Ei m-au provocat, eu am fost obligat să mă apăr”.

     La 14 ianuarie 1205, o oaste de 14.000 de români sud şi nord-dunăreni, incluând şi cumani, l-a învins şi luat prizonier la Adrianopol pe împăratul Balduin care, închis la Târnova, avea să fie executat.

     Pericolul reînvierii puterii imperiale romane prin români era aşadar cât se poate de real la începutul Evului Mediu clasic. Un pericol de care a ţinut şi încă ţin seama, papalitatea, regatele (ungar, polon), imperiile Evului Mediu şi Modern (romano-german, otoman, rus) şi statele succesoare lor dar şi grecii, care au deformat prin Bizanţ ideea imperială romană în direcţia construirii unei Elade Mari, sau rudele “materne” ale românilor, albanezii, rupţi de tradiţia europeană prin islamizarea în masă din veacul XVI şi popoarele slave moderne, constituite printr-o contribuţie românească de sânge şi cultură definitorie şi catalizatoare: “ucrainienii”, polonii, cehii sau ceho-slovacii, bulgarii şi slavonii sau “sârbo-croato-slovenii (iugoslavii)”.

Toţi au conspirat în diferite etape istorice la împiedicarea alcătuirii statale româneşti la est de Nistru, în Carpaţii Păduroşi, pe Tisa sau la sud de Dunăre, la unificarea etno-politică nord şi sud-dunăreană, acţionând în direcţia deznaţionalizării şi asimilării celor mai legitimi urmaşi ai vechilor romani – ROMÂNII!

De teama revendicării moştenirii de drept – PĂMÂNTUL!

 

 

 

 

04/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: