CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

HATMANUL UCRAINEI ROMÂNUL DĂNILĂ APOSTOL

Românii au jucat un rol important în istoria ținuturilor de peste Nistru, având o contribuție importantă la influențarea proceselor politice, militare, sociale și educaționale din acest spațiu.

Soarta românilor din stânga Nistrului a fost de-a lungul timpului marcată de rivalitățile regionale intense, dintre Țara Moldovei, Lituania, Polonia, Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, iar ulterior Imperiul Rus, care în diferite perioade și pentru diferită durată de timp și-au exercitat dominația asupra regiunii, scrie istoricul Octavian Țîcu în https://moldova.europalibera.org.

Aceștia au avut contribuție importantă la organizarea căzăcimii ucrainene. În 1570 apare ca hatman (comandant militar) al cazacilor Ioan (Nicoară) Potcoavă, care avea în subordonare un contingent covârșitor românesc, scrie Regiunea transnistreană de la Țara Moldovei la anexarea rusă 

Configurația teritoriilor de peste Nistru în sec. XVI

În această perioadă românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât au fost atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități dintre puterile din regiune.

Cea mai remarcabilă implicare au avut-o cohortele așa-numiților „Daci Transnistreni”. Printre polcovnicii armatei lui Bogdan Hmelnițki figurau mai multe nume românești, printre care Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Marin Pușcaru, polcovnic de Poltava, Burlă, polcovnic de Gdansk, Pavel Apostol, polcovnic de Mirgorod și Dumitrașcu Raice, care a colonizat pe teritoriul căzăcesc 500 de familii românești.

Unii dintre acești comandanți militari erau deopotrivă guvernatori civili și oameni politici. Potrivit mărturiilor documentare, la semnarea tratatului de la Pereiaslav dintre Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și Rusia lui Alexei Mihailovici în anul 1654, au luat parte la tratative românii Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice.

Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I.

O personalitate românească de prim-rang al vremii a fost Dănilă Apostol, care la 1 octombrie 1727, la marea întrunire a cazacilor a fost ales hatman al Ucrainei.

Apostol Dănilă a păstrat puternice relații familiale în Țara Moldovei, inclusiv la nivelul casei domnești, era bine cunoscut cu Ivan Mazepa, dar avea relații extinse și în Rusia, unde în 1728 a participat la încoronarea țarului Petru al II- lea, apoi la funeraliile acestuia în 1730.

Foto: DĂNILĂ APOSTOL (17 decembrie 1654 — 17 ianuarie 1734),hatman al Ucrainei între anii 1727 și 1734.

HATMANUL UCRAINEI DĂNILĂ APOSTOL, era român după ambii părinți.Tatăl său, polcovnicului Pavel Apostol, era fiul lui Efrem Apostol.

Pavel Apostol s-a născut în Moldova și a trecut în Hătmănie, ca polcovnic de Mirgorod (1671-1673 și 1676-1678), titlu pe care l-a purtat o vreme și fiul său Dănilă, scrie blogul https://cubreacovblog.wordpress.com.

Pavel Apostol a ctitorit, în 1670, mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din preajma satului Porteanki din cuprinsul regimentului de Mirgorod.

Mama lui Dănilă Apostol provenea din vechea familie boierească Catargi care trecuse de asemenea în Hătmănie.

În 1683 a zdrobit oastea tătărască în bătălia de lângă râul Ingul și în 1686 în cea de lângă râul Sokolka.

A participat la toate campanile împotriva cetăților turcești de la gurile Niprului, precum și în bătăliile din Liflandia și la asediul Varșoviei.

În 1722 este trimis să lupte în Persia și participă la lupta de lângă râul Sulak, în Transcaucazia. În una din bătălii și-a pierdut un ochi. S-a înfățișat de mai multe ori în fața țarului sau țarinei la Moscova și Petersburg.

Neamul său pe line bărbătească s-a întrerupt odată cu ultimul strănepot, astfel încât numele de familie a fost transmis lui Ivan Muraviov, un strănepot pe linie feminină, care a devenit Muraviov-Apostol, conform unui decret al țarului Alexandru I.

Dănilă Apostol a avut un singur frate, Vasile Apostol, despre care știm că a decedat în anul 1702.

A fost căsătorit cu Uliana Iskrițki, fiica polcovnicului Vasile Iskrițchi și nepoata hatmanului Pavel Teterea. A avut 7 feciori și 4 fiice.

Biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, Poltava, ctitoria și locul de înmormântare al Hatmanului Dănilă Apostol.

Este înmormântat în biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, ctitoria sa din ținutul Poltavei. În 1809 în această biserică avea să fie botezat cel cunoscut ulterior ca scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol, care, se presupune, de asemenea avea rădăcini românești.

28/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

AUTORI RUȘI VORBESC DESPRE ROMÂNITATEA BASARABIEI ȘI A BASARABENILOR

Foto:  Harta Basarabiei țariste

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

In anul 2012 am comemorat  bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie în afara graniţelor țării, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est.

Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial desprins de Rusia.

Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi romanii, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii.

Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial.

S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, pentru ca rolul opiniei publice devenita o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat.

De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul, devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare.

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime.

Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.

În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani.

În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc.

Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc.

Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească.

Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi?

Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor.

Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile , înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei).

În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat.

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă.

 În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată…

Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă.

Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească.

Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Foto: Statuia ţarului Alexandru I ridicată la Chişinău la 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei.

Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:
„Masa compactă a neamului velicorus continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală.

Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita (la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează…

Numai neînsemnate colonii de velicoruşi, compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului.

 Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc.

Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”

La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia:

„Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.”

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei.

 Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau.

Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav.

Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice.

Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.

Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor.

El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”.

O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian.

În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

 În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor.

Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei.

Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani.

 Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă.

Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian.

 Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.”

 Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).

Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?

Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.

În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci.

Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”.

 De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia.

De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

 Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

 Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.

În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor.

Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste.

În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.

Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale – când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.
De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat.

Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?
Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar – să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.”

 Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.
Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte.

 Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români.

Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus.

Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român.

 Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Bibliografie (surse):

Autor: Cristian Negrea/ cristiannegrea.blogspot.ro

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 .

23/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Ținutul secuiesc”ȘI ASALTUL NEOREVIZIONISMULUI MAGHIAR

Neorevizionismul și autonomia „ţinutului secuiesc”. ANALIZĂ

De la Epictet la „profeția care se realizează prin ea însăși” și înapoi

Acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor foşti activişti comunişti reciclați în „lideri autonomişti”, și reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România.

Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002, apoi cel curent) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent, a comentat jurnalistul Dorin Suciu, fost presedinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș,  într-un articol publicat de ActiveNews.

În ceea ce priveşte România, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste a fost desemnarea „ţinutului secuiesc” drept „ţara-mamă din interior” pentru maghiarimea din Transilvania care trăieşte „în diasporă internă”, scopul final fiind „construirea unei (…) lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”, aşa cum preconiza chiar fostul şi actualul prim-ministru ungar Viktor Orbán.

Deosebit de grav este faptul că, folosind contextul creat după intervenţia NATO din 1999 în Iugoslavia, guvernul Orbán i-a „indoctrinat” pe unii dintre viitorii lideri ai Uniunii Civice Maghiare, Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi ai Consiliului Naţional Secuiesc făcându-i să creadă că diplomaţia americană ar fi favorabilă autonomiilor pe criterii etnice şi că acestea vor fi „garantate internaţional” de către NATO.

Deşi Departamentul Apărării al SUA a dezminţit prompt aserţiunea, ulterior această veritabilă intoxicare a fost promovată tacit.

Astfel se explică de ce Ferenc Csaba, secretarul general al CNS, a declarat public pe un post naţional de televiziune, înainte de ţinerea la 15 martie 2006 la Odorheiu Secuiesc a primei „adunări naţionale secuieşti”, că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” va lupta până la capăt pentru autonomie fiind „sub protecţia NATO”!

O afirmaţie care a nedumerit sau a fost persiflată, când de fapt ea ar trebui să îngrijoreze pentru că, în virtutea acestei gogoriţe, pot fi generate şi pe viitor acţiuni destabilizatoare cu consecinţe grave.

*
Epictet, renumitul filosof stoic grec, (55-135) nota: „Oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă în realitate, ci de cum înțeleg ceea ce li se întâmplă”. El a fost probabil primul care a observat că acțiunile oamenilor depind de felul în care interpretează evenimentele și nu de evenimentele în sine.
În anul 1513, Machiavelli scria în „Principele” – primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se credă”…

La mai bine de patru secole după Machiavelli, în 1931, sociologul american W. J. Thomas a formulat o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale”. Teorema sa arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinși, făcuți să creadă, că sunt reale.
Thomas ilustrează prin teorema sa ceea ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie pe al cărei mecanism psihologic se bazează operaţiunile de diversiune, dezinformare şi de intoxicare folosite în războiale de imagine.

Primejdia pe care o prezintă o astfel de falsă definire de situaţie constă în faptul că aceasta, chiar și fără a fi folosită ca bază pentru operații de manipulare a informaților în vederea dezinformarii publicului sau de intoxicare a factorilor de decizie, dacă nu este combătută prompt şi eficient dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Într-un articol publicat în 1948, care a avut răsunet în epocă, această forţă a fost numită de sociologul american Robert K. Merton „the self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.
Deceniile scurse de când W. J. Thomas și-a formulat o teorema au dovedit din plin că așa-numitele previziuni autorealizatoare – care devin reale prin simplul fapt că sunt insistent avansate și pe care prin manipulare și/sau propagandă suntem convinși să le credem adevărate – nu sunt simple speculații psihologice și că pot avea efecte devastatoare. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu românii și România…
Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”.

El a fost repetat până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, și demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria. În acest fel, cuvântul-semnificație „Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o traumă reală. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale -, autonomia pe bază etnică.

Umbrela NATO pentru minoritățile maghiare: radiografia unei intoxicări

Trebuie subliniat ab initio că iniţiativele tot mai insistente privind proclamarea pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” reprezintă, dincolo de manevrele unor partide precum Consilului Naţional Secuiesc (CNS), ale Uniunii Civice Maghiare (UCM) sau, mai nou, ale Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) – care încearcă să spargă monopolul politic al UDMR -, repercusiunile politicii duse perseverent între anii 1998 – 2002 de către guvernul de dreapta al Ungariei de incitare a minorităţilor maghiare din ţările vecine de a obţine autonomii pe criterii etnice şi drepturi colective.
Pentru a atinge aceste scopuri, primul guvern Fidesz condus de premierul Viktor Orbán, care se considera ca fiind, dincolo de graniţele propriului stat, „reprezentantul întregii naţiuni ungare”, nu s-a dat în lături să dezinformeze opinia publică din ţările vecine Ungariei şi, după cum demonstează datele incontestabile pe care vor fi prezentate, chiar să intoxice liderii minorităţilor maghiare din România şi Serbia pentru a acţiona în sensul strategiei lor de politică externă .
Pentru a înţelege contextul în care s-a fundamentat strategia autonomiilor pe baze etnice a minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei, elaborată de primul guvern Orbán (1998-2002), este necesară o scurtă rememorare a situaţiei din primii ani de după 1989.
Implozia sistemului comunist a marcat, fără excepţie, în toate fostele ţări socialiste din estul şi centrul Europei o revigorare a naţionalismului. În Ungaria, fenomenul s-a manifestat prin renaşterea revizionismului şi iredentismului, manifestări similare având loc şi în ţările vecine în rândurile minorităţilor maghiare.

Procesul, care poate fi definit cel mai bine prin termenul de neorevizionism, desemnează noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei pentru a le adapta prin „mijloace paşnice” la noua conjunctură politică din Europa. În anii 90, neorevizionismul a cunoscut o veritabilă explozie şi s-a desfăşurat pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservatoare, naţionalist-şovine, din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.
În cazul României (dar şi al Serbiei şi Slovaciei) acţiunile neorevizioniste ale Ungariei au avut o deosebită virulenţă în anii 1990–1994, în perioada guvernului condus de József Antall, cel care s-a declarat „sufleteşte” prim-ministrul a 15 milioane de unguri şi a procedat ca atare. Folosindu-se de avantajul că făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, Ungaria a acţionat concertat pentru a împiedica accesul României în organisme internaţionale precum Consiliul Europei sub pretextul disciminării minorităţii maghiare.

În paralel, a fost demarată o dublă campanie – diplomatică şi de imagine în mass media internaţionale – în scopul impunerii unor forme de autonomie sau federative care să asigure un statut special Transilvaniei. În mediile politice, presa scrisă şi electronică şi în cercurile culturale din Ungaria a fost întreţinută o atmosferă menită să inducă o psihologie a „teritoriilor recuperabile”.

În o altă „ţară succesoare”, care deţinea astfel de teritorii, Slovacia, după despărţirea acesteia de Cehia, a fost folosit şi cultivat contenciosul legat de hidrocentrala de la Gabcikovo ca pretext al unui veritabil război mediatico-diplomatic menit să ţină trează problematica autonomiei minorităţii maghiare din sudul ţării.
Cazul cel mai dramatic a fost însă participarea Ungariei la destrămarea fostei Iugoslavii. Este cunosut faptul că guvernul Antall a sprijinit secesiunea Croaţiei furnizându-i arme. Miza a fost o Serbie slabă care să fie nevoită să acorde autonomie minorităţii maghiare din Voivodina.

Semnificativă pentru oportunismul politicii externe ungare din perioada guvernului Antall rămâne atitudinea slugarnică a acestuia faţă de Ucraina – vecin puternic militar – soldată cu încheierea rapidă a unui tratat de bază şi abandonarea de facto a minorităţii maghiare majoritare din Ucraina Subcarpatică.
Perioada dintre anii 1994 şi 1998, în care Ungaria a fost condusă de guvernul socialist al lui Gyula Horn, a fost relativ mai relaxată, iar acţiunile mai coerente ale diplomaţiei române au reuşit să convingă cancelariile ţărilor occidentale şi opinia publică internaţională de mobilurile reale ale campaniei de imagine negativă dusă împotriva României, inclusiv în ceea ce priveşte (auto)victimizarea minorităţii maghiare.

Iniţiativa reconcilierii istorice româno-ungare după modelul franco-german şi încheierea tratatului de bază între România şi Ungaria, cu toate imperfecţiunile sale, a calmat oarecum disputele dintre cele două ţări.
Venirea la putere, în urma alegerilor din aprilie-mai 1998, a guvernului de dreapta condus de premierul Viktor Orbán a dus la o escaldare până la paroxism a problematicii minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei. Federaţia Tinerilor Democraţi – Partidul Civic Ungar (Fidesz – PCU), principala forţă politică din coaliţia guvernamentală, a pus la punct, în cei patru ani de guvernare, o strategie specială „de unire, dincolo de graniţe, a naţiunii ungare”, destinată să devină nu numai o naţiune culturală ci şi una politică. Principalele instrumente au fost acţiunile de obţinere prin toate mijloacele a autonomiei şi coordonarea acestora printr-un organism special înfiinţat, Consiliul Permanent Ungar.

Rezultatele acestui proces au avut efecte negative îndeosebi în România, unde succesivele guverne ale Convenţiei Democratice din România, ca şi preşedintele Emil Constantinescu, au excelat prin incompetenţă şi o slăbiciune care au frizat lipsa de spirit naţional şi patriotism. Prin contrast, strategia guvernului Orban a obţinut rezultate notabile prin canalizarea politicii externe pe trei direcţii bine definite – intrarea Ungariei în NATO și UE, deţinerea iniţiativei în relaţiile cu ţările vecine şi schimbarea statutului minorităţilor maghiare din aceste ţări.

Un rol important în realizarea mişcărilor tactice au avut serviciile secrete coordonate de László Kövér, un politican agresiv, de dreapta extremă, şi implicarea liderilor organizaţiilor maghiarilor din ţările vecine ca şi a celor din emigraţia occidentală.
Înfăţişarea cronologică a modului în care a luat naştere şi s-a închegat treptat strategia pan-maghiară a guvernului Orbán, coerenţa acesteia, subtilitatea conceptelor şi a mijloacelor (dintre care nu lipsesc dezinformarea şi intoxicarea) puse în slujba ei, conduc la ideea că elaborarea ei nu a fost exclusiv opera unor politicieni.

Primul pas a fost făcut la 16 februarie 1996, când a avut loc la Budapesta prima reuniune a Clubului pentru politică externă a Fidesz – PCU, care, la acea dată, se afla în opoziţie. Zsolt Németh, vicepreşedintele partidului, a anunţat că scopul înfiinţării clubului este acela de a oferi o alternativă de dreapta la politică externă a guvernului socialist având în vedere că „politica ungară faţă de ţările vecine, ca şi cea privind minorităţile maghiare este falimentară (…) şi că este cazul să se pună capăt pasivităţii diplomaţiei ungare, aflată într-o continuă defensivă în faţa propunerilor româneşti privind reconcilierea istorică”.

Viktor Orbán, preşedintele Fidesz, a anunţat că sprijină concepţiile episcopului László Tőkés (invitat la reuniune) privind autonomia şi s-a referit la minoritatea maghiară din România, în calitatea sa de componentă a naţiunii ungare. Concluzia discuţiilor, la care a participat şi Ferenc Szöcs, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, a fost că este nevoie de o schimbare a politicii ungare faţă de vecinii ţării.
A urmat forumul de dezbateri organizat la 24 iulie 1997 la Târgul Secuiesc, unde Viktor Orbán a atacat guvernul socialist a premierului Horn acuzându-l că duce o politică mult prea precaută în privinţa minorităţilor maghiare de peste graniţe şi că este fundamental incapabil să sprijine dorinţele acestora de autonomie.

La scurt timp, într un interviu apărut la 12 august 1997 în săptămânalul orădean Erdélyi Napló, Orbán va declara că, pe viitor, Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile de autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania şi instituţiile adecvate acestei autonomii. În interviu se accentuează:

„Ceea dorim noi depăşeşte tratatul de bază, diferenţiindu-se de intenţiile originare ale actualului guvern”.

Ministrul de externe ungar, socialistul László Kovács, va preciza că prin declaraţiile sale liderul tinerilor democraţi pune în primejdie interesele esenţiale ale politicii externe ungare. În schimb, Preşedinţia şi Guvernul României nu au avut nici o reacţie. UDMR a fost cooptat la guvernare, iar Viktor Orbán, vicepreşedinte al Adunării generale a Consiliului Europei, este considerat unul dintre prietenii politici ai ministrului de externe Adrian Severin.

Declaraţiile lui Orbán erau făcute în contextul în care, cu numai opt luni înainte de alegerile din Ungaria, Fidesz depăşea în sondaje partidele coaliţiei socialist-liberale iar cei mai mulţi unguri ar dori să l vadă pe liderul său ocupând postul de prim ministru.

După numai o lună, la 13 septembrie 1997, ca un preambul al campaniei electorale, Viktor Orbán va începe un turneu în Transilvania. La Odorheiu Secuiesc, într-o adunare publică organizată de episcopul LászlóTőkés, el declară că sprijină maghiarimea din Transilvania în lupta ei pentru îndeplinirea obiectivelor sale esenţiale: realizarea autonomiei, înfiinţarea unui sistem de învăţământ la toate nivelurile şi retrocedarea bunurilor bisericilor istorice maghiare.

Orbán mai lăsă să se înţeleagă că se consideră moştenitorul politic al lui József Antall şi că este dispus să şi asume rolul de conducător a 15 milioane de unguri.
Peste o zi, la o reuniune ţinută la Tîrgu Mureş, Orbán va dezavua participarea UDMR la guvernare atrăgând atenţia că „guvernele vin şi se duc, dar comunităţile rămân” şi accentuând că „în fiecare localitate din Transilvania unde trăiesc maghiari importantă este construirea unei mici lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”.
Începutul următoarei etape, decisivă, va fi marcată de declaraţia lui Viktor Orbán făcută la 28 mai 1998, după ce se anunţă că Fidesz Partidul Civic Ungar a câştigat alegerile: „Am afirmat în numeroase rânduri că graniţele statului ungar nu se suprapun cu cele ale naţiunii ungare. Viitorul guvern va fi unul al întregii naţiunii ungare”.

De altfel, Programul electoral al Fidesz prevedea că, în cazul că acesta va ajunge la guvernare, va instituţionaliza un dialog sistematic şi oficial între statul ungar şi comunităţile maghiare care trăiesc în bazinul carpatic, va lupta pentru recunoaşterea drepturilor colective ale maghiarimii care trăieşte în minoritate în ţările vecine şi îi va sprijini aspiraţiile de autonomie.

Reacţiile presei internaţionale la declaraţiile lui Orbán au fost relevante. Sub titlul „Guvernul copiilor”, Corriere della Sera emitea opinia că „preluarea puterii de către tinerii de dreapta de la Budapesta, nu reprezintă o victorie a noului, ci o ameninţare la adresa echilibrului şi aşa instabil al zonei”, iar BBC International era de părere că „Reîntoarcerea la retorica fostului guvern Antall şi la «diplomaţia megafonului» nu poate avea succes şi că „rigidizarea politicii faţă de vecini nu se arată drept drumul cel mai corespunzător”.
Prezent la Budapesta în zilele imediat următoare, episcopul LászlóTőkés, care îl sprijinise masiv pe Viktor Orbán în campania electorală, îi va cere viitorului prim-ministru o creştere a intransigenţei Budapestei în politica faţă de Bucureşti prin denunţarea politicii României privind minoritatea maghiară, revizuirea înţelegerilor diplomatice şi a tratatului româno-ungar, intensificarea demersurilor privind obţinerea autonomiei teritoriale în zonele în care maghiarii alcătuiesc majoritatea şi individuale acolo unde trăiesc în minoritate, acordarea dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari aparţinând comunităţilor din afara graniţelor, urgentarea reîfiinţării unei universităţi maghiare la Cluj, retrocedarea neîntârziată şi necondiţionată a tuturor bunurilor care au aparţinut bisericilor istorice maghiare din Transilvania şi reluarea, sub formă sistematică şi oficializată, a convorbirilor panmaghiare întrerupte înainte de vreme din cauza reacţiei internaţionale la comunicatul Conferinţei ungaro-maghiare de la Budapesta din vara lui 1996.

Strategia guvernului Orbán începe să se contureze o dată cu ideea lansată de Zsolt Németh, proaspăt secretar de stat în MAE ungar, conform căruia „problema minorităţilor (maghiare n.a.) reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale.” Într-un interviu apărut la 30 iulie 1998 în săptămânalul Heti Világgazdaság, Németh, care era şi vicepreşedinte al Fidesz, reia astfel într o formă mai nuanţată teza lansată la începutul deceniului de fostul ministru al apărării, Lajos Für. La vremea respectivă, afirmaţia că „problema minorităţilor de peste graniţe face parte din politica de securitate ungară” stârnise vehemente proteste în ţările vecine.
Numărul doi al diplomaţiei ungare a mai anunţat că Budapesta va realiza un cadru instituţionalizat al relaţiilor cu maghiarii de peste graniţe, „un organism la vârf în care se vor regăsi reprezentanţii legitimi ai minorităţilor maghiare şi liderii politicii ungare” şi că va elabora un statut special al maghiarilor de peste graniţe.
Modul în care se poate instituţionaliza dialogul ungaro maghiar începe să-şi arate adevăratele intenţii când acelaşi Zsolt Németh, cu ocazia unei dezbateri publice organizată de Academia Szent László la 18 septembrie 1998, afirmă că „trauma Trianonului poate fi tratată prin integrarea europeană a naţiunii ungare în întregul ei”.
Lansată la numai trei luni de la venirea la guvernare a Fidesz, aserţiunea contribuie la conturarea convingerii că Budapesta era dispusă să greveze relaţiile cu unii dintre vecinii ei cu o nouă doctrină: aceea a integrării europene a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.

O ameninţare voalată la adresa ţărilor vecine în care trăiesc minorităţi maghiare va fi lansată în contextul intervenţiei NATO în Iugoslavia. Ea este emisă de Viktor Orbán, la 9 mai 1999, când cu ocazia congresului Fidesz a declarat că „următoarele conflicte de tip Kosovo nu pot fi ocolite decât dacă minorităţilor care trăiesc în Serbia, şi în primul rând maghiarilor, li se vor acorda drepturile şi autonomia care au fost experimentate cu succes în partea vestică a Europei”.

Cu acelaşi prilej, László Kövér, vicepreşedinte Fidesz şi ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, a accentuat că dacă reglementarea problemei minorităţilor din Serbia nu se va extinde şi asupra maghiarilor din Voivodina, „pe motivul greşit interpretat al evitării unui conflict, acest fapt ar transmite un mesaj politic şi moral de neacceptat”.

Este, cum se va vedea, un prim pas spre acreditarea falsei idei că minorităţile maghiare din Serbia şi România ar trebui să fie protejate de NATO în care Ungaria intrase înaintea ţării noastre.
Avântul politicii neorevizioniste a guvernului Orbán va fi potenţat de declaraţia-şoc făcută de generalul Wesley Clark făcute la Seminarul neoficial al NATO organizat la Budapesta între 21 şi 23 iunie 1999 la sfârşitul operaţiilor militare din Kosovo şi Serbia. Subliniind că „dacă e nevoie, diplomaţia trebuie sprijinită cu puterea armelor”, comandantul trupelor NATO va susţine că „în conformitate cu noua doctrină a Alianţei, principiile care stau la baza Tratatului de la Versailles sunt, în prezent, depăşite”.

(În context, Clark se referea de fapt la acele state care îşi pun în primejdie proprii cetăţeni, tratându-i după bunul lor plac şi riscând să destabilizeze întreaga regiune, dar cele mai multe dintre ziarele din Ungaria nu au simţit nevoia să nuanţeze…)

Existau, după cum se vede, toate premisele pentru a trece într-o nouă fază, cea a „Operaţiunii Duna” pusă la punct sub coordonarea lui László Kövér, ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete. Într-o primă fază, aceasta prevedea sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul care precedase declanşarea operaţiunilor militare din Kosovo şi Serbia, în privinţa „discriminării” minorităţilor maghiare din fostele „provincii istorice” Voivodina şi Transilvania în domenii ca drepturile omului, folosirea limbii materne şi învăţământul. În a doua fază, trebuia realizată acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din ţările limitrofe şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne. În o a doua parte, acelaşi scenariu viza provinciile Félvidék din sudul Slovaciei şi Subcarpatia din Ucraina.

La 26 şi 28 iunie 1999, în staţiunile Fonyod, respectiv Balatonszárzó, au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanţi ai grupului radical din Odorheiu Secuiesc (care ulterior vor înfiinţa Uniunea Civică Maghiară), Uniunii Maghiare Ardelene (organizaţie notorie pentru acţiunile ei revizioniste) şi liderii maghiarilor din Voivodina.

Discuţiile s-au concentrat pe discutarea posibilităţilor de realizare a obiectivelor acţiunii şi a cadrului legal în care ar putea fi înfăptuită, astfel încât, în cazul refuzului autorităţilor din România şi Iugoslavia de a satisface cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia ţărilor occidentale, inclusiv prin intermediul NATO .
Cu toate că a fost sfătuit că ar fi de dorit evitarea de tensiuni cu România, ţară care a susţinut campania Alianţei, premierul Orbán a insistat pe această idee. În urma unei vizite la Budapesta, la 14 iulie 1999, a secretarului de stat al apărări SUA, William Cohen, fostul prim ministru Viktor Orbán a susţinut într-o conferinţă de presă că demnitarul american ar fi fost de acord ca problema autonomiei minorităţilor (maghiare) din zonă să ocupe un capitol separat în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi să fie asigurată prin garanţii internaţionale, în primul rând ale NATO.

Pentagonul a dezminţit prin Agenţia Associated Press alegaţiile premierului ungar arătând că, deşi Viktor Orbán „a stăruit cu obstinaţie ca NATO să şi asume problema maghiarilor din Voivodina în tratativele sale cu Belgradul în scopul mai marii stabilităţi a ţării”, William Cohen „a ocolit problema autonomiei şi nu a dorit să abordeze nici aspectul asigurării acesteia prin ameninţare militară”.

Cu toate acestea, subiectul atitudinii favorabile a faţă de garantarea securităţii minorităţilor maghiare a fost reluat în întâlnirile pe care premierul Orbán şi Tibor Szabó, şeful Oficiului maghiarilor de peste graniţe, le-au avut cu reprezentanţii lobby-ului maghiar cu ocazia vizitelor în SUA. Foarte probabil, discuţii asemănătoare au avut loc ulterior şi cu unii lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc şi ai Uniunii Civice Maghiare.

Altfel nu se explică cum ceea ce începuse ca o dezinformare s-a transformat într-o intoxicare ale cărei victime ei au devenit chiar unii dintre reprezentanţii CNS şi ai UCM, convinşi că pot întinde coarda dobândirii autonomiei cât vor pentru că se află, cum ei înşişi declară, sub protecţia NATO!

O nouă etapă este marcată de lansarea ideii ca „ţinutul secuiesc” să devină „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii din „diaspora internă”. Conceptul, menit să devină cheia de boltă a stratagemelor de a obţine autonomie pe criterii etnice, a fost lansat de Zsolt Németh la 18 februarie 2000.
Cu ocazia vizitei sale la Miercurea Ciuc, numărul doi al diplomaţiei ungare a afirmat că „pentru strategia maghiarimii din România se conturează tot mai mult rolul ţinutului secuiesc ca ţară mamă din interior pe care să se poată sprijini (?!) maghiarii care trăiesc în minoritate în diversele regiuni din Transilvania”.

Evident, pentru aceasta, „ţinutul secuiesc” (cea mai înapoiată zonă în care trăiesc maghiarii din Transilvania) trebuia să dobândească autonomie pe baza faptului că în cele două județe populația maghiară este majoritară iar în acest scop au fost folosite toate mijloacele, mai puţin cele de forţă, deşi incitări au existat.
Foarte interesantă ar fi o analiză a modului în care Fidesz şi liderii săi s-au amestecat în viaţa politică internă a maghiarilor din România mergând până la susţinerea pe faţă a episcopului László Tőkés şi a lui Jenö Szász, primarul Odorheiului Secuiesc, împotriva echipei lui Béla Markó.

Imixtiunea s-a manifestat prin încurajarea dizidenţei platformelor radicale din UDMR şi chiar prin sprijinirea creării de formaţii politice precum Uniunea Civică Maghiară, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi Consiliul Naţional Secuiesc care să poată fi contrapuse UDMR pe care Fidesz nu îl considera suficient de dedicată „cauzei naţionale”…
Venirea la putere în Ungaria în mai 2002 a guvernului socialist a lui Péter Medgyesi a atenuat capacităţile Fidesz PCU de a manevra direct acei lideri politici maghiari al căror extremism etnic îl incitase şi susţinuse sistematic în timpul guvernării.
Intrarea ţării noastre în NATO şi faptul că dreapta radicală, conservatoare şi naţionalistă din Ungaria a pierdut şi alegerile din aprilie 2006 poate fi considerată o şansă pentru o Românie aflată în pragul integrarii în UE şi care va trebui să-i contracareze pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.
Schimbarea statutului României prin intrarea în NATO a adăugat, la rândul ei, un plus de stabilitate şi a constituit un factor de descurajare a politicilor neorevizioniste. Cu toate acestea, acel veritabil cal troian al neorevizionismului constituit de acţiunile autonomiste a continuat să acţioneze direct sau prin intermediul operaţiunilor de dezinformare şi/sau de intoxicare .

Cronica unei diversiuni ratate – proclamarea autonomiei Ţinutului Secuiesc

Coroborarea mai multor date şi informaţii arată că, în contextul unei lupte politice fără cruţare – aşa cum s-a prefigurat cea din Ungaria începând cu 2005, anul dinaintea alegerilor generale din Ungaria, şi primăvara anului 2006 – alegerile s-au desfăşurat în luna aprilie -, atât opinia publică din România şi cât şi cea din Ungaria, precum şi clasa politică românească au fost obiectul unui şir de dezinformări şi intoxicări în vederea obţinerii unei anumite reacţii care, la rândul ei să fie folosită pentru deturnarea electoratului ungar. Folosind un exemplu la îndemână, cel al loviturilor de biliard, mecanismul acestei duble manipulări a fost cel al trimiterii bilei în mantinelă de unde ricoşează pentru a lovi o altă bilă care, în cazul unei lovituri bine calculate, intră în gaură.

În cazul prezentat mai jos, mecanismul manipulării a constat în primă fază în „amorsarea” publicului şi clasei politice din România prin punerea la cale a unor acţiuni, aşa-numitul „suport”, care să irite. Reacţiile celor afectaţi au fost apoi condamnate prin intermediul unor „cutii de rezonanţă”, punându-li-se eticheta de „intoleranţă etnică”, „antimaghiarism”, „extremism” etc. În faza a doua, ar fi urmat ca prin relatările unei părţi din mass-media ungare (pentru că subiectul cu conotaţii emoţionale era unul cu mare priză) să fie inflamată opinia publică din ţara vecină.

Rezultatul urmărit era câştigarea pentru „cauza naţională” a alegătorilor indecişi şi trezirea predispoziţiei de votare în rândurile „electoratului captiv” al unui anume „client” sau „beneficiar” (pentru a folosi termeni specifici operaţiilor de dezinformare).

Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că acesta ar fi trebuit să fie Fidesz – Partidul Civic Ungar care a ciupit prin intermediari coarda naţionalistă pentru a se detaşa de partidul Socialis Ungar (PSU) de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.
Mecanismul iniţial al oricărei dezinformării constă, spun manualele de specialitate, în „amorsarea” publicului prin crearea a unui „suport”.

Modul în care au fost amorsate opinia publică şi clasa politică din România ca şi cel în care a fost creat suportul se dovedeşte a aparţine unor maeştri pe cât de versaţi în arta manipulării, pe atât de lipsiţi de scrupule .
Operaţia de amorsare a început încă din luna ianuarie a anului 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon” în care erau reluate voalat temele propagandei revizioniste din perioada interbelică.

Apoi, după jumătatea anului 2005, în mai multe ziare de limbă maghiară din România a urmat o adevărată campanie de reabilitare a lui Horthy însoţită de publicarea a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat în septembrie 1940 trupele de ocupaţie din Ardealul de Nord.

În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia zilei naţionale a României. La rândul ei, campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena a continuat şi în 2006, într-atât încât până şi un ziar serios, precum Kronika de la Cluj Napoca a ajuns să se preteze la o astfel de jalnică manevră.
O dată amorsată psihologia publicului, a început derularea suportului. Acesta este constituit de diverse evenimente produse special în care publicul trebuie determinat să creadă pentru a-i crea şi întări anumite convingeri.
Pe plan extern, de exemplu, Kinga Gál, membră a Fidesz – PCU şi deputat în Parlamentul European, a prezidat, în noiembrie 2005, o reuniune internaţională pe tema autonomiei teritoriale în Europa care a precedat iniţiativa proclamării autonomiei „ţinutului secuiesc”. La rândul său, postul ungar de televiziune Duna Tv anunţă că în viitorul apropiat va lansa un nou canal ce se va numi „Autonomia”.

În paralel, pe postul public Radio Kossuth, Smaranda Enache, co-preşedinte al Fundaţiei Pro Europa, îşi exprimă convingerea că Uniunea Europeană va exercita presiuni asupra României pentru ca autonomia „ţinutului secuiesc” să fie acceptată, pentru că, nu-i aşa, ideile de autonomie şi democraţie sunt strâns legate.

A urmat la scurt timp acţiunea unui aşa-numit grup de iniţiativă, format din câţiva asistenţi şi lectori maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai, care au determinat prin prezentarea de date şi argumente false mai multe personalităţi internaţionale, printre care şi Elie Wiesel şi Imre Kertész, laureaţi ai premiului Nobel, să semneze un document prin care se cerea scindarea universităţii clujene.

Pe plan intern, la Odorheiu Secuiesc, vor fi inaugurate 13 busturi de bronz ale unor personalităţi maghiare. (Antropologia politică caracterizează acest tip de gersturi ca „marcare de teritoriu”.) Unul dintre busturi este al „secuiului rătăcitor” întruchipându-l pe Albert Wass, scriitor şi criminal de război, condamnat pentru crime comise în septembrie 1940, şi care este omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României.

O dată pregătită opinia publică, în final, sub auspiciile Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), este declanşată întreaga tevatură a intenţiei de lansare la Odorheiul Secuiesc, la 15 martie, cu ocazia zilei maghiarimii, a proclamaţiei care ar fi urmat să anunţe autonomia secuimii.
Dezinformarea a dat roade şi la nivelul clasei politice din România, unul dintre liderii de partidelor din opoziţie declarând chiar că, în caz de nevoie, este gata să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a se deplasa la Odorheiu Secuiesc pentru a contracara acţiunile autonomiste.

Un alt lider s-a declarat vehement atât împotriva adoptării statutului minorităţilor promovat de UDMR, cât şi a ideii de autonomie teritorială susţinută de CNS, CNMT şi UCM.
În toată această perioadă, în ediţiile electronice ale unor ziare naţionale româneşti, pe forumurile de discuţii, apar texte jignitoare la adresa românilor şi în replică, texte injurioase la adresa maghiarilor. Totul se întâmplă într-o perioadă crucială pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Din fericire, „marea adunare naţională a secuilor” şi proclamaţia autonomiei s-au dovedit a fi un „fâsz” iar ciocnirile interetnice pe care se sconta nu au avut loc…

Este interesant de văzut cine au fost „cutiile de rezonanţă” care au transmis şi au amplificat dezinformarea. În Transilvania, contribuţia esenţială nu s-a datorat mass-media electronice de limbă maghiară (CNS, CNMT şi UCM având un acces mai greu la ele decât UDMR), ci presei scrise de tendinţă radicală cum ar fi Polgári Élet, Erdely Napló sau Europai Idő. Acesta din urmă a publicat chiar o proclamaţie incendiară, pe care nu şi-a asumat-o nimeni, ca până la urmă să se afle că fusese „culeasă” de pe Internet.

Poliţia din Tîrgu-Mureş a ridicat ziarul de la chioşcuri şi în urma unei sesizări conform căreia în ziar ar fi fost strecurate manifeste iredentiste. Informaţia nu s-a verificat, ziarele au fost duse înapoi la chioşcuri, fundaţia Pro Europa a protestat, o parte din mass-media din Ungaria a raportat incidentul cu lux de amănunte.
În relatarea şi comentarea pentru publicul ungar a evenimentelor care au constituit suportul dezinformării s-au remarcat îndeosebi cotidianul naţionalist-conservator Magyar Nemzet, periodicul Erdélyi Magyarság şi Duna Tv, dar şi unele dintre emisiunile televiziunilor particulare sau ale Televiziunii Ungare. Efectul cumulat asupra opiniei publice ungare este greu de estimat, dar poate fi bănuit. După cum se vede, dezinformarea a fost gândită din timp, iar faptul că Fidesz-PCU este „beneficiarul” ei a fost evident de la început. Se ştie că UCM, condusă de Jenő Szász, primarul din Odorheiul Secuiesc, este practic filiala politică în România a partidului lui Viktor Orbán, iar CNS şi CNMT îi stau pe aproape fiind constant încurajate politic şi sprijinite logistic.

Merită atenţie specială un aspect relevant care dovedeşte că, pentru a-şi atinge scopurile, începând cu anul 1999, Fidesz nu s-a dat înlături de la a intoxica liderii mişcărilor autonomiste din secuime inducându-le iluzia că pot întinde coarda oricât de mult pentru că există un acord occidental tacit de sprijinire a tendinţelor autonomiste, atât din punct de vedere diplomatic, cât şi militar! În consecinţă, cu puţin timp înainte de „adunarea secuiască” de la Odorheiu Secuiesc, Ferenc Csaba, secretar general al CNS, a declarat pe un post naţional de televiziune că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” este una apărată de NATO.
Aserţiunea liderului CNS i-a contrariat pe analiştii şi comentatorii politici care nu au recunoscut sursa ei. Folosirea acestei intoxicări în contextul în care episcopul László Tőkés a proclamat ritos la o reuniune ţinută la Satu Mare că autonomia va fi obţinută, la nevoie, prin luptă, ar fi trebuit să neliniştească, dar autorităţile nu au avut nici o reacţie adecvată. Mai trebuie menţionat că o dezinformare asemănătoare a avut loc în aprilie 1990, tot cu ocazia alegerilor din Ungaria. Ea a fost clădită pe suportul evenimentelor din 20 martie 90 de la Tîrgu-Mureş şi a contribuit substanţial la victoria electorală a Forumului Democratic Ungar condus de József Antall.

După cum se ştie, în final, Fidesz PCU a pierdut alegerile din aprilie 2006, Partidul Socialist Ungar rămânând în continuare la putere. Se poate conchide că înfrângerea dreaptei radicale, conservatoare şi naţionaliste din Ungaria, care în cazul venirii la putere ar fi promovat isteria autonomistă, poate fi considerată o şansă pentru o Românie care are serioase probleme cu incompetenţa şi lipsa de spirit naţional a clasei politice şi care va trebui să-i contracareze, pe plan intern şi extern, pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.
Deşi eşecul adunării de la Odorheiu Secuiesc a fost evident, conducerea Consiliului Naţional Secuiesc a organizat, pe 18 iunie 2006, la Ditrău, judeţul Harghita, o a doua adunare secuiască. În cursul manifestării, organizată cu ocazia „Zilelor Ditrăului”, şi numită pompos „Marea adunare secuiască”, s-a citit un „proiect-rezoluţie” privind autonomia aşa-numitului ţinut secuiesc.

Faptul că documentul a proclamat, nici mai mult, nici mai puţin decât dreptul la audoterminare a poporului (!) secuiesc, ca parte integrantă a naţiunii maghiare şi, pe baza acestui drept, „autoguvernarea internă a ţinutului secuiesc”; că a cerut stabilirea „limitelor teritoriale” ale acestuia care ar urma să fie condus de „organe administrative deliberative, executive şi legislative proprii” etc, reprezintă, mai mult decât simple elucubraţii ale unor rataţi politic sau diletanţi nostalgici după Regiunea Autonomă Maghiară de tristă amintire comunistă.

Ele demonstrează ceea ce am documentat în cursul acestei analize şi anume că acţiunile de înfiinţare în România a unei enclave teritoriale pe criterii etnice sunt rezultatul unei strategii neorevizioniste promovate perseverent începând cu 1990. O dovedesc şi noile deziderate ale Consiliului Naţional Secuiesc pe care nici măcar guvernul radical şi naţionalist a lui Viktor Orban nu a îndrăznit să le proclame atunci când, cu doar câţiva ani în urmă, preconiza că „ţinutul secuiesc” trebuie să devină „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii care trăiesc „în diasporă” în România.

Ele sunt cerinţa ca guvernul Ungariei să-şi exercite „rolul protector asupra revendicărilor privind autonomia Ţinutului Secuiesc” şi pretenţia ca acesta să fie „reprezentat în ţară (sic!) şi în străinătate”…
Cel puţin ciudată, la primă vedere, este cerinţa CNS ca, în cazul că fantasmele sale nu se vor îndeplini, o nouă adunare naţională secuiască, care ar urma să fie convocată spre toamnă, să revendice de la Marile Puteri care au semnat Tratatul de la Trianon remedierea lezării drepturilor colective ale maghiarilor şi secuilor din Transilvania”. Interesant în toată afacerea este că, deşi actualele hotare au fost recunoscute internaţional în 1947, prin Pacea de la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

„Misterul” acestei amnezii deliberate îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea de manipulare aproape magică a sloganului „Trianon”.

Reluarea sloganului după 1990, în a doua repriză a partidei care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza neorevizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a unora în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă s-a încercat şi se încearcă alimentarea, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile „nedreptatea” săvârşită la Trianon, încearcă să deturneze atenţia publicului larg, neavizat,de la Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n-ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria horthysto-fascistă care s-a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor vecine cărora li s-au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate. Desigur că deplângerea „tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. Grosolana diversiune istorică care pretinde că prin tratatul de la Trianon au fost modificate „hotarele de o mie de ani” ale monarhiei ungare poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.
Reclamarea eventualelor nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu-i avantajează pe neorevizioniştii de pe la noi sau de aiurea nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra atât Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, cât şi Marile Puteri semnatare în calitate lor de actuali giranţi ai tratatului.

Rămâne deci „Trianonul” contra căruia se pledează cu argumente care ţin de zona afectelor, bazate, în mare parte, pe statistici falsificate şi „realităţi” inventate pentru manipularea opiniei publice.
Nu este greu de prevăzut că împlinirea în 2020 a unui secol de la încheierea Tratatului de la Trianon va prilejui demararea unei noi faze a războiului politic, diplomatic și de imagine împotriva României pe acest subiect. Totul în contextul forţării obţinerii pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” în calitate de „ţară-mamă din interior”, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste.

*
Aminteam la începutul acestei analize de teorema lui Thomas conform căreia dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale), în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale. În principiu, teorema descrie o falsă definire de situaţie şi arată că oamenii nu reacţionează doar la situaţiile obiective ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie acestora.

Ceea ce este primejdios este că o astfel de falsă definire de situaţie, necombătută prompt şi eficient, dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte, forţă pe care un alt sociolog american, Robert K. Merton, a numit-o „a self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.
Există totuși o speranță. Tot înțeleptul Epictet spunea că „Important nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care reacționezi la ceea ce ți se întâmplă”.

21/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: