CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cât de capabili au fost românii să se guverneze singuri în ultimul veac şi jumătate ?

            Foto: Al.Ioan Cuza, domnul Unirii și participanții de la Congresul de pace din 1856 de la Paris.

Când oamenii mici lasă umbre mari, înseamnă că soarele e la asfințit

Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte, spune că – în urmă cu un veac şi jumătate, la Congresul de la Paris din 1856 – reprezentantul Angliei, contele Clarendon[1], excedat de insistenţa cu care ministrul de externe al Imperiului Francez, contele Walewski, susţinea cauza unirii Principatelor române (ceea ce însemna şi autonomizarea lor deopotrivă de sub tutela otomană şi de sub cea rusă) i-ar fi obiectat: “Bine, să se unească; dar credeţi că vor fi capabili să se guverneze singuri?

Dacă credităm această vorbă, dincolo de butada reprezentantului unei mari naţiuni la adresa unui popor care abia se pregătea să intre în istorie, e în ea ceva serios (și foarte englezesc): cum se va putea guverna o ţară căreia-i lipsesc şcolile, instituţiile şi elita pe care acestea o produc ?

            Ei bine – se va putea spune – până la urmă s-a guvernat. Da, dar cum? La Belle Epoque a lui Carol I – timp pe care astăzi suntem tentaţi să-l mitizăm, uitându-ne doar la o infimă parte a urbanului – s-a terminat, să nu uităm, cu ultima jacquerie a Europei, cea din 1907[2] (fenomen pe care Occidentul nu-l mai cunoştea de la finele Evului Mediu).

Violenţa răscoalei şi cea a represiunii prin care a fost înăbuşită ne-a situat nu în Evropa spre care aspiram, ci în proximitatea Rusiei unde, cu doi ani mai înainte, manifestaţia preotului Gapon (culmea – de susţinere a Ţarului!) sfârşise sub baionetele cazacilor din Gardă și unde pogromurile erau curente.

Am intrat în Marele Război complet nepregătiţi şi, în doar trei luni, am pierdut tot ce era de pierdut.

A urmat mizeria – cu tifoida ei – şi foametea, care au făcut incomparabil mai multe victime decât războiul[3].

Când, la capătul lui, ne-am regăsit în noul stat – România Mare –, datorând aproape totul conjuncturii, ne-a prins bine Petre P. Carp: “Ţara asta are atâta noroc, că nu mai are nevoie de oameni politici!

Nu îndrăznim a o spune, însă Marea Unire – la care nici n-am fi visat înainte de cele 14 puncte ale Președintelui Wilson – n-au făcut-o câțiva intelectuali romantici din orașele transilvane, ci acordul marilor puteri, pe fondul expansiunii comunismului într-o lume epuizată de război.

Apoi am trăit “visul nostru milenar”: cu abdicări şi reveniri, cu guverne la câteva luni și de câteva zile, cu defilări de ţărani desculţi în noroi, cu averi făcute (şi pierdute) în casa Duduii şi, finalmente, cu Carol al II-lea (ce-şi încheia tragicomedia de dictator latino-american) fugind sub gloanţe.

Am intrat într-un alt război pentru care eram – iarăşi! – nepregătiţi, ne-am jucat de-a măcelul (pe spezele unor evrei nefericiţi) în Transnistria, apoi ne-am înglodat în Stepa Calmucă şi la Cotul Donului luând de bună promisiunea unui dezaxat.

Am sfârşit cu ruşii peste noi şi cu comuniştii la putere, fără “cobeligeranţă” (doar luptasem 37 de luni de partea Germaniei naziste!) şi în regim de ocupaţie militară.

Pe-aceasta am înlocuit-o, în ’58, cu ocupaţia internă (uneori mai feroce decât cea străină), care a părut a se destinde la finele anilor ’60 şi-a ne lăsa să întrezărim paradisul consumerismului, pentru a sfârşi – după doar un deceniu – în mizerie, turnătorie şi încă o lovitură de stat.

Ne-am compromis intrarea în lume cu Târgu Mureş-ul şi mineriadele, am refuzat două decenii schimbarea, am înlocuit o oligarhie cu alta (sau, poate, nici măcar atât, doar o aripă a oligarhiei cu alta), am încercat să legiferăm privilegiile feudale şi am sfârşit urmărind meduzaţi un spectacol de bâlci, fără a mai şti cu cât suntem datori şi de unde o să ne plătim datoria.

Am dat jos şi am omorât doi şefi ai statului, am alungat din ţară alţi doi, pe unul l-am suspendat de două ori, prim-miniştrii (sau Preşedinţii de Consilii, cum se numeau odată) morţi de glonţ, de frig sau de foame sunt o mulţime, am schimbat vreo 7 Constituţii, am construit şi am dărâmat industrii, şi, la capătul tuturor acestora, am rămas ţara cea mai săracă a Europei, cea care stă cel mai prost la toţi indicatorii vieţii civilizate: infrastructură, cultură, educaţie, sănătate, servicii.

E adevărat, distanţa ce ne separă de Occident nu mai e veacuri sau de decenii, ci de cinci milioane de suflete, care şi-au luat lumea în cap şi s-au dus – mai ceva ca refugiaţii războaielor şi ai sahelului – să-şi facă, cu mâinile lor, în altă parte ceea ce nu pot face în propria lor ţară.

Creşte distanţa dintre provinciile ţării, dintre judeţe, dintre oraşe şi dintre acestea şi sate.

Unitatea – pe care-am celebrat-o nu demult cu atâta pompă – se scorojeşte şi se fărâmiţează sub ochii noştri. Ar fi greu să spunem că englezul acela, de-acum un veac şi jumătate, nu ştia ce vorbeşte!

            Cu toată superbia unei puteri coloniale la apogeu, diplomatul englez se întreba (şi, prin ricoşeu, ne întreba): cum se poate guverna o ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi – nu fac nimic altceva decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor puteri tutelare?

Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând prin aceasta că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere ale continentului.

În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora. Am intrat foarte târziu în Modernitate și am participat foarte puțin la crearea acesteia; mai mult i-am suportat efectele și – cel mai adesea – am pendulat între fascinația pentru módele și produsele ei și dezamăgirea dislocării pe care o produce, cea care ne-a scos din lumea în care am trăit veacuri întregi și ne-a lăsat nicăieri după ce visul consumerist s-a destrămat.

Ironia sorții face ca singurii noștri oameni politici adevărați să fie cei din vremea Congresului de la Paris; ei au știut să profite de incredibila șansă a acelui moment, lor le datorăm întâia Unire (fără de care n-am fi existat ca stat) și – apoi – Independența, crearea instituțiilor statului modern și, nu în ultimul rând, a unei generații de oameni de cultură ce au reprezentat adevăratul unificator al lumii noastre.

După aceea nimic n-a mai fost la fel: 1907 a fost urmat de împroprietărirea din 1921 care s-a împotmolit administrativ și a sfârșit în criza din 1929; Primul Război a fost un dezastru complet, răscumpărat de victoria Aliaților, parlamentarismul interbelic s-a stins în dictatura regală, nerezolvarea problemelor ruralului și a  primei urbanizări a dus la dezvoltarea extremelor, 1940 a dat – cu adevărat – măsura unui interbelic atât de idealizat ulterior. Apoi a venit a Războiul, cu dictatura lui militară și cu decizii total neinspirate și pline de consecințe, care ne-au marcat mult după după 1944.

După aceea, un deceniu, am fost o țară ocupată de o armată străină și condusă de niște Quisling-i locali, atenți doar la faptul de a-și mulțumi stăpânul din altă parte.

Când am scăpat de ruși ne-am trezit că aceiași oameni de pe vremea lor, sub pretextul naționalismului, au devenit ocupanți interni. Industrializarea fără noimă a distrus satele și a sfârșit – odată cu încetarea schimburilor tehnologice – în ruină. Totul s-a terminat cu un carnaval sângeros în decembrie 1989.

Am ratat racordarea la Europa în anii ’90, dar ne-a recuperat Occidentul după 2000, am risipit aproape tot ce-am avut, ne-am certat și ne-am împăcat toți cu toți, am profitat de valul de produse ieftine și de calitate mediocră (produse de China și de alte țări ale fostei Lumi a Treia) pentru a ne construi mai mult o imagine decât o realitate și – ratând adevărata schimbare – ne-am pomenit cu o treime din populație peste granițe.

            Aici suntem acum: nici mai bine și nici mai rău ca altădată. Nici mai bine, pentru că – la fel ca-n interbelic (cu Versailles-ul lui și cu ”garanțiile franco-engleze”) – toată stabilitatea noastră stă pe niște realități externe, pe care, în fapt, nu le putem controla: NATO, Uniunea Europeană, producția ieftină a țărilor rapid industrializate din alte continente.

Orice mișcare în interiorul acestora s-ar traduce printr-un seism în lumea noastră. Iar capacitatea noastră de rezistență la un seism economic n-ar fi mai mare decât în anii ’80, nici cea militară n-ar depăși-o pe cea din 1940. La limită, n-avem decât cele două măsuri clasice în istoria noastră: ”strângerea șurubului” (adică creșterea taxării și majorarea prețurilor, dublate de ”consolidarea” autoritarismului) și – dacă nu mai funcționeză aceasta – fatalismul nostru etern: ”ce-o da Domnul!”

Dar nici mai rău nu suntem: urbanizarea a atins cote semnificative și e inevitabilă pentru majoritatea celor rămași în rural, de bine – de rău, cu materialele ieftine ale altora am reușit, mai toți, să ne încropim o existență decentă (și mai asemănătoare cu cea europeană de azi, decât cu cea din ”tradiționalul” nostru de până acum 50 de ani) și – atâta timp cât ne putem sprijini pe cei trei piloni: UE, NATO și producția ieftină din exteriorul acestora – avem șansa de a crește în continuare.

Numai că, lipsită de o direcție și de o organizare, creșterea aceasta – atâta câtă e – este haotică și nu produce efecte de multiplicare la scară socială. Odată ce avem posibilitatea de-a o compara cu ceea ce se întâmplă în alte părți, realizăm că e mult mai înceată (cifrele mai mari ale statisticii nu atestă decât faptul că avem de recuperat mai mult) și că încetineala ei – grevată de corupție, neseriozitate și lipsă de imaginație – erodează viețile celor rămași în țară.

            Pentru ca dezvoltarea să-ți găsească un ritm bun și susținut ar trebui ca decidenții – în speță oamenii politici – să-și înțeleagă rostul și să acționeze în consecință.

Numai că, din păcate, politica noastră nu e construită pe acțiune și pe responsabilități, ci pe privilegii și pe orgolii.

Cu atât mai mari, acestea din urmă, cu cât oamenii ce le revendică sunt mai mici, constată filosoful și publicistul Mihai Maci în https://www.contributors.ro.

NOTE

[1] Cunoscut în ţara lui nu doar pentru că a fost de două ori Ministru de Externe al Marii Britanii, ci şi pentru ancheta întreprinsă în 1862 asupra “şcolilor publice” engleze (care, pe atunci, aveau o mulţime de probmele).

[2] Noi am uitat-o, străinii nu; dovadă remarcabila monografie a lui Philip Gabriel Eidelberg – The Great Roumanian Peasant Revolt of 1907, Brill, Leiden, 1974. 

[3] Şi am ratat ocazia de-a medita asupra tuturor acestora cu ocazia Centenarului…

04/10/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 5 comentarii

Acad.Prof.dr. IOAN AUREL POP AVERTIZEAZĂ: ”Fără Istorie este compromisă păstrarea identității națiunii române și se pecetluiește dispariția sa treptată”

640 de participanți la a treia ediție a Congresului Istoricilor Români, desfășurat la Alba Iulia, au adoptat un Apel referitor la predarea disciplinei Istorie în școli semnat de președintele Academiei Române, academicianul Ioan Aurel Pop, transmite Romanian Global News și https://basilica.ro.

Participanții au solicitat un dialog cu Ministerul Educației, pentru ca „viitoarea lege a învățământului să reflecte corect statutul istoriei și al istoricilor”.

Această disciplină de studiu asigură păstrarea identității națiunii române, au spus istoricii, propunând ca „numărul de ore de istorie din învățământul preuniversitar din România să fie cel puțin egal cu media orelor de istorie din statele UE, respectiv de 3 ore pe săptămână”.


Iată apelul:


Foto: Acad.Prof.dr. IOAN AUREL POP

“Timpurile pe care le trăim sunt deosebit de complexe, tulburi și grave, derulându-se cu o viteză extraordinară, adăugând neliniștilor existențiale ale oamenilor o mulțime de întrebări despre soarta prezentă și viitoare a omenirii.

De la Tucidide la Max Weber, de la Nicolae Iorga, Marc Bloch până astăzi, ISTORIA a adus publicului și oamenilor de stat narațiuni despre evenimente, fenomene și procese adevărate care au avut ca actor central OMUL.

Menirea istoricilor a fost ca oamenii nu doar să cunoască, dar și să înțeleagă mersul timpurilor trecute și al celor prezente pentru a ști de unde veneau, cum să-și îmbunătățească viața prezentă și să gândească încotro era mai bine să meargă în viitor.
Dorința de înțelegere a sensului devenirii îi poate face pe contemporanii noștri să se apropie tot mai mult de scrisul istoric.

Lor le este însă tot mai greu să discearnă sensuri prezente și viitoare din abordări de tip „parohial”, din lucrări ale unor așa-ziși „istorici de nișă”, care pretind monopol pe domenii înguste și chiar pe surse documentare.

Mai mult, colecții valoroase arhivistice sunt controlate și „aranjate” de birocrați care se pretind și „specialiști” în domeniul istoriei şi arhivisticii, cu singurul argument că prezintă fapte din trecut, dar fără o reconstituire a proceselor societale.

De aceea, este de datoria noastră să milităm pentru continua profesionalizare a meseriei de istoric, să ne apropiem de toate categoriile de izvoare cu discernământ, aplicând metoda critică și arătând întreaga onestitate care trebuie să ghideze tot timpul munca noastră de cercetare.
În timpurile noastre, paradoxal, asistăm chiar la un abuz de istorie. Pe măsură ce disciplina istorie se reduce ori se scoate aproape cu totul din școală, mulți politicieni și lideri ai statelor și comunităților umane folosesc frecvent expresia „Istoria ne învață…”. În fapt, azi vedem că istoria este folosită chiar ca o armă în disputele politice, în dezinformările bătăliilor informaționale și pentru manipulări ale opiniei publice, ale comunităților locale și ale celei internaționale.

Vedem adesea că pentru a justifica politici interne, regionale și globale, sau chiar interese de grup, care pot evolua către drame umane sau chiar catastrofe umanitare.

Credem că, de aceea, Federația Internațională a Drepturilor Omului a constatat că se poate ajunge la „crime contra istoriei”, care pot fi generate de adoptarea unor legi represive la adresa libertății de exprimare pe teme istorice, la refuzul de a da acces cercetării arhivelor, la distrugerea sau schimbarea sensului monumentelor comemorative etc.

În astfel de condiții, trebuie să atenționăm autoritățile române care mai doresc să țină istoria la secret sau chiar să distrugă memoria istoriei românești că efortul lor este greșit și în van, iar comunitatea istoricilor şi arhiviştilor va face toate eforturile pentru a se asigura un acces corect şi cât mai larg tuturor categoriilor de utilizatori.

Comunitatea istoricilor şi arhiviştilor din România nu poate accepta astfel de atitudini și declară că se va menține pe linia profesională și morală instituită de marii părinți ai istoriografiei naționale.

Cel puțin Academia Română și entitățile ei de cercetare a istoriei își propun o mai intensă prezență în arena creativității istoriografice și a dezbaterilor publice.
Cunoașterea în mod corect, critic, de către tineri mai ales, a istoriei naționale, dar și a istoriei minorităților naționale ca parte a acestei țări, cu toate împlinirile și neajunsurile prezente la toate națiunile, trebuie să-i preocupe nu numai pe cei care activează în breasla noastră, ci și pe decidenții politici ai României.

Pe de altă parte, oamenii au tot mai multă nevoie de istorie universală, pentru a avea un cadru verosimil de înțelegere și circumscriere a studiilor de istorie locală, națională, regională.


Fără revenirea disciplinei Istorie la statutul pe care l-a avut cel puțin în primii ani după 1989, fără acordarea finanțării adecvate institutelor Academiei, instituţiilor de arhivă (Arhivele Naţionale, Arhivele Diplomatice şi Arhivele Militare), muzeelor și facultăților de istorie, publicațiilor de istorie etc. este compromisă păstrarea identității națiunii române și se pecetluiește dispariția sa treptată.

Ținem să subliniem determinarea istoricilor români de a coopera cu istoriografiile europene și internaționale, cu instituțiile și rețelele profesionale ale istoricilor care servesc cu credință principiile Muzei Clio, cercetarea și prezentarea adevărului istoric.
De asemenea, solicităm ca numărul de ore de istorie din învățământul preuniversitar din România să fie cel puțin egal cu media orelor de istorie din statele UE, respectiv de 3 ore pe săptămână.

Solicităm Ministerului Educației să înceapă în cel mai scurt timp un dialog cu reprezentanții Academiei Române – Comitetului Național al Istoricilor Români, ca singură entitate reprezentativă pentru breasla istoricilor din România, în așa fel încât viitoarea lege a învățământului să reflecte corect statutul istoriei și al istoricilor.
Alba Iulia, 8 septembrie 2022


Președinte,
Academician Ioan-Aurel Pop

Singurul politician român care a salutat Apelul, a fost cunoscutul publicist și om politic român Claudiu Târziu (foto):
„Istoria trebuie predată trei ore pe săptămînă în învățămîntul preuniversitar.

Salut și susțin fără rezerve solicitarea în acest sens a Academiei Române.

Nu văduviți copiii românilor de cunoașterea propriilor rădăcini”, a scris joi, pe Facebook, președintele CNC al Alianței pentru Unitatea Românilor, senator în Parlamentul României .

10/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 7 comentarii

HATMANUL UCRAINEI ROMÂNUL DĂNILĂ APOSTOL

Românii au jucat un rol important în istoria ținuturilor de peste Nistru, având o contribuție importantă la influențarea proceselor politice, militare, sociale și educaționale din acest spațiu.

Soarta românilor din stânga Nistrului a fost de-a lungul timpului marcată de rivalitățile regionale intense, dintre Țara Moldovei, Lituania, Polonia, Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, iar ulterior Imperiul Rus, care în diferite perioade și pentru diferită durată de timp și-au exercitat dominația asupra regiunii, scrie istoricul Octavian Țîcu în https://moldova.europalibera.org.

Aceștia au avut contribuție importantă la organizarea căzăcimii ucrainene. În 1570 apare ca hatman (comandant militar) al cazacilor Ioan (Nicoară) Potcoavă, care avea în subordonare un contingent covârșitor românesc, scrie Regiunea transnistreană de la Țara Moldovei la anexarea rusă 

Configurația teritoriilor de peste Nistru în sec. XVI

În această perioadă românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât au fost atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități dintre puterile din regiune.

Cea mai remarcabilă implicare au avut-o cohortele așa-numiților „Daci Transnistreni”. Printre polcovnicii armatei lui Bogdan Hmelnițki figurau mai multe nume românești, printre care Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Marin Pușcaru, polcovnic de Poltava, Burlă, polcovnic de Gdansk, Pavel Apostol, polcovnic de Mirgorod și Dumitrașcu Raice, care a colonizat pe teritoriul căzăcesc 500 de familii românești.

Unii dintre acești comandanți militari erau deopotrivă guvernatori civili și oameni politici. Potrivit mărturiilor documentare, la semnarea tratatului de la Pereiaslav dintre Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și Rusia lui Alexei Mihailovici în anul 1654, au luat parte la tratative românii Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice.

Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I.

O personalitate românească de prim-rang al vremii a fost Dănilă Apostol, care la 1 octombrie 1727, la marea întrunire a cazacilor a fost ales hatman al Ucrainei.

Apostol Dănilă a păstrat puternice relații familiale în Țara Moldovei, inclusiv la nivelul casei domnești, era bine cunoscut cu Ivan Mazepa, dar avea relații extinse și în Rusia, unde în 1728 a participat la încoronarea țarului Petru al II- lea, apoi la funeraliile acestuia în 1730.

Foto: DĂNILĂ APOSTOL (17 decembrie 1654 — 17 ianuarie 1734),hatman al Ucrainei între anii 1727 și 1734.

HATMANUL UCRAINEI DĂNILĂ APOSTOL, era român după ambii părinți.Tatăl său, polcovnicului Pavel Apostol, era fiul lui Efrem Apostol.

Pavel Apostol s-a născut în Moldova și a trecut în Hătmănie, ca polcovnic de Mirgorod (1671-1673 și 1676-1678), titlu pe care l-a purtat o vreme și fiul său Dănilă, scrie blogul https://cubreacovblog.wordpress.com.

Pavel Apostol a ctitorit, în 1670, mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din preajma satului Porteanki din cuprinsul regimentului de Mirgorod.

Mama lui Dănilă Apostol provenea din vechea familie boierească Catargi care trecuse de asemenea în Hătmănie.

În 1683 a zdrobit oastea tătărască în bătălia de lângă râul Ingul și în 1686 în cea de lângă râul Sokolka.

A participat la toate campanile împotriva cetăților turcești de la gurile Niprului, precum și în bătăliile din Liflandia și la asediul Varșoviei.

În 1722 este trimis să lupte în Persia și participă la lupta de lângă râul Sulak, în Transcaucazia. În una din bătălii și-a pierdut un ochi. S-a înfățișat de mai multe ori în fața țarului sau țarinei la Moscova și Petersburg.

Neamul său pe line bărbătească s-a întrerupt odată cu ultimul strănepot, astfel încât numele de familie a fost transmis lui Ivan Muraviov, un strănepot pe linie feminină, care a devenit Muraviov-Apostol, conform unui decret al țarului Alexandru I.

Dănilă Apostol a avut un singur frate, Vasile Apostol, despre care știm că a decedat în anul 1702.

A fost căsătorit cu Uliana Iskrițki, fiica polcovnicului Vasile Iskrițchi și nepoata hatmanului Pavel Teterea. A avut 7 feciori și 4 fiice.

Biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, Poltava, ctitoria și locul de înmormântare al Hatmanului Dănilă Apostol.

Este înmormântat în biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, ctitoria sa din ținutul Poltavei. În 1809 în această biserică avea să fie botezat cel cunoscut ulterior ca scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol, care, se presupune, de asemenea avea rădăcini românești.

28/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: