POLITICA DE DEZNAȚIONALIZARE A ROMÂNILOR ÎN UNGARIA (sec.XIX-XX)

Foto: Celebrul manual de maghiarizare al lui Telkes Simon, apărut la Budapesta în 1898.

    

Unele date despre situaţia românilor rămaşi în Ungaria după Trianon

Preocupările pentru maghiarizarea numelor sunt vechi în Ungaria, scrie prof. univ. dr. Mihai RACOVIŢAN în publicația https://informatiahr.ro., care ne propune să vedem, foarte pe scurt, cum tratau ungurii naţionalităţile în propria ţară, cum erau respectate în statul ungar drepturile şi libertăţile acestora, îndeosebi ale românilor şi germanilor rămaşi în Ungaria după încheierea păcii, în urma Primului Război Mondial.

Câteva date statistice oficiale din anii 1910, 1920 şi 1930 privind mişcarea etnografică din Ungaria.

Conform recensământului ungar din 1910, în teritoriul de astăzi al Ungariei se aflau 85.000 de români.

În statistica oficială din 1920 se arată că numărul românilor era de numai 24.000, iar potrivit recensământului din 1930, doar de 16.000. Deci în timp de 20 de ani, numărul românilor din Ungaria de după 1919 s-a redus cu 69.000 de suflete, adică cu 80%.

Această scădere vertiginoasă este justificată de unguri prin opţiunea multor români pentru cetăţenia ungară şi prin trecerea altora în România după fixarea noilor frontiere în 1919. Afirmaţia este însă contrazisă de faptul că românii care locuiau în Ungaria de secole în mijlocul populaţiei ungureşti şi ar fi putut oricând să se strămute în Transilvania în mijlocul fraţilor români, n-au înţeles nicidecum să-şi părăsească în număr mare, după 1920, localităţile în care s-au născut şi ei, şi strămoşii lor.

Dacă s-ar fi produs o strămutare atât de masivă, de 69.000 de români, autorităţile ungare, de unde plecaseră, şi autorităţile române, unde veneau, ar fi avut o evidenţă precisă a celor strămutaţi, dar asemenea documente nu există. Diminuarea catastrofală a numărului românilor din Ungaria este urmarea unei ofensive puternice de deznaţionalizare iniţiată după Trianon, când în Ungaria s-a declanşat un curent naţionalist (ébredö magyarok) exclusivist şi intolerant, care avea drept scop desfiinţarea naţionalităţilor rămase între hotarele sale. Acest curent nu era decât o reeditare de manieră forte a presiunilor de maghiarizare din trecut.

Oficialităţile ungare au învăţat că problema naţionalităţilor, pe care n-au putut-o rezolva prin metodele uzitate în trecut, a distrus Ungaria Mare. De aceea, în Ungaria Mică nu mai era nevoie de minorităţi naţionale.

La 31 decembrie 1930, rezultatele recensământului din Ungaria stabileau că populaţia ţării era de 8.688.000 de suflete, dintre care: 479.000 germani, 105.000 slovaci, 28.000 croaţi, 16.000 români, 7.000 sârbi, 28.000 bunievaţi (un fel de slavi sudici inventaţi spre a reduce numărul sârbilor), faţă de care numărul ungurilor era de 8.000.000 (în care erau socotiţi şi circa 250.000 de evrei şi ţigani, după practicile mai vechi). Toţi românii din Ungaria vorbeau limba maghiară, aşa că dacă au rezistat şi s-au declarat români până în 1910, după această dată, în recensămintele din 1920 si 1930 apar înglobaţi în majoritate în naţiunea ungară, rezistând totuşi în 1920 să se afirme ca români după limba maternă – 24.000, iar în 1930 – 16.000.

După cum reiese din statisticile ungare, între 1920-1930, numărul ungurilor a crescut cu 10%, iar numărul celorlalte naţionalităţi a scăzut: germanii cu 14%, slovacii cu 40%, românii cu 33% etc. Este paradoxal să se constate că numai naţiunea ungară este prolifică, iar celelalte naţionalităţi nu numai că n-au crescut cu sporul natural, dar au suferit o scădere continuă, de mari proporţii. Cauza este cunoscută: falsul în întocmirea recensămintelor prin stabilirea naţionalităţilor pe baza limbii vorbite.

În nerăbdarea lor de a lichida cât mai curând minorităţile naţionale din ţară, conducătorii Ungariei horthyste au mers până la a maghiariza numele tuturor cetăţenilor. Societatea pentru maghiarizarea numelor (Országos Névmagyarositó Társaság), înfiinţată de Lengyel Zoltán, desfăşura o activitate formidabilă, sperând ca, printr-o propagandă intensă, să fie maghiarizate 100.000 de nume în fiecare an. Societatea a reuşit să maghiarizeze în câţiva ani mai multe sute de mii de nume, sperându-se în maghiarizarea numelor tuturor locuitorilor Ungariei. Având şi numele maghiarizat şi vorbind şi limba maghiară, fiecare cetăţean devine „ungur curat”. Iată mijlocul prin care naţiunea ungară creştea vertiginos, iar naţionalităţile scădeau şi se contopeau în masa ungurilor pentru a rămâne în Ungaria naţiunea ungară, îndeplinindu-se astfel visul: „Ungaria, numai a ungurilor”.

Aşadar, tot ceea ce au întreprins în Transilvania, în baza legislaţiei budapestane, maghiarii şi secuii şovini în scopul desfiinţării românilor prin maghiarizare, n-a fost altceva decât realizarea aceluiaşi obiectiv urmărit de statul ungar – desfiinţarea totală a naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria.

Acest fapt confirmă afirmaţia că acţiunile maghiarilor şi secuilor din Transilvania întotdeauna au fost ordonate şi dirijate de Budapesta. Până în 1945, în Ungaria nu au existat şcoli româneşti şi limba română era interzisă chiar şi în Biserică. Cele câteva biserici ortodoxe şi greco-catolice şi cei câţiva preoţi români făceau mari eforturi să menţină trează conştiinţa naţională în sufletele bieţilor români, cu toate că li s-a impus să slujească în limba maghiară, pentru ca astfel românii să-şi uite limba; se adaugă faptul că cei 85.000 de români n-aveau o şcoală şi nici un învăţător român.

La cea de-a 25-a Conferinţă interparlamentară europeană, delegatul României, Djuvara, în urma atacurilor aduse statului român de către delegaţii Ungariei, Berzeviczy şi Lukács, a atras atenţia conferinţei asupra regimului opresiv la care era supusă minoritatea română din Ungaria: „Afirm – a declarat delegatul român – că românii din actuala Ungarie, locuind de-a lungul frontierei române, n-au nici o şcoală şi nici o biserică şi sunt împiedicaţi să uzeze de limba lor”. Despre viaţa pe care o duceau românii din Ungaria interbelică lăsăm să vorbească scrisoarea unui român, trimisă ziarului „Universul” şi publicată în întregime în numărul din 13 decembrie 1933 al ziarului respectiv:

„Având neamuri în Ardeal, unul din ele pe ascunziş a putut pătrunde până la noi. Am aflat de la el multe lucruri interesante, între altele şi despre dureroasa împrejurare că ce mari domni sunt ungurii din România. Când mă gândesc că ce amar suntem noi apăsaţi aici, nici nu ne vine să credem că lor li se dă atâtea libertăţi. Numai una să spui. Eu, de pildă, dacă mi-aş spune numele, arătând cine sunt, eu care voi spune lucrurile drepte (jur pe ce am mai sfânt că sunt chiar aşa), nu aş mai vedea soarele, câtă vreme ungurii la d-voastră, din România, vin la noi, mânjesc pe români cum ştiu mai urât, şi apoi se duc acasă în România, vă dau sfaturi prin ziarele lor, se fac deputaţi în parlamentul românesc, ajung la slujbe mari de stat şi îşi fac averi mai mari decât ungurii din Ungaria.

Noi suntem rămaşi români în Ungaria, răsfiraţi prin zeci de sate curat româneşti, care amestecate, cu totul vreo 70-80.000 de suflete. Noi, până la bătaie (Primul Război Mondial – n.a.), am dus-o cum am dus-o, căci eram împreună în vechea Ungarie milioane de oameni şi aveam şi noi domni români cu noi. De la bătaia cea mare încoace, de când Dumnezeu sfântul a ajutat celor mulţi să se stăpânească ei, prin graiul şi legile lor româneşti, noi am rămas fără nici un ajutor; nu avem pe nimeni cu noi. Dascălii şi popii noştri au fost schimbaţi cu unguri.

Aproape în fiecare sat unde sunt români s-au făcut jandarmerii. Din biserică au scos graiul strămoşesc, astăzi numai ungureşte se face slujba. De cărţi de poveşti de citit, de foi româneşti nici vorbă nu poate fi să avem. Barem domnii români din Pesta, care se ţin de România, dacă ar fi buni să mai vină pe la noi să ne vadă, că poate aşa nici nu ne crede nimeni ce umiliţi suntem.

Toate le-am răbda, dacă aşa ni s-a dat, ca numai noi să nu putem ajunge în România – dar să ştim că ne lasă ungurii să ne vedem de treburile noastre, să ne tragem jugul nostru de toate zilele, dar măcar să nu ne ciufulească şi batjocorească.

Ne-au făcut să ne cumpărăm şi noi haine de levente (premilitari), să avem puştile noastre, să facem exerciţii în Duminică şi sărbători. Bat pe feciori dacă Duminica, în loc să meargă la joc, cum îi obiceiul creştinesc, nu se duc la exerciţii de levente, îi bat de îi lasă pe jumătate morţi. Toate ar fi cum ar fi, necaz e că nu căpătăm de la nimeni nici un cuvânt de încurajare. Poate se crede de noi că suntem puţini, dar noi suntem mulţi şi necăjiţi rău.

Barem radioul din Bucureşti de ne-ar spune câte una alta, căci ăsta de aici din Pesta auzim că toată ziua le vorbeşte ungurilor din România. Ba chiar spune câte una despre ce e în România de nu ne vine să credem.

Bine ar fi zău, că barem la sărbători mai mari vreun domn care ştie graiul nostru de aici, ne-ar vorbi ceva pe înţelesul nostru, nu aşa pe domnie, cum spun românii de aici graiului de la radio din Bucureşti.

Faceţi ceva pentru noi, că am auzit că dvs. iubiţi mult poporul românesc şi dacă nu altceva, dar scăpaţi-ne, să nu trebuiască să înjure copiii şi feciorii noştri, români ca şi părinţii lor, neamul din care au ieşit.

Poate nici nu ştiţi ce fac cu noi. Duminica, după exerciţii de levente, vin feciorii mărşăluind acasă, cântând cântece războinice ungureşti. Când ajung la capătul satului, înainte de a se duce fiecare acasă, trebuie toţi laolaltă să strige: Dumnezeu să bată pe duşmanii maghiarimii, mai ales pe valahi!

La început am crezut că vom putea face ceva, să vadă ungurii că de data asta nici împărăţia iadului nu ne poate cere şi că ne vor lăsa pe noi românii în pace să spunem una ca asta, dar jandarmii nu ne iartă.

Seara, după ce feciorii noştri au spus asta, se roagă la Cel de Sus să le ierte greşeala şi să asculte dorinţa sufletului românesc, binecuvântând poporul şi naţia românească, iar să nu asculte ce spun buzele lor de groaza schingiuirilor jandarmilor.

De ce nu-i puneţi şi dvs. în România pe unguri să-şi blesteme neamul? Eu ştiu de ce. Pentru că românul este creştin, iar aşa lucru ce fac ei cu noi, numai păgânii sunt în stare să facă.

Multe ar fi necazurile noastre, răbdăm mult mai ales de la jandarmi şi fisolgăbirăul, dar toate le-am răbda mai uşor, dacă am putea şi noi da ceva sprijin sufletesc românesc.

Faceţi ceva, cât de puţin pentru noi, că suntem mulţi şi necăjiţi. Şi aici unde-s stăpâni peste noi, îs mai răi cu noi ca omul cu câinele ce nu-i trebuie” – încheie scrisoarea lui tristă şi jalnică bietul român amărât din Ungaria lui Horthy.

Situaţia descrisă mai sus era aceeaşi în toate comunele în care trăiau în Ungaria români. Guvernul român cunoştea acest tratament inuman şi a protestat pe lângă Guvernul de la Budapesta, cerând încetarea tuturor acţiunilor de deznaţionalizare a românilor şi aplicarea unui tratament similar cu acela aplicat maghiarilor din România. Niciodată însă Guvernul român n-a dat vreo speranţă românilor rămaşi în Ungaria după trasarea frontierei în 1919 – pe care o consideră definitivă – că teritoriul pe care se află ei acolo va fi alipit vreodată României.

În schimb, i-a îndemnat să înţeleagă situaţia şi să se comporte ca cetăţeni leali ai patriei în care trăiesc, menţinându-şi originea etnică în limitele constituţiei şi legilor ungare.

Publicitate

Valahi sau ROMÂNI?

Ce limbă vorbeau valahii?

În lungul șir al falsificărilor făcute cu maximă nesimțire de către dușmanilor neamului românesc, se află și opinteala deosebirii dintre valahii din Țara Românească și moldoveni, vezi bine vorbind limbi deosebite, constată prof. Constantin Cojocaru/ Iași, în prestigioasa publicașie de la Chișinău, https://timpul.md.

Mai mult, se încearcă demonstarea urii care ar fi existat intre ei în evul mediu, de parcă nu toată Europa cunoscuse lungi și dese războaie între statele acelorași popoare, ulterior unite național în epoca modernă, ca și românii (parțial deocamdată), la 1859.

În general se acceptă că poporul nostru era deja creat distinctiv prin secolele VIII-IX. Dacă după dispariția Imperiului roman (o primă Uniune Europeană ce a civilizat continentul), în partea sa vestică a avut loc o germanizare prin noi migrații (sec. III-IV), în schimb, în răsărit, la nord și sud de Dunăre, a rămas o viguroasă populație romanizată.

La 587 cronicarul bizantin Teofilact din Simocatta, consemnează primele cuvinte romanice în timpul unor conflicte sud dunărene: Torna, torna, fratre ! (Întoarce-te, întoarce-te, frate !).

În secolul VIII sunt atestați numiții Vlahorinchinii, iar evident la 976 sunt amintiți de Kedrenos și vlahii din Macedonia. Vlahii vor fi apoi amintiți tot mai des. Cine erau ei? Populații romanizate locuind în zone diferite din Tesalia, munții Pind până în peninsula Istria (nord-estul Adriaticii, la sud de Triest).

Limba lor se acceptă fiind dialectele limbii române, deși unii le considera aparte. Lipsa de consens general este și pentru explicarea origini acestui etnonim.

Mulți aleg calea unei denumiri date de germanici romanilor și populațiilor romanice ulterioare, termenul fiind apoi preluat de unguri (olahi), slavi (volohi), bizantini (vlahos)… alții cred că din sudul Dunării etnonimul s-a răspândit pe continent. Important este însă să discutăm despre folosirea lui pentru românii nord-dunăreni.

În evul mediu și alte popoare au purtat până în epoca modernă alte denumiri: germanii-deutsch (vezi Germania-Deutschland), polonezii (leși-Țara Leșească, în letopisețe), sau denumirea dată germanilor de italieni: tedeschi. Și exemple mai pot fi…

Cert este faptul că din exterior românii Transilvaniei, Munteniei (fiind prima creată s-a apelat la etnicul românesc, deși adesea și Moldova era denumită drept tot o Valahie), și Moldovei erau tot VLAHI.

Chiar și Ștefan cel Mare s-a intitulat în unele documente domnul Moldovlahiei (al Țării Românești a Moldovei). Între ei însă, în interior, se autodefineau ca români.

Foarte important, Transilvania a fost cel mai intens romanizată și ulterior a fost sute de ani UN ADEVĂRAT REZERVOR DEMOGRAFIC pentru tot spațiul nord-dunărean, formarea Munteniei și Moldovei primind un aport demografic greu de lămurit și acum ca dimensiuni. Repet, Grigore Ureche a descris negru pe alb fenomenul Descălecării, prin sutele de sate de dincolo de munți stabilizate până la Nistru și mare.

Iar din sudul Transilvaniei pe văile marilor râuri s-a întâmplat la fel, catolicizarea forțată inițiată de regii Ungariei, crunta exploatare feudală (la 1352 o nouă dare pentru biserică și feudali, nona, a noua parte din grâne), fiind cele mai importante cauze.

Cam așa cum azi basarabenii din UE cheamă și ajută rudele spre migrare, se întâmpla cu noile comunități ce luau cale pribegiei în teritorii ale aceluiași grai și neam, libere de ortodoxie și de dări înrobitoare.

  Foto: Țărani din Severin acuarelă sec XIX a pictorului maltez Amadeo Preziosi

Concluzia, în toate cele trei țări românești se vorbea aceeași limbă, indiferent cum se numeau cele trei extern, dovada peremptorie fiind realitatea de azi, a UNITĂȚII LIMBII ROMÂNE, desigur însă cu unele deosebiri nesemnificative (graiurile regionale) și a unei evoluții în timp spre româna literară de azi.

Dacă în unele state vestice (Franța, Italia, Germania…), există mult mai multe graiuri și chiar dialecte (!!!), datorită circulației masive sute de ani a românilor peste Carpați, s-a realizat această unitate lingvistică remarcabilă.

A nu se uita, mai mult, de exemplu, și zecile de sate românești medievale din sudul regatului polonez, conduse o vreme de dreptul valah (jus valachorum), a goralilor, sau mica Valahie din Moravia.

Iar ca să explice impotent și ridicol de ce se vorbește aceeași limbă pe ambele părți ale Prutului s-a inventat teoria – fără nici o dovadă științifică – că românii au preluat zisa limbă moldovenească de la moldoveni, de parcă un popor distinct vreodată în istoria lumii a primit de voie o altă limbă străină.

În afara popoarelor cotropite de imperii (vezi și cazul Basarabiei rusificate), nu cunoaștem astfel de cazuri. Poate știți domniile voastre?

În fine, recunosc păcatul, cele scrise NU sunt pentru domniile voastre, ci pentru cei fals informați, cărora le veți clarifica gândirea… inclusiv să nu mai voteze pe viitor cu partidele care le-au sucit mințile, furându-le identitatea…

ADDENDA

Vlahi este un exonim, o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii. Această denumire provine din denumirea βλάχοι din limba greacă, care a dat și denumirile de воло́хи în rusă și oláh în maghiară.

Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.

Cuvântul Vlahi a devenit și un endonim (autodefiniție) la Meglenoromâni sub forma Vlași. După crearea statului modern român, Vlahi devenea denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români.

Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de Vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna pe Români înainte, dar și după apariția statului modern român.

Trist, dar începând cu secolul al XX-lea, insulele de populație latinofonă din Balcani sunt în pericol de dispariție.

CITIȚI ȘI:

ROMÂNI SAU…MOLDOVENI, VLAHI, VALAHI, VOLOHI? VIDEO: AȘA-I ROMÂNUL !

S-au împlinit pe 1 aprilie, 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când aproximativ 3.000 de etnici români bu covineni au fost masacrați de haitele sovietice în timp ce încercau să fugă din ”raiul”comunist, în România

---

După semnarea în data de 23 august 1939 a criminalului pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au început să fie închise, așa încât multe familii au început să treacă noua graniță și să vină în Țara mamă, România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Igești, Crasna, Ciudei, Budineț, Cireșul, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, au plecat către România, fiind deciși mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice.

Cei din fruntea grupului purtau cruci, icoane și steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău. Au spus autorităților sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc.

Ajunși în apropierea noii granițe cu România, au fost întâmpinați cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniții rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți în gropi comune. Cei care au reușit să fugă au fost căutați în împrejurimi, astfel încât foarte puțini participanți au rămas în viață.

După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supraviețuind deportării.

În 1 aprilie, în România este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.

Reacții după comemorarea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2023 s-au împlinit 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când mii de etnici români au fost uciși de trupele sovietice în timp ce încercau să treacă noua graniță în România, după ce Uniunea Sovietică anexase partea de nord al Bucovinei, consemnează Agenția BucPress – www.bucpress.eu.

Decenii întregi, autoritățile sovietice au încercat să ascundă și să șteargă din conștiința publică masacrul de la Fântâna Albă.

Abia, după 1990, comemorarea acestor martiri a fost posibilă ca urmare a destrămării URSS, iar acest lucru s-a făcut an de an cu prezența unui număr însemnat de etnici români și clerici ortodocși din împrejurimi.

În acest an, comemorarea organizată în pădurea de la Varnița, pe locul masacrului de la Fântâna Albă, a stârnit mai multe reacții pozitive, dar și negative.

Jurnalistul sucevean Sandrinio Neagu, citându-l pe un participant la acțiunea de comemorare relatează că „autoritățile ucrainene au încercat să sechestreze comemorarea și să o transforme într-o manifestare culturală ucraineană”.

El scrie că „deși la fața locului se aflau și etnici români, programul a fost ținut doar în limba ucraineană, fără traducere. Pe memorialul victimelor masacrului a fost arborat doar steagul ucrainean, s-a cântat doar imnul de stat al Ucrainei și slujba religioasă fiind ținută de preoți ucraineni”.

Jurnalistul mai relatează că reprezentanții comunității românești și preoții români din împrejurimi, prezenți la fața locului, au ținut o proprie slujbă de pomenire la crucea care marchează prima groapă comună a martirilor de atunci, aflată la 30 metri distanță de memorial.

„Este prima oară când se întâmplă așa ceva”, afirmă jurnalistul.

În final, textul Sandrinio Neagu scrie următoarele: „Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine.”

Prezentă la acțiunea de comemorare, Carmen Nisteriuc din Suceava, a declarat pentru BucPress TV că se simte dezamăgită de faptul că autoritățile ucrainene au împiedicat comunitatea românească din nordul Bucovinei să susțină o slujbă religioasă de comemorare a martirilor executați la 1 aprilie 1941.

„Până la urmă nu am înțeles la ce eveniment am participat…. Am fost umiliți… Mă declar foarte supărată și  plec cu un gust amar… Aș fi vrut să mulțumesc pentru ospitalitate, dar nu pot decât românilor care deodată s-au retras și au arătat că sunt români, cu adevărat”, a declarat ea.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

În același timp, jurnalista cernăuțeană Maria Toaca a afirmă într-o postare publicată pe Facebook că tragedia de la Fântâna Albă este o rană veșnic vie pentru români și că este dificil să fie comparată cu alte tragedii din trecut sau din prezent.

Ea afirmă că i-a cunoscut pe câțiva dintre acei oameni care au supraviețuit masacrului și a auzit povestea lor despre suferințele prin care au trecut.

Jurnalista amintește că Parlamentul României a votat o lege pentru a institui Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi ale altor forme de represiune, organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Ea a mai menționat că în primii ani de independență statală a Ucrainei, organizarea pelerinajului, mitingului de doliu și slujba de pomenire au fost gestionate de Societatea „Golgota”, iar mai târziu această inițiativă a fost preluată de autoritățile locale.

„În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”.

Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce putere îi mâna înainte. De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunității Camenca.

Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor”, scrie Maria Toacă.

La Fântâna Albă, ucrainenii, mai jegoși ca sovieticii.!

 La monumentul de la Fântâna Albă a fost postat doar steagul ucrainean, s-a difuzat doar imnul ucrainean, slujba religioasă a fost ținută de preoți ucraineni, nu a existat nici un fel de traducere, deși la fața locului erau prezenți atât consulul României la Cernăuți, Irina-Loredana Stănculescu, dar și oameni din România.

Pentru această sfidare, consulul român a luat atitudine și le-a atras atenția ucrainenilor că în acest fel nu pot intra în Europa. În momentul în care românii s-au retras la monumentul din pădure, la groapa comună, o persoană venită din România le-a spus ucrainenilor să le fie rușine.

”Noi v-am primit familiile în casele noastre, v-am ajutat necondiționat, v-am sprijinit și voi vă comportați de așa manieră?”, a fost mesajul transmis ucrainenilor. Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine, scrie jurnalistul Sandrino Neagu în https://sandrinio.ro/ucrainenii-mai-jegosi-ca-sovieticii/