Romaniile populare – o apelație științifică datorată marelui istoric Nicolae Iorga

Foto: VLAHIILE ROMÂNEȘTI DIN ÎNTREAGA EUROPĂ

Romanii populare este o apelație științifică datorată istoricului Nicolae Iorga, dar așezările respective erau denumite de proprii locuitori terrae sau țări, iar de popoarele sau puterile vecine: Wallons, Walha, Gallo, Welschen sau Walachen, Volochi, Vlahi.

Aceste denumiri străine au aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip „Welch”, „Walsch”, „Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi.

Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând „străin”, „ne-german”, și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de Teutoni în decursul campaniilor lor de jaf în Galia, în anii 110-100 î.e.n.

Expansiunea ulterioară a germanicilor în Europa, în secolele II – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală, pentru a desemna populațiile romanice .

Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme: vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak… trecând ulterior și în limbile occidentale: valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

După R. Rohlfs, germanicul „Walh” a dat, de asemenea, în limbile romanice occidentale, Galles (pentru Wales), Wallon și Wallonie, țara Gallo și Gaule („Galia” în franceză: în această limbă wa inițial urmat de alh evoluează în ga (Wardan = garder: a păstra, Waidanjan = gagner: a câștiga) și aule (Salh = saule: salcie).

Gaule, așadar, nu vine din latina Gallia (care în franceza modernă ar fi evoluat în Geaille deoarece ga inițial urmat de li antevocal evoluează în ja sau gea, ca în Galbinum = jaune: galben, Gaiium = geai: gaiță, Gabatam = jatte: strachină, Alium = ail: usturoi, Filiam = fille: fată sau fiică).

O părere originală a avut filologul român Ilie Gherghel, care, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit, a sugerat o origine romano-bizantină a cuvântului „valah”.

Argumentația sa se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul „valah” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit.

Definirea românilor (vlahilor)

În sensul larg, european, o Romanie populară este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum.

În sens restrîns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunități latinofone (romanice) din Dacia sau de la sud de Dunăre, care începând cu retragerea romanilor din Dacia, și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind să ajungă în Evul Mediu timpuriu să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă).

Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul, cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

În Europa, au existat (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime) zeci de Romanii populare, de la marea Nordului (insula, azi olandeză, Walcheren) la marea Neagră (țările române), trecând prin Belgia (Valonia în Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde numeroasele toponime cu Walchen le atestează și unde mai dăinuiește până azi Limba romanșă).

În sensul restrâns, privitor la istoria Românilor, Româniile populare se referă cu precădere la țările și cnezatele cârmuite conform „legii strămoșești” (леџѩ стръмошѩскъ, în maghiară „Vlach jog”, în latină „Jus valachicum”), locuite de strămoșii din Evul Mediu timpuriu ai Românilor și Aromânilor. Contopirea acestor cnezate a dus la formarea statelor medievale românești.

O panoramă a comunităților de români dimprejurul României

Istorie

Romaniile populare europene au apărut în majoritatea lor, în Evul Mediu timpuriu, ca obști rurale creștine, ce căutau să-și ocrotească resursele fie ferindu-se de contacte cu năvălitorii (de exemplu, ascunzându-se în adâncul munților sau pădurilor), fie plătind dări popoarelor migratoare care treceau în zonă (în general, germanice sau slave).

Cu timpul, pe măsură ce statele europene medievale se închegau, „Romaniile populare” au fost fie integrate acestor state (mai ales în Europa de Apus), fie absorbite de năvălitori migratori prădalnici (prin germanizare, în Alpi, cu excepția Romanșilor, sau prin slavizare în Balcani), fie au supraviețuit, contopindu-se și formând principate mai mari (cazul voievodatelor românești).

Toponime

Blahnița (râu și câmpie în jud. Mehedinți);

Romanja Planina și Stari Vlah (podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei);

Țările Maramureșului, Oașului, Crasnei, Lăpușului, Năsăudului, Bihorului, Moților, Gurghiului, Topliței, Amlașuli, Cibinului, Făgărașului, Motrului și Lotrului, care uneori apar ca Vlachföldek sau Olàhorszag’, adică „Țări ale Românilor”, în diferite documente ungurești medievale;

Vlașca – fost județ al Munteniei, în Perioada interbelică;

Vlăhița, așezare din jud. Harghita;

Vlahina (masiv muntos între Serbia și Bulgaria);

Vlahoclisura, Vlachata și multe alte toponime asemănătoare în Grecia de nord;

Vlăsia (pădure la nord de București);

Vlašic (masive muntoase în Bosnia și Serbia);

Mențiuni istorice

Vlahia Mare (Megali Valacheia) menționată de autorii bizantini în Tesalia;

Vlahia Mică menționată de autorii bizantini în Acarnania;

Vlahia Albă menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;

Vlahia Neagră sau Morlahia menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei;

Vlahia de la Srem menționată de autorii medievali pe râul Sava;

Vlahia moravă (Valašký) – în munții Beskizi din nord-estul Cehiei.

Mulți autori includ în această listă cnezatele menționate pe teritoriul viitoareler voievodate românești înainte de întemeierea acestora: Maramureșul și formațiunile, poate fictive, ale lui Ahtum, Gelu, Glad și Menumorut din Transilvania; Strășineț, Baia, Bârlad, Hansca în Moldova; Ioan, Farcaș, Seneslau sau Litovoi în Țara Românească; jupânul Dimitrie, Balica și Dobrotici în Dobrogea (aceștia din urmă, revendicați și de istoricii bulgari).

Aceste formațiuni, a căror identitate ca Romanii populare poate fi (și este) discutată, dispar treptat în secolele XI-XIV, fiind, la nord de Dunăre, înlocuite prin voievodatele istorice numite tradițional Țările Române, denumire care se referă la populația majoritară mai degrabă decât la structura de stat (maghiară în Transilvania):

Vlahia interioară, cum apare Ardealul în diferite hărți ungurești medievale, fiind înăuntrul monarhiei ungare, în timp ce Țara Românească și Moldova erau în afara acesteia;

Ungro-Vlahia adică Vlahia dinspre Ungaria (denumire dată de către greci): Țara Românească dintre Carpații Meridionali și Dunăre;

Vlahia Mică: Oltenia – partea Țării Românești din vestul râului Olt;

Vlahia Mare: Muntenia – partea Țării Românești din estul râului Olt;

Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia adică Vlahia dinspre Rusia sau Mavro-Vlahia adică „Vlahia neagră”, de la codrii de nepătruns (denumiri dată de către greci).

Denumiri date de către turci:

– Bogdan-ili („Țara lui Bogdan”, de la numele domnitorului sub care și-a obținut independența),

– Cara-Bogdan („Bogdania neagră” adică nordică, cara însemnând și „miazănoapte” la turci): Moldova dintre Carpații Orientali și Nistru.

Surse: 

wikiwand.com

 Anonimus.ro.

AROMÂNII DIN MACEDONIA

Foto: Ținuturi locuite de aromâni în Balcani

Majoritatea aromânilor macedoneni s-au stabilit în Macedonia (Macedonia grecească și Macedonia de Nord, slavică) în timpul stăpânirii otomane, scrie Tudor Duică pe https://www.facebook.com/, preluat de Romanian Global News.

Vechii vlahi medievali fuseseră slavizați sau elenizați în cea mai mare măsură. Principalele migrații, din Epir, sud-vestul Macedoniei și Albania, către diverse părți ale Macedoniei au avut loc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, după ce așezările aromânești Voskopojë (ar. Moscopole), Niçë (ar. Nicea), Nikolicë (ar. Niculița), Grammousta (ar. Gramoștea), Linotopi (ar. Lintopea), Shipckë (ar. Șipska) etc., fuseseră distruse.

Clasa mai bogată a acestei populații s-a mutat în orașele mai mari ale Monarhiei Habsburgice, iar restul aromânilor au populat Macedonia.

O parte dintre ei s-au stabilit în orașe, iar o altă parte a populat zonele muntoase înalte (potrivit lui geografului și etnografului bulgar Vasil Kanchov, megleno-românii și crescătorii de animale aromâni din Macedonia de Est sînt urmașii vlahilor macedoneni medievali. Pe lângă aceștia s-au aflat și aromânii recent elenizați din fostul scaun episcopal Sisanion.

Acest lucru a fost acceptat și de scriitorul și politicianul aromân Nicola (Nicolae) Batzaria, potrivit căruia Gopeš (ar. Gopiș) și Malovište (ar. Maloviște) erau așezări aromânești dinainte de dominația otomană, în timp ce în alte locuri din Macedonia, aromânii proveniseră din Epir, Albania de Sud și Grecia.
Din diverse motive, aromânii nu au rămas statici, ci erau în permanentă în mișcare. În acest proces, s-au format noi așezări și sate, precum și noi colonii aromânești în orașe în care nu mai existaseră aromâni anterior.

Pe de altă parte, a existat o scădere a populației aromânilor în așezările lor inițiale din Macedonia sau abandonarea lor totală.
Aceste circumstanțe au fost motivul pentru care un anumit număr de sate aromânești sau megleno-românești nu fuseseră deloc înscrise în statisticile perioadei, iar în unele orașe aromânii nu erau înregistrați, deoarece nu locuiau acolo la momentul întocmirii datelor statistice. De aceea e foarte greu de estimat numărul lor real.

Practic, aromânii au trăit în aproape toate părțile Macedoniei. Cu toate acestea, ei erau cei mai numeroși în vilaietele Bitola și Salonic, în timp ce în partea macedoneană a vilaietului Kosovo, ei locuiau, în cea mai mare parte, în orașele mai mari, lucrând ca comercianți și meșteșugari.

După numărul populației, vilaietul Bitola avea cea mai mare populație aromână, la nivelul anilor 1875-1900.

Cele mai compacte comunități trăiau în kaza (subdiviziune a unui sangeac) Grevena, mai precis în satele Pindus Avdella (ar. Avdela/Avela), Perivoli (ar. Pirivole/Mbirvole), Samarina, Smixi (ar. Zmixi), Krania (ar. Turia), Mikrolivado (ar. Labanița), Kallithea (ar. Baltino) cu așezările sale satelite Prionia (ar. Bozuva/Hliapi) și Yeoryitsa (ar. Iurița) și orașul Grevena (ar. Grebini).
Avdella, Samarina, Smixi și Perivoli au fost așezări transhumante, tipice multor comunități pastorale aromânești. Locuitorii lor erau preponderent crescători de animale care mergeau în zonele joase din Macedonia și Tesalia, în timpul iernilor. Krania și Kallithea au fost locuite tot anul. Grevena avea doar 20 de case aromânești locuite vara, dar iarna acest număr creștea la 200. În consecință, grecii erau majoritari vara, în timp ce iarna, majoritatea erau aromânii.

În kaza Kaylar (greacă: Ptolemaida), pe versanţii Muntelui Askio, aromânii erau majoritari în Vlasti (ar. Blața) şi Sissani).

În această kaza, aromânii fărșeroți s-au așezat într-o așezare de colibari transhumanți, lângă Ano Grammatiko, numită Călivili di Gramaticu. Satele aromânești Polla Nera (ar. Fetița), Agios Dimitrios (ar. Căndruva) și Patima (ar. Paticina) erau situate pe versanții sudici ai Muntelui Voras (mk. Nidže) și pe versanții nordici ai muntelui Vermio, în kaza Edessa.
În kaza Nasliç (gr. Neapolis), erau aromâni în orășelul Siatista și în satul aromânesc Namata (ar. Pipilișta) de pe muntele Askio. Aromânii locuiau și în satele Tsotyli și Eratyra împreună cu grecii. Exista și o mare colonie aromânească în orașul Kozani (ar. Cojani), în kaza Kozani, care fusese, în cea mai mare, parte elenizată.

În timpul vizitei în orașul Kozani, din anul 1880, diplomatul și istoricul britanic Sir Ignatius Valentine Chirol a remarcat că:

„În cele 900 de case ale acestui oraș nu există abia douăzeci în care în jurul șemineului familiei se vorbește altă limbă decât vechiul dialect latino-vlah. (Totuși) orășenii prosperi ar fi profund răniți dacă s-ar sugera vreo îndoială cu privire la autenticitatea elenismului lor”.

Primatul aromânilor din Kozani a fost remarcat și de Spiridon Gopčević, care număra 4.000 de locuitori în 1888. Aproximativ 3.000 dintre ei erau aromâni, 100 erau sârbi, în timp ce ceilalți erau de origine greacă.
Aromânii erau împrăștiați peste tot și în kaza Kastoria. E vorba de vechile așezări aromânești de pe Muntele Gramos. De fapt, unele dintre fostele sate aromânești de pe Gramos, cum ar fi Linotopi și Grammousta, aparțineau, din punct de vedere geografic Macedoniei.

Populația aromână din kaza Kastoria era cea mai numeroasă în orașul aromân Kleisoura (ar. Clisura). Un mare număr al populației creștine din orașul Kastoria era de origine aromână. Când Victor Bérard a vizitat Kastoria, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, aromâna era vorbită sau cel puțin înțeleasă în fiecare casă creștină, ceea ce, fără îndoială, indica prezența puternică a aromânilor în acest oraș.

La mijlocul secolului al XIX-lea, unul dintre Liderii propagandei grecești din Kastoria, profesorul Anastassios Piheon, relatează că clasa superioară grecească a orașului era formată în principal din familii de aromâni care, în cele din urmă, s-au stabilit în Kastoria după plecarea din Moscopole, Nikolicë, Vithkuq și din alte părți.
Aromânii locuiau în Argos Orestiko (ar. Hrupiște/Rupiște) și în satul Grammousta (ar. Grămuștea), iar în așezările macedonene aproape că nu exista sat fără cel puțin 4-5 familii de aromâni.

În anul 1905, secretarul Exarhatului Bulgar, Dimitar Mishev (alias D. M. Brancoff), a consemnat prezența unor mici grupuri de familii aromâne printre locuitorii satelor din apropierea orașului Kastoria, precum Vassiliada (mk. Zagoričani), Pendavryssos (mk. Želegože), Korissos. (mk. Gorenci) și Kalohori (mk. Dobrolišta).

După distrugerea orașului Linotopi (gr.Λινοτόπιον/Linotópion), unele familii sărace s-au stabilit în satul Nestorio, din apropiere (mk. Nestram), unde au fost asimilați de către sătenii slavi macedoneni, mult mai numeroși. Aromânii din celelalte sate macedonene din kaza Kastoria s-au confruntat cu un destin similar. Limba aromână a fost uitată în curând, dar macedonenii din zona Kastoria au continuat să se refere la consătenii lor ca fiind de origine vlahă.
În kaza Florina se aflau orașul aromân Nymfaio (ar. Nevesca, mk. Νέβεσκα/Neveska) și satele aromâne Pisoderi. (ar. Pisuderea) și Bazdravitsa. Pe versanții muntelui Voras, în părțile de nord-est ale kazei, s-au format așezări de colibe numite Călivili Papadia și Călivili Murihova. În amestec cu albanezii ortodocși, aromânii au locuit și satele Flambouro ( ar. Niguvanlji), Drosopigi (ar. Belkameni) și Lehovo.
Micile colonii aromânești din Florina (ar. Hlernu/Hleru; mk. Lerin) și în satele Perikopi (mk. Prekopana) și Vatohori (mk. Breznica) au fost aproape complet slavizate. În părțile nordice și centrale ale vilaietului Bitolei, aromanii erau cei mai numeroși în kaza Bitola.

Aici, în afară de „Noul Moscopole” – Bitola (ar. Bitule), care a avut cea mai mare populație urbană aromână din Balcani, de-a lungul secolului al XIX-lea, a mai existat și rivalul Bitolei, pentru rolul de„Nou Moscopole” al aromânilor – Kruševo (ar. Crușova), precum și satele aromânilor din apropiere, Nižepole (ar. Nijopuli), Magarevo (ar. Magaruva), Trnovo (ar. Tărnuva), Malovište (ar. Muluviști) și Gopeš (ar. Gopiș).

După macedonenii slavi, aromânii erau a doua cea mai numeroasă populație din orașul Resen (ar. Areșani) și din satul din apropiere Jankovec (ar. Iancuveț).
Bibliografie :
The War of Numbers and its First Victim: The Aromanians in Macedonia (End of 19th – Beginning of 20th century) Nikola MINOV Ss. Cyril and Methodius University, Faculty of Philosophy Skopje, North-Macedonia.

CE SPUN ȘI CE CRED ROMÂNII DESPRE UCRAINENI

Aparenta unitate de atitudine a ţărilor U.E. şi N.A.T.O. la adresa Rusiei şi a ruşilor, dusă pe culmi de liderii politici ai U.E. (Ursula van der Leyen, Josep Borrell) şi ai ţărilor europene mari (Olaf Scholz, Boris Johnson şi, mai nou, Liz Truss, Emmanuel Macron), merită totuşi să fie binişor nuanţată, este de părere publicistul Petru Romoșan într-un articol publicat de Ziarulnatiunea.ro .

„Putin trebuie să piardă acest război şi să fie tras la răspundere pentru actele sale” (Ursula van der Leyen pentru canalul de televiziune al ziarului Bild, potrivit Agerpres).

Ce cred românii despre ucraineni

La nivelul populaţiilor, lucrurile stau de multe ori foarte diferit de declaraţiile univoce şi bombastice ale politicienilor. După un sondaj realizat de RTL/NTV-Trend Barometer între 26 şi 29 august curent, 77 la sută dintre germani estimează că Occidentul ar trebui să facă eforturi concrete pentru a încerca să lanseze negocieri cu Rusia. Doar 17 la sută dintre germani s-ar opune unor asemenea negocieri.

Întrebaţi dacă e bine ca liderii occidentali să-i telefoneze lui Vladimir Putin, 87 la sută au răspuns afirmativ şi doar 11 la sută negativ. Reacţii asemănătoare au rezultat şi dintr-un sondaj făcut nu demult în Austria.

Éric Denécé, fost ofiţer de informaţii şi analist francez, în prezent directorul unui important centru de cercetare în intelligence (Centre français de recherche sur le renseignement), a făcut, într-un interviu video, mai multe observaţii despre relaţia României şi a românilor cu Ucraina şi cu ucrainenii.

Observaţiile despre români sunt plasate într-un context mai larg al relaţiilor ţărilor direct învecinate cu Ucraina: Polonia, ţările baltice, Ungaria, România şi Bulgaria – toate ţări N.A.T.O. „În România există o puternică antipatie („détestation”) faţă de ucraineni” (Éric Denécé).

În Polonia şi în ţările baltice există un foarte puternic curent antirus, continuă Denécé, care se poate explica prin istoria recentă sau mai veche. Nu acelaşi este cazul românilor, ungurilor şi bulgarilor. De multe ori, polonezii şi balticii (lituanieni, letoni, estonieni – n.a.) sunt mai porniţi împotriva ruşilor chiar decât americanii.

România socialistă s-a învecinat cu U.R.S.S., de fapt, cu Ucraina sovietică, şi nu cu Rusia. Cei care au intrat în contact cu „omul sovietic” au făcut adesea deosebirea dintre ucraineni şi ruşi, deşi şi unii, şi alţii vorbeau ruseşte, de cele mai multe ori în defavoarea ucrainenilor. Popular, ucrainenii erau descrişi ca mai grosolani şi mai brutali decât ruşii la adresa românilor.

Asemenea percepţii, deşi subiective, neştiinţifice, sunt, vrând-nevrând, totuşi persistente. În plus, românii nu au uitat niciodată că teritorii româneşti locuite de români au fost anexate de georgianul I.V. Stalin la… Ucraina sovietică.

Recent, chiar mult prea celebrul Volodimir Zelenski interzisese folosirea în şcoli a limbii române. La fel cum a interzis şi alte limbi vorbite pe teritoriul Ucrainei (poloneza, maghiara) şi chiar şi rusa, o limbă majoritară, vorbită de trei sferturi din populaţie.

Totuşi, românii i-au primit pe ucrainenii refugiaţi, mai ales femei şi copii, cu toată simpatia şi compasiunea, asigurându-le protecţia. Desigur, cu unele excepţii foarte regretabile. Deşi ne-au trecut frontiera un mare număr de ucraineni, cei mai mulţi s-au dus mai departe, spre ţările mai bogate din vestul Europei, spre Austria, Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie etc.