CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

Publicitate

24/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Goralii – „muntenii” Poloniei și rădăcinile lor românești


Ei nu îşi pot tăia rădăcinile și încă îşi revendică originile de le noi. Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română, în special din vocabularul păstoresc…

Locul în care goralii îşi aşează stâna este stână, locul în care fac focul este vatră, zerul e zer, strunga e strungă, pastyr- păstor, bacia-baci, geleta -găleată etc. iar rasa de oi pe care o cresc este ţurcană ca şi cea de la noi şi este numită vlahşca.

Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi.

 Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: într-o vastă zonă din Carpaţii Nordici vlahii (românii) şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

Istoria vlahilor din aceste locuri a fost cercetată insuficient în țara noastră.

Grupurile de populaţii din  Munţii Carpati de nord, atât cele cu origini latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriau descălecarea ungurilor în Panonia anului 896.

Cronicarul Anonymus, spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”.

Cronica lui Nestor susţine că, după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus.

În secolul XVII a fost întemeiată în această zonă o formaţiune care a dorit să dobândească o formă de statalitate.

S-a numit Valahia de Sus, pe care storicii noştri doar o amintesc fără a da prea multe precizări..

Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří.

În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasi şi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow.

Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.
Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele aminteau numele a cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.
Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii care erau luptători de elită, au fost agreați de polonezi datorită vitejiei și fidelității lor.
La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ” (”mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.
În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe pămînturile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi.
Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.
În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice.
În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.
Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Cel mai mare muzeu al „muntenilor valahi” este în… Cehia, la Roznov, în Moravia.

Ca urmare a genocidului austriac din sec XVII – care trebuie studiat, afirmat și lămurit nu doar științific, ci și politic, fiind probabil, prima crimă în masă din Europa modernă (care a prefatat dărâmarea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania de către generalul austriac Bukow), când au fost omorâți cca 17 mii de valahi-gorali, aceștia au suferit un șoc cultural.

Cam ca românii care au trecut prin teroarea hortystă: n-au mai îndrăznit sa își vorbească limba, pe care și-au pierdut-o în timp, și au trecut la catolici – dar bisericile lor stau mărturie că au origini ortodoxe.

Mărturisește aceste grozăvii și azi inima de oțel care se poate vedea în podoabele stradale de Crăciun și pe care o poartă la gât bărbații gorali din munți și până în Cracovia.

Azi, goralii sunt mândri de originile lor și profita din plin de libertatea pe care o au de „a se afirma cu specific regional”.

Muzica lor e izbitor de familiară nouă, cu dese accente ale taragotului ardelenesc.

Nu e loc în Carpații polonezi sa nu întâlnești denumirea de goral cu simbolistica aferentă – costumul popular, oaia, calul: servicii turistice, restaurante, firme de construcții…

Un tratat conceput de cehi (!) acum câțiva ani privitor la UNITATEA ARHITECTURALA DE TIP VALAH A ÎNTREGULUI LANȚ AL CARPAȚILOR, a fostla noi blocat la traducere (la nivelul unui institut de cercetare al Academiei și la nivelul Muzeului Satului).

Înaintemergătorul descoperirii lor a fost sociologul şi antropologul de renume, profesor univeresitar îndrumător de doctorat la Universitatea din Oradea, Gheorghe Sisetean, cu lucrările sale despre vlahii din Moravia.

Surse:

Ziarul Lumina; contributors.ro;https://www.activenews.ro.; https://cersipamantromanesc.wordpress.com.

07/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTROROMÂNII- RAMURA ROMÂNITĂȚII CARE DISPARE SUB OCHII NOȘTRI

In Croatia, intr-un colt uitat de lume, de o parte si de alta a singurului munte din peninsula Istria (harta sus), se afla cateva sate sarace, unele aproape in intregime parasite, in care, timp de multe sute de ani, s-a vorbit romaneste. La inceputul secolului al Xix-lea erau, probabil, vreo opt mii de suflete. Astazi au ramas mai putin de 200. Strainii le-au spus cici, celor de la nord de munte, si ciribiri, celor de la sud. Documentele vechi italiene ii numeau rumeri. Slavii le spun spun vlasi, iar limba si-o numesc vlaski. Oamenii de știinta le-au spus istro-romani.

Invatatii spun ca istro-romanii faceau parte, prin secolul VII (pe la anii 800 dupa Hristos), din ramura românilor vestici, traitori in nord-vestul Peninsulei Balcanice, in Serbia, Bosnia si Croatia, din care astazi au mai ramas locuitorii Banatului sarbesc. Au fost impinsi spre vest, pana in peninsula Istria, in secolul Xv, de catre turci, sau poate mai devreme. Cativa cercetatori sustin ca ar fi plecat din Tara Motilor și Maramures, deoarece au in dialectul lor o particularitate care se regasea in trecut in regiunile mentionate: il transforma pe n in r atunci cand se afla intre doua vocale. Adica spun mara, spure, bura pentru mâna, spune, buna.

Odata ajunsi in peninsula Istria, romanii s-au stabilit in preajma singurului munte din zona: Muntele Mare (Monte Maggiore). In trecut, teritoriul locuit de ei era mult mai intins, dar astazi, istro-romana se mai vorbeste doar in vreo opt sate: la nord de munte, in satul Jeiani, cel mai mare si mai conservator sat de istro-romani, iar la sud, in cateva asezari marunte, grupate in jurul satului Susnievita (in italiana Valdarsa). Regiunea fusese pustiita de ciuma inainte de venirea romanilor, care si-au intemeiat satele pe pamant gol. Ei au devenit oamenii locului. Solul rosu, neroditor, nu le-a oferit prea multe.

Aveau turme de oi si vite, faceau putina agricultura si, mai ales, produceau carbune de lemn, profitand de putinele paduri din zona. Apoi isi incarcau cosurile cu mangal, le urcau in spinare si treceau muntele ca sa-l vanda la Trieste sau la Fiume. Stiau sa faca si otet, pe care il vindeau pana departe. In vremurile trecute, existau in zona si cateva lacuri in care isi adapau turmele. Astazi nu mai exista nici unul.

Unele au fost secate pentru ca raspandeau malaria, altele au secat singure, iar cel din urma, lacul Cepici, a fost secat in 1981, cand s-a construit tunelul ce strabate muntele dintr-o parte in alta. Casele istro-romanilor sunt toate modeste, fara garduri, cladite din piatra intunecata. Au avut dintotdeauna o viata simpla, plina de greutati. Nimeni nu a fost de partea lor: nici pamantul, nici autoritatile, nici vecinii, nici fratii lor romani. Au fost mereu singuri.

Istro-romanii se stiu catolici dintotdeauna. Nu au avut niciodata preoti istro-romani, botezurile, nuntile si inmormantarile lor erau celebrate in alta limba decat a lor. Dar au traditii si legende foarte asemanatoare cu ale noastre. Astazi, istro-romanii nu mai au animale si nici vechile ocupatii. Cei mai multi sunt “batari”, cum spun ei la batrani, iar cei ce sunt inca in putere muncesc prin orase. Nu au scoala in limba lor, nici preot, nici carti, iar fratii lor romani nu au auzit de ei. Au venit cei de la Unesco si de la Discovery si i-au filmat. Au ales din toate cele cateva mii de limbi pe cale de disparitie de pe tot pamantul, doar noua. Iar intre cele noua, istro-romana. Lingvistii americani se ocupa de comunitatea de istro-romani din New York, unde exista vreo doua sute de vorbitori: cam cati au ramas in totalitate si in satele lor natale.

Au venit si italienii sa ii ajute pe istro-romanii din Croatia, sa atraga atentia asupra lor. S-au luptat pentru ei si unii romani stabiliti in Italia, cu mijloace putine si entuziasm mare. Cei mai bravi dintre ei sunt Petru Ratiu si Elena Pantazescu, impreuna cu sotul ei, Ervino Curtis. Au facut manifestari, conferinte, congrese, expozitii.

Dar mai mult nu pot face nici ei. Si croatii sunt foarte deschisi la dialog. Nimeni nu-i impiedica pe istro-romani sa-si cultive traditiile si limba. Dar ei singuri nu pot face nimic, caci nu au bani si nici intelectuali care sa se priceapa la astfel de lucruri. Ei sunt oameni simpli, de la tara, hraniti doar de pamantul lor cel rosu si arid. E nevoie de proiecte serioase, costisitoare, pe termen lung, pentru a opri, in cel de-al 12-lea ceas, disparitia limbii lor si, prin aceasta, disparitia lor ca grup.

O limbă condamnată la moarte

Cati dintre românii din România au auzit de istro-români? Au auzit de aromâni (sau macedoromâni), pentru ca multi dintre acestia s-au stabilit in România, mai ales in Dobrogea, si unii au devenit chiar persoane publice. Poate au auzit de meglenoromani, pentru ca si acestia au ajuns in Romania, in numar mic, si si-au intemeiat cateva sate. Dar despre istro-romani cine a auzit?

La noi, foarte multa vreme nu s-a stiut de existenta lor. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea a ajuns la ei primul carturar român, Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu. In vremea aceea, Istria era a austriecilor, care au stapanit-o timp de o suta de ani, pana la 1918. Mare a fost uimirea lui Maiorescu sa-i gaseasca si sa-i auda vorbind! El a deschis sirul invățatilor care s-au ocupat de aceasta ramura de romanitate, dar tot el a fost si cel dintai care a prevazut sfarsitul apropiat al acesteia: doar doua-trei generatii mai aveau sa vorbeasca, in viziunea lui Maiorescu, acest dialect. E adevarat ca au trecut mai multe generatii, dar sfarsitul e aproape.

Dupa primul razboi mondial, Istria a devenit teritoriu italian. Istro-romanii nu aveau invatamant in limba lor, ci mergeau la scoli italiene. A fost o perioada de liniste si de bine pentru ei. Au avansat si cercetarile asupra lor. Profesorul iesean Theodor Burada, venit in Istria sa le studieze limba, il incurajeaza pe tanarul Andrei Glavina, din satul Valdarsa, sa vina in Romania, unde i se oferise o bursa. Dupa studii la Iasi si la Blaj, Glavina se intoarce acasa, reuneste toate satele de istro-romani de la sud de munte intr-o singura comuna, Valdarsa, si infiinteaza prima (si, din pacate, ultima) scoala cu predare in limba locala.

Din nefericire, Glavina moare tânăr, iar scoala se inchide dupa doar patru ani de functionare, din lipsa unui invatator roman. Cel de-al doilea razboi mondial a insemnat inceputul sfarsitului, marele exod. In 1945, peninsula a fost ocupata de armata lui Tito. Istria s-a pustiit din nou, ca de o noua ciuma, sate intregi au fost abandonate. Cei mai multi au plecat in Statele Unite, Canada, Australia, dar si in Italia. In 1960, numarul istro-romanilor era estimat abia la 1500, in 1994 la 450, iar in anul 2000 la doar 250. Casatoriile mixte au crescut mult in ultimul timp, tinerii, atatia cati mai sunt, se stabilesc in orase, iar numarul vorbitorilor scade foarte repede. Dupa aprecierile specialistilor, daca nu se face urgent ceva, in cel mult trei decenii aceasta limba nu va mai exista.

Istria a devenit teritoriu iugoslav dupa 1945 si toti istro-romanii au invatat limba croata. Invatamantul este de atunci doar in limba croata. Numele satelor au fost slavizate, numele de persoana la fel. Daca pe o harta din 1926 aproape toata Istria este acoperita de nume de sate romanesti, precum Catun (nu mai putin de 11 asezari din Istria aveau acest nume!), Bolovani, Carbune, Sucodru, Costarcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc., astazi foarte putine din aceste nume mai exista. Istro-româna se vorbeste doar in familie, iar tinerii refuza astazi sa o mai invete, caci o percep ca pe o limba fara prestigiu, inutila.

Nu i-a invatat nimeni sa fie mandri de limba lor, nu le-a spus nimeni ce comoara detin. Până in 1989, la noi nu s-a putut face nimic pentru ei. Dupa 1989 nu a existat interes.

Astazi este deja foarte, foarte tarziu. Dar inca mai exista o raza de speranta, scrie https://romaniabreakingnews.ro.

Sub ochii noștri se stinge o ramură a poporului român

Doar un număr extrem de mic de persoane mai vorbeşte azi dialectul istro-român.

Sub cerul albastru al Croaţiei se consumă ultimul act din tragedia unei întregi ramuri a poporului român. Comunitatea istro-română este pe cale de dispariţie şi nici autorităţile române, nici cele croate nu au găsit vreo soluţie pentru a salva această ramură a românităţii, constată romanialibera.ro preluată de  https://anonimus.ro.

Chiar dacă, în ultimul deceniu, autorităţile croate au luat măsuri pentru a proteja această comunitate care trăieşte în Peninsula Istria, iar istro-românii sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în Croaţia, aceste măsuri nu pot compensa deceniile de asimilare forţată din perioada interbelică, în care cea mai mare parte a Peninsulei Istria aparţinea Italiei, ori în perioada iugoslavă, când interesele istro-românilor au fost sacrificate.

Potrivit unui recensământ croat din anul 2001, în Istria mai existau doar 48 de persoane care vorbeau dialectul istro-român al limbii române.

Însă statistici neoficiale arată că numărul probabil al membrilor acestei ramuri izolate a poporului român ar fi de circa 2.000 de persoane. Istro-românii se denumesc pe ei înşişi romeni, româri sau romeri.

Ei sunt singura ramură a poporulului român care este sută la sută de confesiune catolică.

Rugăciunea CEÅCE NOSTRU (Tatăl Nostru)

”În lumele lui Ceåce, lu Fil’u e lu Svetu Spirit, Amen!

Ceåce nostru, cårle ști în cer, posveti-sa numele Tev, neca vire cesaria Tea, fie vol’a a Tea, cum e în cer, åșa și pre pemint.

Pâra nostrea cea de tote zilele dea-ne-v-o åstez.

Și ne scuzea pecatele nostre, cum și noi scuzeaim lu cel’i cårl’i ne ofendesc.

Și nu duce pre noi în napast și ne scapea de cela revu. Amen!”

Daco-românii, aromânii şi megleno-românii sunt majoritar ortodocşi.

Prima atestare oficială

Prima atestare oficială a istro-românilor datează din anul 940, când Constantin al VII-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit, în cartea sa, «De administrando imperii», aminteşte că în Peninsula Istria există oameni care îşi spun ei înşişi romani, deşi nu provin din Roma.

Prezenţa istro-românilor este consemnată şi de cronicile sârbeşti din Evul Mediu, dar şi de numeroşi autori italieni, care menţionează că limba istro-românilor este aceeaşi cu cea vorbită în Valahia. De aceea, slavii croaţi şi sloveni au folosit numele de vlahi, pentru a-i desemna pe istro-români, întocmai cum grecii, sârbii ori bulgarii au folosit etnonimul vlahi pentru a-i desemna atât pe daco-români, cât şi pe aromâni.

În secolul al XII-lea, cronicile menţionează numele unuia dintre conducătorii istro-românilor: Radul. Istoricii italieni consideră că istro-românii sunt urmaşii veteranilor din legiunile romane, colonizaţi în Peninsula Istria după cucerirea acesteia de către romani. Există unii istorici români care consideră că istro-românii ar fi migrat, acum şase secole, din zona Munţilor Apuseni, după ce Peninsula Istria ar fi fost depopulată de o epidemie de ciumă.

Există şi istorici sârbi, precum Pavle Ivici, care consideră că istro-românii reprezintă o populaţie autohtonă, înrudită cu aromânii, iar din vechea populaţie romanică, despărţită de năvălirea slavilor în Peninsula Balcanică, ar fi evoluat în Istria trei ramuri diferite: istro-românii, istrienii şi veglioţii.

Ultimii români sau poate, vechi români care locuiau în insula Veglia, azi Krk, au dispărut de pe scena istoriei. Cronicile familiei Frangipani au păstrat o serie de informaţii valoroase despre veglioţi, inclusiv nume de sate precum Poliţa (Polijca) sau trans­crierea rugăciunii Tatăl Nostru, în dialectul lor: Ţaţe Nostru, la fel ca şi în istro-română.

În Evul Mediu, când Istria aparţinea Republicii Veneţiene, istro-românii au putut să îşi păstreze vechiul lor grai. De asemenea, în perioada austro-ungară, istro-românii reprezentau majoritatea populaţiei în judeţul Arsa.

Prima şcoală istro-română, în perioada italiană

După primul război mondial, Istria a revenit Italiei.

În perioada fascistă, italienii au schimbat numele principalei aşezări locuite de istro-români, Susnjevica, în Valdarsa. Oraşul număra circa 3.000 de locuitori.

Profesorul Andrea Glavina, educat în România, a fost numit lider al comunităţii de istro-români.

Foto: Andrei Glavina, considerat apostol național și figura emblematica a istroromânilor.

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Sușnievița si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune și inteligență, pe profesorul român T. Burada, care facea cercetari etno-lingvistice în zonă.

Tânărul istroromân a fost adus în România, începându-și studiile la Iași, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a și terminat liceul.

S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învățător la scoala italiană din Arenzo. In 1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistică – strângere de marturii de graiuri locale și de informatii asupra vieții istroromânilor – Glavina s-a impus și prin eforturile sale de creare a unei școli românești. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925: „Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferența românilor liberi față de fratii lor istrieni au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol național”.

După primul război mondial, în care Glavina a luptat eroic, și-a reluat activitatea în noile condiții create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian care, initial a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor.

Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din România a unui învățător si a unor cărți, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reusit sa deschidă, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolică de „Imparatul Traian”.

La un moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens.

Astfel, între 1893 si 1935, au fost aduși în România la studii câtiva istroromâni, dar multora li s-a interzis apoi de către autorități revenirea în tinuturile de baștina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucure,ti pentru a obtine ajutoare mai substanțiale, dar vizita lui s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, susținător de altfel si al cauzei timocenilor si aromânilor sud-dunăreni (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai vizibile).

În prezent, localitatea Valdarsa – Susnjevica mai numără cca.200 de locuitori. Şi asta pentru că cei mai mulţi istro-români şi-au părăsit căminele la finalul celui de-al doilea război mondial, când Peninsula Istria a fost ocupată de Iugoslavia, iar regimul comunist al lui Iosip Broz Tito a început să se impună prin metode brutale.

Istro-românii, la fel ca şi cei mai mulţi italieni din Istria, au fost forţaţi să emigreze. Marea migraţie istriană a afectat 300.000 de persoane, cei mai mulţi italieni, dar şi istro-români, croaţi şi sloveni. Cei mai mulţi dintre istro-români plecaţi din casele lor în 1946 au emigrat în Italia, alţii au trecut Oceanul Atlantic şi s-au stabilit în Statele Unite ale Americii şi în Canada.

În perioada iugoslavă, singura şcoală istro-română, creată de Andrea Glavina în Valdarsa, a fost înlocuită cu o şcoală italiană. După căderea comunismului şi destrămarea Iugoslaviei, cei mai mulţi dintre istro-români au rămas în Croaţia.

Recensămintele oficiale nu au atestat nici măcar un vorbitor de istro-română în partea Peninsulei Istria care a revenit Sloveniei. Nici în Italia nu au fost înregistraţi oficial istro-români.

Totuşi, în anul 1994, după ce Croaţia independentă a fost recunoscută ca stat aparte, la Trieste a fost formată Asociaţia Andrea Glavina, care se luptă pentru a asigura supravieţuirea limbii istro-române şi a comunităţii istro-românilor.

04/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: