CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un subiect trecut sub tăcere: Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc”

 

 

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic

 

Potrivit datelor recensământului din 1910, numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi. Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari.

Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.
Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară.

În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.

 Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii ( vezi https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/22/metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-maghiare-pentru-restrictionarea-drepturilor-romanilor-din-transilvania)
La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot.

Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc.

Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.

Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptă liniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.

Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă”.

Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI.

Este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui  care erau – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.

Ei reprezentau forţa politică şi economică dominantă, conducătoare, nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti   susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternică, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 Foto: Familie de români din secolul trecut

Populaţia românească  era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:

(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) , ori

(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvistică şi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.

Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe practicate de statul feudal ungar.

Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată în curs de 2-3 veacuri ca realitate şi entitate naţională , adică integrată de secuii maghiarofoni.

Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, care se dovedesc o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare:

 – lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum să maghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.

Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:

„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).

– A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.

Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.

Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc” – Un subiect trecut sub tăcere de liderii „minorităţii majoritare” –

Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimi-larea unor întregi comunităţi româneşti din Arcul intracarpatic.

 

 

 

 

Marș pentru autonomie, Tg Mureș 10 martie 2018 (DW/C. Ștefănescu)

 

Cunoscut şi semnalat, de liderii românilor ardeleni, încă din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amplu proces de maghiari-zare a românilor din „Secuime”, a fost pus în evidenţă, în perioada interbelică, de o serie de autori precum: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Nicolae Sulică, Aurel Nistor, Octavian Dobrotă ş.a.

Au urmat anii de teroare şi epurare etnică de după Dictatul de la Viena, intoleranţa faţă de români din timpul defunctei Regiuni Autonome Maghiare, „embargoul” impus de vechiul regim, care nu a permis abordarea acestui subiect „delicat” şi, nu în ultimul rând, noul val de intoleranţă faţă de români de după decembrie 1989.

Studiile pe acestă temă, reluate după decembrie 1989, au pus în evidenţă, pe bază de izvoare incontestabile, dimensiunile reale a procesului de maghiarizare a românilor din fostele scaune secuieşti.

Studiile amintite, au reliefat faptul că, deznaţionalizarea este un proces istoric, care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie materializată prin dezinteresul sau lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii identitare ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin „paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc) sau pe cale violentă de „purificare”, din care nu lipsesc mijloacelor extremelor violenţe din timpul Dictatului de la Viena, spre exemplu, sau cele de intensă persuasiune psihologică, de după decembrie 1989. Deznaţionalizarea se produce în mai multe etape, într-o primă fază este folosit bilingvismul, apoi se pierde limba maternă şi în cele din urmă confesiunea.

Maghiarizarea românilor era conştienti-zată la nivelul discursului public al liderilor cei mai autorizaţi, şi pusă în evidenţă de statisticile oficiale. Astfel, referindu-se la această realitate, într-o circulară din 1870, prin care se solicita colectarea fondurilor pentru restaurarea bisericii şi a şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe, mitropolitul Andrei Şaguna spunea:

„Ştim cu toţii Iubiţilor! Între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimei şi trăiesc încă şi până în ziua de azi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influienţele timpurilor de mai înainte asupra credincioşilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră, ca acolo”. 

Despre unele dimensiuni ale procesului de maghiarizare a românilor din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, vorbesc şi recensămintele de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Astfel, în cele trei judeţe, au fost înregistraţi un număr important de „maghiari de religie română” (ortodoxă şi greco-catolică), respectiv în 1890 – 13.506 persoane, în 1900 – 15.838 şi în 1910 – 16.854. 

Cele mai „vulnerabile” la procesul de maghia-rizare au fost comunităţile româneşti mici, sub 200 de membrii, comunităţi care sub acest „prag demografic”, nu au putut să asigure existenţa şi funcţionarea principalelor instituţii identitare – biserica şi şcoala.

Sunt însă şi multe cazuri de comunităţi româneşti cu un număr mare de membri  care, în ultimul secol, au fost aproape complet maghiarizate.

Edificatoare sunt, în acest sens, numeroase comunităţi, din rândul cărora menţio-năm: din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197, în 2002), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63, în 2002), Lisnău (484 – 25), Cernat (235 – 48), Aita Seacă (316 – 33), Băţanii Mari (207 – 67).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Brateş, Bodoc, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Turia, Valea Crişului.

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demogra-fice, din localităţile: Aita Mare, Aita Medie, Bicfalău, Comolău, Lemnia, Ojdula, Sânt-ionlunca, Valea Zălanului ş.a.; din judeţul Harghita: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18, în 2002), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Filiaş, Mărtiniş ş.a

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile: Armă-şeni, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Lueta, Suseni, Valea Strâmbă ş.a.

La toate acestea trebuie să adăugăm fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, cele de rromi – care în unele aşezări din zonă reprezintă în prezent o pondere însemnată din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, ş.a., precum şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheor-gheni, Cristuru Secuiesc ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthystă locală, faţă de români şi faţă de alte naţionalităţi, în perioada 1940-1944.

Deşi este cunoscut faptul că, în istorie nu se folosesc ipoteze de lucru de genul „dacă… atunci”, să încercăm totuşi să ne imaginăm care ar fi fost structura etnică actuală a populaţiei judeţelor din aşa-zisul „Ţinut secuiesc”, dacă evoluţia comunităţilor româneşti din cele peste 60 de localităţi menţionate, cât şi din alte aşezări din judeţele Covasna şi Harghita unde au trăit armeni, rromi, evrei, germani ş.a., ar fi fost una normală.

Este cert faptul că, în prezent, în această zonă din inima ţării, românii nu ar mai fi numeric minoritari, iar „apostolii” autonomiei teritoriale pe criterii etnice rămâneau fără „obiectul muncii”.

Unele cercetări sociologice recente (Maria Cobianu-Băcanu, Codrina Şandru, Radu Baltaziu ş.a.), au evidenţiat faptul că, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, că mediul aculturativ, cultura maghiară este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate.

În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.

(articol apărut în „Cuvântul Nou”, anul XIX, nr. 5102, 3 martie 2008)

Extremiștii unguri de azi  gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă adusă de prin fundul Asiei, dar în același timp din punct de vedere genetic sunt rezultatul amestecului cu popoarele europene inclusiv cu românii .

 

 

 

 

30/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Transnistria Moldovenească

 

 

 

 

            Harta arealului de răspândire a poporului român (https://glasul.info)

Până unde se întindea Transnistria Moldovenească a românilor?

 

De la vechii cronicari moldoveni aflam ca Ion Voda cel Cumplit in 1574 pomenea de „Tara noastra a Moldovei de dincolo de Nistru”. Movilăul din Transnistria nu este opera Movileștilor?

Sa-l credem pe rusul Pavel Surmacov (citat de Iorga) care pe la 1799 spunea că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubasari (Movilau), Malaiești majoritatea locuitorilor sunt moldoveni?

 Nistrul, ca și Dunărea, nu a separat niciodată două popoare! Dunărea, cât este ea de lungă, este pe ambele maluri germană, apoi austriacă, slovacă, ungurească, sârbească, românească, scrie ioncoja.ro.

Până unde se întindea Transnistria Moldovenească a românilor?

Numai PRIN AMESTECUL DIN EXTERIORUL REALITĂȚII, al cancelariilor, Dunărea a fost făcută graniță de nord a Imperiului otoman și apoi graniță artificială între noi și bulgari.

Majoritari până la 1880, de-o parte și alta a Dunării au fost românii! La fel, moldovenii, adică românii, de-o parte și alta a Nistrului!… Poate că și a Bugului, zic unii!

 

 

 

12/09/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

 

Practici vestimentare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea – EgoLitera

 

                                Foto: Țărani din Severin de Amadeo Preziosi

 

 

Acad. Ioan-Aurel Pop:

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

Mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau „valahi” îşi spuneau lor înşişi „români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau „română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr-o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.        

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l-au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l-au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l-au folosit ca să se denumească pe sine.

Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea. Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării. Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie. La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României)[1], de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de-a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s-a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens. Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).[2]

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi). În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii.

La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de-a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români. Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s-ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească;  legătura sa cu numele de România

      

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă. Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale. Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor”. Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.[3] Aceşti oameni continuau să se numească „romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic-instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.[4]

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să-şi asume caracterul unei etnii.[5] Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.         

Denumirea de Dacia s-a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic. Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.[6]

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine. Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor. Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i-au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de „Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, „Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte. Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s-a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország. Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).    

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti. Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.  

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să-i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor. Nu au ales numele de Dacia (deşi s-a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu.

Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era si numele pe care l-a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace „Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s-a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta.

Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă. Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii. 

Concluzii

Românii şi-au început istoria ca o „enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o „insulă de latinitate într-o mare slavă” şi au rămas mereu într-o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe. Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s-a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale. Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi-au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că „lumina” încetase să mai vină de la Răsărit. În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus. Acesta s-a impus şi a devenit un model fertil de urmat. Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant.

Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s-a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei. Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei. În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.[7]

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu „Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii. Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor! Şi erau singurii deţinători ai acestui „privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul s-au reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă. Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s-a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii. De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”. Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului. Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic. Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa. Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de-a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist „original”, aplicat în România. A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră „glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi „de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc. Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România. De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască „poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale. Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă. Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări. Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării.

De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii. Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva. În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma! Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.[8] Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i-a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei. A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu.   

De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism. Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine. Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul „român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de „valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul „valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea. Pentru cei mai mulţi români, numele de „valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.  

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime. Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi-l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi „români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau „vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu. Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de-a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

 

 

Ion Coja: „Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

Ce a însemnat rumân în evul mediu?

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvîntul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească: un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Idee  reluată la emisiunea amintită de …boierul Djuvara, foarte mulțumit de sine însuși de câte ori poate să mai scadă din temeiurile naivilor care mai întârzie – niște retardați!, să se simtă bine ca români!

Eu nu pot să dau multe parale pe numitul Neagu Djuvara din mai multe motive. Le voi detalia cu proxima ocazie. Deocamdată mă limitez la discuția filologică!

Teza de mai sus – care, subliniez, nu-i aparține numitului Djuvara, e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită! Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia lui ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională. Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație. Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită!

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumâna rumâni… Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod. Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți! Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului! Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare! Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni! Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat) dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social”  al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate. Așadar, sensul social al lui rumân, subliniat de Djuvara cu o satisfacție tipic ciocoiască, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii pe placul aceluiași Djuvara pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domnidomnitor, curte domnească etc. Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

Ion COJA

Post scriptum: O idee pe care merită s-o avem în vedere, iar specialiștii s-o aprofundeze: apariția armelor de foc a diminuat rolul în război al țăranilor care, de regulă, participau cu arme clasice, ca să nu zic rudimenare: paloș, suliță, buzdugan, coasă, topor, bâtă… Armele adevăratei vitejii, cum le considera Cervantes!

â

 

NOTE:

[1] Este de notat şi reciproca: unor grupuri mici de vlahi balcanici şi se spunea „ciobani”, aşa cum românilor din Transilvania li se spunea sporadic şi „iobagi”.

[2] Thede Kahl: Ethnizität und räumliche Verbreitung der Aromunen in Südosteuropa. (= Münstersche Geographische Arbeiten 43). Münster 1999; idem: Etnonime la aromâni [Ethnonyme bei den Aromunen]. În: Academia Română, Institutul de Filologie Română (ed.): Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene. Iaşi 2004, p. 264-273; idem: Istoria aromânilor. Bucureşti 2006; Cicerone Poghirc: Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie. În: Neagu Djuvara (coord.): Aromânii. Istorie. Limbă. Destin. Bucureşti 1996, p. 13-17. 

[3] C. Alzati, În inima Europei…, p. 78.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 86, nota 16.

[6] Reluarea denumirii de Dacia s-a făcut sub impulsul umanismului, din exteriorul societăţii româneşti, prin maniera autorilor epocii Renaşterii de a arhaiza denumirile de locuri din epoca lor. În acest fel, Ţările Române (dar şi Danemarca!) erau numite Dacia, Ungaria devenea Pannonia, Bulgaria şi Serbia – Moesia etc. Din aceste scrieri umaniste şi postumaniste au reînviat şi autorii români numele de Dacia. Se cuvine reamintit aici faptul că Johannes Honterus scria pe faimoasa sa hartă din secolul al XVI-lea numele de Dacia peste teritoriile Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. 

[7] Vezi I.-A. Pop: The Religious Situation of the Hungarian Kingdom in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. În: Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris (Ed.): Religious Quest and National Identity in the Balkans. London 2001, p. 78-90; idem: Church and State in Eastern Europe During the Fourteen Century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area. În: „East European Quarterly” (Colorado, USA), 1995, XXIX, nr. 3, p. 275-284. 

[8] Vezi Brigitta Schmidt-Lauber (Hg.): Ethnizität und Migration. Einführung in Wissenschaft und Arbeitsfelder. Berlin 2007.

07/09/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: