CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originea clasei boierești și a cuvântului boier

 

„La boiarie”

Dintre toate ţările, starea şi denumirea de boier, se întâlneşte numai în Rusia, România şi Bulgaria. În lucrarea sa ”Histoire des Etats Balcaniques”,(La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulaţie,eminentul istoric român Nicolae Iorga, emite la pagina 63 părerea că titlul de boier s-a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

„La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruşi, şi Românii au împrumutat – probabil – instituţia ‘La boiarie’, şi implicit ‘rumânia’ tot de la Bulgari.

Spun implicit ‘rumânia’, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complementare, aceste două instituţii sociale: ‘boieria’ şi ‘rumânia’, fiind cele două feţe ale aceleaşi monede.

În această problemă, diferenţa dintre Ruşi şi Români, a fost că Ruşii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ‘pe ape’, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ‘transhumanţă’, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV.

Îmi pare rău, că în cursul evoluţiei poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalităţii româneşti, şi că multe îmbunătăţiri în situaţia ţărilor româneşti, au trebuit să fie adoptate şi împământenite, din afara hotarelor ţărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să şi-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, şi mândria naţională să fie o rezultantă a acestei constatări.

Dar ceea ce este şi mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluţionist, atunci când consideră că preluarea instituţiei sociale boier/mujic, de către Ruşi, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, şi că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluţionar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituţia boieri/rumâni la Vlachii munteni şi boieri/vicini la Moldoveni, s-a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominaţia alternativă a imperiul bizantin şi a ţaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s-a produs in anul 681, erau cantonaţi la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, şi apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier/rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăţia bizantină tocmai pentru a-i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o convieţuire cu Vlahiile şi Slaviniile Transilvănene, Muntene şi Moldovene.

Activitatea economică a acestor populaţii clientelare, nu era concurenţială, ci complimentară cu economia călăreţilor din stepă Bulgari. Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanţi); Slavi agricultori şi pescari, semi-nomazi ei însăşi, Bulgarii puţin numeroşi, călăreţi stăpânind herghelii de cai şi cirezi de taurine, pe care le păşunau în regiunea de câmpie şi care recurgeau şi la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care-l controlau.

Este posibil ca relaţia de bază, dintre aceste seminţii omeneşti să fi fost: Bulgarii ofereau protecţie în contra altor călăreţi nomazi şi ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerţ sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunităţile de Români şi Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreţi din stepă, era comerţul, jaful fiind complimentar şi în funcţie de factori nu întotdeauna controlaţi de nomazii călăreţi din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populaţie, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii şi Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurenţă pentru aceleaşi resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediţie ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

„Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit dealungul fluviului numeroase fortăreţe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranţelor omeneşti, el se gândi ca dacă duşmanii reuşeau să treacă acest obstacol, ar găsi populaţii absolut fără apărare şi ar putea uşor să le ia în sclavie şi să le jefuiască proprietăţile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortăreţele de pe fluviu, ci înmulţi fortificaţiile în toate regiunile de câmpie, în aşa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într-o cetăţuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în faţa pericolului micilor bande năvălitoare, deşi răspunsul nu putea fi, ca şi în Europa de Vest, decât localităţi fortificate, care să se apere singure, totuşi, imperiul bizantin stăruie şi în ideia apărării centralizate.

Chiar şi în cazul marilor năvăliri, aşa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, şi năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuşi jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcţiile.

Dar, cum bine se ştie că orice împrejmuire şi orice încuietoare, pentru a fi în siguranţă, trebuieşte a fi păzită, şi aceste localităţi fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostaşi care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, şi a cheltuielilor exagerate cu întreţinerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ‘stratioti kai keteseis’.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme şi dacă era călăreţ, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să-şi trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moştenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obţinerea de împrumuturi;
f) şi nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldaţii recrutaţi în acest mod pot fi consideraţi antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, şi ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desfiinţată de Turci.

Fenomenul creşterii marii proprietăţii agrare, prin achizitionarea micii proprietăţi, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Aşa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăţi, erau: cumpărarea la preţuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forţă, sau achiziţia în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situaţie a fost înregistrată în secolul al X-lea, şi de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 şi 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 şi în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să-l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul).

Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i-a trimes în ajutor o forţă expeditionară în număr de 6.000 de Ruşi şi datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reuşit să înăbuşe revolta.
Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achiziţiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, şi retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietăţile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziţionase. În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul ţăranului-moşier Filokales.

Acest ţăran a început prin a munci cu braţele, dar datorită inteligenţei sale, reuşise să ajungă la mari demnităţi în stat şi să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate şi împărţite la ţărani, iar construcţiile ridicate de acesta să fie demolate.
Contradicţia principală pe care novelele împărăteşti, doreau s-o combată prin forţa legilor, era ideia, că situaţia creată prin împroprietăriri, putea fi îngheţată în timp: toţi împroprietăriţii, fiind în acelaş timp pricepuţi agricultori şi soldaţi gata să-şi sacrifice viaţa în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care-l putea obţine numai dacă se spetea muncind.

Din cauza marii variabilităţi a situaţiei în care se aflau împroprietăriţii, unii având mulţi copii mici de hrănit, alţii nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, şi alţii, înfine, deşi erau în stare să lupte sub comandă, totuşi nu erau în stare să-şi conducă mica întreprindere agricolă, aşa că mulţi dintre ei recurgeau la arendaşi.

Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploiosi, sau alte accidente climatice, împroprietăriţii, erau de multe ori fericiţi dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, şi care le oferea o arendă.

Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, şi atunci soţia care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaş.
Soluţia găsită de administraţia imperială, de a avea soldaţi, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să menţină sistemul împroprietăririlor.

Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care îşi dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care-l avea, şi care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârleţului, şi care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani şi viceversa, nu astepta decât să scape sănătos şi să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluţie a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătăţită prin acordarea proprietăţii depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieşit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluţia soldatului profesionist, din două motive principale: primul, uşor de sesizat de oricine – armamentul trebuieşte mânuit de un profesionist – şi nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populaţiei, în locul unei folosinţe full-time, a forţei de muncă disponibile.

Aceleaşi cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societăţii, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare şi sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile şi acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile.

Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluţie, aşa cum este împroprietărirea, care pretinde că găseşte oameni care să fie buni soldaţi – acesta fiind scopul principal – care să se mulţumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să-şi scoată răsplata, sacrificiului vieţii pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forţă, ţinuse în loc procesul evoluţionar, sistemul loturilor militare individuale, s-a extins, la concesionarea de moşii şi silişti, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acordau în special ofiţerilor din armata bizantină, nu soldaţilor.

Este de fapt acelaş sistem care se aplică în cele circa 20 de principate ruseşti, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia şi Moldova, şi de fapt exact acelaş sistem care se practică în Ungaria.
Atât în principatele ruseşti, cât şi în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofiţerii din ‘drujine’ în Rusia, şi membrii ‘naţiunii’ Maghiare în Ungaria.

Atât în Rusia cât şi în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, şi deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât şi din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222).

Ca atare sistemul feudal răsăritean: relaţia boier/şerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria şi Imperiul Bizantin.

Imagine similară

Boierii, clasă socială la ruşi, români şi bulgari.

Separat de clasa prinţilor, a apărut la Ruşi o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruşi, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsite în Bulgaria din Peninsula Balcanică, unde această clasă feudală a boierilor care aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moşii din dominium eminens.

Prinţii se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia „dominium eminens”, şi ca atare şi pentru dreptul de a acorda moşii, membrilor drujinelor proprii.

Acordarea de moşii boierilor, de către prinţi, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor faţă de prinţ, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moşia, putea fi retrasă oricând, în caz de ‘hăinire’ (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moştenită, moştenindu-se în acelaş timp şi obligaţiile militare care se aflau la baza acordării donaţiei.

Dacă prinţul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetue dintre pretendenţi, boierul trebuia să se hotărască, dacă rămânea loial prinţului care pierduse lupta şi deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoţindu-l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prinţul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să-l recunoască) pe noul prinţ şi să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

„…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Consider că această definiţie, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcţie a boierilor, era de ordin militar.

Boierii primeau moşii din ‘dominium eminens’, de la un prinţ, cu scopul ca aceştia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată.

Desigur că la început, deoarece toate populaţiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată şi boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democraţii militare, făurită pe câmpul de luptă şi în condiţiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greşi, că clasa boierească s-a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mişcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot misca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă păşune şi în consecinţă devine asociabil.

Fenomenul sedentarizării este o consecinţă directă, şi în acelaş timp soluţia pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulţirea nomazilor.

Prinţii apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităţilor lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă şi mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moşiei) era funcţie de contribuţia boerului la armata prinţului.

Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într-o armată de soldaţi profesionişti mercenari, cu o compoziţie etnică variată şi care se mărea sau se micşora în funcţie de necesităţile momentului.

Mărimea cetelor boiereşti erau apreciate de prinţi, până la un punct, şi anume până la punctul în care, mărimea şi valoarea lor, nu altera balanţa de putere în principat.

Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de vieţuire nomadă la forma de vieţuire sedentară, relaţia socială, dintre boier şi ceata sa, se transforma dintr-o democraţie pastorală, într-o relaţie de boier/şerb.

Ca atare, starea de egalitate si camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligaţi să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, şi înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunităţii s-a slăbit, relaţia principală din cadrul comunităţii, care înlocuieşte acum, democraţia militară iniţială, devenind şi derivând din stăpânirea pământului.

Tentativă de a stabili originea cuvântului boier

 

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunţată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” şi pronunţată „pronia”; în limba română scrisă şi vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”., căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care ţin de geniul limbilor omeneşti,să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvantului „pronoia”, din ziua de astăzi, conform cu dicţionarul, sens preluat şi de limba română este „providenţă”. Intr-adevăr, concesionarea unei moşii, pentru boier (pronijar), era o providenţă … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag.105 , tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ‘pronoia’, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să-i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ‘dominium eminens’, o ‘pronija'(moşie), pe care se află întotdeauna un sat, deobicei unui ofiţer al armatei bizantine.

‘Siliştile'( moşii fără sate), se concesionau unui şef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreţii nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovaţie a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moşii şi silişti cu titlu ereditar.

Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreţi din stepă (Bulgari, Pecenegi şi Cumani) şi Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiţii de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizaţi, la fel ca în Rusia şi Ungaria.
‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituţiei boieriei din Ţările Româneşti şi Bulgaria.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ‘hăineau’ (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau şi împroprietăriţii individuali de pe loturile militare.

Obligaţia concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldaţi şi să se pună sub comanda ofiţerilor bizantini, denumiti ‘conţi’ sau ‘tribuni’, care comandau „bandas” sau „poteresiai”. Aceşti ofiţeri, se subordonau altor ofiţeri superiori lor, care se numeau „turmarc” şi care comandau formaţiunile denumite „turme”.

Turmarcii erau subordonaţi „strategului”, comandantul „themei”. Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituţiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în poziţiile de comandă, pe creştini cu turci.

Boierii, creştini ortodoxi şi ereditari au fost înlocuiţi cu spahii, islamici şi neereditari. Excepţia au constituit-o Muntenia şi Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali şi nu de paşalâc, aşa că nu au fost înlocuiţi. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creştini ortodoxi şi ereditari, cu nobili unguri, sau imigranţi din Europa şi nobili români maghiarizaţi, catolicizaţi şi ereditari.

Regimul themelor, reformă iniţiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfinţise descentralizarea militară a imperiului, şi creiase de sus în jos, adică prin ordonanţă imperială, vice-regi, – strategii – comandanţii themelor.

Ei erau în toate privinţele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăţia romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară şi civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcţionar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” şi puterile sale erau ereditare.

Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieţii rurale, pe bază de, moşii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituţii politice de tip feudal, întrucât esenţa feudalismului era moştenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii aşezaţi acolo, divizaţi prin trei religii: catolică, ortodoxă şi islamică, şi supuşi la patru influienţe culturale: bizantină, ungurească, germană şi veneţiană, au urmat şi ei tendinţa generală de sedentarizare şi concomitent feudalizare, însă sub influienţa atât a bizanţului cât şi a apusului. Aceste influenţe nu diferă atât de mult în conţinut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiş…pan”(castelan), după ce a trecut prin „iş…-pan” şi „foiş-pan”.

La slavi, jupanul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare şi civile, din jupanat, cu excepţia, finanţelor unde funcţionari specializaţi denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toţi cei care aveau o funcţie, de la primar la miniştri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latineşte înseamnă tovarăş sau companion, şi este echivalentul drujinei ruseşti (Scandinave), adică tovarăş sau companion al prinţului, cei care călăresc împreună cu prinţul.

În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte şi unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca şi în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s-au numit „voinici”, iar comandanţii militari se numeau „voevozi”.

Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioţilor greceşti.

Nobilimea a luat forma definitivă la sfârşitul secolului XII, şi ca şi în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baştină”, corespondentul domeniului ereditar „pronoia”, din Bulgaria.

Ţaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârşitul secolului al XII-lea, şi începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti 1999. Iată un pasaj de la pag. 81:
„Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi şi de vite, aceştia fiind, de obicei românii.

Nemulţumiţi, ei trimit la Constantinopol pe fraţii Petru şi Asan ca să-i ceară împăratului reducerea sau desfiinţarea acestor impozite, dar misiunea lor eşuează.[…] Întorşi acasă, Asăneştii îi cheamă la răscoală pe Români şi pe Bulgari în anul 1186″.

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria şi Civilizaţia Europei, care face pentru prima dată menţiune despre puterea ‘boierilor’ Români:
„În anul 1186, a izbucnit o revoluţie în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanţului.” […] „În ceea ce priveşte origina lui Petru şi Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privinţele, în primul rând, bulgăresc.”
Petru se proclamă ţar şi reuşeşte să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere şi domneşte până în 1196, când este asasasinat de o facţiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar şi el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge ţar cel de al treilea frate Ioniţă, în timpul căruia, Ţaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii.

Cumanii, cu un secol mai înainte, se aşezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei şi sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice şi a Mării Negre.

Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iaşi 1999, cu titlul Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârşitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creştin”, Românii, care locuia în preajma graniţei imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani şi al doilea Ţarat Bulgar al Asăneştilor şi deşi, cronicele timpului scoteau în evidenţă valoarea militară a Cumanilor totuşi în mod constant, Asăneştii au fost partenerul senior al alianţei.

În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât şi în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia.

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităţilor, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga ţară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri şi munţi, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparţin României.

Un secol şi un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s-au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.
În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbeşte şi-l închide într-o temniţă, în Constantinopol.

Se declară mai mulţi pretendenţi la tronul lui Isaac Anghelos. Printre aceşti pretendenţi declaraţi, la tronul imperial, era şi Ioniţă, Ţarul Bulgarilor şi al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondenţă cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoaşterii legitimităţii pretenţiei sale, în care susţine că era de origină nobilă romană.

S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaşte origina nobiliară romană a lui Ioniţă, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniţă era ‘schismatic’, adică creştin de rit greco-ortodox.
În 1202, Papa încredinţează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obţine de la Dogele Veneţiei Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război.

Pentru că cruciaţii nu reuşesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneţiei se lasă înduplecat să-i transporte, cu condiţia ca să jefuiască oraşul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată şi reuşeşte să-i convingă pe şefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să-l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciaţii ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, şi-i ucide pe amândoi, tatăl şi fiul Anghelos, şi se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciaţii după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, şi-l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciaţii îl atacă pe Regele Ioniţă Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânţi de alianţa bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier şi moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine ştie ce ar mai fi realizat Ioniţă, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n-ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, aşa cum raportează un cronicar.

Ţaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Ţar, Ion Şişman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceştia la moartea lui Şişman transformă Ţaratul Bulgar în paşalâc.

Toată cheia succesului celui de al doilea ţarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societăţii bulgaro-romane.

Feudalizarea societăţii bulgaro-române, face parte dintr-un proces care a cuprins întreg răsăritul şi sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societăţile omeneşti, un progres, faţă de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forţa muşchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeştri; navele fluviale sau maritime erau puse în mişcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi.

Invenţia, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă şi scăriţe pe care călăreţul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei muşchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiţia de energie, din dotarea călăreţului, în comparaţie cu posibilităţile ostaşilor pedeştri. Invenţia a fost introdusă în Europa de călăreţii Huni, şi după aceştia în continuare de toţi călăreţii turci sau mongoli care au invadat Europa.

Răspunsul, a constat în construirea de cetăţi, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreţilor, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieşi din cetăţi şi a elibera câmpiile din mâna călăreţilor stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanterişti, în armate de călăreţi.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societăţii, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreţilor din stepă, care nu posedau sclavi. Relaţia dominant/dominat, din cadrul comunităţilor omeneşti nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilităţii permanente a călăreţilor din stepă în căutare de păşuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilităţii, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci şi faptul că un călăreţ, care trăieşte numai din proteine, grăsimi animale, lactate şi produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentaţie – şi care deci trebuie să planifice toate mişcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe.

În consecinţă acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu-se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber.

Pe aceşti călăreţi, oameni liberi, îi unea o democraţie pastorală-militară liber consimţită, fără de care simţeau că vor pieri.

 

Răspunsul Europei, la atacul călăreţilor din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esenţă, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală şi animală, pentru toată comunitatea.

Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să-şi aibă grijă de el însuşi, de scutierul său, de caii lor, şi ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit-o, lucrătorul din agricultură, şerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreţ din stepă pentru că devenea ca şi acesta un mic întreprinzător – primea o suprafaţă de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat şi zeciuiala bisericii catolice, şi primea în schimb protecţie de la cealalaltă parte a comunităţii, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreţilor din stepă – început de Hunii conduşi de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s-a opus o nouă diviziune a muncii, o investiţie de energie superioară, şi o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societăţii călăreţilor din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentaţie şi de treaptă de civilizaţie, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, aşa cum trăiau călăreţii nomazi din stepă; nu puteau hrăni populaţia lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate şi oraşe, înzestrate cu universităţi, teatre, biserici, facilităţi la care nomazii nici nu visau.

Conform cu ştiinta darwinista, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democraţia pastoral-militară a călăreţilor nomazi, datorită organizării sale superioare. Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

„Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acţionează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alţii, îşi transmit boli unii altora, şi la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câştigă bătălia”.(Charles Darwin, aprilie 1839).

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităţilor omeneşti, în comparaţie cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparaţie cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv şi decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a şerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii.

Europenii spre deosebire de călăreţii din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreţii din stepă, dar care era în stare să poarte călăreţii raselor omeneşti europene, mai înalţi şi mai grei, şi care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgeţile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre şi călări, mai uşor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călăreţul raselor omeneşti europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal şi călăreţ, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s-a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinşi şi au dispărut din istorie.

Dar motivul real, care a condus la dispariţia nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluţionist: dispariţia păşunilor disponibile pentru păşunatul hergheliilor lor, şi imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradiţional dispărea.

Singurii dintre nomazi care au înţeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, şi pentru acest motiv au supravieţuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea ), şi s-a desăvârşit, în apusul Europei, datorită faptului că împăraţii romani, atacaţi în permanenţă de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei şi s-au refugiat în partea răsăriteană a împărăţiei.

Imperiul roman de răsărit, a fost mai puţin atacat în prima parte a existenţei sale, şi pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ‘themelor’, aşa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, faţă de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca şi în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească şi principatele ruseşti kievane. == Marea invazie tătărască 1236 – 1242 ==

Regiunile menţionate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreţilor mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, ţările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (ţara de dincolo de munţi), apartinând la acelaş mod de gândire, prin care părţi din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca şi când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit.

În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenţie a mongolilor), unde se hotărăşte ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să-şi croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredinţată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni şi a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecţie de popoare, de origini etnice mongole şi turcice, unite între ele de un sistem de viaţă, a cărei primă coordonată era găsirea de noi păşuni pentru numeroasele lor turme, aşa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece aceşti cai dintr-o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieţii lor, nici-un fel de grăunţe şi ca atare fiind hraniţi numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza naşterilor dese, şi care prin creştere formau alţi luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, şi aşa mai departe, până când sistemul de viaţă al călăreţilor din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viaţă care dispărea, pentru că păşunile se împuţinau, au trebuit să dispară şi ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum(Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

„În acord cu cea mai liberală! gândire filozofică credem că nici-o piatră nu poate să cadă şi nici-o plantă nu poate să crească fără imediata intervenţie divină. Dar noi ştim din experienţă că aceste operaţiuni pe care noi le numim natură s-au produs aproape invariabil după legi fixe: şi de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaştem”. – „Aş aplica-o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare şi depopulare, ci şi chiar şi la exterminarea şi producerea de noi forme…”.
Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, şi ca atare Subotai le despărţi în mai multe corpuri de armată.

Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos şi apoi pe Kipchaki, o confederaţie de triburi turceşti pe care Ungurii îi numeau Cumani, şi Ruşii îi numeau Polovţiani.

Tribul de Kipchaki, denumiţi Cumani, numărând 40 000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest şi nu s-au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s-a acordat azil, un act politic, care le-a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credinţa că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.
Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepţia Republicii Novgorod; Kievul a fost distrus de aşa manieră încât nu s-a mai refăcut decât în timpurile moderne.

Cei câţiva fugari care au reuşit să scape şi să ajungă în Ungaria şi Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate. O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

„Am auzit că ai primit pe Cumani supuşii nostrii, sub protectia ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost şi să eviţi de a le face favoruri, ca să nu-ţi faci un duşman din mine. Va fi mult mai uşor pentru ei, care nu au case şi locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiţi în case şi sunteţi aşezaţi în orase. Cum vei putea fugi de mine?”

Toţi locuitorii Ungariei şi Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenţei Cumanilor, l-au ucis pe regele Cumanilor, Kuthen, pe care îi invinovăţeau că i-au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic.

La timpul lor, Hunii, Avarii, şi chiar insuşi Ungurii, se aşezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, şi ca atare se puteau organiza expediţii în toate direcţiile, la alegere, obtinându-se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menţionat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătăţii întreţinerii bazelor militare în comparaţie cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri şi alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară.

Pentru armatele călăreţilor din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungureşti, fiind că era un teren ideal pentru păşunarea marilor lor herghelii de cai şi turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forţelor poloneze cu cele ungureşti, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, şi pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobeşte cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei şi a Polonezilor reunite, şi deşi nu reuşeşte să cucerească Leignitzul şi Breslaul, totuşi satisfăcuţi de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcţii: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, şi din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat şi apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aştepta, lângă mlaştinile Mohi – lângă Tokai – şi forţele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forţele ungureşti la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfăşura bătălia, capturase tabăra armatei ungureşti, şi atacă armata ungurească din flanc şi spate.

O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, şi Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i-a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i-ar fi răspuns: „Prinţe tu te vei putea retrage dacă aşa doreşti, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.” Magnaţii unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen şi alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiţi cu braţele deschise de Asăneşti, şi unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ‘pronoia’.

Cucerirea taberei armatei ungureşti, de către forţele mongole de sub comanda lui Subotai s-a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puţini au reuşit, şi cei care au reuşit, au fost urmăriţi şi omorâţi, fiind măcelăriţi circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi şi toţi nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedeşte că Mongolii, n-au intenţionat să ia prizonieri în vederea răscumpărării ci intenţionau să se aşeze în mod definitiv în Ungaria.
Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice.

Magnaţii Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223.

Cumanii fiind ameninţaţi de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinţilor Ruşi, pentru a la cere ajutor. Şase prinţi Ruşi, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu-i ajută, aceştia vor îngroşa numărul Hoardei Mongole.

Prinţii Ruşi au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicaţi de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda ruşilor într-o mare dezordine. Prinţii Ruşi au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.

Au pierit toţi şase prinţii, şaptezeci dintre boierii de frontieră, şi zeci de mii de soldaţi ruşi. Cumanii nu s-au oprit din fugă până în Panonia.
După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria şi au fost colonizaţi de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populaţie, prin boli şi înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor Maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, aşa că au reuşit, fără a întâmpina opoziţie din partea Ungurilor, să repopuleze unele ţinuturi din Transilvania care le aparţinuseră anterior.

În Muntenia şi Moldova, casta militară – boierii – au reuşit să câştige încrederea a mai multora dintre români, care trăiau răzleţiţi, şi în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu paşi repezi spre o formă de stat Valahă şi Moldovenească, alternativ independente, dar şi uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noştri, atunci când la pag. 311 şi 312, afirmă următoarele:

„Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, şi Brodnici>, s-au sedentarizat şi s-au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală şi modernă conţine mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc.

Pornindu-se de la rezonanţa turcică a numelui Basarab<ă> şi de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Ţaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susţinut că şi întemeietorul statului independent al Ţării Româneşti ar fi de aceiaş obârşie.

Desigur că această aserţiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanţi ai boierimii din Ţara Românească şi Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, şi din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse.

Nu este mai puţin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc şi la membrii păturilor de jos ale societăţii.”

 

 

Imagini pentru boieri români photos

Imagine similară

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanaţie a poporului românesc, fiind constituită din aceleaşi elemente etnice din care a fost constituită naţiunea română.

Concluzia generală  ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reuşit să întemeieze ţările româneşti: Muntenia şi Moldova, să lupte pentru a le face independente, şi chiar dacă uneori nu au reuşit decât să le menţină autonomia, în cadrul unor vasalităţi schimbătoare, totuşi niciodată aceste două Ţări Româneşti, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărăţii învecinate, aşa cum s-a întâmplat cu toţi vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croaţi, Sârbi, şi Bulgari.

Mai mult de cât atât, chiar şi Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât şi împărăţiei austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei şi Transilvaniei, datorită faptului că în aceste ţări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându-le în naţiuni de ţărani, eliberarea lor, în naţiuni independente, în cazul Bulgariei şi al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecinţă a luptei României pentru propria ei independenţă.

Dobrogea, Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, şi Bucovina au fost încorporate României  în 1878 şi 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliaţii noştri: Ruşi (1878), şi Francezi, Englezi, Italieni şi Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei şi Germaniei.

„Până şi Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

FILOTTI ALEXANDRU GABRIEL – FRONTIERELE ROMÂNILOR 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Filotti_Alexandru_Gabriel_-_Frontierele_romanilor-II5

05/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România, români/rumâni, românește

 

 

 

 

De ce România ? De ce români ? (mic dicţionar explicativ !)

( Cornel Bîrsan – http://istorie-furata.blogspot.com/2013/07/de-ce-romania-de-ce-romani)

ROMANIA : În anul 395 în urma morţii Împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman a fost împărțit în două părţi între cei doi fii ai lui Teodosiu I: Honorius devine Împărat (395 – 423) al părţii occidentale a Împeriului Roman cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395 – 408) devine Împărat al părţii răsăritene cu capitala la Constantinopole care se va numi mai târziu Bizanț.

Grecii, majoritari în administraţia bizantină vor denumi noul imperiu: Basileia ton Rhomaion, adică Împărăţia descendenţilor Romei !

RHOMAIOI: romani, nume dat de greci populaţiei Romei. Pe parcurs acest termen îl vor extinde asupra întregii Italii şi asupra tuturor cetăţenilor romani din Imperiu. În ciuda faptului că elenii, îi vor greciza treptat pe romanii din Imperiul de Răsărit, iar majoritatea Împăraţilor romani de după sec.III vor fi de origine tracă, dacă sau iliră, grecii vor insista să-şi arate descendenta de la Roma !

În Imperiul Bizantin termenul de Rhomaioi va defini după sec. IV pe toţi locuitorii imperiului de răsărit şi ai comunitătii lui Cristos (!), noţiunea având semnificaţie politică, juridică, culturală şi religioasă, dar nu şi etnica

Sub termenul de Rhomaioi pe lângă greci (descendenţi ai romanilor şi moştenitori de drept ai imperiului bizantin <!?>) vor mai fi acceptaţi şi celelalte populaţi stăpânite sau controlate de bizantini: vlahi, bulgari, sârbi s.a. 

ROMANIA: Numele de Romania va fi utilizat de către occidentali încă din secolul al VII-lea pentru denumirea Imperiului Bizantin.

Între anii 1204 – 1261, după ocuparea Constantinopolelui de către latini, acestia vor adopta la rândul lor în documente numele de Romania.

 

     Se poate remarca pe hartă poziţionarea tărilor: Transilvania, Valahia şi Moldova, precum în mod ciudat şi triburi dacice. Romania este la sud de Dunare şi Tracia.

 

 

Hartă olandeză de la 1650. Se vede în mod clar poziţionarea diferenţiată a Transilvaniei faţă de Ungaria!  Romania este la sud de Dunăre şi Bulgaria.

 

 

Hartă a Turciei Europene. Se observă clar teritoriile româneşti de la nord de Dunare, dar şi Romania în sudul Bulgariei !

Rum, Rumelia: Turcii vor prelua acest nume bizantin de Romania pentru teritorii care au aparţinut de vechiul imperiu roman. În secolul al IX sultanatul selgiucid din Asia Mică se va numi sultanatul de Rum, iar ulterior teritoriile balcanice cucerite de către turci, la sud de Dunare, vor fi cunoscute sub numele de Rumelia.

 

Hartă a părţii europene a Imperiului Otoman

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Titlul hărții (sus): Befchrvinghevan VValachia, Servia, Bulgaria ende Romania !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hartă care defineşte în mod clar teritoriile pe care exista în zona carpato-balcanică populaţie de origine latină (vezi titlul ROMAGNA !)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Harta de excepție de la anul 1690, în care pe lângă poziţionarea provinciilor româneşti de la nord de Dunare: Transilvania, Moldova si Valahia, ne prezintă lateral şi blazoanele țărilor identificate pe hartă. Interesant este însă faptul ca blazonul Valahiei nu este în mod normal “Acvila munteană”, ci un leu ridicat !

  Blazonul desenat de către cartograf, conform lui Octav – George Leca şi Mateiu Caragiale (Familii boiereşti române) este cel al familiei Bîrseştilor care alături de alte familii boiereşti din Muntenia vor fi în veșnic conflict cu domnitorii Ţării Româneşti.

 

 

 

 

 

Numele purtat de înaintașii românilor care au trăit teritoriul locuit de aceștia în decursul istoriei):

   În perioada antică:

  • lai – geți – agatârși – daci – besii – carpi – carpodaci – costoboci – megaloi dahae

  • ausoni – acatiri – anti – argaragantes și limigantes

În perioada medievală şi ulterioară:

  • vlahi – valahi – râcno-vlahi – cuțzo-vlahi – moro-vlahi – vlahioți – morlahi – morlaci – mavrovlahi

  • walachen (germană) – vlaski, vlasi (sârbă, bulgară) – valaques (franceză) – vlachs sau wallachians (engleză) – velascos (spaniolă) – velaci sau valacchi (italiană) – volohi sau vlohi (rusă,poloneză) – olah sau vlach (maghiară) – ulagh (tătară) – iflaklar (turcă)

  • rumâni

rumân (m.) :  1. forma arhaică și populară pentru român; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează Legătura lui Mihai-Viteazul).

În vechea limbă românească rumân e sinonim cu țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V. clacă.

(sursa: Lazăr Șăineanu, ed. VI (1929).

 

  • români, aromâni, megleno-români și istro-români

  

 

 

Imagini pentru teritoriul locuit de romani harta photos

 

 

Imagini pentru teritoriul locuit de romani harta photos

 

Limba românească:  Prin contactele internationale generate de domnitorii romani, aceștia și învățații curtilor domnești vor realiza, în primul rând cât de asemanatoare este limba valahă cu limba italiană, dar și cu limba franceză. Este momentul când apare întrebarea: cum se putea ca într-un teritoriu imens vorbitor de limbi slave și limba maghiară, la distanță de sute de kilometri de Italia sau Franța, exista o comunitate așa de mare de vorbitori de limba romanică ?

     Informațiile despre motivele latinității valahilor, vor veni, chiar dacă în mod deformat, pe linia monahală, a călugărilor greci cu care domnitorii și boierii valahi aveau legături, dar și din documentele și manuscrisele încă existente, la acea vreme, în cancelariile domnești.

      Istorici bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrari și documente scrise atingătoare de conflictul daco-roman, aveau să-și formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că Dacia a fost pustiită de daci, iar în locul lor Traian ar fi adus coloni din Italia. Caz elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care referindu-se la vlahii înrolați în armata bizantină în timpul conflictelor armate din anii 1161 – 1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 – 1180) și Stefan al III-lea, Regele Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “ sunt colonii de demult ai celor din Italia.”

        Astfel de informații ajunse în țară, pe diferite căi, se vor răspândi în rândul clasei boierilor și apoi, prin aceștia la nivelul tăranilor, rezolvând problema ridicată privind originea latinității

       Afirmarea acestei latinități și a numelui de “rumân” era absolut necesară, în speranța câstigării ajutorului Occidentului Latin, și a Papalității în fața intențiilor dominatoare și expansioniste ale maghiarilor, polonilor, tătarilor, dar mai ales a turcilor. Ioniță Caloianul va încerca o apropiere față de papalitate în virtutea înrudirii latine, împotriva Imperiului Bizantin. Stefan cel Mare va solicita ajutor financiar și militar papalității, dar care din păcate nu va ajunge la el. Cea mai veche atestare documentară a numelui de țară este făcută în Scrisoarea lui Neacșu din anul 1521, sub forma  “cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească). “

          Călătorii străini în ţările române din secolele  XVI – XVII, trimişi în mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei băstinaşe la catolicism, vor confirma  utilizarea termenilor de rumân sau român.

 

            Printre aceştia îi vom menţiona pe:

 

 – Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii  “acum se numesc romani” (cf.Endre Veress – Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források)

 –  Francesco della Valle, menţionează în anul 1532, că valahii se numesc romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti Rominest ? “ (cf. Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento)

 –  Johan Lebel, notează în anul 1542 că Valahii ”se numesc pe ei însişi Romuini” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor )

 – Pierre Lescalopier, scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevaraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte  (romanechte), adică romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală)

 – Ferante Capecci, menţionează în anul 1575, că valahii se numesc pe ei înşişi români – “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători străini despre Țările Române)

     Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor)

       Cert este faptul ca de la inceputul secolului al XVI, valahii vor fi conștienți de latinitatea lor, termenul de român câștigând, încetul cu încetul loc în istorie în fața termenului de valah.

    Din păcate demersurile românilor de ajutorare facute către Occident vor rămâne fără răspuns, termenul de rumân devenind în timp sinomim cu : iobag, șerb, vecin dar mai ales de “prost”  (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii Române).   

Principatele Unite al Valahiei şi Modovei – Unirea de la 1859:

 

La 24 ianuarie 1859 se consfiinţeşte unirea Moldovei cu Valahia prin alegerea ca domnitor al Ţării Româneşti a lui Ioan Alexandru Cuza, după ce acesta fusese ales iniţial domnitor al Moldovei la 17 ianuarie 1859.

Numele noii ţări va fi: Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei ! ( şi nu România !)

În urma unificarii Parlamentului şi a Guvernului, act hotărât de Cuza în anul 1862 se va iniţia demersul de renumire a celor doua principate româneşti, treptat apărând pe firmament numele de România.

Abia după înlăturarea de la putere a lui Cuza în anul 1866, odată cu înscăunarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen se va adopta prin constituţie numele de România, nume acceptat şi de puterile timpului.

De ce România ?

După căderea Imperiului Bizantin şi cucerirea Constantinopolelui de către turcii, foarte multe familii grecesti se vor refugia la nord de Dunare, în Ţara Românească şi Moldova. Ulterior acest familii grecesti se vor implica în mod activ în cursul istoriei ţărilor române precum domnitori sau mari dregători. Foarte mulţi dintre unionişti care au ajutat la realizarea unirii celor două provincii erau descendenti ai familiilor greceşti. Într-o perioadă când la sud de Dunăre, Imperiul Otoman îngloba toate neamurile balcanice: bulgari, sârbi, muntenegreni, bosnieci dar mai ales greci visul de eliberare al grecilor şi renasterea Imperiului Bizantin era pur şi simplu o utopie.

Deoarece singura ţară balcanică care a reuşit să-şi recâştige identitatea în acele vremuri a fost Principatul Unit al Moldovei şi Ţării Româneşti, clasa conducătoare grecească din cele două provincii a încercat să transforme acest act într-unul propriu de identitate grecească în directa legatură cu aşa zisa descendentă romană şi pretenţie de reînviere a vechii Romanii, impunând pentru cele două ţări româneşti unite termenul de ROMÂNIA !!!.

Adevărul este însă altul, noi actualii Români nu ne cunoaştem numele Ţării decât cel acordat de agresori sau alţi binevoitori: Dacia, prin botez roman, Geţia prin botez grec, Valachia prin botez gotic, Romania prin botez grecesc !

Oare cum ne-am numit noi pe noi si tara noastră ? Lai ?…. Ţara Lailor ?

 

 

30/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre criptoromâni și cei 500000 de greco-catolici din Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 

 

Foto: O familie de români de altădată

 

 

Criptoromânii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române.

Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte.

Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto – Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmenipontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelinitorbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzigoranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii(moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazinilinobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei – maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a

a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor;

b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

  • ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);

  • o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);

  • greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;

  • valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

  • goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

  • o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpatia, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum).

  • Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;

  • populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.

  • rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;

  • Torlacii, ziși și Șopi, din localitățile altădată românești atestate documentar în spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, care trăiesc astăzi în Serbia, Bulgaria, Macedonia și Kosovo, un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), având un șir de elemente etnografice comune cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii, și fac geografic legătura între blocurile dacoromân și aromân-meglenoromân, dar și cu cel albanez, păstrând un important lexic rezidual românesc și considerați a fi criptoromâni (români slavizați lingvistic cu secole în urmă).

  • valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;

  • sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;

  • caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;

  • aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;

  • populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

  • Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;

  • Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați.

Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 

Spațiul etnogenezei  românilor

 

 

Să începem cu cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria care sunt de fapt români!

Câteva cuvinte despre Proclamația de la Alba Iulia, pe care o pomenim atât de des și cu atâta venerație la fiecare aniversare a zilei de 1 Decembrie! Proclamație invocată în ultima vreme și de UDMR-iști, acuzându-i pe români că nu au aplicat-o niciodată! Că nu și-au respectat promisiunile făcute la 1 Decembrie 1918 prin Proclamația de la Alba Iulia!…

Această Proclamație conține un important capitol, vizionar, cu privire la viitorul minorităților naționale din România. Printre altele, li se recunoștea acestor minorități dreptul de a folosi limba maternă în școală, în justiție, în administrație, în biserică. Nimeni la 1 Decenbrie 1918 nu a avut de obiectat la aceste propuneri. Românii ardeleni, care au gândit această proclamație, au vrut să demonstreze astfel că nu au de gând să inverseze rolurile cu ungurii care până atunci nu recunoscuseră, în fosta Austro-Ungarie, decât un singur drept pentru români: dreptul de a se declara …unguri! Dreptul la deznaționalizare!

Mai trebuie amintit, spus și repetat la nesfârșit că la intrarea României în război, aliații ei, Franța și Anglia în mod deosebit, au promis României că la încheierea războiului viitoarea graniță de Vest a României va fi pe Tisa. Promisiune nerespectată la Conferința de Pace. La 1 Decembrie 1918 se știa deja că granița de Vest a României nu va fi cea promisă, cea dreaptă, cea corectă în fața justiției istorice! Se știa așadar că prin Granița nedreaptă de la Vest circa 500.000 de români rămâneau să trăiască mai departe sub administrația Budapestei, bine cunoscută ca abuzivă și samavolnică.

Mai mult chiar, printre cei 100.000 de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia se aflau și câteva mii dintre românii care rămâneau în afara noilor granițe ale României. Veniseă și ei să se bucure de izbânda justiției, chiar dacă ea nu era deplină. Veniseră la Alba Iulia cu o întrebare adresată fruntașilor Partidului Național: Pe noi cui ne lăsați?…

Pe noi cui ne lăsați?… O întrebare care răsună și azi, cu aceeași deznădejde!

E lucru sigur că autorii Proclamației de la Alba Iulia, atunci când au introdus în textul acesteia cel mai democrat și mai umanist program politic din lume și din istorie pentru minoritari – repet: cel mai democrat regim din lume pentru minoritari, s-au gândit nu numai la corectitudinea politică, la justiția divină care le impunea un asemenea program, ci s-au gândit și la cei 500.000 de români care rămâneau să suporte un regim politic pentru minoritari așa cum îl vor concepe liderii maghiari de la Budapesta. Liderii români din Ardeal au nutrit speranța că principiile enunțate solemn la Alba Iulia vor fi preluate și la Budapesta, pentru ca românii din Ungaria să se bucure de drepturile pe care le vor avea ungurii din România!… Această dorită reciprocitate nu s-a instaurat însă niciodată! Nici în zilele noastre! De la 1 Decembrie 1918 și până azi maghiarii din România s-au bucurat de drepturi și înlesniri pe care niciodată nu le-au avut românii din Ungaria! Și nici celelalte minorități naționale din aceeași Ungarie!

Principiile de la Alba Iulia reprezintă un model ideal, oferit întregii Europe, întregii omeniri! Un model de politică corectă față de minoritarii etnici! Ca orice model, și acesta rămâne greu accesibil, intangibil chiar. Dar este de datoria fiecărui stat să tindă spre acest model, să se apropie cât mai mult de el, chiar dacă asimptotic.

Îndrăznesc să spun – iar la nevoie să demonstrez, că România se numără printre cele 3-4 state europene care s-au apropiat cel mai mult de modelul de la Alba Iulia! Această reușită merită a fi subliniată mereu, cu fiecare ocazie! Ca români, trebuie să fim mândri că înaintașii noștri, părinții noștri au conceput modelul Alba Iulia. Putem fi mândri și pentru felul cum acest model a fost transpus în realitate de guvernanții români, de clasa politică din România, în frunte cu Parlamentul ei.

Atragem atenția în mod special asupra faptului a toate lămuritor privind deosebirea dintre guvernanții de la București și cei de la Budapesta:

La 1 decembrie 1918, în Ungaria trăiau 500.000 de români. Azi mai trăiesc 30-40.000… Au pierit, au dispărut aproape o jumătate de milion de români prin maghiarizare.

La 1 decembrie 1918, în România trăiau 1.500.000 de maghiari. La 1 decembrie 1989 trăiau în România 2.000.000 de maghiari!… Mai e nevoie de comentarii?!

…Să nu disperăm însă pentru dispariția a sute de mii de români din statisticile Budapestei! Slavă Domnului! În Ungaria trăiesc, înregistrați în toate statisticile oficiale, și o jumătate de milion de greco-catolici! Unguri greco-catolici?!… Maghiari greco-catolici?! Este o absurditate! Un non-sens!

Când s-a produs această trecere masivă a maghiarilor la Uniație?! Istoria nu consemnează un asemenea eveniment, un asemenea proces!

În realitate, cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria sunt de fapt români, români cărora le e teamă să se declare români! Ar avea multe de pierdut pe plan social și economic, în toate privințele, pe toate planurile, dacă s-ar declara români… Pentru acești români, cadrul pe care îl oferă Uniunea Europeană, reprezintă însă o șansă imensă de a se regăsi pe sine fiecare! De a-și afirma identitatea fără niciun risc. O șansă pe care n-o pot fructifica însă fără sprijinul decisiv al românilor din România, și în primul rând al guvernanților, al clasei politice din România.

Azi, numărul maghiarilor din România este mai mic decât în 1989! Mai mic este și numărul românilor din România de azi, față de România din 1989. În cifre relative însă, ca procent, numărul maghiarilor care au părăsit România după 1990 este mult mai mare decât al românilor care au părăsit România!

De unde această diferență?

Această diferență provine din faptul că foarte mulți maghiari – îndeosebi la tinerii maghiari mă refer!, au un motiv în plus să părăsească România, un motiv în plus să nu se simtă bine în țara, în statul în care s-au născut. Motivul este simplu și surprinzător: ei nu știu românește! De ce oare mulți, tot mai mulți tineri maghiari nu știu românește, în vreme ce toți ceilalți minoritari din România au învățat bine românește, nu au nicio problemă, nicio dificultate în a vorbi cursiv și corect românește?! Atât țiganii cât și evreii, tătarii sau sârbii, sașii sau rutenii, vorbesc la fel de bine românește ca și româno-fonii nativi! Numai maghiarii și secuii nu reușesc să-și însușească ca lumea dulcele nostru grai! De ce oare?

Răspunsul pune în evidență iresponsabilitatea liderilor udemeriști: maghiarii nu reușesc să devină buni vorbitori ai limbii oficiale, de stat, pentru că în interiorul comunității maghiare tinerii sunt supuși unei educații anti-românești, sunt manipulați – ca să nu zic că sunt constrânși, sunt încurajați să nu învețe bine românește! Să nu se simtă bine printre români, să nu simtă că România este patria lor!…

Discriminarea între cei ce știu limba oficială a unui  stat și cei ce nu o știu este o discriminare inevitabilă, care se impune de la sine, este naturală, firească, normală. Anormală este existența unor entități politice și culturale care funcționează în România pentru a săpa o prăpastie cât mai adâncă între maghiari și concetățenii lor. La ce le este utilă politicienilor maghiari o prăpastie, o falie cât mai adâncă între maghiari și restul societății românești? Le este utilă pentru a se asigura astfel, cu acest preț, de sprijinul acestei noi divinități care apare în orice democrație: electoratul! Măria Sa Electoratul!…

Prăpastia, la nevoie chiar vrăjmășia dintre maghiari și români, le asigură politicienilor maghiari un electorat constant, le asigură voturi! Și în felul acesta le asigură prezența în diverse funcții nemeritate, inclusiv prezența în  incinta Parlamentului României!

Aceasta este explicația comportamentului aberant al UDMR-ului. Una dintre explicații! Căci mai sunt și altele, printre care, cea mai importantă, este integrarea iresponsabilă a UDMR în politica Budapestei, o politică de subminare a României, a intereselor vitale românești, care constituie axa spirituală a existenței statului maghiar! Cât are de pierdut toată lumea de pe urma acestei schizofrenii, ridicată la rangul de politică de stat,  vom vedea cât de curând.

 

Surse:

https://cubreacov.wordpress.com

Ion Coja site personal

 

15/11/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: