CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Transilvania Invincibile Argumentum

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Istoria oficiala a Ungariei pretinde că ungurii sunt descendenții triburilor maghiare ce au migrat în Panonia în urma cu 1000 de ani.
Alti istorici nu sunt de acord și susțin că ungurii sunt o populație europeană maghiarizată forțat de o elita politica aflată la conducerea zonei.
Unul dintre acești istorici, Paul Lendvai, scrie în cartea lui “The Hungarians” că în timpul împăratului Iosif al doilea (1765-1790), “maghiarii” formau doar o treime din populația Regatului Ungariei, în timp ce restul, de aproape 70% din populația Regatului erau slavi (sârbi, slovaci), români, germani și țigani.


Din păcate ungurii primesc o educație nerealistă și xenofobă și sunt facuți să creada că Regatul Ungariei era locuit doar de ei, când în realitate “maghiarii” reprezentau doar o minoritate, ajunsă majoritară prin maghiarizarea forțată a celorlalte etnii din Regatul Ungar.
Dacă ne uităm la genetică, om vedea că de fapt în Ungaria “maghiarii” au avut un impact nesemnificativ asupra geneticii populației locale, și că de fapt majoritatea ungurilor sunt fie slavi, fie români, germani sau țigani.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este venirea-ungurilor-cronica-pictata-de-la-Viena.jpg


Venirea ungurilor în Europa, Cronica Pictată de la Viena. Sursa foto

Faptul ca ungurii NU SUNT DESCENDENȚII MAGHIARILOR, demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra Romaniei, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii ungurii fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința lor de a fi din nou grofi pe pământurile altora și să poată face tot ceea ce doresc, fără sa dea socoteala cuiva.

Este important ca un număr cât mai mare de oameni să cunoască adevarata origine etnica a ungurilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire ca aceea din Kosovo, sau pentru a nu se ajunge iarași la genocid contra românilor, asa cum s-a întâmplat de 3 ori în numai în secolul XX.
Fireşte, această vrăjmăşie, atâta câtă mai există astăzi – iar noi, românii, am fost mereu gata să credem că ea a dispărut – se cuvine cercetată, ca orice lucru real, spre a fi îndepărtată, ca orice lucru rău, neplăcut, malefic.

Îndepărtarea cauzelor şi a faptelor care generează neîncrederea şi duşmănia între oameni este de datoria oricărui om de bună credinţă care năzuieşte să împărtăşească altora din gândurile sale.

Fiecare naţiune găseşte alte căi, proprii, de a-şi afirma identitatea şi omogenitatea. Şi îi va fi uşor, oricărui bun cunoscător al istoriei maghiare, să enumere temeiurile identităţii etnice, de neam, a ungurilor, afirmă prof.dr.Ion Coja pe blogul său https://ioncoja.ro/genetica-pune-punct-disputelor-pentru-ardeal-2/

Cele de mai sus însă, în mod inevitabil, dacă le vom adânci fără nici o idee preconcepută, ne vor duce la concluzia că punţile de legătură dintre popoarele noastre sunt mult mai numeroase şi mai trainice decât cele pe care le avem în vedere de obicei, şi chiar şi atunci de multe ori din complezenţă formală, fără să credem noi înşine prea mult în ele!

Nu! Situaţia este cu totul alta! Nici pe departe nu s-au identificat toate punctele în care ne întâlnim şi consonăm. Iar foarte multe dintre motivele ce ne-au învrăjbit odinioară, dacă le privim azi mai atent sau numai ca efect al perspectivei istorice schimbate, se arată că pot deveni prilej de înfrăţire ori măcar de împăcare…

Iată, această mult pomenită maghiarizare şi secuizare, atât de urîcioasă şi de odioasă ca politică, privită ca un fapt ireversibil – aşa cum este în multe cazuri – de ce să n-o interpretăm ca factor de înrudire (sic!) sui-generis.

Personal, conştiinţa că mulţi maghiari ori secui de azi sunt urmaşii unor români deznaţionalizaţi odinioară mă face să nutresc o vie simpatie pentru vecinii noştri care, iată, deci!, ne sunt mai mult decât vecini!

Într-o măsură oarecare, rude!… Cred că e bine să ştim cât mai exact în ce măsură. Iată deja un subiect a cărui cercetare ne oferă, pentru viitor, prilejul unei fireşti colaborări.

Să recapitulăm:

– maghiarii – puţini la număr, spun istoricii, vin de unde i-or fi adus aici necazurile, că nimeni nu pleacă de bine, ci de rău, şi-şi află în Panonia o patrie nouă. Aici locuiau nişte oameni, autohtonii, al căror neam nu ne e prea bine cunoscut, dar anumite fapte lingvistice par să dovedească un lucru ce merită studiat temeinic cât mai curând: aceşti autohtoni panonici vorbeau o limbă indo-europeană, înrudită cu limba acelor autohtoni din Dacia care, prin romanizare (sau românizare!!), au devenit românii de mai târziu. Între maghiarii veniţi din Asia şi autohtonii panonici s-a produs un amestec etnic firesc și inevitabil, graţie căruia maghiarii s-au „europenizat” din punct de vedere antropologic, cultural etc.

 la sfârşitul mileniului întâi, se creează statul ungar, constituit pe principiul că regnum unius linguae imbecile et fragile est, aşadar cu totul străin de ideea impunerii unei anumite naţionalităţi. (Nu întâmplător coroana regelui Ştefan o vor purta o mulţime de capete ne-maghiare…). Ulterior însă, din motive care şi ele ar merita o atenţie specială, începe să se nască şi să se organizeze o politică de maghiarizare forțată a celorlalte naţionalităţi. În Transilvania, această politică i-a vizat îndeosebi pe români şi saşi. Drept urmare, nu puţini au fost românii care s-au maghiarizat. Proces care continuă în Ungaria şi în zilele noastre.

 se poate vorbi şi de o românizare a ungurilor şi secuilor. În primul rând a celor ce au părăsit Transilvania, preferând Moldova ori Muntenia, unde nimeni nu i-a constrâns în vreun fel să renunţe a mai fi unguri ori secui, dar acesta a fost rezultatul, căci aşa e în ordinea firii, mai ales că era vorba de destine individuale, cel mult ale unor mici comunităţi. Românizări spontane s-au petrecut şi-n Ardeal, în ciuda politicii de maghiarizare, ca rezultat al căsătoriilor mixte, bunăoară!…

Toate acestea ce să însemne altceva decât motive de a reconsidera disputa româno-maghiară dintr-o perspectivă nouă, perspectivă care nu poate avea altă încheiere decât o mai bună înţelegere între cele două părţi, despărţite prin prăpăstii ce se dovedesc a fi uşor de trecut!…

…La capătul acestor consideraţii atât de sumare, prin care ne-am propus mai mult să identificăm câteva subiecte de cercetare istorică propice unei rodnice colaborări româno-maghiare, ne putem îngădui totuşi să orientăm înţelesul, semnificaţia unei împrejurări pe care istoricii – români şi maghiari deopotrivă – preferă să o lase uitată şi necunoscută publicului, într-atât fiind această împrejurare de bizară şi de neaşteptată, de „de neînţeles”: la sfârşitul primului război mondial, după semnarea Tratatului de la Trianon, şi după lichidarea „revoluţiei” ungare conduse de Béla Kun, liderii politici ai Ungariei i-au oferit regelui Ferdinand al României să fie rege şi al Ungariei!

Au propus deci crearea unui sistem politic dualist româno-ungar, în locul celui austro-ungar, defunct!…

Ionel Brătianu l-a sfătuit pe regele Ferdinand, precum tatăl său pe regele Carol în 1880, să refuze această onoare, din motive mult mai temeinice şi mult mai puţin interesante azi decât motivele care i-au determinat pe conţii maghiari Bétlen, Téléky şi Bánffy să ofere regelui României coroana milenară a regelui Ştefan.

Încercând să înţelegem motivele care au dus la gândul şi iniţiativa creării unui stat româno-maghiar, va trebui să avem în vedere şi acţiunea, ce nu putea fi decât foarte puternică, deşi inconştientă, probabil inconştientă!, a acestui substrat etnic comun celor două popoare, substratul carpato-panonic, acumulat în beneficiul poporului vecin prin acţiunea şi politica de maghiarizare, mai întâi a autohtonilor panonici, mai apoi a românilor de pe ambele maluri ale Tisei ori din Transilvania…

Lăsând viitorului să facă un bilanţ exact al celor ce ne apropie şi ne aseamănă, suntem de pe acum convinşi că acestea sunt mult mai numeroase şi mai consistente decât cele ce ar mai putea azi să ne separe ori să ne învrăjbească.

Deci, al cui este Ardealul, oameni buni?

Vom spune că Ardealul este românesc, este al românilor, nu numai pentru că sunt mai numeroşi cei ce-şi zic astfel, români; mai numeroşi chiar decât toţi ceilalţi luaţi de două ori la un loc!… ci şi pentru că români în Ardeal nu sunt numai românii, ci şi un mare număr dintre ce ce-şi zic secui sau maghiari…

Acest adevăr e uşor de stabilit de către orice cunoscător al istoriei Transilvaniei, şi-l invocăm fără teamă că va fi vreodată făcut pretext al unei politici de deznaţionalizare – cum aud că se întâmplă prin alte părţi, ci numai pentru a stabili cât mai exact sensul în care spunem că Ardealul este al românilor! 

Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al secuilor, al maghiarilor şi al saşilor trăitori în Ardeal de sute de ani. Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al românilor din celelalte ţinuturi româneşti, care numai cu toţii laolaltă alcătuiesc un întreg cu identitate istorică şi etnică: poporul român, de neconfundat cu altele şi îndreptăţit, alături de ele, să pună umărul şi sufletul la închipuirea şi întruchiparea viitorului, a lumii de mâine, ce nu poate fi decât o lume a omeniei.

Dixi et salvavi animam meam!…

07/02/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 20 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 20 ianuarie în istoria noastră

1368: Prima mențiune documentară a orașului Slatina într-un act oficial al lui Vladislav I Vlaicu, Domnul Munteniei, care acorda scutire de vamă negustorilor brașoveni la trecerea peste râul Olt și confirma braşovenilor privilegiile lor comerciale în Muntenia (cel mai vechi privilegiu comercial cunoscut, acordat de un domn român, scris în limba latină).

Documentul  atestă intensificarea comerţului de “drumul Brăilei “ si face prima mențiune documentară a orașului Slatina într-un act oficial în care acorda scutire de vamă negustorilor brașoveni la trecerea peste râul Olt, cale comercială ce lega Braşovul cu cetatea de pe Dunăre, dar atestă, implicit, şi existenţa localității Brăila.

1390: S-a încheiat tratatul de la Lublin dintre Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti (1386 – 1418), şi Wladislaw al II-lea Jagello, regele Poloniei; (1386-1434).

1527: Domnul Petru IV-lea Rareş urcă pentru prima dată pe tronul  Moldovei. În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare.

Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi).

De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al tîrgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflându-se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hîrlău”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Petru_Rares%20_fresca.jpg

Petru Rareş, Domn al Moldovei

 Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare.

Această îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, iezărcane, gîrle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia valorificată.

Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Cînd a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit cu o Marie, dintr-o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana).

Dintr-o căsătorie anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria. În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit iarăşi şi şi-a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sîrb Iovan Brankovici (mort în 1502).

Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena, Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda.

În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ştefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării.

Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lîngă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.

Mormîntul lui Petru Rareş şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) - gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România

Mormântul lui Petru Rareş şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) – gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România – Petru Rareş, frescă în biserică.

1603: Prima atestare documentară a satului Bravicea, in prezent o localitate-centru de comună din raionul Călărași, Republica Moldova, situat la 51 km depărtare față de municipiul Chișinău.

Etimologia cuvântului „Bravicea” are mai multe variante. Una ar fi că provine de la numele Bravicioaia, văduva unui arcaș pe nume Bravu, din oastea domnitorului moldovean Alexandru cel Bun. Pentru vrednicia și curajul său, arcașul ar fi primit o moșie  în Codrii Orheiului. Acesta ar fi murit în lupte, lăsând în urma sa cinci feciori.

A doua versiune este că denumirea satului a derivat de la un oarecare Bradici, care și-ar fi trăit viața pe aceste meleaguri.

Altă interpretare ar fi că denumirea satului provine de la numele lui Bravu, „vornicul slujitor de margine” din oștirea lui  Ștefan cel Mare.

 1648: Apărea, la Bălgrad (Alba Iulia), prima traducere integrală a „Noului Testament” tipărit în româneşte, având titlul „Noul Testament sau Împăcarea au Leagea Noao a lui Isus Hristos, Domnului nostru”, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ştefan.

 1695: Constantin Brâncoveanu (domn al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714) primea ca recompensă pentru serviciile făcute Curţii de la Viena titlul de „principe al Imperiului”.

Constantin Brâncoveanu - Portrete

1719: S-a născut Mitropolitul Iacob Putneanu, considerat autorul  primului Abecedar  cunoscut, aparut  sub titlul de „Bucvar”, editat în anul 1775 .

A fost mitropolit al Moldovei între 1750–1760 si a  îndeamnat  cu tărie pe părinți să își dea copiii la școală

L-a convins  în 1759 pe domnul Ioan Teodor Callimachi să înființeze prima școală rurală din Moldova, lângă Mănăstirea Putna.

Mitropolit Iacov Putneanu

În cei 10 ani în care a fost mitropolit, s-au publicat mai multe cărți în Moldova decât în cei 40 de ani de mai înainte.

Personal a scris și a publicat primul Abecedar tipărit din Moldova, Bucvarul din 1755.

Mitropolitul Iacov a fost unul dintre cei mai importanți ierarhi ai românilor. Autor al unor gesturi de mare curaj în timpul vieții, mergând până la a-și da demisia pentru a apăra interesele poporului în fața exceselor domnilor fanarioți, al doilea ctitor al Mănăstirii Putna și al altor biserici și mănăstiri din Moldova, profund implicat în problemele sociale și economice ale țării, el a rămas în conștiința urmașilor ca un „om sfânt”, așa cum îi va spune și Nicolae Iorga.

A decedat la 15 mai 1778 si  a  fost înmormântat la manastirea Putna, în pridvorul bisericii voievodale,  lângă osemintele părinților săi.

1757: S-a născut prințul Ioan Cantacuzino, unul dintre primii reprezentanți ai literaturii moderne românești (d.1828).

1800: S-a născut scriitorul Costache Bălăcescu; a scris fabule, epigrame, epistole şi satire, fiind unul dintre primii autori satirici români; (m. 1880).

1809:  S-a născut Andrei Şaguna, mitropolit ortodox  al Transilvaniei; (d. 28 iunie 1873).

S-a născut în ianuarie 1808, la Mișcolț în nordul Ungariei, din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole în Balcani.

 A fost un  militant pentru drepturile ortodocsilor și ale românilor  din Transilvania, fondator al Gimnaziului românesc  din  Brașov  ( 1851), membru de onoare al Academiei Române.

La 3/15 mai 1848 a prezidat, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Adunarea românilor de la Blaj și in fruntea unei delegații, a prezentat petiția de la Blaj  la Viena, împăratului Franz Joseph.

În 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu, de unde a  trimis o nouă petiție împăratului austriac.

Ideea unității romanilor  este conținută în „Memoriul” națiunii române din  Marele Principat  al Ardealului, din Banat din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului.

La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu un congres bisericesc la care a participat și Avram Iancu.

 Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie

1818: A murit la Timișoara, Dimitrie Ţichindeal, preot, cărturar, fabulist, traducător și militant român pentru emanciparea românilor din Banat; (n. 1775, Becicherecu Mic).

Este autorul primei culegeri de fabule în limba română, „Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţăturii”.

Mihai Eminescu l-a numit in „Epigonii”: „Țichindeal, gură de aur”.

 1868: S-a semnat la Bucureşti, Tratatului secret de alianță româno-sârb cu caracter defensiv ; (20.I/1.II).

1880: Apare la Bucureşti, in România, revista „Literatorul„, sub conducerea lui Alexandru Macedonski.

De orientare antijunimista, revista va aparea  pana în martie 1919, cu mari intreruperi si schimbari de titlu.

Imagini pentru Alexandru Macedonski.photos

   Publicatia teoretizeaza poezia de factura sociala, iar mai tarziu, parnasianismul si simbolismul. Macedonski a incurajat, la inceputurile activitatii lor scriitoricesti, numerosi tineri talentati.

Printre colaboratorii sai  se numarau: Duliu Zamfirescu, George Bacovia (care debuteaza in revista in anul 1899 cu poezia „Si toate”, sub semnatura V. George), Alexandru Stamatiad, Tudor Vianu s.a.

Imagini pentru literatorul nr.1 1880  photos

Revista Literatorul a fost expresia unui curent literar innoitor si a fost o  remarcabila  scoala literara. In jurul lui Macedonski vor gravita discipolii si simpatizantii sai, constituiti mai apoi in cenaclul „Literatorul” (o grupare formata ca reactie a influentei germane asupra  gruparii Junimea), care va promova poezia simbolista.

   În ianuarie 1991 apărea seria nouă a revistei „Literatorul”, fondată de scriitorul Marin Sorescu

1884: Ia ființă, din inițiativa lui Spiru Haret, „Casa pentru ajutorul școalelor”.

1908: A murit Dumitriu (Dimitrie) Ollănescu-Ascanio, poet, prozator şi dramaturg; a tradus din Victor Hugo şi Horaţiu; lungă carieră diplomatică (ministru plenipotenţiar la Istanbul, Viena şi Atena); membru titular al Academiei Române din 1893, vicepreşedinte al acestui for (1898-1900; 1903-1906); (n. 1849).

1918: S-a născut Ion Frunzetti, poet, eseist, traducător, critic şi istoric de artă; (m. 1985).

1920: Guvernele României, Cehoslovaciei și Regatului sârbilor, croaților și slovenilor, cer Conferinței ambasadorilor să interzică revenirea pe tronul Ungariei a habsburgilor, subliniind că țările lor nu vor tolera o asemenea tentativă.

1922: S-a născut compozitorul Teodor Bratu, autor de opere şi muzică de cor; (m. 2015).

 1923:  Partidul Ţărănesc Basarabean, condus de Ion Inculeţ, a fuzionat cu Partidul Naţional-Liberal, precum şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de Ion Nistor.

1928: Are loc premiera filmului „Năpasta”, după piesa cu acelasi nume a lui  I.L. Caragiale.

1941: In România s-a  hotărât militarizarea instituţiilor, întreprinderilor de stat şi particulare, acestea fiind puse sub controlul Marelui Stat Major sau al organelor de conducere ale armatei.

1942:  Generalul Iosif Iacobici este inlocuit la sefia Marelui Stat Major al Armatei Romane, cu generalul Ilie Steflea, maresalul Ion Antonescu reprosandu-i, printre altele, rezervele față de continuarea operatiilor in adancimea teritoriului sovietic.

1943: A decedat la Silistra,astăzi  în Bulgaria, Pericle Papahagi, lingvist, filolog și folclorist român de origine aromână (macedoromână), un neobosit culegător de folclor și cercetător în domeniul  dialectului aromân, editor al unor vechi texte aromânești.

Imagini pentru photos Pericle Papahagi

Născut la  20 octombrie 1872, la Avdela, în Grecia, Pericle Papahagi a fost printre cei care au studiat dialectul aromân alături de alți cercetatori ai filologiei romanice, români sau străini, cum sunt St. Mihaileanu, Gh. Murnu, O. Densusianu, Al. Phillippide, Tache și Pericle Papahagi, Theodor Burada, N. Saramandu, Chirata Iorgoveanu și mulți alții.

Aceștia au ajuns la concluzia că aromânii își păstrează limba, muzica, obiceiurile, trasăturile fizice și morale, însă contactul cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc, a produs o serie de inevitabile transformări.

S-a preocupat, mai cu seamă, de istoria, geografia, etnografia și folclorul macedoromânilor. Și-a extins cercetările și asupra meglenoromânilor. A fost preocupat de toponimele balcanice și de relațiile culturale aromânești.

Deosebit de interesante rămân în literatura de specialtate numeroasele sale etimologii.

Sub egida Academiei Române, a publicat cel mai bogat material folcloric cules din aproape toate provinciile locuite de aromâni.

1945: În România se elaborează un decret-lege privind organizarea sindicatelor, precum și decretele pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor de război și a persoanelor „răspunzătoare pentru dezastrul țării”.

1947: După încheierea celei de-a doua coflagrații mondiale, Secretarul Departamentului de Stat al SUA, James F. Byrnes, semna, la Washington, Tratatele de pace cu România, Italia, Ungaria şi Bulgaria.

1957: A avut loc, la Bucureşti, premiera filmului „Moara cu noroc”, în regia lui Victor Iliu, după nuvela omonimă a lui Ioan Slavici; în distribuţie: Geo Barton, Constantin Codrescu, Ioana Bulcă

1973: A murit Alexandru Constantin (Codin) Mironescu, filosof, eseist, poet, romancier, critic de teatru, memorialist, publicist, chimist şi profesor; figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, a fost închis în temniţele comuniste cinci ani şi cinci luni; (n. 1903).

1984: A decedat  la varsta de 79 de ani Johnny Weissmuller, cunoscut pentru rolurile sale din filmul Tarzan.

S-a nascut la  2 iunie 1904, în cartierul Freidorf din Timișoara, pe atunci în Austro-Ungaria. 

A câștigat 5 medalii de aur la înot, la Jocurile Olimpice din 1924 si 1928.

A fost  primul om din lume care a înotat suta de metri în mai puţin de un minut; a deţinut 67 de recorduri ale lumii;  (n. 1904).

Angajat de Casa de filme MGM , a jucat rolul lui Tarzan in doua zeci de filme din aceasta serie, castigand o extraordinara popularitate in intreaga lume.

1990: A apărut, la Bucureşti, primul număr al revistei „22”, editată de Grupul pentru Dialog Social.

 

 Revista a primit acest nume în amintirea zilei de 22 decembrie 1989, când Nicolae Ceauşescu a părăsit clădirea Comitetului Central cu un elicopter. Primul redactor-şef, a fost scriitorul dizident anticomunist Stelian Tănase.

1999: A cincea mineriadă: Minerii părăsesc Târgu Jiu, în direcția București. Președintele convoacă parlamentul în sesiune extraordinară. Guvernul este gata să negocieze, cu condiția ca minerii să se oprească. Aceștia sunt gata să discute, dar numai cu primul ministru.

Câteva mii de mineri conduşi de Miron Cozma, au pornit într-un marş de protest neautorizat, spre Bucureşti - foto: Dragoş Cristescu / Mediafax Foto

Plecaţi spre Bucureşti la 18 ianuarie, pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă, minerii străpung dispozitivul forţelor de ordine (poliţişti, jandarmi şi gardieni publici) în dreptul localităţii Costeşti (la 8 km de oraşul Horezu), neputând fi opriţi din drumul lor spre Capitală

În jurul orei 18.00, cei aproximativ 10 000 de mineri ajung la Horezu, unde înnoptează.

2004: Președintele Ion Iliescu i-a decernat Regelui Mihai I Marele Premiu al Institutului Cultural Român.

 2009: A murit antrenorul de handbal Eugen Trofin; ca antrenor al echipei naţionale masculine de seniori a României a câştigat două titluri mondiale, în 1964 şi 1970; două medalii olimpice: una de argint, la Jocurile Olimpice de vară din 1976 şi una de bronz, la Jocurile Olimpice de vară din 1972, şi o medalie de bronz la Campionatul Mondial Universitar din Suedia (1963).

A antrenat şi echipa naţională de tineret a României şi Universitatea Bucureşti; (n. 1931).

2009: A decedat scriitorul și istoricul detenției române sub comunism, Mihai Rădulescu (n. 15 mai 1936, București) , armenolog, cercetător al artelor plastice și editor.

A fost arestat la 4 noiembrie 1956 și condamnat de autoritățile comuniste la patru ani închisoare corecțională. Îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni, după ce fusese anchetat la Ministerul de Interne. A avut câteva mari suferințe: oreionul ce nu i-a fost tratat, rămânând astfel fără dreptul la urmași, avitaminoza A, tratată numai cu o pilulă de polivitamină pe tot parcursul bolii, însoțită de 20-30 crize nervoase pe zi, timp de mai bine de o lună.

Finalmente, se eliberează din spitalul din Slobozia, bolnav de febră tifoidă și mutat la spitalul de boli contagioase din București. Aceasta l-a scăpat de domiciliul obligatoriu ce-i aștepta pe toți cei eliberați în acea perioadă. Reia studiile universitare în 1963, devine licențiat în limbă și literatură engleză și română, iar în continuare se înscrie la doctorat, sub îndrumarea prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dar nu va întruni condițiile politice necesare susținerii tezei . Între timp a fost profesor de liceu, asistent al Facultății de Limbă Engleză și al Institutului Pedagogic.

În 1972 a fost numit prin concurs lector de limbă engleză și franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, de unde va ieși la pensie la șaizeci și cinci de ani. O boală gravă (astm), coroborată cu alta la fel de gravă de inimă, îl împiedică ani de zile să mai iasă din casă și, din când în când, îl conduce la spital. Aceasta nu-l împiedică să-și continue activitățile de scriitor de beletristică, de istoric al detenției române sub comunism, de armenolog, de cercetător al artelor plastice și de editor. După Revoluția Română din 1989 a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă. Colaborează cu regularitate la revista Ararat, Nor Ghiang, Memento4 și la Contemporanul, Ideea Europeană. A deținut o rubrică timp de trei ani, la postul de radiodifuziune România Cultural .

2011: România a aderat la Convenţia pentru înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Europene (ESA). Acordul semnat la această dată permite ţării noastre să participe la unele programe europene de cercetare tehnologică foarte importante, dar şi să trimită candidaţi pentru selecţia periodică de cosmonauţi a ESA. Acordul a fost ratificat prin Legea nr. 262 din 7 decembrie 2011.

2014: A avut loc un tragic accident aviatic în Munții Apuseni.

Imagini pentru accident adrian iovan photos

Un avion utilitar YR-BNP de tip Britten – Norman BN-2A-27 Islander,, care efectua o cursă umanitară deplasându-se spre Oradea pentru o operaţie de prelevare de organe pentru transplant, s-a prăbuşit, din cauza vremii nefavorabile, în Munţii Apuseni, într-o zonă accidentată, la peste 1.400 de metri altitudine, lângă satul Petreasa din comuna Horea, la graniţa dintre judeţele Cluj şi Alba; accidentul s-a soldat cu doi morţi – pilotul Adrian Iovan (n. 1958) şi studenta la Institutul Medico-Militar Aurelia Ion (n. 1990) – alţi patru pasageri şi copilotul fiind răniţi.

Raportul final elaborat de către autoritatea națională de investigare a evenimentelor produse în aviația civilă, comunicat la 19 octombrie 2015, a relevat că determinantă în producerea accidentului a fost oprirea motoarelor ca urmare a givrajului sever al carburatoarelor.

 2016: A decedat, după 40 de ani de carieră și peste 150 de roluri interpretate pe scena Teatrului Dramatic Fani Tardini, din Galați, actriţa Ioana Citta Baciu; (n. 7 ianuarie 1936).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cita-baciu.jpg

A primit în decembrie 2015 titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Galați, dar din păcate nu a putut fi prezentă la ceremonia de decernare a distincției, din cauza stării precare de sănătate.

2020: A murit colonelul Marius-Cristian Cîrlan, paraşutist şi alpinist militar, jurnalist (corespondent la săptămânalul „Observatorul militar”, la emisiunile „Ora Armatei” – Radio România Actualităţi şi „Pro Patria” – TVR 1; (n. 1972).

Deces în sportul românesc: Cristian Cîrlan, comandantul interimar al CSA  Steaua a murit la 47 de ani | Click

A fost autorul proiectului „Steaua TV”, prima televiziune online a unui club sportiv din România).

Și-a dedicat viaţa şi cariera militară promovării educaţiei fizice şi sportului în Armata României şi a sportului de mare performanţă din cadrul Clubului Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti, al cărui comandant a fost din 2019.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/01/20/o-istorie-a-zilei-de-20-ianuarie-video/

Calendar creștin ortodox

Sfântul Eftimie cel Mare

https://str.crestin-ortodox.ro/foto/989/98833_eftimie.jpg

Sfantul Eftimie cel Mare a trait in secolul al IV lea, pe vremea imparatului Gratian. S-a nascut in Melitina (Armenia), din pantece sterp si neroditor.

Numele sau inseamna in limba greaca “voie buna”.

La vârsta de 29 de ani ajunge la Iersualim si se nevoieste intr-o pestera.

Aici a savarsit nenumarate minuni: a hranit 400 de calatori, in timp ce nu avea paine nici pentru zece persoane; a deschis portile cerului, tamaduind pamantul de nerodire si a facut posibil, cu rugaciunea lui, ca multe femei sterpe sa aiba copii.

Una din aceste femei este sotia lui Terevon saracinul. Acesta isi aduce sotia stearpa inaintea lui Eftmie si ii spune: “Stiu sa ma plec cinstite parinte, ca te va asculta pe tine Dumnezeu, daca te vei ruga; pentru ca El face voia celor ce se tem de Dansul.

Deci, fiindca atat de multa vreme a trecut si nu m-am putut invrednici a avea fiu, pentru ca aceasta era stearpa, te rog cinstite parinte, roaga pe Iubitorul de oameni sa ne daruiasca noua fiu”.

Batranul intelegand credinta lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingand cu mana pantecele femeii si a zis: “Mergeti, bucurandu-va intru Domnul, pentru ca iata va daruieste prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte barbateasca”.

Crezand cuvintele sfantului batran, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zamislit cea stearpa trei fii, dupa prorocia parintelui purtator de Duh.

Sfantul Eftimie a fost si un mare aparator al dogmelor bisericesti. Lupta impotriva lui Nestorie, iar pe Chiril al Alexandriei, il numeste luptator si invatator al dreptei credinte.

Recunoaste cele doua nasteri ale Fiului, adica pe cea vesnica din Tatal si fara trup si pe cea sub vreme, din Fecioara Maica, cu trup insufletit; marturiseste ca in Hristos sunt doua firi -dumnezeiasca si omeneasca, dar neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite.

Slujitori ai marelui Eftimie au grait despre dansul: “Nu l-am cunoscut mancand ori vorbind cu cineva fara de mare nevoie, afara de sambata si de duminica.

Nu l-am vazut pe dansul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori sezand putin, iar alteori o franghie spanzurata intr-un colt al acoperamantului chiliei tinand-o cu amandoua mainile, se impartasea putin de somn pentru nevoia firii”.

Sfantul Eftimie cel Mare a trecut la cele veșnice la vârsta de 97 de ani.

Bibliografie (surse) :

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  2. Istoria md.;
  3. Istoricul zilei blogspot.com;
  4. Crestin Ortodox.ro;
  5. Wikipedia;
  6. http://www.worldwideromania.com;
  7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
  8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  9. Rador.ro.

20/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Un subiect trecut sub tăcere: Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc”

 

 

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic

 

Potrivit datelor recensământului din 1910, numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi. Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari.

Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.
Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară.

În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.

 Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii ( vezi https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/22/metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-maghiare-pentru-restrictionarea-drepturilor-romanilor-din-transilvania)
La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot.

Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc.

Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.

Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptă liniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.

Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă”.

Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI.

Este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui  care erau – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.

Ei reprezentau forţa politică şi economică dominantă, conducătoare, nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti   susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternică, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.

 

 

 

 

Imagini pentru românii si criptoromanii photos"

 Foto: Familie de români din secolul trecut

Populaţia românească  era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:

(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) , ori

(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvistică şi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.

Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe practicate de statul feudal ungar.

Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată în curs de 2-3 veacuri ca realitate şi entitate naţională , adică integrată de secuii maghiarofoni.

Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, care se dovedesc o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare:

 – lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum să maghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.

Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:

„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).

– A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.

Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.

Maghiarizarea românilor din „Ţinutul secuiesc” – Un subiect trecut sub tăcere de liderii „minorităţii majoritare” –

Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimi-larea unor întregi comunităţi româneşti din Arcul intracarpatic.

 

 

 

 

Marș pentru autonomie, Tg Mureș 10 martie 2018 (DW/C. Ștefănescu)

 

Cunoscut şi semnalat, de liderii românilor ardeleni, încă din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amplu proces de maghiari-zare a românilor din „Secuime”, a fost pus în evidenţă, în perioada interbelică, de o serie de autori precum: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Nicolae Sulică, Aurel Nistor, Octavian Dobrotă ş.a.

Au urmat anii de teroare şi epurare etnică de după Dictatul de la Viena, intoleranţa faţă de români din timpul defunctei Regiuni Autonome Maghiare, „embargoul” impus de vechiul regim, care nu a permis abordarea acestui subiect „delicat” şi, nu în ultimul rând, noul val de intoleranţă faţă de români de după decembrie 1989.

Studiile pe acestă temă, reluate după decembrie 1989, au pus în evidenţă, pe bază de izvoare incontestabile, dimensiunile reale a procesului de maghiarizare a românilor din fostele scaune secuieşti.

Studiile amintite, au reliefat faptul că, deznaţionalizarea este un proces istoric, care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie materializată prin dezinteresul sau lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii identitare ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin „paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc) sau pe cale violentă de „purificare”, din care nu lipsesc mijloacelor extremelor violenţe din timpul Dictatului de la Viena, spre exemplu, sau cele de intensă persuasiune psihologică, de după decembrie 1989. Deznaţionalizarea se produce în mai multe etape, într-o primă fază este folosit bilingvismul, apoi se pierde limba maternă şi în cele din urmă confesiunea.

Maghiarizarea românilor era conştienti-zată la nivelul discursului public al liderilor cei mai autorizaţi, şi pusă în evidenţă de statisticile oficiale. Astfel, referindu-se la această realitate, într-o circulară din 1870, prin care se solicita colectarea fondurilor pentru restaurarea bisericii şi a şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe, mitropolitul Andrei Şaguna spunea:

„Ştim cu toţii Iubiţilor! Între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimei şi trăiesc încă şi până în ziua de azi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influienţele timpurilor de mai înainte asupra credincioşilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră, ca acolo”. 

Despre unele dimensiuni ale procesului de maghiarizare a românilor din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, vorbesc şi recensămintele de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Astfel, în cele trei judeţe, au fost înregistraţi un număr important de „maghiari de religie română” (ortodoxă şi greco-catolică), respectiv în 1890 – 13.506 persoane, în 1900 – 15.838 şi în 1910 – 16.854. 

Cele mai „vulnerabile” la procesul de maghia-rizare au fost comunităţile româneşti mici, sub 200 de membrii, comunităţi care sub acest „prag demografic”, nu au putut să asigure existenţa şi funcţionarea principalelor instituţii identitare – biserica şi şcoala.

Sunt însă şi multe cazuri de comunităţi româneşti cu un număr mare de membri  care, în ultimul secol, au fost aproape complet maghiarizate.

Edificatoare sunt, în acest sens, numeroase comunităţi, din rândul cărora menţio-năm: din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197, în 2002), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63, în 2002), Lisnău (484 – 25), Cernat (235 – 48), Aita Seacă (316 – 33), Băţanii Mari (207 – 67).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Brateş, Bodoc, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Turia, Valea Crişului.

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demogra-fice, din localităţile: Aita Mare, Aita Medie, Bicfalău, Comolău, Lemnia, Ojdula, Sânt-ionlunca, Valea Zălanului ş.a.; din judeţul Harghita: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18, în 2002), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6).

Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Filiaş, Mărtiniş ş.a

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile: Armă-şeni, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Lueta, Suseni, Valea Strâmbă ş.a.

La toate acestea trebuie să adăugăm fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, cele de rromi – care în unele aşezări din zonă reprezintă în prezent o pondere însemnată din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, ş.a., precum şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheor-gheni, Cristuru Secuiesc ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthystă locală, faţă de români şi faţă de alte naţionalităţi, în perioada 1940-1944.

Deşi este cunoscut faptul că, în istorie nu se folosesc ipoteze de lucru de genul „dacă… atunci”, să încercăm totuşi să ne imaginăm care ar fi fost structura etnică actuală a populaţiei judeţelor din aşa-zisul „Ţinut secuiesc”, dacă evoluţia comunităţilor româneşti din cele peste 60 de localităţi menţionate, cât şi din alte aşezări din judeţele Covasna şi Harghita unde au trăit armeni, rromi, evrei, germani ş.a., ar fi fost una normală.

Este cert faptul că, în prezent, în această zonă din inima ţării, românii nu ar mai fi numeric minoritari, iar „apostolii” autonomiei teritoriale pe criterii etnice rămâneau fără „obiectul muncii”.

Unele cercetări sociologice recente (Maria Cobianu-Băcanu, Codrina Şandru, Radu Baltaziu ş.a.), au evidenţiat faptul că, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, că mediul aculturativ, cultura maghiară este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate.

În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.

(articol apărut în „Cuvântul Nou”, anul XIX, nr. 5102, 3 martie 2008)

Extremiștii unguri de azi  gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă adusă de prin fundul Asiei, dar în același timp din punct de vedere genetic sunt rezultatul amestecului cu popoarele europene inclusiv cu românii .

 

 

 

 

30/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: