CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN STUDIU EEFECTUAT DE CERCETĂTORI DIN UNGARIA, CONFIRMĂ CĂ UNGURII DE AZI NU SUNT URMAȘII UNGURILOR CARE AU INVADAT EUROPA ÎN SEC. IX e.n.

Istoria oficială a Ungariei, spune că ungurii de astăzi sunt urmașii ungurilor lui Arpad, veniți în secolul al IX-lea din Asia în Europa.

Mai mult decât atât, se pretinde că ei ar fi fost și urmași ai hunilor conduși de Attila, hoardele asiatice care au devastat Europa în secolul cinci e.n.

Iar dacă atât ungurii lui Arpad, cât și hunii lui Attila au fost popoare asiatice, înseamnă că, din punct de vedere genetic ungurii de astăzi, sau vorbitorii de limbă maghiară de astăzi, ar trebui să fie urmașii ungurilor care au venit în Europa în secolul al IX-lea, din Asia !

EI BINE, NU, NU SUNT!

Și asta nu o spune vreun adversar al Ungariei, ci un studiu genetic foarte serios, realizat de către un grup de cercetători maghiari. 

Mai multe detalii puteți afla urmărind emisiunea înregistrată a realizatorului Daniel Roxin, redată mai jos

CITIȚI ȘI:

STABILIREA ORIGINII ETNICE A UNGURILOR,SECUILOR SI CEANGAILOR PE BAZA UNOR STUDII GENETICE https://cersipamantromanesc.wordpress.com

La rândul lor, cronicarii maghiari întăresc faptul că la venirea ungurilor în Europa, acum 1.100 de ani, românii erau aici, ungurii având nevoie de aproape 300 de ani pentru a cuceri Transilvania. Prin urmare, invocând doar documente maghiare, problematica creată de revizionismul maghiar este fără suport.

Pentru lămurirea acestui aspect, am extras câteva citate din documentele maghiare ale Evului Mediu sau ale Epocii Moderne:

  1. “Românii sunt urmașii geților și a vechilor colonii romane.”
    Huszti Andras, Viena – 1791, în cartea Vechea și noua Dacie.
  2. Notarul Anonimus, autor al lucrării Gesta Hungarorum spunea în secolul XII, făcând trimitere la Panonia că: „Această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii (românii – n.n.)”,
  3. Vorbind despre Transilvania, este edificator și acest fragment din Gesta Hungarorum a notarului Regelui Bela al III-lea al Ungariei care vorbește despre primii ani de la sosirea ungurilor în Europa: “Și, rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el un om șiret, după ce a prins să afle de la locuitori despre bunătatea țării de dincolo de păduri (Transilvania-n.n.), unde domnia o avea un oarecare Blach Gelou, a început să ofteze, dacă n-ar putea cumva să dobândească printr-o favoare din partea ducelui Arpad țara de dincolo de păduri, pentru sine și pentru urmașii săi. Ceea ce s-a și întâmplat, după aceea, întocmai.”
  4. Făcând referire la locuitorii Transilvaniei, A. de Genaro, senior de Szek, ginere al contelui ungur Teleki Emerik, scria la Paris, în anul 1845, următoarele: “Valahii (românii – n.n.) sunt în Transilvania cei mai vechi locuitori ai pământului.” (Les Transylvanie et ses habitants – Paris, 1845)
  5. Un alt cercetător maghiar, Paul Schveiger ne spune în Studii Ungare (Hungarian Studies 2/2, 1989) următoarele: “Contactele lingvistice acoperă întregul teritoriu al Transilvaniei și o importantă parte a actualului teritoriu ungar, unde din timpuri străvechi a existat o populație românească”

Alături de aceste documente istorice, toate recensămintele făcute de austrieci sau unguri în Transilvania, de-a lungul secolelor, au evidențiat, fără excepție, faptul că populația românească a fost întotdeauna majoritară!

Prin urmare, orice pretenții pe care le au maghiarii în Transilvania sunt nule și neavenite. Și nu o spunem noi, pur și simplu, o spun documentele lor, ale ungurilor, scrise într-o perioadă în care nu își imaginau că va conta. Așadar, Transilvania a fost, este și va fi pământ românesc!

Daniel Roxin
http://daniel-roxin.ro/

12/08/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

3 februarie 1918 – În timpul Primului Război Mondial, bulgarii au furat din Dealul Mitropoliei moaștele Sfântul Dumitru cel Nou (Basarabov), ocrotitorul Bucureștiului

Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918

Sfântul Dumitru Basarabov, a fost lăsat în București in timpul razboiului ruso-turc (1768-1774), cand generalul rus Petru Salticov, trecând prin satul Basarabov de la sud de Dunăre, în apropierea orașului Ruse, a luat din biserica acestui sat cioplită în stâncă, moaștele unui sfânt localmoaștele sfântului cu intentia de a le trimite in Rusia.

FOTO: MĂNĂSTIREA RUPESTRĂ SF. DIMITRIE BASARABOV. E SINGURUL AȘEZĂMÂNT MONAHAL ÎNCĂ ÎN FUNCȚIUNE. AICI AU FOST PĂSTRATE MOAȘTELE CUVIOSULUI PÂNĂ ÎN 1774.

La rugamintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromână, precum și a mitropolitului Grigorie II al Țarii Românesti, generalul Saltîcov le-a dăruit poporului român. Generalul Saltîcov a luat totuși mâna cea dreaptă a sfântului și a trimis-o la Kiev, unde se păstrează și astăzi în Lavra Pecerska.

Moaștele au fot asezate cu cinste, in iunie 1774, in actuala catedrala patriarhala din Bucuresti iar Sfântul Dimitrie este creditat de-a lungul timpului, cu mai multe minuni care au salvat orașul și locuitorii săi de foamete și boli.

Site-ul https://colectionaruldeistorie.ro, consemnează intre multele evenimente care au tulburat viața locuitorilor Bucureștiului în perioada de ocupație germană a orașului în Primul Război Mondial, episodul rămas de pomină în care bulgarii au furat moaștele Sfântului Dumitru.

După cum relatează în jurnalul său scriitoarea Pia Alimăneștianu, fiica lui Ion C. Brătianu și a Piei (Caliopi) Brătianu, neverosimila întâmplare s-a petrecut în noaptea de 2 spre 3 februarie 1918. Hoția a stârnit furia locuitorilor din teritoriul cotropit și enervarea teribilă a autorităților germane de ocupație.

Furtul Moaștelor Sfântului Dumitru, apogeul comportamentului sălbatic cu care bulgarii i-au oripilat până și pe camarazii lor nemți

Bulgarii își construiseră deja o reputație de hoți și de barbari atât în ochii celor ocupați, cât și ai aliaților germani. Trupele armatei bulgare și bandele de comitagii (trupe neregulate) săvârșiseră numeroase crime de război și se făcuseră răspunzătoare nu numai de atrocități, ci și de jafuri la drumul mare.

În Dobrogea, trupele bulgare au comis masacre împotriva populației române și a soldaților români capturați, iar în localitățile ocupate au furat tot ce s-a putut fura.

Până și nemții au rămas înmărmuriți de cruzimea și de apetitul pentru jaf al aliaților lor. “Turcii vor la Mangalia, ca să se roage, bulgarii vor la Constanța, ca să jefuiască”, observa generalul August von Mackensen în toamna lui 1916.
Într-un caz, germanii indignați au oprit un tren în care bulgarii încărcaseră pianele din Constanța, cu intenția să le care peste graniță. De furie că nu sunt lăsați să fure, soldații bulgari s-au urcat în vagoane și le-au spart cu topoarele.

Foto: Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către ocupantii bulgari în 1916

Comitagiii bulgari bântuiau Lunca Dunării și înaintau până aproape de Craiova și București, violând femeile, ucigând bărbații și furând tot ce puteau.

La Sud de fluviu dispăreau zeci de mii de vite și cantități uriașe de grâne, haine, vehicule, mobilă. La fel ca sovieticii în 1944, bulgarii aveau o fascinație față de ceasuri. Pe lângă bani și bijuterii, oamenii erau jefuiți cu precădere de ceasornice.

Nici bisericile nu erau cruțate. Comitagiii și soldații bulgari prădau icoanele și tot ce era de preț, pentru ca apoi să dea foc clădirilor.

Hoții bulgari au spart ușa Mitropoliei, au înhățat sicriul de argint și l-au încărcat într-o mașină parcată pe Strada 11 Iunie

Dar episodul din noaptea de 2 spre 3 februarie 1918 le-a întrecut pe toate.

Constantin Bacalbașa a relatat în memoriile sale întregul episod. Mai întâi, bulgarii au furat documentele slave din biblioteca Academiei Române, sub pretextul că le-ar fi fost luate cândva de români.

Apoi l-au luat în vizor pe Sfântul Dumitru, ale cărui moaște sunt adăpostite în Catedrala Mitropolitană.

Foto: Racla de argint în care odihnesc moaștele Sfântului Dumitru Basarabov a fost furată de bulgari în noaptea de 2 spre 3 februarie 1918

Bulgarii pretindeau că osemintele Sfântului Dumitru Basarabov, din Dealul Mitropoliei Bucureștiului , erau “de-al lor”, deși el fuseseră aduse la București de către ruși, în 1769.

Așa că, într-o noapte, o parte din bandă a urcat cu o mașină pe Strada 11 Iunie, din spatele Mitropoliei, iar alți bulgari s-au dus la polițistul român care era de pază. L-au forțat pe acesta să-și părăsească ghereta și să-i însoțească în josul dealului, pe Strada Bibescu, pe motiv că au ceva important să-i comunice.

În acest timp, dinspre Strada 11 iunie, cealaltă echipă de bulgari a spart ușa Mitropoliei, a ridicat sicriul cu osemintele Sfântului Dumitru și l-a urcat într-o mașină.

Mahalalele au fremătat la aflarea veștii

Polițistul și-a dat imediat seama că se întâmplă ceva necurat și, după ce a scăpat de bulgari, a verificat obiectivul. A descoperit spargerea și a dat alarma.

Era ora 4 dimineața când emisari băteau deja la ușa mareșalului August von Mackensen, comandantul trupelor de ocupație din România, și a Prefectului Capitalei.

Foto. Feldmareșalul german August von Mackensen intrând în catedrala catolică din București, în dimineața zilei de Crăciun 1916. Capitala României tocmai fusese ocupată de trupele Puterilor Centrale

Pe Mackensen îl aștepta o scrisoare a Mitropolitului Primat Conon: “Excelenţa voastră, avem marea durere să vă aducem la cunoştinţă că astă-noapte s-a jefuit biserica Catedrală a sfintei noastre Mitropolii (…), faptul s-a întâmplat cu o trupă de soldaţi bine înarmaţi, care pe la orele 2.00 noaptea mai întâi au înlăturat pe sergentul de serviciu şi, ţinându-l la o parte şi servindu-se de instrumente puternice, au forţat ambele uşi ale bisericii Catedralei, au spart geamurile de la intrare, au năvălit în altar, au ridicat cu forţa preţiosul sicriu cu sfintele moaşte şi cu tot ce se afla, după care au plecat cu toate cele jefuite şi le-au transportat la automobilul pe care-l aveau îndosit, anume pregătit şi plasat jos, în dosul Mitropoliei, pe o stradă laterală, întunecoasă. Şi astfel automobilul a dispărut, încotro nu se ştie”.

Ofițerul german a rămas ca la dentist când a auzit noua ispravă a aliaților bulgari. A decis să trateze lucrurile cu cea mai mare seriozitate, nu avea nevoie în niciun caz de o răscoală dintr-un motiv atât de stupid.

S-a bănuit că bulgarii vor încerca să-l treacă pe sfânt peste Dunăre, așa că au fost trimise imediat, în toate direcțiile, patrule germane, pentru că bulgarii nu ezitau să-i omoare pe români dacă-i întâlneau.

În zorii zilei, exact așa cum se temuse Mackensen, Bucureștiul era deja în pragul răscoalei. Vestea că bulgarii îl furaseră pe Sfântul Dumitru făcuse ocolul mahalalelor, iar mii de oameni – mai ales femei – au apucat, furioși, drumul spre Dealul Mitropoliei.

Tulburările au luat amploare, așa că a fost nevoie de intervenția poliției, pentru a dispersa mulțimea, și de făgăduielile solemne ale lui Mackensen că situația se va rezolva.

Tâlharii bulgari au fost prinși de cavaleria germană, iar Sfântul Dumitru s-a întors la Mitropolie ca un erou, cu mare fast

Tâlharii bulgari goneau în acest timp cu automobilul în care se afla sicriul, către Dunăre. La Giurgiu îi aștepta, gata pregătită, o barcă.

Ghinionul a făcut ca mașina să aibă pană de motor la jumătatea drumului dintre București și Giurgiu.

La Călugăreni, cu nici 40 de kilometri înainte de malul Dunării, bulgarii au rămas blocați.

În disperare de cauză, hoții au rechiziționat o căruță în care au mutat sicriul de argint cu oasele sfântului. Acolo i-au prins din urmă cavaleriștii nemți. Scena este descrisă de generalul Zach, într-o scrisoare către Mackensen:

“Ajungând la Călugăreni, hoţii, care voiau să le transporte (n.r. – pe moaște) în Bulgaria, au schimbat automobilul cu o căruţă cu cai pentru a-şi şterge urmele. E meritul aghiotantului meu Rhefeld că a descoperit acest schimb. În dreptul satului Daia, el a găsit căruţa căutată, însoţită de soldaţi bulgari foarte înarmaţi. Le-a arătat revolverul , a oprit transportul”.

Revenirea sfântului la Mitropolie a fost, la rândul ei, memorabilă. Cu mare fast, înconjurat de cavaleria de elită germană, din corpul Ulanilor Morții, sicriul cu oasele Sfântului Dumitru a străbătut drumul întors către București, fiind întâmpinat pretutindeni de mase de țărani și târgoveți îngenunchiați, cu capetele descoperite.

Legenda confirmată: bulgarii n-au reușit să fure moaștele pentru că se lăsase sfântul greu

Întâmplarea cu furtul moaștelor Sfântului Dumitru a readus în prim-plan o legendă care circula în sânul poporului român. Se spunea că, atunci când sfântul nu voia să participe la sfeștaniile aducătoare de ploaie sau la alte ceremonii, se lăsa greu. Iar atunci, credeau oamenii, nicio forță omenească nu putea să-l urnească.

Faptul că sfântul se lăsase furat de către bulgari a zdruncinat, pentru moment, credința locuitorilor Bucureștiului. Ulterior, însă, când tâlharii au fost prinși și sicriul returnat la Mitropolie, mulțimea a răsuflat ușurată: legenda se confirmase. “Poporul spune că a fost găsit înnămolit, căci se lăsase Sfântul greu”, își încheia Pia Alimăneștianu propria relatare despre nemaipomenitul incident.

Sfântul Dimitrie Basarabov e de aproape 250 de ani patronul Bucureștilor și se serbează la 27 octombrie, o zi mai târziu după Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de la Salonic.

Figura sa apare încă din 1865 pe stema Capitalei României, unde printr-o confuzie voită a fost reprezentat ca un tânăr războinic roman, deși toate legendele hagiografice (hagiografia e ramura teologiei care se ocupă cu viețile sfinților) spun despre el că a fost un păstor sihastru ce a trăit prin văile stâncoase din apropierea cetății Rusciuk (Ruse) din Bulgaria.

02/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 elitele din Moldova și Țara Românească au cerut marilor puteri Unirea Principatelor

FOTO: Harta României la 1816, după autorul grec Dimitrie Philippide în lucrarea Geographikon tes roumounias reprodusă de tiparituriromanesti.wordpress.com. În această lucrare, Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți. Este cel dintâi care, într-o lucrare științifică, folosea numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numârul lor” (Istoria României).

1772: Moldova și Țara Românească au cerut Unirea Principatelor

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început Congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie , Principatele Române au conștientizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din exterior o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus.

În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării.

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

Împărăteasa Ecaterina a Rusiei , probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărâse să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut.

Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782.

Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului?

Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”
Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:

„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

Iosif al II-lea a susţinut destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.

În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787.

Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului Constantin Ipsilanti din Muntenia.

Dezideratul UNIRII principatelor române avea să se înfăptuiască în 1859.

28/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: