CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMANIZAREA DACIEI


Crăciunul în România. Tradiții și obiceiuri din toate colțurile țării -  Stiri regionale Oltenia - Jurnalul Olteniei


Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106-275 e.n.), deci timp de vreo cinci generaţii. Totuşi, efectele au fost decisive: în urma aceste stăpâniri s-a născut poporul român.

În alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca, de pildă, Panonia şi Britania, nu constatăm acelaşi lucru.În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane, locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atât mai puţin impune: ei au dispărut, treptat în mijlocul noilor ocupanţi.

În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a păstrat, mai mult chiar, a fost în stare să absoarbă ea pe năvălitorii ce s-au aşezat în ţinuturile din stânga Dunării.
Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt să prindă el rădăcini atât de puternice?

Răspunsul, după părerea noastră, nu poate fi decât unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni.

Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat.

Dacă romanii nu izbuteau să câştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat la noi ceea ce s-a întâmplat în Panonia şi în Britania: dispărea treptat romanismul.

Fiindcă numai cu funcţionari şi cu oameni veniţi din altă parte nu poţi imprima unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atraşi spre această nouă viaţă.

Să urmărim aşadar cum s-a petrecut procesul de romanizare a dacilor.
El a început cu oraşele. Se ştie că, în general, populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât aceea a satelor.

Apoi în oraşe, romanii alcătuiau, aproape peste tot, majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, având atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele.

În relaţiile cu administraţia, cu armata, cu coloniştii, ei au început a deprinde latineşte. Negustorii şi meşteşugarii daci, mai ales, erau profesional obligaţi s-o facă. Altfel, n-ar fi putut să-şi continue afacerile.

Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administraţie în conducerea oraşului de pildă, de asemenea trebuiau să înveţe latineşte.

Să mai adăugăm şi modaspiritul de imitaţie, care, în toate vremurile şi la toate popoarele, a găsit adepţi. Pentru unii dintre autohtoni a vorbi latineşte a început a fi, de la o vreme, şi un semn de distincţie, aşa încât, ţinând seamă de toate aceste elemente, nu-i de mirare că în centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.
Mai încet a mers lucrul la sate. Aci dacii formau, mai ales în primele timpuri după cucerire, imensa majoritate a poporului.

Cu vremea, însă, au început să se aşeze şi romanii în sate. Venea câte un colonist, îşi făcea o aşezare sau o villa, cum se spunea atunci, împrejurul ei se ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, până ce villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat care purta, de cele mai multe ori, numele întemeitorului.

Întâlnim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui Clement sau al lui Clemenţian (vicus Clementinus) la Caramuratul de astăzi; satul lui Casius (vicus Casianus) la Şermet; satul lui Verobrittus (vicus Verobrittianus) la Sarai, lângă Hârşova. În ţinutul cetăţii Histria, era satul lui Celer (vicus Celeris), al lui Quintio (vicus Quintionis) şi al lui Secundinus (vicus Secundini). Lângă Tomis se pomeneşte satul lui Narcisus (vicus Narcisianus). Tot aşa s-a îmtâplat şi în Dacia.

Muncitorii daci care lucrau pe moşiile acestor colonişti cu atât mai mult cei care le luau în arendă, au început a deprinde latineşte. Le folosea şi pentru a se înţelege cu autorităţile, cu perceptorii, cu funcţionarii administrativi, cu toţi cei carei reprezentau statul.
În romanizarea satelor, au avut un rol important veteranii, atât cei de origine romană sau romanizaţi, cât şi cei proveniţi din băştinaşi.

Cum serviciul militar dura mult – 25 de ani – o bună parte dintre legionari erau căsătoriţi; soţiile şi copii aveau de altfel voie să locuiască în imediata apropriere a taberei sau castrului, în aşa-zisele canabe. Legiunile şi diferitele corpuri de trupă auxiliare stând însă permanent în Dacia, este evident că multe dintre soţiile soldaţilor vor fi fost autohtone, dace.

La eliberare, legionarul, numit acum veteranus, căpăta – dacă nu avusese de mai înainte – dreptul de cetăţenie pentru el şi întreaga lui familie, precum şi o bucată de pământ spre a o cultiva. Copii veteranilor şi ai dacelor deveneau aşadar cetăţeni romani şi vorbeau latineşte; cei mai mulţi vor fi ştiut şi limba dacă, limba mamei.

Copii copiilor însă, aşadar nepoţii veteranilor, erau de obicei deplin romanizaţi. În două, cel mult trei generaţii, urmaşii acestor căsătorii mixte, între veteranii romani şi femeile dace, uitau limba băştinaşilor.
În ce priveşte pe veteranii de origine dacă, şi aici a avut loc un proces de romanizare.

După ce stătuseră 25 de ani sub arme, după ce văzuseră întinderea şi puterea imperiului, de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum o „vexillatio Dacorum Parthica”, până în Britania, unde îşi avea reşedinţa o altă trupă de daci, după ce deprinseseră, în timpul lungului serviciu militar, limba romanilor, şi avuseră prilejul să cunoască măcar civilizaţia dacă nu şi cultura acestora, după ce deveneau, la eliberarea „onestă” din armată, cetăţeni deplini, cu toate drepturile şi cu pământ, era firesc să se simtă legaţi de această nouă situaţie şi să caute a atrage spre ea şi pe alţii. Dacii care au servit în armata romană au fost şi ei întocmai ca şi ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.
Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus, modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex.

Numai la noi a biruit acest termen militar veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia. De altfel, această frecvenţă a veteranilor nu trebuie să mire, deoarece procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, şi anume tot atât cât au stat trupele romane aici.

Nu e vorba deci de o singură împroprietărire a veteranilor din vremea lui Traian, ci de o serie continuă de asemenea împroprietăriri, ale tuturor veteranilor de după 106, care au vrut să se aşeze în Dacia.

Aşadar elementul militar sporea mereu.
Şi orăşenii trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, pavimentum, care înseamnă pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra.

De ce însă în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc de pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară?

Explicaţia credem a fi următoarea: Ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul – impropriu de fapt – pavimentum, a trebuit să fie întrebuinţat de un număr considerabil de la care să-l fi luat ruralii.

Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori, care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine.

Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se va fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc.

Un alt indiciu în acest sens este cuvântul cetate, din latinul civitas. Pentru a numi un loc sau o aşezare întărită, strămoşii noştri nu s-au folosit aşadar de un termen militar cum ar fi fost arx sau castellum, ci au recurs chiar la cuvântul care designa aşezarea urbană, oraşul. Alegere explicabilă dacă ne gândim la epoca mai târzie a apărării militare romane, când împotrivirea la atacul barbarilor se făcea mai ales din dosul zidurilor oraşelor fortificate.

Un exemplu ni-l oferă chiar colonia Romula, din Oltenia, care mulţumeşte împăratului Filip şi fiului său fiindcă au întărit-o printr-un zid circular.
Asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre (viitoarea Muntenie), ca şi asupra sudului şi vestului Moldovei, influenţa Romană s-a exercitat încă înainte de expediţiile lui Traian, dovadă numeroasele tezaure monetare, romane, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane.

Această difuzare a monedei romane are drept urmare încetarea baterii monedelor dacice proprii, care au fost astfel înlocuite ân schimburile curente de mărfuri.

Faptul este semnificativ şi arată cuprinderea teritoriilor dacice, atât cele intracarpatice cât şi cele din Muntenia şi Moldova, în aria de iradiere a civilizaţiei latine, înainte de războaiele lui Traian. După cucerire, procesul de romanizare are loc şi aci, aceste teritorii fiind străbătute de drumuri romane şi păzite de castre romane.

Aici, în câmpia munteană, şi anume în ţinutul păduros dintre cele două stepe – Bărăganul şi Burnasul – au găsit slavii o numeroasă populaţie romanică şi de aceea au zis acestui ţinut Vlaşca, adică ţara vlahilor, şi Vlăsia, care are acelaşi înţeles.
Procesul de romanizare al Daciei a fost rapid.

El se observă în înseşi numele localnicilor, care în câteva generaţii ajung curat romane.

Iată câteva exeple caracteristice: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor, este ucis dacul Dazius Comozoi (adică al lui Comozous) din Tropaeum Traiani.

Copii lui îi pun o inscripţie funerară din care putem urmări procesul de romanizare a numelor. Aşadar pe tatăl celui ucis îl chema Comozous: nume dac; fiul său poartă de asemenea un nume dac: Daizus.

Copii acestora din urmă însă, deci nepoţii lui Comozous, se numesc Justus şi Valens, ca cei mai autentici romani.

Al doilea exemplu îl avem tot din cetatea Tropaeum: o inscripţie latină pomeneşte o altă familie de daci, şi anume iarăşi trei generaţii; bunicul se numeşte Mucaporus, tatăl se numeşte Scoris şi are ca soţie pe Aurelia Eftepir, copiii, adică nepoţii lui Mucaporus, poartă numele curat romane de Aurelius, Sabina, Valens şi Sabinianus.

Dacă bunicul şi tatăl îşi păstrează numele dacice, mama copiilor are prenumele roman, Aurelia, iar copii poartă cu toţii nume romane.

Procesul de romanizare apare şi aci evident. S-a petrecut în Dacia romană un fenomen similar aceluia care va avea loc mai târziu în Principatele Române: în curs de câteva generaţii, elementele străine vor fi asimilate de masa românească.

Andronic Cantacuzino, contemporan cu Mihai Viteazul, era grec. Fiul lui, Constantin Cantacuzino, ia ca soţie pe fiica lui Radu Şerban, fostul domn, şi ajunge fruntaşul boierimii muntene.

Copiii lui Constantin, aşadar nepoţii lui Andronic, sânt membrii cei mai imporanţi ai partidei naţionale româneşti; unul dintre ei Şerban, ajunge domn al Munteniei; un altul scrie o cronică a românilor, în sensul cel mai larg al noţiunii de român.

Asimilarea Cantacuzinilor era deplină; ea se făcuse în curs de două generaţii. În Dacia romană asimilarea a fost tot aşa de rapidă şi completă: se poate afirma ca pe la jumătatea secolului al III-lea, deci înainte de retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată.

Atât în oraşe, cât şi în state, se vorbea acum latineşte: bineînţeles, nu latina literară, aceea a lui Tacit, Horaţiu şi Pliniu, ci latina populară, aşa cum o vorbea poporul, cu o gramatică aproximativă şi cum o scria el, nerespectând întodeauna terminaţiile şi ortografia.(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi”, 1975, editura Albatros , pag. 127).

22/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 16 comentarii

AROMÂNII NEMURITORI AI ISTORIEI NOASTRE

Aromânii”, serial documentar realizat de Maria Cica | Aromânii

Personalități din ramura aromână a românimii noastre milenare

Pentru ca nemurirea acestei ramuri importante de românime să fie asigurată trebuie să îi cunoaștem și recunoaștem cu adevărat pe frații aromâni, să le asigurăm un loc în istoria noastră trunchiată, în viața noastră zbuciumată, în casa noastră mică sau mare și la masa noastră cu pâine și sare.

Dacă vom ști ce personalități de vază a dat această ramură de românime, în condițiile istorice improprii date, poate vom privi cu mai mult respect și recunoștință spre frații noștri aromâni, scrie George V. Grigore în https://ziarulnatiunea.ro. Astăzi va trebui să adăugăm în cărțile de Istoria României și aceste file nescrise sau rupte tare demult.

Acum, la împlinirea unui secol de la Marea Unire, trebuie să ne adunăm toți frații, spre a fi ce am fost odată: un popor tolerant și ospitalier, veșnic în vatra sa milenară europeană neschimbată și păstrător al tradițiilor și spiritualității strămoșești, necesare pentru nemurirea întregului neam omenesc.

Ce ați uitat, vă vom reaminti! Ce n-ați știut, vă vom spune! Și toate acestea, pentru că dramaturgul nostru național, Ion Luca Caragiale, era unul dintre ei, dintre aromâni. Apoi marele actor Toma Caragiu. Ion Caramitru, actor, regizor și director al Teatrului Național din București. George Vraca, actorul cu vocea și timbrul inconfundabil. Nicu Constantin cu ochelarii săi și gagurile sale nepieritoare.

Scriitorul Dan C. Mihăilescu. Hristu Cândroveanu – critic literar, poet, prozator, traducător și publicist. Constantin Belimace – poet. Gellu Naum – poet, prozator, dramaturg, traducător și eseist. Sextil Pușcariu – filolog, lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician. Constantin Gane – prozator și moralist. Victor Eftimiu –  dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător. Sergiu Nicolaescu – marele regizor, scenarist și actor. Teohar Mihadaș – poet, prozator, eseist, educator. Camil Ressu – marele pictor. Stere Gulea – regizor și scenarist. Cristian-Valeriu Hadji-Culea – regizor de teatru. Gheorghe Simotta – arhitect. Lena Constante – artistă plastică, folcloristă.

Din lumea spirituală a preoțimii putem menționa pe Sfântul Părinte Arsenie Papacioc și pe Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, mitropolit ortodox al Trasilvaniei, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de omoare al Academiei Române.

Din domeniul liuteraturii mai avem pe Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor. Gala Galaction – scriitor și traducător al Bibliei în limba română. Ion Heliade Rădulescu – considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă. Dumitru Caracostea – critic, istoric literar și stilistician al literaturii române. Nicu Caranica – poet, om de cultură. Constantin Papanace – autor, istoric, publicist

. Nicolae Catană – poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În vastul domeniu al științei avem numeroase personalități aromâne. Astfel avem pe Mina Minovici, Elie Carafoli (istoric), Matilda Caragiu Marioțeanu (lingvist, poet, membră a Academiei Române), Tache Papahagi, Theodor Capidan, Neagu Djuvara (diplomat și istoric), Ioan Pentru Culianu, Marcu Beza (scriitor și diplomat român), George Murnu (istoric, traducător al lui Homer în limba română), Nicolae-Șerban Tanașoca, Apostol Mărgărit (diplomat și profesor), Nida Boga (scriitor și istoric), Victor Papacostea (istoric, fruntaș PNL și fost subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale), Dan Drosu Șaguna (jurist, fost președinte al Curții de Conturi a României), Șerban Papacostea (istoric, membru titular al Academiei române), Dionisie Pippidi (arheolog, epigrafist și istoric, membru titular al Academiei române), Vintilă Horia (diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier), Ovidiu Papadima (eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist), Cezar Papacostea (scriitor și traducător, membru corespondent al Academiei Române), Nicolae Batzaria (prozator și publicist, senator în parlamentul otoman), Dimitrie Gerota (medic, radiolog și urolog, membru corespondent al Academiei Române), Remus Niculescu (istoric de artă) etc.

În domeniul comerțului îi avem pe Iorgu Steriu (comerciant), Nicolae Malaxa (industriaș), Stere Farmache (economist, fost director al Bursei de Valori București, Evanghelie Zappa, etc. În politică putem începe cu Eugeniu Carada, Eftimie Murgu (jurist, profesor de filozofie, om politic), Octavian Goga (poet, fost Prim Ministru), Emanuil Gojdu (avocat de succes și patriot ardelean), Constantin Papanace (istoric și om politic legionar), George Becali (europarlamentar), Puiu Hașotti (senator, vicepreședinte al PNL), Costică Canacheu (parlamentar), Mircea Ciumara (fost ministru de Finanțe, deputat PNȚ-CD), Barbu Bellu (fost ministru al culturii și justiției), Ioan Ianolide (scriitor, membru al Frățiilor de Cruce), Paul Craja (medic, membru al Partidului „Totul pentru țară”), Gheorghe Alexianu (doctor în drept, conferențiar universitar, fost guvernator al Transnistriei), Constantin Maimuca (jurist, director adjunct al Siguranței în perioada Statului Național – Legionar), Alexandru Ghica (jurist, om politic legionar, Directorul General al Siguranței Statului și Polițiilor), Constantin Stere (om politic, jurist, savant și scriitor, fost Președinte al Sfatului Țării), Pantelimon Halipa (publicist și fost Președinte al Sfatului Țării).

În domeniul muzical avem pe Elena Gheorghe, pe Gică Coadă, pe Sirma Gici, dar și pe Gheorghe Bujduveanu (compozitor, dirijor de muzică clasică și corală). În spor avem pe Gică Hagi (fotbalist), Cristian Gațu (handbalist), Simona Halep (jucătoare de tenis), Simona Amânar (gimnastă), Elizabeta Samara (campioană europeană la tenis de masă), Ianis Zicu (fotbalist), Hristu Chiacu (fotbalist) și mulți alții.  În afara acestora, cunoscuți în România, mai avem macedo-români celebri dinafara României, precum: Pittu Guli (erou, luptător cu arma în mână pentru drepturile aromânilor și macedonenilor), Herbert von Karajan (dirijor și muzician austriac), Odysseas Elytis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Giorgos Seferis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Sotirios Sulgaris (fondatorul casei de bijuterii italiene cu același nume), George Averoff, Ioan Coletti, Gheorghe Sina (politician, om de afaceri din Austria), Frații Manakia, Zaharia Pană, Petar Atanasov, Kaliopi Bukle (cântăreață din Republica Macedoneană), etc.

Mai putem reaminti aici pe Constantin Belimace, cel care a compus versurile de la „Părinteasca dimândare“ (Imnul Aromânilor – „Mustrarea/Blestemarea părintească“), un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte; deasemenea pe celebra Maica Tereza, născută Anjaze Gonxhe Bojaxhiu (Boiangiu) la Skopie ( avut tată aromân și mamă albaneză) și pe Ioannis  Kolettis (aromân, fost prim – ministru al Greciei; m. 1847).

Pe aceeaşi temă, a readucerii în lumină a ramurii aromâne a românimii noastre putem menționa ca o reușită deosebită realizarea primului film despre aromâni, în limba aromână, semnat de regizorul Toma Enache: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” (2013). De asemenea s-a reluat tradiția de montare a pieselor de teatru în această limbă pentru comunitățile noastre de aromâni.

Au apărut mai multe cărți despre istoria vlahilor și aromânilor dintre care amintim volumul „Aromânii şi meglenoromânii din Banat (1945-1951)“ de Virgil Coman.

Cristian Gaţu, fost mare handbalist, unul dintre aromânii de top ai României avea să spună: „Aromânii sunt, în primul rând, foarte corecţi, când se apucă de ceva, o fac. Dacă promit ceva, îşi respectă promisiunea. Suntem și căpoşi noi, dacă ne-am apucat de o treaba, nu ne lăsăm.

Urmași ai Geților de Aur primordiali, păstrători ai tradițiilor de mii de ani, aromânii și vlahii sunt frați cu românii și parte din marele trunchi de românime ce se întindea peste întreaga Europă la un moment dat și chiar mai departe.

Fără ei lumea ar fi fost mai altfel, mai fără sare și piper, iar noi românii eram mai singuri. Împreună cu ei, familia noastră română este mai mare și mai tare în lume! Eu sper ca acestă ramură „încăpățânată” a românimii noastre să își pună amprenta și asupra evenimentelor pe care le trăim astăzi, în  timpurilor noastre.

Să găsim împreună calea pentru un viitor comun luminos! Să ne adunăm la masa Marii Uniri și să ciocnim un pahar, după ce vom rupe pâinea și o vom înmuia în sare, ca frații…

02/08/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: