CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AROMÂNII NEMURITORI AI ISTORIEI NOASTRE

Aromânii”, serial documentar realizat de Maria Cica | Aromânii

Personalități din ramura aromână a românimii noastre milenare

Pentru ca nemurirea acestei ramuri importante de românime să fie asigurată trebuie să îi cunoaștem și recunoaștem cu adevărat pe frații aromâni, să le asigurăm un loc în istoria noastră trunchiată, în viața noastră zbuciumată, în casa noastră mică sau mare și la masa noastră cu pâine și sare.

Dacă vom ști ce personalități de vază a dat această ramură de românime, în condițiile istorice improprii date, poate vom privi cu mai mult respect și recunoștință spre frații noștri aromâni, scrie George V. Grigore în https://ziarulnatiunea.ro. Astăzi va trebui să adăugăm în cărțile de Istoria României și aceste file nescrise sau rupte tare demult.

Acum, la împlinirea unui secol de la Marea Unire, trebuie să ne adunăm toți frații, spre a fi ce am fost odată: un popor tolerant și ospitalier, veșnic în vatra sa milenară europeană neschimbată și păstrător al tradițiilor și spiritualității strămoșești, necesare pentru nemurirea întregului neam omenesc.

Ce ați uitat, vă vom reaminti! Ce n-ați știut, vă vom spune! Și toate acestea, pentru că dramaturgul nostru național, Ion Luca Caragiale, era unul dintre ei, dintre aromâni. Apoi marele actor Toma Caragiu. Ion Caramitru, actor, regizor și director al Teatrului Național din București. George Vraca, actorul cu vocea și timbrul inconfundabil. Nicu Constantin cu ochelarii săi și gagurile sale nepieritoare.

Scriitorul Dan C. Mihăilescu. Hristu Cândroveanu – critic literar, poet, prozator, traducător și publicist. Constantin Belimace – poet. Gellu Naum – poet, prozator, dramaturg, traducător și eseist. Sextil Pușcariu – filolog, lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician. Constantin Gane – prozator și moralist. Victor Eftimiu –  dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător. Sergiu Nicolaescu – marele regizor, scenarist și actor. Teohar Mihadaș – poet, prozator, eseist, educator. Camil Ressu – marele pictor. Stere Gulea – regizor și scenarist. Cristian-Valeriu Hadji-Culea – regizor de teatru. Gheorghe Simotta – arhitect. Lena Constante – artistă plastică, folcloristă.

Din lumea spirituală a preoțimii putem menționa pe Sfântul Părinte Arsenie Papacioc și pe Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, mitropolit ortodox al Trasilvaniei, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de omoare al Academiei Române.

Din domeniul liuteraturii mai avem pe Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor. Gala Galaction – scriitor și traducător al Bibliei în limba română. Ion Heliade Rădulescu – considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă. Dumitru Caracostea – critic, istoric literar și stilistician al literaturii române. Nicu Caranica – poet, om de cultură. Constantin Papanace – autor, istoric, publicist

. Nicolae Catană – poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În vastul domeniu al științei avem numeroase personalități aromâne. Astfel avem pe Mina Minovici, Elie Carafoli (istoric), Matilda Caragiu Marioțeanu (lingvist, poet, membră a Academiei Române), Tache Papahagi, Theodor Capidan, Neagu Djuvara (diplomat și istoric), Ioan Pentru Culianu, Marcu Beza (scriitor și diplomat român), George Murnu (istoric, traducător al lui Homer în limba română), Nicolae-Șerban Tanașoca, Apostol Mărgărit (diplomat și profesor), Nida Boga (scriitor și istoric), Victor Papacostea (istoric, fruntaș PNL și fost subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale), Dan Drosu Șaguna (jurist, fost președinte al Curții de Conturi a României), Șerban Papacostea (istoric, membru titular al Academiei române), Dionisie Pippidi (arheolog, epigrafist și istoric, membru titular al Academiei române), Vintilă Horia (diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier), Ovidiu Papadima (eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist), Cezar Papacostea (scriitor și traducător, membru corespondent al Academiei Române), Nicolae Batzaria (prozator și publicist, senator în parlamentul otoman), Dimitrie Gerota (medic, radiolog și urolog, membru corespondent al Academiei Române), Remus Niculescu (istoric de artă) etc.

În domeniul comerțului îi avem pe Iorgu Steriu (comerciant), Nicolae Malaxa (industriaș), Stere Farmache (economist, fost director al Bursei de Valori București, Evanghelie Zappa, etc. În politică putem începe cu Eugeniu Carada, Eftimie Murgu (jurist, profesor de filozofie, om politic), Octavian Goga (poet, fost Prim Ministru), Emanuil Gojdu (avocat de succes și patriot ardelean), Constantin Papanace (istoric și om politic legionar), George Becali (europarlamentar), Puiu Hașotti (senator, vicepreședinte al PNL), Costică Canacheu (parlamentar), Mircea Ciumara (fost ministru de Finanțe, deputat PNȚ-CD), Barbu Bellu (fost ministru al culturii și justiției), Ioan Ianolide (scriitor, membru al Frățiilor de Cruce), Paul Craja (medic, membru al Partidului „Totul pentru țară”), Gheorghe Alexianu (doctor în drept, conferențiar universitar, fost guvernator al Transnistriei), Constantin Maimuca (jurist, director adjunct al Siguranței în perioada Statului Național – Legionar), Alexandru Ghica (jurist, om politic legionar, Directorul General al Siguranței Statului și Polițiilor), Constantin Stere (om politic, jurist, savant și scriitor, fost Președinte al Sfatului Țării), Pantelimon Halipa (publicist și fost Președinte al Sfatului Țării).

În domeniul muzical avem pe Elena Gheorghe, pe Gică Coadă, pe Sirma Gici, dar și pe Gheorghe Bujduveanu (compozitor, dirijor de muzică clasică și corală). În spor avem pe Gică Hagi (fotbalist), Cristian Gațu (handbalist), Simona Halep (jucătoare de tenis), Simona Amânar (gimnastă), Elizabeta Samara (campioană europeană la tenis de masă), Ianis Zicu (fotbalist), Hristu Chiacu (fotbalist) și mulți alții.  În afara acestora, cunoscuți în România, mai avem macedo-români celebri dinafara României, precum: Pittu Guli (erou, luptător cu arma în mână pentru drepturile aromânilor și macedonenilor), Herbert von Karajan (dirijor și muzician austriac), Odysseas Elytis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Giorgos Seferis (Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), Sotirios Sulgaris (fondatorul casei de bijuterii italiene cu același nume), George Averoff, Ioan Coletti, Gheorghe Sina (politician, om de afaceri din Austria), Frații Manakia, Zaharia Pană, Petar Atanasov, Kaliopi Bukle (cântăreață din Republica Macedoneană), etc.

Mai putem reaminti aici pe Constantin Belimace, cel care a compus versurile de la „Părinteasca dimândare“ (Imnul Aromânilor – „Mustrarea/Blestemarea părintească“), un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte; deasemenea pe celebra Maica Tereza, născută Anjaze Gonxhe Bojaxhiu (Boiangiu) la Skopie ( avut tată aromân și mamă albaneză) și pe Ioannis  Kolettis (aromân, fost prim – ministru al Greciei; m. 1847).

Pe aceeaşi temă, a readucerii în lumină a ramurii aromâne a românimii noastre putem menționa ca o reușită deosebită realizarea primului film despre aromâni, în limba aromână, semnat de regizorul Toma Enache: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” (2013). De asemenea s-a reluat tradiția de montare a pieselor de teatru în această limbă pentru comunitățile noastre de aromâni.

Au apărut mai multe cărți despre istoria vlahilor și aromânilor dintre care amintim volumul „Aromânii şi meglenoromânii din Banat (1945-1951)“ de Virgil Coman.

Cristian Gaţu, fost mare handbalist, unul dintre aromânii de top ai României avea să spună: „Aromânii sunt, în primul rând, foarte corecţi, când se apucă de ceva, o fac. Dacă promit ceva, îşi respectă promisiunea. Suntem și căpoşi noi, dacă ne-am apucat de o treaba, nu ne lăsăm.

Urmași ai Geților de Aur primordiali, păstrători ai tradițiilor de mii de ani, aromânii și vlahii sunt frați cu românii și parte din marele trunchi de românime ce se întindea peste întreaga Europă la un moment dat și chiar mai departe.

Fără ei lumea ar fi fost mai altfel, mai fără sare și piper, iar noi românii eram mai singuri. Împreună cu ei, familia noastră română este mai mare și mai tare în lume! Eu sper ca acestă ramură „încăpățânată” a românimii noastre să își pună amprenta și asupra evenimentelor pe care le trăim astăzi, în  timpurilor noastre.

Să găsim împreună calea pentru un viitor comun luminos! Să ne adunăm la masa Marii Uniri și să ciocnim un pahar, după ce vom rupe pâinea și o vom înmuia în sare, ca frații…

02/08/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Prof.Radu Baltasiu: ”Constituirea unei minorități aromâne ar fi cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a românilor”

Încurajează Ministerul Educației apariția unei așa zise “etnii aromâne”,  obiectiv al autorităților grecești? Pe când o regiune autonomă aromânâ în  Dobrogea? Cine este în spatele inițiativei? – RGN Press

INTERVIU cu prof. Radu Baltasiu: Cine sunt aromânii, meglenoromânii și istroromânii? Cine și de ce vrea să se declare minoritate?

Pe 9/10 mai 1905 sultanul Abdul Hamid a fost nevoit să semneze Iradeaua care recunoștea drepturile naționale pentru românii din Macedonia. Ce a însemnat acest act politic pentru viața aromânilor, istroromânilor și meglenoromânilor? Cine sunt ei și care sunt marile personalități care au contribuit la redeșteptarea națională și Marea Unire? De ce vor anumiți aromâni să se declare minoritate în România? Care sunt interesele străine în această problemă?

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 24_radu_baltasiu.gif

Toate acestea sunt subiecte ale interviului pe care Radu Baltasiu, Profesor la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti şi Director al Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române (CESPE) l-a acordat HotNews, preluat de Romanian Global News :

Rep: Ziua de 10 mai are mai multe semnificatii majore in Istoria poporului roman, fiind ziua Monarhiei, a Independenței, ziua Regatului, dar si a intregii românități Balcanice. Pe 9/10 mai 1905 sultanul Abdul Hamid a fost nevoit să semneze Iradeaua care recunoștea drepturile naționale pentru românii din Macedonia. Ce a însemnat acest act politic pentru viața aromânilor?

Radu Baltasiu: În primul rând este vorba de ceea ce la nivelul Parlamentului României de astăzi se discuta a se institui ziua românității balcanice, a recunoașterii de către Imperiul Otoman, cu mare întârziere, a existenței românilor în interiorul Imperiului Otoman, a existenței cu drepturi cetățenești depline.

Această chestiune s-a realizat chiar în opoziție cu țări precum Grecia, cu care aproape că am ajuns în situația de a întrerupe relațiile diplomatice tocmai în acea perioadă, motivul fiind nerespectarea de către alți creștini a drepturilor minorității române.

Pe scurt, ziua de 10 mai reprezintă încă o dată importantă în istoria spațiului românesc și, pe lângă Ziua Regalității și a Independenței în România, este și ziua românității balcanice, dată în care românii de la sud de Dunăre au căpătat drepturi civile la fel ca ceilalți creștini greci, bulgari, sârbi etc…

Vatra strămoșească secolele IV-VII
Rep: Ce credeți că s-ar fi întâmplat dacă această Iradea nu ar fi fost semnată de sultan?

Radu Baltasiu: Nu ar fi fost în interesul Turciei, fiindcă era la cuțite cu bulgarii, cu grecii și cu Serbia și ar mai fi fost încă o țară importantă dușman și Turcia ar fi riscat un pic prea mult, deoarece era foarte slăbită și tocmai dispărea ca mare putere europeană. A fost un act de inteligență geopolitică, mai ales că pretenția românească era susținută de mari puteri precum Germania, care era principalul furnizor de armament al Turciei.

Rep: Aromânii, dacoromânii, meglenoromânii și istroromânii. Cine sunt ei și care le sunt originile si raspandirea?

Radu Baltasiu: Toți fac parte din ceea ce Academia Română numește, și trebuie să insistăm pe acest aspect, din poporul român, din românitatea balcanică. Românitatea balcanică sau poporul român este alcătuită din daco-români, adică noi cei de la nord de Dunăre, cu câteva excrescențe care pot ajunge și până dincolo de Bug, în Ucraina.

Mă refer și și la românii din Timoc, din Serbia și Bulgaria, care tot daco-romani sunt. Sigur, peste 95% dintre daco-români trăiesc la nord de Dunăre. Restul se mai numesc și macedo- români, în care intră aromânii care se găsesc în special în Grecia și în Albania.

Sunt istroromânii cei care locuiesc în peninsula Istria din Croația la frontiera cu Italia lângă Trieste și meglenoromânii, cei care se mai găsesc în câteva sate la frontiera dintre Grecia și Bulgaria. Cu toții suntem același popor, dar vorbim dialecte diferite în acord cu titulatura pe care o avem și anume: daco-româna, istro-româna, aromâna și megleno-româna.

Rep: Cât de mari sunt diferențele între aceste dialecte?

Radu Baltasiu: Ne înțelegem într-o măsură satisfăcătoare, mai ales dacă nu ne grăbim. În principiu este vorba de două maniere de a vorbi limba română.

Una este înghețata în timp la granița dintre Antichitate și Evul Mediu. Mă refer la macedo- români. Iar cealaltă parte a limbii române a evoluat, ma refer la daco-română, cu toate neologismele, în special cele venite din limba franceză.

Partea de la sud de Dunăre este înghețată undeva la despărțirea din secolul VI-VII pentru că la momentul acela s-a cristalizat o masă slavo-bulgară foarte puternică care efectiv i-a împins pe greci către Marea Mediterană. Să nu uităm că Vasile cel Mare, împărații bizantini si Bizanțul au avut mult de furcă până secolul al XI-lea cu bulgarii.

Această masă slavo-bulgară a avut un impact deosebit și asupra masei romanității orientale pe care- nu știu dacă cuvântul împărțit este potrivit- ci pur și simplu una a rămas la un nivel, iar cealaltă și-a continuat traseul pe care îl cunoaștem.

aromani-cu-preot_w800_h642_q100 – Buciumul

Românii din Macedonia
Rep: Grămușteni, pindeni, fărșeroți: diferențieri lingvistice, culturale și politice

Radu Baltasiu: Eu nu sunt un specialist în lingvistică. Sunt specialiști de la Institutul Iorgu Iordan al Academiei Române care pot să intre în detalii mai precise. Toți sunt aromâni, fac parte din grupul care trăiește în actuala Grecie și parțial în Albania.

Cert este că negoțul, abilitatea de a construi, de a fi cărăușii Europei în Imperiul Bizantin le-au avut și unii și alții. Fiecare au dat mari intelectuali și le datorăm lor și urmașilor lor multe pentru realizările României moderne.

Rep: Ați amintit de realizările românilor sud-dunăreni și contribuția lor la statul român modern. Aș vrea sa amintim cateva personalităti marcante din țară si din strainatate, din trecut și din prezent.

Radu Baltasiu: Sunt convins că toată lumea îi are în minte pe Gică Hagi, Simona Halep sau Toma Caragiu împreună cu sora sa Matilda Caragiu , academiciana, cu cele 10 puncte importante despre „Ce inseamna sa fii aromân astăzi”. Dar sunt foate multe personalități. Academia Română îsi datorează existența în bună măsură aromânilor, Evanghelie Zappa fiind unul dintre principalii finanțatori. Tot el este unul dintre principalii finanțatori ai stadionului Olimpic din Atena și așa mai departe.

Câți dintre noi știm că actuala față istorică a Craiovei datorează enorm unui alt aromân, Jean Mihail, sau faptul că Opera din Viena își datorează existenta și lui Nicolae Dumba , un mare sponsor al artelor în Imperiul Habsburgic, fratele său fiind ultimul ambasador al Austro-Ungariei în Statele Unite?! Câți dintre noi știu că forțele armate ale Greciei, Flota, Banca Națională a Greciei își datorează existența lui George Averoff ?!

Fără Gojdu nu cred că am fi putut vorbi de Marea Unire de la 1918. Bursele sale acordate tinerilor ardeleni le-au permis să studieze în Imperiul Habsburgic și să se întoarcă luminați în Ardeal, în așa fel încât să țină Marea Unire.

Sau marele Andrei Șaguna , care a înființat multe scoli în Ardeal și care apoi au contribuit apoi la redeșteptarea națională. Podul cu lanțuri din Budapesta e făcut în bună măsură cu banii aromânilor, de baronul Sina . Institutul de Medicină Legală al României este o instituție creată de un aromân, Mina Minovici . Curentul alternativ, fără de care nu ar fi fost posibilă civilizația modernă, îi aparține lui Nikola Tesla, un istriot. Noi am construit acum mai bine de zece ani o bază de date în care avem toate aceste personalități.

Dacă reținem doar că mișcarea de redeșteptare națională care apoi a făcut posibilă Marea Unire se datorează nu numai vitejiei soldaților români de la Mărășești și Oituz, ci și direcțiilor create cu ajutorul banilor aromânilor, în special în Transilvania, și vom înțelege un pic mai bine de ce este ridicolă pretenția unor rătăciți- ca nu pot să le spun altfel- că ar fi altceva decât români. Să le spună asta lui Gojdu sau Dumba.

Rep: Voiam să ajungem și la acest subiect sensibil. Avem o disputa care se tot amplifica in ultimii ani in comunitatea armânească: minoritate naţională vs. parte a poporului român. Cum se explică această dorință de a deveni minoritate în România? Cât de amplă e această mișcare?

Radu Baltasiu: Dacă tot suntem la acest nivel cu discuția vă propun să vă citesc un pasaj din Declarația Academiei Române în 2005 ca să avem o bază de discuție și să nu se înțeleagă că e doar „opinia mea contra opinia ta”. Dacă plecăm de la premisa că Academia Română este cel mai înalt for științific al țării, iar prin știință înțelegem înțelegerea rațională, atunci toți ceilalți ar trebui să stea măcar cu respect să asculte, iar dacă nu pricep să mai citească până pricep.

„Academia Română a luat cunoștință cu surpriză de inițiativa unui grup de aromâni (armâni) din țara noastră de a se constitui într-o minoritate națională, distinctă de români, ca popor armânesc, cu o limbă proprie, armâna. Ne aflăm în fața unei diversiuni, izvorâte din interese mercantile ale unor cercuri din țară și din străinătate, ce ignoră adevărata istorie a acestei ramuri a romanității răsăritene și a dialectului aromân care, impreună cu cel dacoromân, cel meglenoromân și cel istroromân, formează limba română. Aducem la cunostinta forurilor competente si publicului larg ca Academia Romana, in deplin acord cu specialistii de buna credinta din tara si din strainatate, nu poate fi de acord cu o astfel de initiativa…”

Vreau să spun că după știința mea și după datele publice, autoritățile de stat știu mult mai multe. Se știe cu nume și prenume care sunt aceia care fac afaceri în Constanța și varsă bani, inclusiv autorități ale altor state. Dau bani la doi-trei tipi, dintre care unii ajung la nivel înalt gurvernamental și, în consecință, fac bani marșînd pe această chestiune. Sunt interesele unor țări care niciodată nu i-au recunoscut pe aromâni ca fiind români și care vor să blocheze definitiv ajutorul României la sud de Dunăre pentru comunitatea aromânească și dacă vor reuși să-i declare pe români minoritate națională trecând peste orice, atunci României i se va interzice să militeze pentru școală, scriere și liturghie în limba română, respectiv în dialect și să se ocupe de soarta acestor oameni.
Este aceeași poveste ca între moldoveni și basarabeni.

Revin la ceea ce spunea Academia: „Aromanii din Romania au venit de buna voie in aceasta tara, mai ales in secolele al XIX-lea si al XX-lea, tocmai pentru ca s-au considerat romani, spre a avea o patrie a lor, spre a nu se mai simti nedreptatiti in locurile unde, de fapt, s-au nascut si unde sunt autohtoni. Prin marile personalitati pe care le-au dat in Romania, ei au imbogatit prin operele acestora patrimoniul cultural national romanesc; absenta lor din acest patrimoniu ar saraci cultura romaneasca, pe de o parte, iar pe de alta – aceste contributii nu si-ar gasi locul in alte culturi. De aceea, a admite constituirea unei minoritati aromane ar fi cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a românilor.” Aceasta este chiar un motto pe care aș îndrăzni să vi-l sugerez.

Expansiunea românilor în Europa de S-E 1940
Am identificat, împreună cu oamenii de la Institutul pe care îl conduc, în arhivele ministerului de Interne, documente care arată propaganda greacă de la începutul secolului, ceea ce a dus și la ruperea relațiilor diplomatice atunci, propagandă care este exact la fel cu cea desfășurată și astăzi de Grecia, doar că statul român avea pe atunci un alt gen de reacție.

Țările NATO au politici naționale, iar politica națională a Greciei este din 1951 că nu mai recunoaște nicio minoritate.
Acum niciun an apărea informația că cei care susțin demersurile ca aromânii să fie considerați minoritate națională sunt statul rus prin Sputnik și Ungaria prin organizațiile sale parapolitice din România.

Rep: Un alt argument ar fi că în afara granițelor României, asimilați fiind românilor, își pierd cultura, nu mai au școli în limba aromână…

Radu Baltasiu: Nu că ar avea școli. Vreau să vă spun că din cele 120 de școli construite de Cuza la sud de Dunăre mai funcționeaza doar două. Statul român a reușit contraperformanța istorică unică în Europa de a avea cea mai numeroasă comunitate istorică în jurul frontierelor și, în loc să-și potențeze politica externă și relațiile cu vecinii, s-a complăcut în politicile de sufocare ale identităților acestora. Instituțiile românești care trebuiau să se ocupe de aceste comunități au fost desființate pe rând începând cu 2018, începând cu Institutul Hurmuzachi și direcția generală pentru românii din afara granițelor din ICR.

CITIȚI ȘI:

VIDEO: IMNUL AROMÂNILOR

12/05/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

 

Practici vestimentare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea – EgoLitera

 

                                Foto: Țărani din Severin de Amadeo Preziosi

 

 

Acad. Ioan-Aurel Pop:

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

Mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau „valahi” îşi spuneau lor înşişi „români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau „română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr-o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.        

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l-au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l-au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l-au folosit ca să se denumească pe sine.

Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea. Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării. Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie. La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României)[1], de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de-a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s-a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens. Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).[2]

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi). În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii.

La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de-a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români. Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s-ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească;  legătura sa cu numele de România

      

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă. Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale. Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor”. Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.[3] Aceşti oameni continuau să se numească „romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic-instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.[4]

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să-şi asume caracterul unei etnii.[5] Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.         

Denumirea de Dacia s-a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic. Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.[6]

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine. Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor. Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i-au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de „Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, „Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte. Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s-a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország. Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).    

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti. Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.  

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să-i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor. Nu au ales numele de Dacia (deşi s-a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu.

Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era si numele pe care l-a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace „Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s-a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta.

Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă. Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii. 

Concluzii

Românii şi-au început istoria ca o „enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o „insulă de latinitate într-o mare slavă” şi au rămas mereu într-o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe. Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s-a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale. Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi-au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că „lumina” încetase să mai vină de la Răsărit. În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus. Acesta s-a impus şi a devenit un model fertil de urmat. Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant.

Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s-a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei. Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei. În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.[7]

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu „Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii. Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor! Şi erau singurii deţinători ai acestui „privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul s-au reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă. Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s-a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii. De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”. Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului. Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic. Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa. Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de-a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist „original”, aplicat în România. A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră „glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi „de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc. Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România. De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască „poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale. Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă. Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări. Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării.

De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii. Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva. În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma! Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.[8] Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i-a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei. A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu.   

De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism. Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine. Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul „român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de „valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul „valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea. Pentru cei mai mulţi români, numele de „valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.  

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime. Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi-l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi „români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau „vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu. Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de-a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

 

 

Ion Coja: „Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

Ce a însemnat rumân în evul mediu?

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvîntul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească: un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Idee  reluată la emisiunea amintită de …boierul Djuvara, foarte mulțumit de sine însuși de câte ori poate să mai scadă din temeiurile naivilor care mai întârzie – niște retardați!, să se simtă bine ca români!

Eu nu pot să dau multe parale pe numitul Neagu Djuvara din mai multe motive. Le voi detalia cu proxima ocazie. Deocamdată mă limitez la discuția filologică!

Teza de mai sus – care, subliniez, nu-i aparține numitului Djuvara, e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită! Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia lui ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională. Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație. Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită!

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumâna rumâni… Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod. Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți! Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului! Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare! Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni! Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat) dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social”  al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate. Așadar, sensul social al lui rumân, subliniat de Djuvara cu o satisfacție tipic ciocoiască, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii pe placul aceluiași Djuvara pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domnidomnitor, curte domnească etc. Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

Ion COJA

Post scriptum: O idee pe care merită s-o avem în vedere, iar specialiștii s-o aprofundeze: apariția armelor de foc a diminuat rolul în război al țăranilor care, de regulă, participau cu arme clasice, ca să nu zic rudimenare: paloș, suliță, buzdugan, coasă, topor, bâtă… Armele adevăratei vitejii, cum le considera Cervantes!

â

 

NOTE:

[1] Este de notat şi reciproca: unor grupuri mici de vlahi balcanici şi se spunea „ciobani”, aşa cum românilor din Transilvania li se spunea sporadic şi „iobagi”.

[2] Thede Kahl: Ethnizität und räumliche Verbreitung der Aromunen in Südosteuropa. (= Münstersche Geographische Arbeiten 43). Münster 1999; idem: Etnonime la aromâni [Ethnonyme bei den Aromunen]. În: Academia Română, Institutul de Filologie Română (ed.): Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene. Iaşi 2004, p. 264-273; idem: Istoria aromânilor. Bucureşti 2006; Cicerone Poghirc: Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie. În: Neagu Djuvara (coord.): Aromânii. Istorie. Limbă. Destin. Bucureşti 1996, p. 13-17. 

[3] C. Alzati, În inima Europei…, p. 78.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 86, nota 16.

[6] Reluarea denumirii de Dacia s-a făcut sub impulsul umanismului, din exteriorul societăţii româneşti, prin maniera autorilor epocii Renaşterii de a arhaiza denumirile de locuri din epoca lor. În acest fel, Ţările Române (dar şi Danemarca!) erau numite Dacia, Ungaria devenea Pannonia, Bulgaria şi Serbia – Moesia etc. Din aceste scrieri umaniste şi postumaniste au reînviat şi autorii români numele de Dacia. Se cuvine reamintit aici faptul că Johannes Honterus scria pe faimoasa sa hartă din secolul al XVI-lea numele de Dacia peste teritoriile Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. 

[7] Vezi I.-A. Pop: The Religious Situation of the Hungarian Kingdom in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. În: Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris (Ed.): Religious Quest and National Identity in the Balkans. London 2001, p. 78-90; idem: Church and State in Eastern Europe During the Fourteen Century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area. În: „East European Quarterly” (Colorado, USA), 1995, XXIX, nr. 3, p. 275-284. 

[8] Vezi Brigitta Schmidt-Lauber (Hg.): Ethnizität und Migration. Einführung in Wissenschaft und Arbeitsfelder. Berlin 2007.

07/09/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: