CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Metode şi mijloace utilizate de guvernele maghiare pentru restricționarea drepturilor românilor din Transilvania

 

 

Imagini pentru romanii din ardeal sec XIX photos

 

 

 

 

 

 

DREPTUL LA VOT ŞI SITUAŢIA POLITICĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN TIMPUL DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR

 

1. Formarea, în 1867, a monarhiei dualiste a însemnat, pentru Transilvania anexată de Ungaria1, şi împreună cu aceasta o componentă a Transleitaniei (parte a Imperiului austro-ungar), pierderea oricărei urme de autonomie, pentru prima dată în istoria milenară a acestui pământ românesc, iar pentru Ungaria, după mai bine de 300 de ani, recăpătarea statutului de entitate politică, ştiut fiind că după bătălia de la Mohaci (1526), Ungaria a dispărut ca stat pentru toată perioada ce a urmat până la 1867.

În cadrul monarhiei dualiste – un compromis realizat de monarhia habsburgică, clasele dominante şi militarismul austriac cu nobilimea şi burghezia maghiară, în detrimentul celorlalte naţionalităţi înglobate fără voia lor, şi împotriva voinţei şi aspiraţiilor lor, în fatidica monarhie dualistă- pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat a început o perioadă istorică dură.

Monarhia maghiară, trufaşii grofi şi burghezia care i-a secondat, au trecut la persecuţii draconice, ţinta fiind deznaţionalizarea2. Un loc aparte în cadrul acestei politici l-a ocupat, fără a fi unicul domeniu al politicii dusă de regatul maghiar, problema drepturilor politice pentru naţionalităţile subjugate, în primul rând şi în principal problema dreptului de vot.

1 a. Se impune a se lămuri, mai întâi, faptul că, pierderea oricărei urme de autonomie de către Transilvania, ca urmare a anexării de către Ungaria, a însemnat cănu a mai avut nici un organ propriu de conducere. Şi-ntr-adevăr, Transilvania a fost condusă de două categorii de organe centrale, iar pe plan loco-administrativ a fost organizată în sistemul de organizare al regatului maghiar (comitate, plase, comune, care la rândul lor erau urbane, şi acestea de două feluri -municipii şi oraşe cu consiliu, şi comune rurale).

1 b. Organele centrale care au avut competenţă asupra Transilvaniei au fost: 1 b1Organele comune ale monarhiei dualiste, şi anume: a) Parlamentul delegaţiilor, compus din două delegaţii a câte 60 de membri, alese de către parlamentul Austriei şi parlamentul Ungariei, fiecare parlament alegând dintre membrii săi câte 20 de reprezentanţi din camerele înalte (cu câte 20 de supleanţi). Conform art.6 din Legea asupra problemelor (afacerilor) comune ale Imperiului austro-ungar, din decembrie 1867, competenţa acestui organ a fost de ordin legislativ, în problemele comune, fie discutând şi votând propunerile guvernului comun, fie discutând şi votând propriile propuneri (art.14).

În art.1 al acestei legi s-au stabilit, ca probleme comune întregului imperiu, următoarele: – afacerile externe, atât sub aspectul reprezentării diplomatice şi comerciale cu străinătatea, cât şi din punctul de vedere al tratatelor internaţionale şi de comerţ, navigaţie, poştă, extrădare, semnate de Ministerul Comun al Afacerilor Externe, dar care trebuiau ratificate de către parlamentul austriac şi de către parlamentul maghiar; – problemele militare, cu excepţia votării contingenţelor militare, a cheltuielilor militare şi a o serie de probleme referitoare la condiţia civilă a personalului militar (al statutului civil al acestui personal) şi drepturile sale; – finanţele ţării, în sensul de bugetul comun, în primul rând.

Cu toate că nu au fost tratate ca probleme comune în înţelesul legii, s-a stabilit totuşi că se puteau rezolva pe baza unor principii identice probleme ca: afacerile comerciale, sistemul monetar, reglementarea impozitelor indirecte, problemele căilor ferate care interesau ambele părţi ale Imperiului, stabilirea sistemului defensiv (art.2).

Pentru toate legile a fost necesar votul ambelor delegaţii, iar sancţiunea împăratului a fost obligatorie pentru ca un proiect discutat şi votat să devină lege (art.15).

b)Guvernul comun (miniştrii comuni).

Administrarea centrală a problemelor comune a aparţinut câte unui minister comun, ministrul fiind responsabil pentru activitatea departamentului. Cele trei ministere comune monarhiei dualiste au fost:

– Ministerul Afacerilor Externe;

– Ministerul de Război;

– Ministerul de Finanţe.

1b2 Organele centrale ale statului maghiar în perioada dualismului au fost:

 

a) Parlamentul de la Budapesta care s-a compus din două camere:

 

– camera magnaţilor ai cărei membrii s-au recrutat după principii stabilite încă în feudalism; a fost un organ pur aristocratic (în 1879 cuprindea: 18 prinţi, 380 conţi şi 208 baroni), iar numirea membrilor acestei camere de către rege i-a asigurat acest caracter;

– camera deputaţilor compusă din deputaţi aleşi pe o perioadă de trei ani în care şi-a avut şi Transilvania reprezentanţi (mai exact i s-a rezervat şi Transilvaniei un număr de locuri)

b) Şeful statului – regele maghiar care a fost împăratul Austriei;

c) Guvernul de la Budapesta compus din celelalte ministere, altele decât ministerele comune.

2. Pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat, singurul organ la care a avut acces a fost Camera deputaţilor a Parlamentului de la Budapesta.

De aceea, analiza pe care o facem în continuare se referă la regimul electoral stabilit de guvernanţii de la Budapesta, pentru a reliefa discriminarea şi marile nedreptăţi care au fost făcute naţiunii române, cea mai numeroasă parte a populaţiei din aceste provincii româneşti. Cu toate că prin Legea XLIII din 1868, prin care se decretase anexarea Transilvaniei la Ungaria, se desfiinţaseră graniţele dintre statul acaparator şi provincia românească acaparată, ceea ce implica şi aplicarea uniformă a tuturor actelor normative, prin art.3 al legii de mai sus s-au menţinut două sisteme electorale, avându-şi izvoarele în: Legea nr.V din 1848 -pentru Ungaria şi Legea nr.II din 1848 -pentru Transilvania3.

Cu toate că în 1874 a fost elaboratăLegea XXXIII, deosebirile cu privire la sistemul electoral între Ungaria şi Transilvania s-au menţinut, textul acestei legi făcând în continuare referiri la douăteritorii deosebite. Ambele legi electorale au urmărit ca, prin censul material şi censul intelectual să se asigure dominaţia elementului maghiar în Camera deputaţilor, şi elaborarea unor legi al căror scop era promovarea intereselor cercurilor reacţionare maghiare: crearea statului naţional maghiar unitar, chiar dacă trebuia distrusă fiinţa naţională a celorlalte popoare incluse în monarhia maghiară.

2 a. Cele două legi, Legea II din 1848 şi Legea XXXIII din 1874 au aproape acelaşi conţinut; deosebirile privesc doar caracterul şi întinderea lor. Legea II din 1848 a fost ratificată de reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania în ajunul revoluţiei burghezo-democratice de la 1848 şi elaborarea ei s-a făcut în viziunea consacrării unor prerogative în favoarea marilor proprietari de moşii. Spre deosebire de această lege, cea din 1874 are un pronunţat caracter burghez.

În art.2 al legii din 1874 se prevede că: “pe viitor dreptul de alegător nu mai poate fi întemeiat pe privilegiile în fiinţă înainte de anul 1848, totuşi se va lăsa… privitor la persoana lor exercitarea dreptului de alegător, acelora care se dovedesc a fi înscrise în virtutea Legii V din 1848 şi Legii II din 1848 şi în temeiul îndreptăţirii anterioare, în una dintre listele stabilite de la anul 1848 până inclusiv anul 1872”.

Compromisul evident, făcut prin textul de mai sus, în favoarea moşierilor, se explică prin rolul şi locul ocupat de elementele feudale din viaţa economico-socială4. Sub aspectul întinderii, Legea XXXIII din 1874 constituie o reglementare mai amplă (are 121 articole ordonate în şapte capitole, faţă de 10 articole cât avea Legea din 1848).

2 a1 Ambele acte normative proclamă, ca principiu, dreptul de a alege al tuturor cetăţenilor, exceptându-se anumite categorii. Legea II din 1848 nu acorda dreptul de a alege femeilor, persoanelor aflate sub tutelă ori curatelă, străinilor şi persoanelor condamnate în baza unei hotărâri judecătoreşti (art.1)5, prevăzând şi ridicarea dreptului de a alege unor cetăţeni ai comitatelor, ţinutului Făgăraşului şi scaunelor secuieşti care, în baza Legii XII din 1791, avuseseră drept de a alege deputaţi atât pentru adunările comitatense cât şi pentru dietă (art.4 lit.a).

Pentru a avea dreptul de a alege, Legea din 1874 a impus printre condiţii:

– indigenatul ori naturalizarea (6);

-vârsta de 20 ani;

-îndeplinirea prevederilor art.3-4 din Legea II din 18487. În conformitate cu prevederile acestei legi, nu au avut drept de vot: femeile, “servitorii sub puterea stăpânului”8, persoanele aflate sub tutelă ori curatelă, soldaţii, marinarii, jandarmii, cei condamnaţi pentru “crimă ori delict sau pentru vreunul din delictele de presă”, “cei căzuţi în concurs”, cei care “nu şi-au plătit în cercul de alegători contribuţia directă ce sunt datori de a o achita pentru anul premergător conscripţiunii”9.

2 a 2 Censul – condiţie fundamentală a exercitării dreptului de vot

În Legea din 1874, reglementarea censului material a fost mai diferenţiată decât în Legea II din 1848; aici censul a diferit în funcţie de localitate -urbană sau rurală -, în funcţie de felul şi mărimea proprietăţii.

Astfel s-a stabilit că în oraşele libere regeşti, precum şi în oraşele cu magistrat constituit, aveau dreptul de alegători toţi aceia care, cu proprietate exclusivă sau împreună cu soţiile şi copiii lor minori, deţineau: – proprietatea unei case care avea cel puţin trei camere supuse contribuţiei;

– un lot de pământ, pentru care s-a înscris contribuţia după un venit curat de 16 florini (art.3).

În comunele mari şi mici aveau dreptul de a alege: – cei care plăteau în temeiul cadastrului pentru calcularea contribuţiei în vigoare, contribuţie după un venit curat de 84 florini, iar dacă posedau o casă aparţinând clasei I de contribuţie, după un venit curat de 70 florini şi 80 crăiţari, iar dacă casa era trecută în clasa a II-a ori într-o clasă superioarăde contribuţie, după un venit curat de 72 florini şi 80 crăiţari;

– cei care plăteau o contribuţie la stat după un venit anual curat în total 105 florini asupra contribuţiei pe pământ, pentru casă ori contribuţia de clasa I sau a III-a după venit.

Mai aveau dreptul de a alege, în fiecare comună, cei îndreptăţiţi în virtutea articolului de lege XII din 1791, dacă în comună erau cel puţin 100 de case; se vota indirect prin câte doi delegaţi, iar în comunele mici câte un delegat, liber aleşi 10.

Conform art.6, au mai avut calitatea de alegători: – cei care erau proprietari, ori exclusiv, ori împreună cu soţiile lor şi cu copiii minori (conform dispoziţiilor art.4 din lege), ai unei case pentru care se socotea contribuţie după chirie la cel puţin un venit anual de 105 florini;

– cei care plăteau contribuţie de stat pentru proprietatea stăpânită în modul amintit mai sus ori pentru capitaluri proprii sau pentru amândouă împreună, după un venit anual curat de cel puţin 105 florini; – cei care în calitate de comercianţi sau fabricanţi erau supuşi la o contribuţie după un venit curat de cel puţin 105 florini; – cei ce erau impuşi în oraşele libere regeşti ori în oraş cu magistrat, ca industriaşi cu o contribuţie după un venit anual de cel puţin 105 florini;

– cei care plăteau în comunele mari sau mici, dare pe venit de cel puţin două calfe. În părţile confiniilor militare, provincialiste, încorporate în comitatele Bács-Bodrog, Timiş-Torontal, Caraş, precum şi în comitatul Severin s-au aplicat prevederile art.4 din lege; s-a stabilit că în acele părţi ale ţării, unde era în vigoare art. de lege V din anul 1848 (în Ungaria), aveau dreptul de a alege acei care aveau în comunele mari şi mici 3 de sesie urbarială, ori un alt loc de aceeaşi întindere, ca proprietate exclusivă, ori în comun cu soţiile şi cu copiii lor minori, indiferent pe numele cui era înscrisă această proprietate în cartea funciară. Dar se menţiona că, în aceste teritorii, unde populaţia românească era destul de numeroasă, 3 de sesie urbarială însemna o întindere de 10 jugăre, fiecare jugăr 1.600 m2, iar în comitatul Solnocul de Mijloc, Crasna şi Zărand, în districtul Cetăţii de Piatră această 3 de sesie urbarială era egală cu opt jugăre de câte 1.200 m2.

Se asemăna cu terenul cultivabil pământul intravilan, grădinile, viile, arăturile şi locurile de păşune. În privinţa censului intelectual, acesta a fost foarte ridicat, pretinzându-se o pregătire corespunzătoare nivelului învăţământului secundar.

Legea numărul II din 1848 a enumerat, în rândul celor ce beneficiau de dreptul de a alege, indiferent de venitul lor (scutire de cens material), datorităîndeplinirii condiţiilor censului intelectual pe: avocaţi, chirurgi, ingineri, academicieni, artişti, profesori, membrii societăţilor ştiinţifice maghiare, farmacişti, preoţi, capelani şi învăţători, aceştia votând acolo unde îşi aveau domiciliul stabil (art.3 lit.d) .

Acestora, legea din 1874 le-a adăugat diplomaţii silvicultori şi montanişti, notarii publici şi comunali, învăţătorii şi institutorii azilelor de copii . Prin conţinutul ei, datorită lipsirii de dreptul de vot a femeilor, a servitorilor (în înţelesul larg al celor ce lucrau la alţii, pentru un salariu), a neştiutorilor de carte, a celor lipsiţi de proprietate

imobiliară ori de pământ, legislaţia electorală din Ungaria acelor vremuri a fost cea mai anacronică din întreaga Europă13. În privinţa Transilvaniei, datorită faptului că dreptul de a alege a fost acordat, în principal, în raport de calitatea de proprietar de pământ sau de imobile, care aduceau un venit anual între 75-105 florini, naţiunea română, în principal formată din ţărani, lipsită de pământ ori cu puţin pământ a fost practic exclusă de la exercitarea acestui drept. Realizarea venitului pretins de lege pentru a se dobândi dreptul de alegător, presupunea deţinerea în proprietate a unor loturi de pământ de cel puţin 10-12 ha, de calitate foarte bună .

În timp ce Legea electorală din 1874 a dezavantajat clar ţărănimea transilvăneană, a favorizat elementele burgheziei maghiare, stabilite, în principal, în centrele urbane din Transilvania  . Excluderea de la dreptul de vot a neştiutorilor de carte a dezavantajat în primul rând şi în principal tot naţiunea română. Lipsa şcolilor16, obligativitatea însuşirii limbii maghiare şi condiţionarea promovării clasei de cunoaşterea acestei limbi, decretată limbă de stat, au dus, în mod firesc la creşterea continuă a analfabetismului în rândul românilor. În anul 1907, din totalul de 768.186 copii obligaţi să frecventeze şcolile, 151.399, adică 19,7% au rămas neşcolarizaţi .

Dintre aceştia, copiii români au reprezentat circa 11,9%. Raportat la numărul total al copiilor români din Transilvania, cei neşcolarizaţi reprezentau aproximativ 60,4% .

2 a3 Cea de-a doua componentă importantă a dreptului electoral este dreptul de a fi ales în organul reprezentativ. Cele două legi electorale pe care le analizăm au reglementat aproape identic problema.

În legea din 1848 s-a prevăzut că: “este eligibil, în patria ungară, orice alegător care a împlinit vârsta de 24 ani şi poate corespunde acelei dispoziţii legale în conformitate cu care singura limbă a Legislaţiei este limba maghiară” (art.6; sublin.ns. – D.V.F.), legea din 1874 adăugând că vor fi lipsiţi de dreptul de a fi aleşi ca deputaţi şi cei condamnaţi, prin hotărâri judecătoreşti penale, după intrarea în vigoare a legii electorale (art.14) .

Dispoziţia de mai sus a însemnat înlăturarea de la dreptul de a fi ales în camera deputaţilor a majorităţii locuitorilor nemaghiari, lovind în primul rând în naţiunea română. Semnificativ, ca şi consecinţă a unei atari dispoziţii este faptul că la alegerile parlamentare efectuate în perioada 1895-1899, “naţionalităţile nemaghiare, deşi constituiau 54% din populaţie, au reuşit să trimită în parlament un singur deputat.

2 a4 Legea din 1874 are şi prevederi importante referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, prin care a favorizat net naţiunea maghiară. Legea din 1874 a prevăzut constituirea, în vederea organizării alegerilor, a unui comitet central, care a avut ca misiune importantă alcătuirea şi rectificarea listei alegătorilor, precum şi conducerea alegerilor de deputaţi (art.17-28) .

Această lege nu are prevederi referitoare la formarea circumscripţiilor electorale; distribuirea numărului de deputaţi se efectua pe baza unor legi speciale. O asemenea lege a fost Legea X din 187722 care, ca şi alte asemenea legi speciale, s-a limitat doar la stabilirea numărului de deputaţi trimişi de câte o circumscripţie, alcătuirea circumscripţiilor rămânând la latitudinea autorităţilor administrative, abuzurile şi arbitrariu, determinate de interese de stat şi politicianiste, fiind consecinţele.

O astfel de concepţie, transpusă în măsuri legislative, a avut consecinţe nefaste pentru naţiunea română. De fapt, stabilirea circumscripţiilor electorale s-a făcut cu nesocotirea împărţirii administrativ-teritoriale. În anul 1912, de ex., pe teritoriul celor 25 de comitate din Transilvania, Maramureş, Banat şi Crişana au existat 147 de circumscripţii electorale, care nu au fost stabilite nici în raport cu numărul locuitorilor şi nici în raport cu suprafaţa acestora.

Astfel, comitatul Sibiu, împărţit în 6 circumscripţii electorale trimetea în Cameră 6 deputaţi aleşi de 5.662 alegători, reprezentând 3,2% din totalul populaţiei acestui comitat23, în timp ce tot 6 deputaţi trimetea şi comitatul Hunedoara, dar aleşi de 13.146 alegători care reprezentau 3,9% din totalul locuitorilor acestui comitat.

Este edificatoare raportarea la comitatul Arad, care avea 21.621 alegători şi care trimetea numai 7 deputaţi doar cu unul mai mult decât comitatul Sibiu, în timp ce numărul locuitorilor acestui comitat era mult mai mare decât al Sibiului (ca şi al alegătorilor de altfel: în comitatul Sibiu doar 5.662 alegători, în timp ce în comitatul Arad numărul alegătorilor era de 21.621) . Că prin o astfel de organizare a circumscripţiilor electorale s-a urmărit dezavantajarea clară a naţiunii române, iată un exemplu, tot din anul 1912.

În comitatul Caraş-Severin, locuit în majoritate de români, 29.048 alegători puteau trimite în Cameră 7 deputaţi, în timp ce comitatul Trei Scaune, locuit în majoritate de secui şi maghiari, putea trimite tor 7 deputaţi dar la numai 5.586 alegători , iar comitatul Odorhei, cu 5 circumscripţii electorale a avut doar 7.108 alegători.

Întocmirea listelor electorale a fost ocazia abuzurilor şi arbitrarului autorităţilor maghiare, care, au făcut totul, pentru a îndepărta naţiunea română de la exercitarea dreptului de vot şi aceasta ca expresie a unei politici oficiale, politică pe care Huszár Antal, în lucrarea intitulatăRomânii din Ungaria o concretiza într-o serie de măsuri prin care să asigure exercitarea unui control politic deosebit asupra comitatelor (şi recunoştea că în 70 de cercuri electorale românii formau, în 1907, majoritatea), acestea fiind considerate de el drept “cuiburi ale politicii ultranaţionaliste române”, cerând şi o nouă arondare a cercurilor electorale care să asigure pentru totdeauna supremaţia maghiară. Iată date edificatoare, după periodicul electoral 1892-1897, publicat de contele Kreith Béla29. În toată Ungaria existau 412 cercuri electorale cu 818.141 alegători.

Între aceştia, 74.395 aparţineau Transilvaniei (15 comitate cu 73 de cercuri). Alegătorii transilvăneni reprezentau 9% din totalul alegătorilor, în timp ce populaţia Transilvaniei reprezenta 14% din populaţia întregii “uniuni”.

În Ungaria, la 100 de locuitori reveneau 5 alegători, iar în Transilvania numai 3.

Pe de altă parte cele 15 comitate transilvănene se împărţeau în două: 11 comitate în care românii şi celelalte naţionalităţi nemaghiare erau în majoritate şi 4 comitate în care maghiarii şi secuii erau majoritari.

În cele 11 comitate nemaghiare, cu o populaţie de 1.719.106 locuitori erau 42.052 alegatori, în timp ce în cele 4 comitate maghiare cu 532.110 locuitori, au fost 32.343 alegători.

Deci, în cele 11 comitate nemaghiare din Transilvania, care au avut o populaţie de 3 ori mai mare decât populaţia celor 4 comitate maghiare, erau doar cu 9.709 mai mulţi alegători; în comitatele nemaghiare existau, deci, 2 alegători la 100 alegători, în timp ce în cele 4 comitate cu populaţie majoritară maghiară erau 6 alegători la 100 alegători. “Bazele dreptului electoral sunt deci, în cele patru comitate maghiare din Transilvania (mai corect, cu majoritate maghiară a populaţie lor, n.ns. – D.V.F.), nu numai aproape de trei ori mai largi ca în restul nemaghiar, dar şi mai largi ca în toată Ungaria… Totodată cele patru comitate reprezintăregiunea cea mai săracă, de unde locuitorii sunt nevoiţi din cauza sărăciei a emigra în număr considerabil… De altă parte, trebuie considerat că o bună parte din numărul alegătorilor celor 11 comitate maghiare, vine din partea saşilor care n-au fost niciodată iobagi” .

În mod normal, românii au reacţionat împotriva unui astfel de regim electoral. Cele douăpartide naţionale române au reacţionat diferit. Partidul Naţional al românilor din Transilvania, creat în 1869 în Conferinţa de la Miercurea, avându-l în frunte pe Elie Măcelariu, a adoptat ca linie directoare a programului său politic tactica pasivismului politic.

În acelaşi an, la Conferinţa de la Timişoara, partidul creat acolo, condus de Alex. Mocioni, Partidul Naţional din Banat şi-a înscris în programul său tactita activismului politic: “În lupta pentru naţionalitate, românii din Ungaria şi Banat vor urma politica de acrivitate” (pct.8). În 1881, în cadrul Conferinţei de la Sibiu s-a constituit un singur partid românesc, Partidul Naţional Român din Ardeal, Banat şi Ungaria care până în 1905, a adoptat tactica pasivismului politic, după care s-a considerat că participarea la viaţa politicăşi mai ales la lupta pentru obţinerea de locuri în Camera deputaţilor este tactica politică cea mai potrivită, pentru ca din interiorul parlamentului maghiar să fie demascată politica dusă faţă de naţiunea română.

Note

1. Prin rescriptul imperial din 1 septembrie 1865 a fost desfiinţată „Dieta românească de la Sibiu” (1863-1864) şi a fost convocată o nouă dietă „constituţională” la Cluj, pentru 19 noiembrie 1865 (Vz. T.Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol.III, p.770-771) şi care formată pe baza legii feudale din 1791, a fost o dietă cu majoritate nobiliară care a votat, imediat după întrunire, cu tot protestul scris al deputaţilor români (14 deputaţi aleşi şi 32 regalişti, din totalul de 108 deputaţi aleşi şi 190 regalişti), anexarea Transilvaniei la Ungaria.

2. Vz. Legea XLIV din 1868 a naţionalităţilor în care s-a prevăzut că „toţi cetăţenii Ungariei formează, chiar şi în conformitate cu principiile constituţionale, din punct de vedere politic, o naţiune, naţiunea ungară unicăşi indivizibilă, al cărei membru egal îndreptăţit e fiecare cetăţean al patriei, chiar dacă aparţine el oricărei naţionalităţi”, iar „limba de stat a Ungariei e limba maghiară”.

3. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, 1895, p.77. 4. Ibidem, p.173. 5. Vz. Magyar Törvénytár, 1836-1868, 1896, p.262. 6. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.173. 7. Vz. Magyar Törvénytár, op.cit., p.262, 263.

8. Se considerau ca stând în calitate de servitori, sub protecţia stăpânului, ucenicii din clasa comercialăşi industrială, cum şi servitorii şi servitoarele care erau în serviciul public ori particular.

9. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.175-177. 10. Magyar Törvénytár, op.cit., p.263. 11. Ibidem, p.262. 12. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.175 (Referindu-se la caracterul restrictiv şi extrem de limitat al regimului electoral din Ungaria, revista Pester Lloyd, din 24 iulie 1894, făcea următoarea caracterizare Legii electorale: „Tehnica legii care a codificat dreptul de a alege, e în naivitatea sa de o simplitate amabilă. La noi nu există cens unitar; condiţiunea pentru dreptul de alegător e stabilită cam în zece chipuri, astfel încât aievea s-a declarat confuziunea babilonică drept lege… Lipsa preciziunii determinaţiunilor face cu putinţă chiar şi unui copist advocaţial de o mediocrăcapacitate să conteste fiecărui om din ţară dreptul de alegător, întocmai cum îi face cu putinţă să motiveze acordarea acestui drept, oricui” (apud, E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.89).

13. Vz. Kalmár, dr.Antal, Új dualizmus, 1909, p.177-178. 14. V.Cheresteşiu, C.Bodea, B.Surdu, C.Mureşan, C.Nuţu, A.Egyed, V.Curticăpeanu, Din Istoria Transilvaniei, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961, p.240-241. 15. Ibidem. 16. Vz. Legea XXXVIII din 1868 despre educaţia publică în şcolile comunale; Legea XXX din 1883 despre şcolile secundare şi calificarea profesorilor; Legea XV din 1891 despre grădiniţele şi azilele de copii; Legea XXVII din 1907 despre relaţiile juridice ale şcolilor elementare nestatale şi despre veniturile învăţătorilor din şcolile comunale şi confesionale (una din legile „Apponyi”), prin care s-a introdus obligatoriu predarea limbii maghiare în şcolile româneşti într-un număr mare de ore, pentru învăţători însuşirea limbii maghiare trebuia să fie făcută de aşa manieră încât ei să poatăvorbi şi scrie în această limbă; la bacalaureat limba maghiară era obligatorie; profesorii şcolilor secundare aveau obligaţia săsusţină examenul de atestare în limba maghiară; condiţionarea, prin Legea XXVII din 1907, a ajutorului de stat pentru şcolile confesionale de predare obligatorie a limbii maghiare; stabilirea prin art.17 al acestei legi a obligativităţii educării elevilor în spiritul ataşamentului faţă de „patria ungară” etc.; iată măsuri prin care guvernul maghiar a desfăşurat o amplă politică de deznaţionalizare.

16. Vz. Legea XXXVIII din 1868 despre educaţia publică în şcolile comunale; Legea XXX din 1883 despre şcolile secundare şi calificarea profesorilor; Legea XV din 1891 despre grădiniţele şi azilele de copii; Legea XXVII din 1907 despre relaţiile juridice ale şcolilor elementare nestatale şi despre veniturile învăţătorilor din şcolile comunale şi confesionale (una din legile „Apponyi”), prin care s-a introdus obligatoriu predarea limbii maghiare în şcolile româneşti într-un număr mare de ore, pentru învăţători însuşirea limbii maghiare trebuia să fie făcută de aşa manieră încât ei să poatăvorbi şi scrie în această limbă; la bacalaureat limba maghiară era obligatorie; profesorii şcolilor secundare aveau obligaţia săsusţină examenul de atestare în limba maghiară; condiţionarea, prin Legea XXVII din 1907, a ajutorului de stat pentru şcolile

confesionale de predare obligatorie a limbii maghiare; stabilirea prin art.17 al acestei legi a obligativităţii educării elevilor în spiritul ataşamentului faţă de „patria ungară” etc.; iată măsuri prin care guvernul maghiar a desfăşurat o amplă politică de deznaţionalizare.

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-iii/

 

SURSA:

Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.

 

http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/biblioteca/GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

22/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

EVOLUŢIA SECUIZĂRII ROMÂNILOR DIN ARCUL CARPATIC. Acțiuni de maghiarizare a românilor din Transilvania

Imagini pentru secui photosImagini pentru secui photos

Hărți cu răspândirea populației maghiare și a secuilor maghiarizați din Transilvania

EVOLUŢIA SECUIZĂRII ROMÂNILOR DIN ARCUL CARPATIC (JUDEŢELE COVASNA, HARGHITA, PARŢIAL MUREŞ).

Pe secui îi întâlnim în Transilvania, voievodat autonom în cadrul Regatului ungar, din secolele XII-XIII, când au fost aşezaţi pentru apărarea graniţei de est-sud-est a teritoriului, înspre Moldova, într-o vreme a migraţiilor târzii.

În cronicile vechi latino-ungare, printre care şi cea a lui Anonymus, Gesta Hungarorum, se vorbeşte despre secui, arătându-se că sunt un neam aparte şi că la venirea ungurilor din stepele Eurasiei, secuii, care ajunseseră înainte în Panonia, au ieşit în întâmpinarea lor în Rutenia şi, după ce au ajuns împreună în Panonia la 896, au convieţuit acolo timp de două secole, împrumutând limba maghiară şi îmbrăţişând apoi – nu fără împotriviri şi religia catolică.

Anexarea Transilvaniei la renăscuta Ungarie în 1867 a adus şi pe secui în graniţele Ungariei dualiste. Existenţa lor în Transilvania şi mai ales manifestarea secuilor ca neam aparte de cel maghiar, deşi aveau aceeaşi limbăşi credinţă, a ispitit pe destui istorici unguri săse ocupe de originea etnică a secuilor.

Unii istorici au demonstrat în studiile lor că secuii sunt de neam aparte faţă de unguri.

Alţii, căutând să se încadreze în eforturile oficialităţilor ungare de a spori numărul redus al maghiarilor în Transilvania, s-au străduit să confirme că secuii sunt de acelaşi neam cu ungurii (maghiarii). Nenumărate lucrări şi articole au inundat istoriografia ungară despre controversata problemă a originii etnice a secuilor.

Tocmai controversele confirmă faptul că secuii sunt un neam aparte de cel maghiar. Ceea ce a mărit confuzia şi a dat naştere controverselor dintre istorici a fost numele de secui al acestui neam, care a apărut deopotrivă în cronicile vechi ungare şi în legislaţia Principatului Transilvaniei, confirmând precis existenţa în teritoriul intracarpatic a maghiarilor, secuilor şi saşilor ca neamuri diferite.

Marele lexicon PALLAS, ocupându-se de originea secuilor, publică un extras din lucrarea istoricului ungur dr. Sebestyen Gyula, sub titlul Szekelyek eredete (Originea secuilor)l; autorul, plecând de la ceea ce susţin şi vechii cronicari, între care Anonymus, Simon de Keza, arată că secuii ar fi resturile unui grup de vreo 3000 de huni, scăpaţi din vechile războaie şi care s-ar fi aşezat în Câmpia Ciglei.

La venirea ungurilor, i-ar fi întâmpinat şi au format avangarda acestora în cucerirea noii patrii.

Autorul prezintăşi discuţiile pe această temă între diferiţi istorici, a căror sursă – îşi exprimă părerea – constă în aceea cătradiţia în legătură cu originea hunică s-a păstrat trunchiatăşi răstălmăcită chiar în cronicile vechi şi în lipsă de date unii autori au ajuns să-i socotească drept un trib al pecenegilor, alţii al cumanilor, sau chiar evrei rătăcitori, urmaşi ai celor din Vechiul Testament.

P.Hungalvy, un bun cunoscător al problemei1, ajunge la concluzia că secuimea în ansamblu s-a format din populaţii de origine variată: majoritatea unguri, slavi, pecenegi, cumani, valari.

Cert este că până în prezent multele opinii nu s-au închegat într-o teorie unanim acceptată, mai aproape de realitate părându-ni-se a fi aceea că sunt rămăşiţe ale triburilor kabaro-kazare – opinie spre care înclinăşi istoricii clujeni.

Această varietate de neamuri a fost transformată în unguri din punct de vedere politic naţional, iar din cel social şi politic în secui prin efectul nivelator al vremii.

La rândul lor, istoricii secui, dintre care amintim pe unul de dată mai recentă, Szadeczky Ludovic, care a publicat o lucrare intitulată ”A szekely nemzet tortenete es alkotmanya (Istoria şi constituţia naţiunii secuieşti)”, Franklin Tarsulat, Budapest, 1927, 400 p., au susţinut cu argumente şi documente că secuii au o origine etnică diferită de cea a ungurilor şi că istoria se împleteşte cu cea ungară abia din Revoluţia de la 1848.

Un altul, eruditul şi talentatul scriitor secui Orban Balasz, a cutreierat între anii 1862 şi 1868 întregul teritoriu al Arcului Carpatic, vizitând vreo 500 de comune locuite de secui, români secuizaţi şi români, adunând un material documentar impresionant, prelucrat în voluminoasa operă intitulată ”A Szekelyfold leirasa tortenelmi, regeszeti termeszetrajz a nepismei szempontbol (Descrierea pământului secuiesc din punct de vedere istoric, arheologic, geografic şi etnografic)”.

El atestă etnicitatea secuilor ca fiind aparte de cea ungară, altfel „Descrierea Secuimii” este una din cele mai perfide încercări de a se falsifica situaţia etno-lingvistică a unui teritoriu, întrucât groful, prin optica unui „patriotism” exclusivist, nu putea vedea românii din Secuime (e adevărat, minoritari pe lângă secui) decât dacă „îi înşirăm între fraţii noştri secui”.

Încheiem succinta incursiune în problematica originii controversate a secuilor cu un document care aparţine fondului arhivistic al Tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, în care se menţionează naţionalitatea secuiască aparte de cea maghiară.

În art.11 al Tratatului de pace semnat de România cu Austria la 10 decembrie 1919, privitor la minorităţile naţionale, se prevede în mod expres că România consimte să acorde, sub controlul statului, comunităţilor saşilor şi secuilor din Transilvania autonomia locală în ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare.

Puterile Aliate cunoşteau faptul că cele două naţionalităţi formau comunităţi etnice aparte, deosebite de cea maghiară.

* În timpul cât au stat în Panonia, secuii au fost folosiţi de regii unguri în războaiele purtate în Apus, ca trupe de avangardăşi ariergardă, iar la începutul secolului al XII-lea, când s-a pus problema definitivării cuceririi Transilvaniei, ei au înaintat spre est, pe văile Someşului şi Mureşului, mai târziu pe Târnave, ajungând la sfârşitul secolului şi la începutul secolului al XIII-lea în ţinutul locuit de ei şi în prezent, sud-estul Transilvaniei.

În teritoriile de la răsărit de Carpaţii Orientali se aflau atunci alţi migratori târzii, cumanii, apoi vor veni tătarii, astfel că secuii, în urma unei înţelegeri cu regalitatea ungară, au rămas dincoace, cu misiunea de a apăra graniţa estică a Transilvaniei, rol pe care-l avuseseră înainte în Bihor, când ungurii se aflau la începutul expansiunii lor în teritoriul românesc intracarpatic.

În schimb, li s-a recunoscut modul de viaţăşi obiceiurile, în secolul al XIV-lea acordându-li-se şi privilegii economice. Organizaţi milităreşte, secuii s-au aşezat peste românii băştinaşi.

Prezenţa românilor în Arcul Carpatic este dovedită de documentul care spune că în 1210 o oaste condusă de comitele Ioachim al Sibiului era formată din saşi, români, secui şi pecenegi.

Într-altul, din 1241, aflăm că, împreună cu secuii (Olaci et Seculi), locuitorii de lângă Carpaţi au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor.2

Se constată că, la aşezarea secuilor, românii aveau o organizare politico-administrativă, altfel nu ar fi putut întreţine formaţiuni militare.

De altfel, secuii, neam aparte şi izolaţi de unguri, n-au stăruit asupra faptului că românii ar fi „venetici”.

Problema aceasta a fost inventată de oligarhia ungară, în scop politic. Chiar în Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, prin care se stabileau principiile după care urma să fie condusă Transilvania în cadrul Imperiului habsburgic, se afirma că secuii sunt un neam aparte (punctul XIV):

„Secuii, un neam foarte războinic de oameni, sunt şi în viitor ca şi până acum, cu toţii scutiţi de toate prestaţiunile, de orice îngreunări cu orice încartiruiri pentru iarnă ori pentru vară, de veciuieli şi de prestaţiunile pentru bunurile pe care le posedă cu datoria de insurecţiune. În schimb ei rămân datori a face pe socoteala lor proprie servicii de război pentru apărarea patriei, dar totuşi aici nu socotesc ţăranii sau supuşii secui”.

Deci drepturile acordate în trecut şi recunoscute şi întărite prin această diplomă se referă la nobilii secui, nu şi la ţăranii secui, care roboteau laolaltă cu românii pe moşiile celor dintâi.

Atât în timpul Voievodatului Transilvaniei, autonom în cadrul Regatului ungar până în 1541, cât şi între 1541 şi 1688, când a fost principat sub suveranitate otomană, precum şi între 1688 şi 1867, sub dominaţia Austriei, secuii n-au făcut parte din naţiunea ungară. Nici o oficialitate din acest interval de timp nu-i consideră maghiari, ci un neam aparte, cum de altfel îi considerau şi legile ţării.

Până la începutul secolului al XX-lea toate încercările guvernelor ungare de a-i integra pe secui în naţiunea ungară au rămas fără rezultat. Mai mult chiar, secuii au emigrat necontenit în celelalte douăţări române, ulterior în România. Numai în 1902 au emigrat în România, din cauza lipsurilor de tot felul, peste 12000 de secui, fapt care a declanşat o amplăcampanie în scopul „salvării secuilor” de la românizarea prin emigrări. Se urmărea tăierea legăturilor lor cu România şi atragerea spre Ungaria.

În recensămintele oficiale ungare din perioada dualismului (1867-1918), secuii, pe criteriul limbii vorbite, au fost înglobaţi în rubrica ungurilor, deci nu mai apar ca naţionalitate aparte. Scopul era de a mări numărul ungurilor atât pentru Ungaria, cât şi pentru Transilvania cu deosebire.

Pentru a vedea cât de supărătoare era situaţia etnografică a ungurilor, ceea ce a determinat guvernele de la Budapesta să comită falsuri şi măsluiri în operaţiunile de recenzare pe teren şi pentru a înfăţişa exact numărul maghiarilor în Transilvania, fără înglobarea secuilor în totalul lor, în tabelele statistice din 1880, 1890, 1900 şi 1910 (cele patru recensăminte oficiale, realizate decadal în Ungaria, în epoca dualismului – M.R.) am separat numărul secuilor; operaţie posibilă, întrucât în judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune (actualele judeţe Covasna şi Harghita) şi o parte din Mureş-Turda (în prezent o parte a judeţului Mureş), în care se aflau 426 comune mixte, locuite numai de secui şi români, cifrele indică în realitate secui, nu maghiari.

Astfel, în recensământul din 1880 se aflau în cele 15 judeţe (comitate) ale fostului Mare Principat al Transilvaniei (fără părţile vestice: Banat, Crişana şi Maramureş – M.R.): 1.146.611 români, 235.155 maghiari şi 353.027 secui (în acest număr cuprinzându-se şi românii secuizaţi). În recensământul din 1910 situaţia se prezenta astfel: 1.472.021 români, 476.561 maghiari şi 441.658 secui (şi români secuizaţi).

Fenomenul deznaţionalizării românilor nu s-a produs în zonele Transilvaniei locuite împreună de români şi maghiari, întrucât fiecare din cele două naţii a evitat căsătoriile mixte.

În recensământul din 1890, ale cărui date sunt interpretate de Balogh Pal3, în cele patru judeţe se aflau 97.200 români, 367.839 secui şi în parte din Mureş-Turda 47.602 maghiari.

În recensământul din 1910 numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi.4Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari. Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.

Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară. În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.

* Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii.

La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot: „…acei guvernanţi din punct de vedere al limbii şi în bună parte ca religie se consideră încă mereu români.

Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc. Integrarea decurge încet, dar sigur, asemenea cursului liniştit al apei care surpă malul…”5

Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.6

Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptăliniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.7

Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă” maghiarofobă, care fusese iniţial – la ocuparea teritoriului şi încă prin veacurile XIV-XV – desigur o minoritate, „mănunchiul de secui”, cum spunea un scriitor ungur.8

Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI. este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui maghiarofoni care era – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.

Ei reprezentau forţa politicăşi economică determinantă, conducătoare, dominantă nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti mult superioare, susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternicăşi mult prestigiu, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.

Începând din veacul al XIX-lea, în lupta contra elementului românesc a intervenit masiv ajutorul nobililor şi al burgheziei din Ungaria, al guvernelor şi parlamentului de la Budapesta şi în continuare al celor trei biserici ungureşti (catolică, calvină, unitariană), la care se adăugau asociaţii culturale (precum celebra EMKE, înfiinţată în 1885 la Cluj, în inima Ardealului, pentru maghiarizarea românilor – M.R.) şi social-economice („Szekely kirendeltseg”, cu sediul în Târgu Mureş, 1874).

Cu precădere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada aşa-numitului „dualism” (alianţa austriecilor cu ungurii împotriva naţionalităţilor din Austro-Ungaria), nobilimea şi burghezia ungară au dezlănţuit în Ungaria şi Transilvania o acţiune de deznaţionalizare a populaţiei autohtone pe scară largă, perseverentă, abilă.

Prin faimoasa lege XLIII, votată de dieta Ungariei şi sancţionată în anul 1868, erau înlăturate ultimele rămăşiţe ale autonomiei politico-administrative a Principatului Transilvaniei şi a fost anexat la Ungaria, încât nobilimea şi burghezia maghiară aveau mână liberă să-şi asigure preponderenţa politicăşi economică în toatăţara, urmărind să periferizeze şi să înlăture pătura conducătoare româneascăşi săsească în Transilvania.

Pe plan cultural, politica dualismului austro-ungar era înfăptuită prin ofensiva împotriva instituţiilor culturale de bază ale popoarelor: Biserica şi şcoala, cum şi împotriva limbii lor naţionale. Legile şcolare ale ministrului instrucţiunii Agoston Trefort din 1879 şi 1883 introduceau în mod obligatoriu limba maghiară în şcolile elementare şi secundare româneşti, iar prin legile şcolare de tristă amintire din 1907 ale ministrului Apponyi Albert, existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul guvernamental, oricând putând fi desfiinţate „din raţiuni superioare de stat”.

Ceea ce era mai grav era faptul că învăţătorii români din şcolile româneşti, în afară de limba maghiară trebuiau să-i deprindă pe copiii români că „aparţin naţiei ungare”.

Era o operă de pervertire sufleteascănemaiîntâlnită în istoria popoarelor civilizate, legiuitorii voiau să-şi întărească rândurile cu maghiari făcuţi, în lipsă de maghiari născuţi. Treptat, cu remarcabilă îndemânare, politica bine calculată a deznaţionalizării a dus la rezultate apreciabile; era o acţiune de notorietate, cu tristă faimă în toată lumea, operă a statului şi a bisericilor ungare în dauna popoarelor (mai ales şvabi, slovaci, români, evrei, armeni), din vechea Ungarie.

Şovinismul unguresc nu era dispus să recunoască egalitatea în drepturi şi dreptul la viaţă pentru alte neamuri de oameni. Este uşor de explicat o atare politică urmărită cu obsesie de clasele dominante ungare, întrucât elementul etnic unguresc zis „majoritar” şi dominant în statul dinainte de 1918, era în realitate în minoritate faţă de totalul naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria.

Acţiunea de maghiarizare se făcea nu numai cu forţa brută şi teroare, cu presiuni economice, dar şi în forme nuanţate, cu mijloace paşnice sub paravanul ademenitor al unor lozinci nobile, înălţătoare, ca „misiunea civilizatoare”, „ideea de stat naţional”, „unitatea naţională a ţării”, „apărarea neamului” (rasei) ş.a.; uneori, în Transilvania, chiar sub pretextul unei scornituri aberante: să readucă la matca naţionalităţii „pe maghiarii românizaţi”.9Într-un asemenea cadru advers, prinsă în cleştele aparatului politic, administrativ, juridic, militar, economic, şcolar şi ecleziastic al mediului secuiesc maghiarofon, populaţia românească s-a pomenit mereu mai izolată, risipită, fărâmiţată, aservită  şi fără organizaţii politice, fără şcoli, cu organizaţie ecleziastică divizată şi în concurenţă.

Populaţia românească  era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:

(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) şi pierzând totul în afară poate de sufletul şi libertatea conştiinţei, ori

(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvisticăşi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.

Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe imperialiste practicate de statul feudal ungar.

Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată ca realitate şi entitate naţională în curs de 2-3 veacuri, adică integrată de secuii maghiarofoni.

Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, ceea ce dovedeşte o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare: lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum sămaghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.

Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:

„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).

A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.

Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.

Lipsa unor statistici oficiale în Transilvania, din care să rezulte existenţa românilor în comunele din această zonă, unde convieţuiesc cu secuii de la aşezarea acestora din urmă acolo, ne împiedică să cunoaştem numărul românilor şi secuilor care locuiau în cele patru judeţe ale Arcului Carpatic până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când Maria Tereza a ordonat întocmirea unui recensământ al românilor din Transilvania, de către generalul Bukov între anii 1760-1762.

Despre numărul secuilor existenţi în acel moment nu avem o statisticăaparte, fiind înglobaţi în naţionalitatea maghiară. În 1839, generalul-maior Ignacz Lenk a întocmit o statistică, fără să indice numărul secuilor şi al românilor din fiecare comună, ci numai coloritul naţional al fiecăruia: maghiar, maghiar-român şi român-maghiar, cu o valoare „ipotetică”.

Recensămintele oficiale în Regatul ungar au avut loc după realizarea dualismului din 1867 şi stabileau naţionalitatea indivizilor după limba vorbită, nu după originea etnică.

Pentru a se modifica raportul complet nefavorabil pentru ei, în raport cu numărul covârşitor al românilor, guvernanţii ungari au considerat în aceste recensăminte pe secui ca fiind maghiari. Statistica oficială ungară din anul 1890, larg comentată de Balogh Pal în lucrarea sa masivă, arată că în acel an existau în judeţele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei şi Mureş-Turda 367.839 secui (consideraţi maghiari) şi 97.200 români care locuiau în 523 de comune, dintre care 417 (secuieşti de fapt), 99 româneşti şi 7 săseşti.

În realitate, secuii şi românii ocupau în întregime primele trei judeţe şi numai o parte din Mureş-Turda, locuind în 426 comune, nu în 523 cum susţine Balogh Pal; celelalte 97 comune, din judeţul Mureş-Turda erau locuite de fapt de români şi maghiari. Românii din Transilvania au fost cuprinşi în două statistici confesionale, prima întocmită în 1733 de episcopul unit Inocenţiu Micu, a doua în 1750 de vicarul unit Petru Pavel Aron; sunt trecuţi numai românii greco-catolici, cei ortodocşi fiind omişi ca inexistenţi, spre a-i crea Mariei Tereza impresia că Biserica Romei a cuprins pe toţi românii. Curtea vieneză n-a putut fi convinsă, întrucât deţinea informaţii că situaţia confesională a românilor era mult diferită faţă de cea prezentată.

Ca atare, s-a ordonat întocmirea unei statistici oficiale a românilor din Principatul Transilvaniei, după confesiune, spre a se cunoaşte rezultatele concrete ale Unirii religioase, de către o comisie formată din Adolf baron de Bukov, general de cavalerie şi comandantul trupelor imperiale din Transilvania (preşedinte), baronul I.G. de Moringer, secretar al Tezaurariatului (secretar al comisiei) şi baronul Fr.I.Dietrich, consilier al Tezaurariatului (membru). Lucrările au durat din 1760 până în decembrie 1762, întocmindu-se o statistică intitulată „Tabella Dismembrationis Templorum Unitarum et nonunitorum in Principat Transilvaniae existentium, ab aulice Comissione in Annis 1760-1761 et 1762 succesive elaborata et authentice extradata”. O altă statistică oficială a fost ordonată în 1805 de către guvernatorul Transilvaniei, G.Banffy, care privea numai pe românii ortodocşi.

Comentariile şi concluziile noastre se vor întemeia numai pe aceste două statistici şi pe recensământul ultim din Ungaria în epoca dualistă, cel din 1910, comparate cu datele recensământului din 1930 din România referitoare la populaţia românească din cele 426 comune mixte, locuite de secui şi români. În prealabil se impune următoarea precizare: spre deosebire de secui, saşii colonizaţi în Transilvania s-au organizat în comune separate de ale românilor băştinaşi, n-au admis pătrunderea românilor în aşezările lor, eventual doar la marginea acestora şi nici căsătoriile mixte, române-săseşti.

În schimb, secuii au ocupat satele românilor, în care şi-au construit case, nu după stil secuiesc sau după cel din pusta ungară, ci după stilul şi arhitectura caselor românilor, astfel că între satele în care s-au aşezat secuii şi cele româneşti nu sunt deosebiri. Pretutindeni, cu excepţia câtorva târguri şi oraşe întemeiate de secui, în acest teritoriu, atât în trecut cât şi în prezent, călătorul nu constată deosebiri între localităţile secuieşti şi cele româneşti. Nu sunt deosebiri – sau ele sunt minore – în port, obiceiuri, artă populară secuiascăşi cele ale românilor. Căsătoriile mixte între secui şi români s-au produs secole de-a rândul. Ceea ce îi deosebeşte pe români şi secui erau limba şi confesiunea.

Secuii vorbeau limba maghiară şi erau toţi romano-catolici până la reforma religioasă. După apariţia confesiunilor protestante o parte din secui au aderat la acestea. Românii au fost ortodocşi până la 1700, după unirea religioasă o parte a lor devenind greco-catolici.

Românii din satele mixte au învăţat limba maghiară, mulţi şi-au pierdut limba prin căsătorii cu secuii, prin izolarea şi presiunile de care am amintit, toţi şi-au păstrat însă confesiunea.

Până astăzi, întâlnim în satele mixte familii numeroase în care părinţii îşi păstrează fiecare confesiunea sa, îşi botează băieţii după confesiunea tatălui şi fetele după cea a mamei şi la orice eveniment familial: botez, căsătorie, deces, secuii şi românii luau parte cu toţii, unii la alţii, după cum comune au fost dansurile şi petrecerile tinerilor.

Datorită acestui fel de convieţuire, dar mai cu seamă datorită faptului că secuii beneficiau de anumite drepturi şi aveau o situaţie materială mai bună, s-a produs în timp un proces de asimilare, generaţie după generaţie, a elementului românesc de către cel secuiesc.

În restul Transilvaniei, în zonele de convieţuire ale românilor cu maghiarii şi cu saşii, asemenea stări de lucruri s-au întâlnit arareori, căsătoriile mixte în aceste cazuri fiind, în general, întâmplătoare şi, în plus, contactul maghiarilor cu Ungaria s-a menţinut permanent.

Secuizarea românilor s-a produs în etape diferite. Prima etapă cuprinde pe românii care şi-au pierdut limba maternă, împrumutând limba maghiară vorbită de secui, dar şi-au menţinut numele românesc şi confesiunea ortodoxă sau greco-catolică.

Aceştia sunt românii semisecuizaţi, expuşi secuizării complete. A doua etapă cuprinde pe românii care şi-au pierdut limba şi confesiunea; ei sunt românii secuizaţi complet, a căror origine românească o trădeazănumele românesc maghiarizat. Procesul de secuizare a românilor – am mai spus-o – s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale naturalăşi paşnică.

Au existat însăşi presiuni şi constrângeri de naturăeconomicăşi confesională. Preoţii cultelor maghiare au căutat să-şi mărească numărul credincioşilor prin atragerea românilor ortodocşi şi greco-catolici, utilizând tot felul de metode. Pentru a fi primiţi să lucreze pe moşiile grofilor maghiari, românii erau obligaţi săaducă dovadă scrisă de la preoţii confesiunilor maghiare că au trecut la una din acele confesiuni.

Aceeaşi formalitate se cerea pentru a putea face parte din composesoratele de păduri, spre a beneficia de material lemnos. De multe ori preoţii cultelor maghiare au tulburat relaţiile dintre secui şi români, mai ales acolo unde românii erau lipsiţi de preoţii lor. Persecuţiile îndreptate împotriva Bisericii ortodoxe cuprind trei faze: prima a fost dezlănţuităde regii catolici ungari până la 1541; a doua, în timpul principatului autonom de către principii calvini care au urmărit calvinizarea românilor şi prin lege au declarat Biserica ortodoxă ca tolerată; ultima fază a persecuţiilor s-a petrecut sub Habsburgi, când s-a şi ajuns la Unirea religioasă cu Roma a unei părţi a românilor, în timp ce a fost menţinută legislaţia feudală care recunoştea ca religii recepte doar catolicismul, luteranismul, calvinismul şi unitarianismul, Biserica ortodoxă fiind în continuare tratată ca tolerată.

Statistica oficială din 1760-1762 este un document important care atestă prezenţa românilor de ambele confesiuni (ortodoxăşi unită) în comunele din Arcul Carpatic.10

Reamintim că Balogh Pal a afirmat că maghiarii şi secuii n-au fost niciodată ortodocşi sau greco-catolici (uniţi), în consecinţă, recenzaţii ortodocşi sau greco-catolici nu puteau fi decât români, indiferent dacă vorbeau sau nu ungureşte. Un locuitor care vorbea ungureşte şi era trecut ca fiind de naţionalitate maghiară, dar care se declara din punct de vedere confesional ortodox sau greco-catolic, era în realitate român, aşa cum şi Balogh Pal o afirmă. Realitatea a fost camuflată prin metoda artificială a stabilirii naţionalităţii după limba vorbităşi nu dupăconfesiune.

Statistica întocmită sub coordonarea lui Bukov, referitoare la românii de ambele confesiuni, arată că din cele 426 comune din Arcul Carpatic existau români în 349 comune mixte, secuieşti – româneşti, repartizate astfel: în judeţul Covasna 90 comune, în Harghita 137 şi în Mureş în 122 comune11, deci nu se mai aflau români în 77 comune.

Statistica oficială ungară din 1910 arată că, după limba vorbită, se aflau români în 231 comune: în 65 în jud. Covasna, în 71 comune din jud. Harghita, în 95 din jud. Mureş; într-un interval de 150 de ani au „dispărut” complet din 195 comune, din cele 426. Cifra este impresionantăşi a dat satisfacţie oficialităţilor ungare, alarmându-i însă pe români. Ambele părţi au fost înşelate – primei părţi i-a convenit – prin cifrele care nu oglindeau realitatea, bazându-se pe artificiul cunoscut.

Aceeaşi statistică indică faptul că în 1910 existau locuitori de confesiune ortodoxăşi greco-catolică în 343 comune, deci ei nu puteau fi decât de origine etnică români.

Este foarte semnificativ faptul că numărul comunelor în care s-a constatat dupăconfesiune prezenţa românilor – în 1760-1762 în 345 comune, în 1890 în 355 comune, în 1910 în 343 comune -, a rămas aproape constant, secuizarea românilor producându-se prin asimilarea lentă, în interiorul fiecărei comune.

La pagina 637 a cărţii sale, Balogh Pal reproduce din recesământul dresat în 1890 următoarea situaţie a populaţiei din cele patru judeţe:12Mureş-Turda în 208 comune: 102.572 maghiari şi 62.179 români Ciuc în 66 comune: 98.861 maghiari şi 14.470 români Odorhei în 136 comune: 103.209 maghiari şi 3.131 români Trei Scaune în 113 comune: 110.799 maghiari şi 17.360 români _Total în 523 comune: 415.441 maghiari şi 97.200 români .

Cifrele reprezintă numărul secuilor şi al românilor după limba vorbită. Dar cifra care reprezintă numărul românilor după limba vorbită este mult inferioară celei care reprezintănumărul lor după confesiune.

Cifra de 97.200 români recenzaţi în 1890 este nereală, pentru căexistau mulţi români care au fost recenzaţi după limba vorbită ca maghiari, dar care erau de confesiune ortodoxă sau greco-catolică. Despre aceştia din urmă autorul face o precizare deosebit de importantă:

„În Ardeal, naţionalitatea secuiască (care exista deci – n.a.) nu s-a ataşat Bisericii ortodoxe, întrucât legislaţia ardeleană niciodată nu a recunoscut confesiunea ortodoxă; maghiarii din secuime, aparţinători confesiunii ortodoxe, vor fi deci români maghiarizaţi.13

Dacă după circa şapte secole de convieţuire a românilor şi secuilor în Arcul Carpatic mai existau aproape 100000 de români, după limba vorbită, în peste 350 de localităţi mixte, rezistând asimilării complete de către secui, păstrându-şi limba şi confesiunea, şi dacă se ţine seama de faptul că secuizarea românilor prin asimilarea pe cale naturală a fost neîntreruptă, precum şi de faptul că secuii aşezaţi aici au fost mai puţin numeroşi decât românii autohtoni, putem conchide că din numărul total de secui recenzaţi (ca maghiari) o mare parte erau români secuizaţi complet.

Afirmaţiile sunt confirmate şi de „Conscripţia sufletelor parohiei gr.cat. din Nagy Kaszon, după fiecare religie, în anul 1877”, realizată de preotul român Alexandru Solnai, document aflat în arhiva bisericii româneşti din Caşinul Mare (Nagy Kaszon, azi Plăieşii de Jos, jud. Harghita). Conscripţia cuprinde numele părinţilor şi ale copiilor din satele care formează comuna, după cum urmează: în satul Dobobi, 29 familii cu 106 suflete; în Imper, 36 familii cu 170 suflete; în Caşinul de Sus, 26 familii cu 102 suflete; în Caşinul de Jos, 78 familii cu 329 suflete; în Iacobeni, 72 familii cu 291 suflete; în Caşinul Nou, 40 familii cu 178 suflete.

În total 280 familii cu 1176 suflete. Românii aveau biserică de piatră, casă parohială, local de şcoală confesională frecventată în 1871 de 201 elevi şi învăţător român pe Ignaţiu Solnai. Limba de predare era româna.

La recensământul din 1930, efectuat după criteriul neamului, numărul locuitorilor români din aceste sate scăzuse la 815, respectiv în 53 de ani au fost secuizaţi 361 de români.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-iii/

 

 

 

SURSA:

Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.

http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/biblioteca/GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

 

 

NOTE:

 

1. Hunfalvy Pal, A szekelyek. Fekelet a szekelyek scythahun eredetusegere (Secuii. Răspuns (lui dr. Nagy Janos) în chestiunea despre obârşiile scytho-hunice ale secuilor), Budapest, 1880, 79 p.
2. Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, veac.XI-XIII, vol.I, p.338-341.
3. Balogh Pal, A Nepfakok Magyarorszagon (Naţionalităţile în Regatul ungar), Budapest, 1902. Editată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, masiva carte reprezintă punctul de vedere al guvernului ungar. Scopul acestei lucrări este de a demonstra că românii s-au infiltrat în Transilvania (desigur, peste maghiarii „băştinaşi”), arătându-se pe unde au pătruns şi în ce zone şi localităţi s-au aşezat.
4. Ion I.Russu, Românii şi secuii, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p.96.
5. Augustin Paul (Delaletea), Între Someşşi Prut, Bucureşti, 1905, p.99-110.
6. I.I.Russu, op.cit., p.91-92.
7.Az erdelyi tudomanyos intezet evkonyve (Anuarul Institutului ştiinţific ardelean), Kolozsvar (Cluj), 1940-1941, p.252.
8. „Gazeta Odorheiului”, nr.219, p.1.
9. I.I.Russu, op.cit., p.21-22.
10. Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal, făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762, Arhiva de război din Viena, Cluj, 1926, p.87.
11. Comunele în discuţie, care făceau parte din cele patru judeţe (comitate): Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi Mureş-Turda au fost arondate la cele trei judeţe de astăzi.
12. Balogh Pal, op.cit., p.637.
13. Ibidem, p.648. 14. Vezi pe larg la Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spiritualăşi naţionalăa poporului român, Sibiu, 1989.
15. Despre actele inumane comise de trupele horthyste secondate de şovini maghiari şi secui în teritoriul de nord-est al Transilvaniei, smuls din trupul ţării prin Dictatul de la Viena, vezi I.N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană, Edit.Nagard, Milano, 1980. Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă, 1940-1944, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985; Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944, Bucureşti, 1985; Nicolae Corneanu (Mitropolitul Banatului), Biserica Românească din nord-estul ţării în timpul prigoanei horthyste, Edit.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.

 

19/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PLANURI SECRETE, METODE ŞI MIJLOACE UTILIZATE DE GUVERNELE UNGARIEI PENTRU MAGHIARIZAREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (II)

Austria_Hungary_ethnic

 

 

 

 

(Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-i/)

 

Interzicerea culturii române în Ungaria.

O concepţie sui generis asupra culturii naţionale şi cetăţeneşti.

Secţiunea VI tratează despre instituţiile culturale româneşti şi, în special, despre cea mai importantă şi mai puternică dintre ele, asociaţia Astra, despre care afirmă că, de la întemeierea ţării (1861) şi până astăzi, a servit fără întrerupere scopurilor naţionaliste şi rasiste române, fiind unul din principalii factori ai agitaţiilor separatiste române şi cel mai periculos element din punctul de vedere al politicii de stat maghiare.

Unul din mijloacele cele mai eficace cu care lucrează Astra este congresul ei anual, care se ţine de obicei în centre din astfel de regiuni ale ţării pe care voieşte să le trezească din letargie şi în care este necesar din punct de vedere politic să fie mobilizate masele.

Aceste congrese sunt o permanentă armă în contra ideii de stat maghiar şi în contra constituirii statului naţional maghiar. Astfel de congrese anuale ţin şi numeroasele despărţăminte ale Astrei, cu care ocazii se organizeazăsub masca culturală conferinţe, reprezentaţii teatrale, concerte, baluri, banchete etc., dar care, în realitate, sunt cele mai potrivite ocazii pentru a trezi în poporul român din diferite regiuni conştiinţa naţională.

Din toate manifestările ei, se constată că Astra lucrează pe faţă  şi cu un plan bine determinat în vederea inoculării unei mentalităţi separatiste, a unor concepţii, sentimente şi aspiraţiuni, a unei sfere de activitate şi a unei atmosfere sociale, care toate urmăresc exclusiv ura în contra ideii de stat maghiar etc.etc.

Această societate, referindu-se la statutele sale, declară deschis şi pe faţă că scopul ei suprem este desvoltarea culturii române.

  Trebuie să spunem însă că promovarea culturii poporului român nu este tot una cu promovarea culturii române.

Din punctul de vedere al politicii de stat maghiare şi în cadrul ideii de stat maghiar, cultura română nu poate fi încadrată nici într-un chip, căci în Ungaria poate exista numai cultura maghiară. 

<<Din punctul de vedere al politicii de stat maghiar, acea direcţie este bună care-şi fixeazăca scop apropierea cât mai strânsă a naţionalităţilor din ţară de maghiari. Dar, dacă se permite ca în Ungaria cultura să se deosebeascăşi să se desvolte pe naţionalităţi, în acel caz cultura naţionalistă, şi în primul rând cea românească, va deveni cel mai puternic factor al înstrăinării, al izolării şi al separatismului, care nu vor face decât să lărgească prăpastia pe care au deschis-o între maghiarime şi naţionalităţi agitatorii naţionalişti conduşi de scopuri materiale>>.

Din cele spuse până aci, se desface de la sine concluzia că, din punctul de vedere al politicii de stat maghiar, este timpul suprem ca Astra, care astăzi încinge ca un brâu puternic întreg românismul din patrie, să fie disolvată, ca o instituţie periculoasă pentru statul maghiar.

Dacă măsura aceasta n-ar putea fi executată deocamdată, trebuiesc luate dispoziţii ca activitatea Astrei să fie supusă celui mai sever control al statului. În primul rând, trebuiesc schimbate statutele, în sensul ca ele să exprime mai presus de orice echivoc că Astra este Asociaţia literarăşi culturală a românilor din Ungaria, iar nu Asociaţia pentru literatura românăşi cultura poporului român.

<<În nici un caz — zice autorul — statutele nu îndreptăţesc asociaţiunea să cultive exclusiv cultura românească naţională, ceea ce în Ungaria, în care poate să existe exclusiv cultura ungurească, nici nu se poate îngădui>>.

Paragraful din statute care fixează scopul asociaţiunii trebuie modificat astfel: <<Scopul societăţii este promovarea culturii poporului român, în care scop, cu adeziunea autorităţilor locale respective, sau cu adeziunea prealabilă a guvernului, poate uza de orice mijloc prin care crede căpoate promova cultura poporului român>>.

Raţiunea acestei textuări a paragrafului este ca asociaţia să nu poată înfiinţa, fără avizul şi aprobarea autorităţilor de stat, biblioteci populare, muzee, şcoli, internate, burse, secţii literare şi ştiinţifice, expoziţii, conferinţe publice şi alte asemenea, care, toate, astăzi, sunt factorii cei mai puternici ai politicii române ultranaţionale.În ce priveşte recrutarea membrilor Astrei, autorul preconizează amestecul Ministerului de Interne, ca arbitru în chestiune.

Astfel, persoane care ar dori să intre ca membri în Astra şi pe care conducerea acesteia, din motive pe care ea le crede întemeiate, nu-i acceptă, au dreptul să intervină la Ministerul de Interne, căruia îi revine facultatea de a decide.

Acelaşi minister îşi rezervă dreptul de a aproba pe membrii secţiilor ştiinţifice, aleşi de adunarea generală, precum şi dreptul de a exclude pe orice astfel de membru, pe care nu l-ar socoti destul de bun patriot. În ce priveşte congresele anuale, ele nu mai pot fi ţinute în diferitele oraşe ale ţării, ci exclusiv în Sibiu, oraşul de reşedinţă al asociaţiei.

La aceste congrese va participa şi comisarul guvernului, care, în împrejurări date, poate dizolva congresul.Procesele verbale ale congresului trebuiesc semnate şi de comisarul guvernului.

Comitetul central este dator să înainteze aceluiaşi minister, spre aprobare, lista membrilor activi, corespondenţi şi onorari, cu un raport despre meritele care îl recomandă pe fiecare pentru locul ce i s-a fixat.

Aprobarea alegerii preşedintelui, a secretarului literar şi a celui administrativ, precum şi a preşedinţilor de despărţăminte, revine sferei de atribuţiuni a Ministerului de Interne.

Şi bugetul Astrei urmează să fie aprobat de acest minister, căruia trebuie să i se trimităşi procesele verbale ale şedinţelor comitetului central, spre luare la cunoştinţăşi control.

Acelaşi minister are dreptul disciplinar asupra tuturor funcţionarilor Astrei, inclusiv secretarului literar şi cel administrativ, precum şi aprobarea burselor conferite de asociaţie.

Pentru a zădărnici cu totul orice activitate a Astrei, se prevede că despărţăminte ale acesteia nu se pot crea decât dacă ele dispun de un număr minimal de două sute de membri activi.

De asemenea, nu se pot înfiinţa agenturi pe sate, nici biblioteci populare, dacă nu sunt cel puţin 20 de membri.

Dacă în cursul timpului numărul membrilor ar scădea sub 20, agentura se sistează.Adunările despărţămintelor nu se pot ţine decât în prezenţa prim-pretorului şi a locţiilorului lui, care trebuie săsemneze şi procesele verbale ale şedinţelor.

Cataloagele cărţilor bibliotecilor populare trebuiesc trimise ministerului de interne, an de an, spre revizuire.

Înfiinţarea agenturilor trebuie comunicate preturii, împreună cu lista funcţionarilor şi membrilor lor; aceasta din urmă trebuie să i se înainteze preturii în fiecare an.

În concluzie, la paragraful relativ la societăţilor culturale, autorul zice: dat fiind că toate societăţile româneşti zise culturale în realitate sunt cuiburi de aspiraţiuni antimaghiare, ele trebuiesc puse, toate, sub cel mai riguros control al statului. Cât pentru viitor, nu trebuie să se mai permită înfiinţarea nici unei societăţi de acestea, pe baze naţionale.

Necesitatea desfiinţării presei româneşti. În ce priveşte presa românească, autorul o consideră ca <<cel mai efectiv factor al politicii naţionale române>>. Nu este nici un singur centru românesc în Transilvania în care să nu existe o gazetă românească.

Interesul statului maghiar este ca să îngreuieze apariţia gazetelor politice româneşti, prin sporirea cât mai considerabilă a cauţiunii cerute pentru astfel de ziare. Măsura aceasta ar fi foarte eficace, dată fiind situaţia materială precară a românilor. O altă măsură e condamnarea gazetarilor români la temniţă ordinară, în locul celei de stat.

Apoi, anularea carnetelor gratuite pe căile ferate pe seama gazetarilor români. Şi, în sfârşit, publicarea din partea statului unei mari gazete bilingve, maghiară-română, sub direcţia Ministerului de Interne, unde se urmăresc, de altfel, cu atenţiune, toate mişcările politice, sociale şi culturale.

Necesitatea distrugerii românilor pe teren economic-financiar.

Mari îngrijorări cauzează autorului institutele de credit româneşti, în serviciul cărora se găsesc aproximativ 600 de funcţionari, toţi agenţi ai politicii româneşti naţionaliste. Această castă independentă de funcţionari, având zilnic contact cu poporul, exercită o puternică influenţă naţională asupra lui.

În afară de aceasta, institutele în chestiune dau în fiecare an un sfert de milion coroane tantieme membrilor din direcţiune, care, prin contactul zilnic avut la bănci, sunt târâţi şi ei în apele politicii naţionaliste şi târăsc, la rândul lor, după ei şi poporul.

Fiecare bancă este mecanismul principal al mişcării naţionale. Acolo se pun la cale toate alegerile, de primari, de deputaţi şi chiar de vlădici.

Aceste bănci au asupra statului maghiar o influenţă păgubitoare nu numai din punct de vedere financiar, ci mai ales din punct de vedere politic, prin faptul că duc în tabăra antimaghiară masele poporului român.

În consecinţă, e necesar să se ia măsuri pentru a se îngreuia sporirea băncilor româneşti şi pentru a strâmtora activitatea celor existente, în astfel de cadre care, şi dacă nu le vor distruge cu totul, cel puţin vor slăbi acţiunea îndreptată de ele în contra statului.

În acest scop: Ministerul de Comerţ să însărcineze un comisar guvernamental special care să studieze statutele tuturor băncilor româneşti. La propunerea acestuia, tribunalele săşteargă din statute toate acele dispoziţii care contravin codului comercial şi care favorizează scopurile separatiste politice ale băncilor româneşti.

Cu prilejul revizuirii statutelor, ar trebui şterse mai întâi acele dispoziţii care fac cu neputinţă ungurilor obţinerea de acţiuni la aceste bănci, fapt prin care ei nu ajung în situaţia de a putea controla activitatea politică a acestora.

Să se prevadă în legea comercială că directorii de bancă nu pot avea un alt post salarizat sau împreunat cu venituri. Prin aceasta s-ar îngreuia mult viaţa băncilor româneşti, ai căror directori trăiesc din veniturile altor ocupaţiuni.

Să se prevadă că preoţilor români, care sunt membri în direcţiunea vreunei bănci, li se retrage din congură suma pe care o primesc de la bănci, ca tantieme. Prin aceasta s-ar ajunge acolo că preoţii ar renunţa mai curând la tantieme decât la congruăşi astfel ar scădea şi influenţa lor politică asupra ţăranilor.

Ministerul Cultelor să interzică profesorilor şi învăţătorilor români de a face parte din consiliile de administraţie sau din comisiile de cenzori ale băncilor. Dat fiind că multe bănci româneşti beneficiază de resconturi considerabile de la băncile austriece, Ministerul de Comerţ ar trebui să provoace în mod confidenţial atât direcţiunea Băncii austro-ungare, cât şi direcţiunile centrale şi provinciale ale tuturor băncilor ungureşti, ca, cu considerare la punctul de vedere al politicii de stat maghiare, să sisteze rescontul pe seama băncilor româneşti.

Pentru a face cu neputinţă înfiinţarea de noi bănci româneşti, ar trebui modificată legea comercială în sensul ca noi înfiinţândele bănci să aibă un capital social iniţial de cel puţin 400.000 de coroane iar membrii din direcţiune să dispună de cel puţin 10.000 coroane capital, respectiv săgaranteze pentru o astfel de sumă cu avere imobilă.

O astfel de restricţie ar face cu desăvârşire imposibilă ivirea de noi bănci româneşti. Să se înfiinţeze în regiunile locuite de români, în scopul contrabalansării băncilor româneşti, aşa zise bănci populare judeţene maghiare, care să servească intereselor locuitorilor respectivei regiuni, fără consideraţie de naţionalitate sau confesiune.

Deocamdată, să se înfiinţeze astfel de bănci în oraşele de reşedinţă ale judeţelor, urmând ca să se deschidă sucursale în toate acele localităţi în care există bănci româneşti. Aceste bănci trebuie să fie ajutate de guvern, prin depuneri pe care le-ar face şi după care n-ar primi dobânzi. Ele ar fi sub controlul prefectului de judeţ.

Aceste bănci ar ajuta în prima linie pe locuitorii maghiari din regiunile româneşti, dându-le posibilitatea să reziste şi să învingăgreutăţile împreunate cu misiunea lor. În consiliile de administraţie ale acestor bănci ar trebui aleşi membri cei mai fanatici naţionalişti români, care, graţie tantiemelor pe care le-ar primi de aici, ar renunţa la activitatea lor naţionalistă.

Băncile acestea ar trebui să realizeze, respectiv să ajute întreprinderile industriale, deoarece muncitorii din aceste întreprinderi, în urma raportului lor de dependenţă faţă de ele, <<pot fi mai uşor influenţaţi, respectiv mai uşor câştigaţi pentru maghiari şi pentru maghiarizare>>.

Cu ajutorul băncilor judeţene, ţărănimea română ar putea fi scoasă din lanţurile politicii ultranaţionaliste române, în care au băgat-o băncile româneşti, prin împrumuturile lor.

Dat fiind că băncile româneşti au hotărât, în conferinţa reprezentanţilor lor de la 16 septembrie 1906, să înfiinţeze o societate a lor sub numele ”Solidaritatea”, care urmăreşte întărirea acţiunii economice româneşti, autorul propune ca guvernul, condus de punctele de vedere de stat, să împiedice constituirea Solidarităţii.

Desfiinţarea organizaţiei politice a românilor ardeleni.

Ultima măsură recomandatăde autor este în legătură cu organizaţia politică a românilor ardeleni.

Referindu-se la declaraţia fostului prim-ministru Al.Wekerle, făcută în anul 1894 la Baia Mare  – <<Noi nu permitem să se facă nici un fel de experienţă în contul desmembrării integrităţii statului maghiar şi nu îngăduim nici un fel de noi formaţiuni de drept public care ar diferenţia populaţia ţării după naţionalităţi şi ar voi să realizeze vreo administraţie aparte, sau noi arondări de circumscripţii>> – autorul încheie cu propunerea, realizată în 1895 de primul ministru Hieronimy, ca Partidul Naţional Român să fie disolvat.

Prin asta ar înceta factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat maghiar. Un Ianus cu două feţe: într-un fel vorbeşte către guvernul unguresc şi într-un alt fel către marele public din ţarăşi străinătate. În încheiere, autorul declară că prezenta lucrare, având în vedere în mod special observaţiile şi propunerile de caracter confidenţial pe care le cuprinde, a compus-o <<exclusiv pe seama guvernului>>.

În acelaşi timp, el socoteşte necesară publicarea cărţii şi pe seama marelui public maghiar şi străin, bineînţeles, omiţând atât observaţiile, cât şi propunerile făcute exclusiv pentru guvern. Prin această carte, mai ales străinătatea ar vedea câte instituţii culturale, religioase şi economice au românii din Ungaria şi de câtă libertate se bucură ei

 De ce, oare, i se ascunde atât străinătăţii, cât şi ţării înseşi, partea cea mai interesantă a cărţii, adică observaţiile şi propunerile făcute guvernului, propuneri menite a distruge întregul edificiu religios, cultural, economic şi politic al românilor, prezentat anume străinătăţii, prin ediţia publicăproiectată. Iată o întrebare la care singurul răspuns ce se poate da constituie cea mai lapidară condamnare a întregului sistem preconizat de această carte şi practicat metodic de guvernele maghiare.

Guvernele ungureşti din anii 1907-1918 au procedat în mod strâns şi unitar în politica lor faţă de români, conform planului secret din cartea lui A.Huszar. Nu vrem să intrăm aici în cercetarea politicii oficiale maghiare dintre anii 1907-1918, ca emanaţiune şi aplicare a ideilor cuprinse în prezenta carte, ci ţinem numai să amintim că toate măsurile preconizate în cartea lui Huszar guvernul maghiar le-a pus în practică în mod sistematic, începând cu anul 1907 şi până la 1918.

Semnalăm aci numai următoarele măsuri:

1.Legea lui Apponyi din 1907 pentru maghiarizarea învăţământului primar;

2.Maghiarizarea grădinițelor de copii, prin legea de la 1912;

3.Maghiarizarea şcolilor normale confesionale;

4.Înfiinţarea episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdu-Dorog;

5.Impunerea lui Vasile Mangra ca mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania, primul pas spre maghiarizarea şi a bisericii ortodoxe;

6.<<Zona culturală>> de la 1918 a contelui Albert Apponyi

7.Colonizarea Ardealului cu maghiari şi transcolonizarea românilor ardeleni în regiunile maghiare.

x x x

Numai tratatul de la Trianon a fost în stare să împiedice monstruozitatea preconizatăşi iniţiatăde guvernele ungureşti împotriva justiţiei imanente şi a naturii înseşi.

Notă : 

Înainte de ce şi-a maghiarizat numele, autorul se chema Herskovitz.

 

 

Sursa:

Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.

http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/biblioteca/GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

 

 

 

18/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: