CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cronicarul Miron Costin, marele reprezentant al culturii româneşti din secolul al XVII- lea

Miron Costin, cronicar al Moldovei  (1633 – 1691)

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633.

Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor.

Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză.

În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină.

Se întoarce în patrie abia la începutul anilor ’50, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.

Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa.

În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei  (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani.

După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl principelui cărturar Dimitrie Cantemir,  care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

O istorie cutremurătoare din Moldova sec. 17: câtă cruzime din partea  domnitorului Constantin Cantemir faţă de marele cronicar, Miron Costin şi  fratele său, Velicico! - Secretele lui Lovendal

Foto: Constantin Cantemir, domn al Moldovei în perioada 25 iunie 1685-13 martie 1693.

Uciderea lui Miron Costin

De departe însă, cea mai gravă și mai tragică decizie luată de vreun domnitor la beție a fost cea a lui Constantin Cantemir, tatăl cărturarului Dimitrie Cantemir, voievod al Moldovei (1685-1693) care a decis executarea marelui cronicar Miron Costin în 1691, fără nicio dovadă și în pofida realității, acuzat că ar fi complotat împotriva sa.

Fratele lui Miron, marele vornic Velicico Costin, într-adevăr conspirase împotriva domnului, dar fără știința lui Miron Costin. Rău sfătuit dar și sub influența vinului băut fără măsură, Constantin Cantemir ordonă executarea lui Miron Costin, fără să-i ofere acestuia prilejul să se dezvinovățească.

Faptă cu atât mai lipsită de omenie cu cât unul dintre fiii cronicarului urma să se căsătorească cu fiica domnitorului.


Ridicat de la conacul lui din Bărboși, Miron Costin a fost decapitat la Roman, în decembrie 1691.

Astfel sfârșea unul dintre marii erudiți ai românilor, un diplomat de excepție, cel care îi dăduse marelui vizir Ahmed Koprulu antologicul răspuns la întrebarea înaltului demnitar otoman dacă îi pare bine pentru cucerirea Cameniţei de la polonezi:

Suntem noi moldovenii bucuroși să se lățască împărăția în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să se lățască”. 

Confruntat cu grozăvia faptei sale, Constantin Cantemir a regretat profund uciderea lui Miron Costin, după mărturia altui mare cronicar, Ion Neculce: „Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut și de multe ori plânge între toată boierimea și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat”.

 În afară de această prea neomenoasă faptă, Constantin Cantemir a intrat în folclorul popular grație unui cântecel ale cărui versuri făceau apel la domn să bea cât vrea el, dar să nu mai pună biruri greu de suportat: „Domnul la masă îi poftea/ Și cu cotnar îi cinstea/ Până ce îi îmbăta/ Boierii când închina/ Îi zicea: «Măria-ta, cu paharul îndesește/ Dar cu birul mai rărește»”.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească.

Principala sa operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la  Aron Voda încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni“.

Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite “zaciale“, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa.

Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară.

La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şi căderea transilvănenilor“, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)“, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Î

Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile lui  Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

O altă operă a marelui cărturar este “Cronica Moldovei şi a Munteniei“, scrisă în 1677.

În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei.

În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin a scris “Poiema polonă” în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“.

Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc.

Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină.

Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.

Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“, scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: “Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei” şi “Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească“.

Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“. Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor, indiferent de ţara în care locuiesc.

Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“, era acela de a combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie.

După cum demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de astăzi, adică contemporani cu el; ei “nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic“.

Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie:

Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…

Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” –

Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi caracterizate de Miron Constin mai sus:

Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal” – A.E.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..“.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: “ştii moldoveneşte?”, ce “ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru.

Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir    şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX.

Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca “Viaţa lumii“, “Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei“, etc.

Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

”De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ” de Miron Costin

”Aşa toate neamurile suptŭ multe numere toate suntŭ. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii.

Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma.

Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini suntŭ puse acéste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh.

Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor vlahos.

Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă.

Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că léşii aşa le zic, molteani.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească.

Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută.
Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.

Şi acestŭ nume vlah de la turci şi de la greci ieste, de la némţi vallios, de la franţoji valahos, de la léşi voloşin, de la moscali şi de la rusi tot aşa voloşin şi de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Râmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ în aceste ţări a Dachiei cei vechi.

Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului, precum scriu unii, basne suntŭ.

”Rămâne aici rândul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorât, acestor ţări de care pomenim.

Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni, aşè şi graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi Topeltin, care aşè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sârbască, rusască, dăţască, horvăţască slovenească procâi.  graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însămnarea graiului românescŭ şi lătinescŭ, decât a graiului de acmu a italiianilor.”

Citiți și:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%e2%80%a6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Istoria md

Un fragment din articolul „Vinul și politica”, publicat în numărul 37 al revistei „Historia Special”. 

17/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ORIGINEA STRĂVECHE A NUMELUI MOLDOVEI

Harta Moldovei (după Dimitrie Cantemir) – iMAGO Romaniae

Foto: Harta Moldovei, parte a lucrării „Tabula Geographica Moldauiae – Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, Frankfurt und Leipzig, 1771, de Dimitrie Cantemir.

Este toponimul Moldova un nume cu origini antice ?

Pe la 1646 misionarul italian M. Bandini reproduce legenda moldovenească, potrivit căreia Molda, un cîine de vînătoare, s-a înecat în rîul care i-a luat numele .

Aproximativ în aceeaşi vreme încearcă să explice numele Moldova germanul I. Troster într-o carte despre Dacia, apărută în 1666, consemnează publicația moldovenii.md, preluată de Jurnal Spiritual.

El reproduce informaţia culeasă de la alţi autori, cum că numele Moldavia vine de la lat. mollis, sugerînd că Moldavia înseamnă Molior Davia „partea cea mai plăcută a Daciei”.

În căutările sale I. Troster ajunge să afirme că toponimul Moldova şi-ar putea găsi o explicaţie în cuvîntul suedez Moln „nor”.

Mulţi autori s-au văzut preocupaţi de formantul – dava al termenului Moldova > Moldavia > si Moldava.

Nu puţini dintre ei au fost captivaţi de formula lui Strabo, care în cartea a VII-a a geografiei sale scrie: „Dacos… quos alim Davos vocatos esse reor”.

Însă epigonii au înţeles incorect această afirmaţie.

După cum a stabilit E. Vîrtosu, geograful antic presupunea, nu afirma, că dacii s-ar fi numit cîndva, davi.

Apropierea sonoră, simplitatea explicației : Mollis Dacia — Mollis Davia – Moldavia au captivat mulţi autori medievali, care au preluat interpretarea greşită a presupunerii lui Strabo.

Harta Daciei

Harta vechii Dacii și Moesia

Pornind de la concepţia medievală, potrivit căreia latina ar fi mama tuturor limbilor, cu ajutorul căreia s-ar putea lămuri orice şi oricînd, istoricul A. Bonfini (Bonfinius) a fost primul care a dat o explicaţie latină denumirii Moldavia.

El considera că „Davi enim et Daci iidem sunt”.

În lucrarea sa „De situ Transilvaniae, Moldaviae et Transalpiniae” (1538) A. Verantius (Verancici) credea, că numele de Davi e mai vechi decît acela de Daci.

Deşi n-a văzut ţinuturile est-carpatice, A. Verantius, presupunea că Moldavia „quasi Mollae Davorum”, în cazul că „Mollae” înseamnă „moară”, „Mollae Davorum” ar fi fiind „Morile Davilor”. „Ce va fi înţeles Verantius sub „morile davilor” este greu de spus”.

Cercetînd topografia Ungariei (1718), geograful M. Bonbardus acceptă explicarea lui A. Bonfinius (Bonfini) „Mollis Dacia”, precizînd: „Moldavian quasi Mollem Daciam”.

Pentru acest autor „Moldova s-a chemat Mollis Dacia fiindcă era bogată şi traiul în ea este mai uşor”. Diplomatul C. Hiltelbrandt, care a călătorit prin Moldova în anii 1656 – 1658, ştia despre explicația lui A. Bonfinius, dar modifică formula lansată de acesta Mollis Dacia în Mollis Davia, chiar în Mollior Davia, „partea cea mai blîndă a Daciei”.

Teodor Bălan conchide: „Hiltelbrandt este creatorul numelui Mollis Davia, transformat din Mollis Dacia lui A. Bonfinius”.

Într-o perioadă mai tîrzie şi unii autori francezi s-au pronunţat asupra denumirii „Mollis Davia”.

Peyssonnel în 1765 publică la Paris o lucrare despre popoarele necunoscute, în care se referă la A. Bonfinius, inventatorul numelui „Mollis Davia”, deşi scriitorul italian discuta despre „Mollis Dacia”. Un alt francez, I. Vaillant pe la 1845 schimonoseşte şi mai mult „Mollis Davia”, prefăcîndu-1 în „Molles Dava”.

Părerile lui I. Troster, A. Bonfinius, C. Hiltelbrandt ş.a., preluate unul de la altul, avînd drept component iniţial Mollis, au dominat pînă în veacul al XIX-lea.

Deşi nu sînt decît nişte ipoteze, uneori hazardate, ele circulă şi astăzi nu numai în manuale, ci şi în lucrări academice. C. Negruzzi refuză provenienţa legendară (Moldova < rîul Moldova < Molda, cîine de vînătoare) din letopiseţul lui Gr. Ureche.

Clasicul nostru scrie că „Moldova este un nume dat de romani, cărora, plăcîndu-le ţara, pentru frumuseţea ei, au numit-o „Mollis Dacia” sau „Mollis Davia”.

Rîul şi-a luat numele de la ţară”. Din păcate, C. Negruzzi, romanoman înfocat, n-a ştiut că nici un roman n-a călcat pe pămînturile moldovene.
B. P. Haşdeu, original ca de obicei, era sigur de faptul că Moldova (nume) ar fi o „foarte interesantă urmă a petrecerii goţilor în Moldova”.

Dovadă a petrecerii: „Mulda este cuvîntul gotic, care înseamnă „praf”. Numele a fost dat întîi rîului, care a fost denumit: „apa cea prăfoasă”. Cît ar fi de prăpăstioasă, explicaţia lui B. P. Haşdeu a fost preluată de A. Xenopol – dovadă a molimei referirilor/trimiterilor fără discernămînt, fără verificare, fără cugetare.

Coat of arms of The Principality of Moldavia, ...

Stema principatului Moldova de pe zidul turnului clopotniță de la Mănăstirea Cetățuia – Iaşi. (Photo Wikipedia.ro)

Părerea lui D. Cantemir despre numele Moldova este bine cunoscută.

Datorită prestigiului autorului părerea lui pare să fi obţinut girul de adevăr definitiv.

În „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”, editat abia în 1901, D. Cantemir afirma în cîteva locuri că numele Moldovei este de origine dacică, pentru că multe cetăţi cuprind în denumirea lor particula – dava.


Bibliografie:

D.Cantemir,Descrierea Moldovei, ed Minerva

Al.Pele, Etnonimele  dacilor,dac/get, Ed Abaddaba

D. Oltean, Religia  Dacilor, Ed Saeculum I.O

D.Moldovanu, Etimologia hidronimului Moldova, în Studii

13/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof.dr.Ion COJA despre anti-românism și anti-semitism

Dublă lansare de carte la Colegiul „Mircea cel Bătrân“

Anti-românism și anti-semitism

Spuneam deunăzi că noi, românii, trebuie să conștientizăm existența anti-românismului ca factor în istoria noastră modernă și mai ales în ziua de azi. E cazul să luăm exemplul evreilor, al liderilor evrei din Israel și din comunitatea internațională iudaică, în a căror strategie este obligatoriu cuprinsă și preocuparea de a face față activităților anti-semite.

O preocupare oficial recunoscută și activă prin nenumărate instituții și strategii.

Nu cunosc exact în ce constau aceste activități anti-semite, dar nu mă îndoiesc că ele există și au o tradiție milenară, multi-milenară. Se poate spune că anti-semitismul apare odată cu primele manifestări în istorie ale iudaismului. Evreii au avut un talent aparte de a stârni reacții de respingere, de distanțare din partea comunităților etnice cu care au venit în contact. Nu mă încumet să intru în detaliile acestui subiect deja analizat de persoane și autori mult mai bine informați decât mine. Bibliografia este imensă, incluzând o sumedenie de autori „anti-semiți” dintre cei mai prestigioși! Firește, replica evreilor nu lipsește. O replică deseori punitivă, chiar disproporționată! Face parte din strategia evreiască de combatere și descurajare a adversității sistematice față de valorile și interesele lumii iudaice.

Ne poate fi de folos modelul iudaic?

Este prima întrebare pe care ne-o punem și la care ne grăbim să dăm un răspuns: Nu! Nu prea ne folosește la ceva replica dată de evrei celor care le-au pus în primejdie interesele, însăși existența.

Experiența și tradițiile evreice nu ne pot fi de folos atunci când ne organizăm și noi pentru a face față activităților anti-românești.

Aceste activități nu sunt o reacție cât de cât justificată la un comportament românesc provocator, agresiv cât de cât!

Asta în vreme ce activitățile anti-românești se desfășoară într-o deplină clandestinitate, fără a fi percepute de marele public, nici chiar de serviciile gândite să apere societatea românească de orice fel de agresiune, inclusiv de agresiunile discrete, bine conspirate. Aceste servicii „inteligente” își fac și nu-și prea fac datoria în fața agresiunilor anti-românești mascate în fel și chip.

De-a lungul istoriei aceste servicii și-au făcut datoria cu sincope care pun la îndoială onorabilitatea celor care le-au condus. Bunăoară dacă ne referim la serviciile secrete de azi, la SRI, SIE etc, va trebui să consemnăm o „sincopă” care nu ne și nu le onorează deloc!

A existat și o aripă patriotică, naționalistă în Securitate, ca și-n armată, înainte de1990, dar aceasta a fost scoasă din joc de Iulian Vlad și acoliții săi, care au organizat „revoluția” din decembrie 1989!

După 1990 acțiunile anti-românești s-au desfășurat în toată voia. Cu „voie de la poliție”! Și de la guvern, ba chiar și de la Parlament, interesele elementare ale românilor, ca etnie majoritară în România, fiind neglijate sau sabotate chiar, fără nici o rezistență din partea clasei politice.

Cine a promovat sau a tolerat activități anti-românești după 1990? Toți președinții României de care am avut parte, toți prim-miniștrii și așa mai departe în jos, în ierarhia guvernării. O unanimitate înfricoșătoare. Pe cât de înfricoșătoare, pe atât de dezgustătoare!

Ca să dăm și exemple și ca să nu fiu acuzat de partizanat politic mă pot referi la situația românilor care trăiesc ca minoritate etnică în țările din jurul României.

Acești români sunt dintotdeauna ținta unei politici de des-naționalizare, de asimilare etnică forțată, fără ca guvernanții de la București să reacționeze cât de cât la de-românizarea românilor minoritari în statele învecinate!

Indiferent de partidul aflat la putere, guvernul României a fost mereu nepăsător cu privire la soarta acestor frați români!

În România în schimb legislația și practica în materie de minoritâți etnice este extrem de generoasă, românii oferind minorităților etnice chiar un regim de descriminare pozitivă, cu avantaje care fac ca condiția de minoritar etnic să fie în multe cazuri de preferat condiției de etnic român majoritar. Bunăoara în „secuime”, în județele Harghita și Covasna.

Nu este rău că s-a ajuns la această situație, cu condiția ca guvernanții români să discute cu guvernanții omologi din statele vecine de pe poziția acestei situații, reclamând ca românii minoritari etnici din țările învecinate să se bucure de un regim de reciprocitate, să li se aplice măsurile pe care statul român le practică în raport cu minoritățile etnice din România.

După semnarea păcii la Trianon în 1920, în România rămâneau să trăiască peste un milion de minoritari maghiari, iar în Ungaria un număr de circa 400.000 de români rămâneau să trăiască ca cetățeni maghiari de etnie română, în vecinătatea imediată a graniței noastre de Vest.

Nota bene: dacă puterile aliate și-ar fi respectat promisiunile făcute României în 1916 înainte de intrarea noastră în război împotriva puterilor centrale, granița noastră de vest ar fi trebuit să fie pe Tisa și i-ar fi cuprins pe majoritatea românilor care au rămas să trăiască în Ungaria de după Trianon. Azi, după 100 de ani de la Trianon, numărul maghiarilor din România este mai mare ca în 1920, iar numărul românilor din Ungaria s-a redus la circa 40.000 de suflete.

În suta de ani scursă, nu a existat nicio preocupare a guvernanților de la București pentru protejarea românilor din Ungaria, pentru contracararea politicii maghiare de des-naționalizare a românilor. Guvernanții s-au arătat a fi preocupați, timorați chiar, de propaganda internațională făcută de Budapesta pe tema regimului de des-naționalizare la care ar fi fost supuși maghiarii din România, temă prezentă și azi în textele de propagandă revizionistă maghiară, o propagandă pe cât de mincinoasă, pe atât de insistentă și de penetrantă, de convingătoare pentru persoanele și entitățile neinformate.

Românii din Ungaria nu au dispărut, dar sunt timorați de atitudinea guvernanților maghiari și preferă să se declare maghiari pentru a nu-și complica existența. Dar sunt gata să-și afirme adevărata identitate națională dacă ar simți un sprijin energic de la București! Acest sprijin încă mai este așteptat de zeci de mii de români din Ungaria!

De ce nu și-au respectat marile puteri promisiunile făcute României pentru a o convinge să iasă din neutralitate și să intre în război de partea Antantei? După părera mea a contat mult și un fapt care nu fusese luat în calcul în 1916: după 1 Decembrie 1918 România s-a prezentat la Conferința de pace revendicând un teritoriu mult sporit prin desprinderea Basarabiei de imperiul țarist, de imperiul sovietic. România Mare era mai mare decât o visaseră politicienii români la intrarea în război în 1916!

O Românie cu granița de Vest pe Tisa ar fi fost o Românie îndreptățită să aibă această frontieră. Așa cum era îndreptățită să aibă pe Nistru granița de Est. Iar îndreptățirea o dădea principiul naționalității, al populației majoritare. Între cele două rîuri emblematice, de la Nistru pân la Tisa, românii erau net majoritari în 1918. În virtutea numărului lor mai mare, a faptului că românii sunt poporul cel mai numeros din Europa de Est.

Am enunțat în felul acesta unul din motivele care explică apariția anti-românismului. Faptul că suntem neamul cel mai numeros din această parte a lumii ne acordă, cel puțin teoretic, un statut de care dacă noi nu prea suntem conștienți, dacă nu știm să facem caz de acest statut, ceilalți însă, vecinii noștri, își dau seama mai bine decât noi ce valoare are acest statut și mulți reacționează omenește, adică lăsându-se pradă păcatului omenesc numit invidie, pizmă! Nu trezim simpatia nimănui prin faptul că suntem țara cea mai mare din Europa răsăriteană, cu atât mai mult nu devenim mai ușor de suportat pentru dreptul nostru de a lărgi teritoriul național românesc chiar dincolo de Nistru! În momentul de față suntem singura țară din Europa, poate chiar din lume, care, prin aplicarea principiilor de drept internațional, avem perspectiva de a ne lărgi hotarele prin unirea cu Basarabia, cu Republica Moldova. Această perspectivă, atât de îndreptățită, nu găsește prea mulți susținători nici printre puterile decidente ale momentului istoric.

Multe din aceste puteri sunt confruntate la ele acasă cu tendințe centrifuge, cu perspectiva secesiunii revendicată de forțe politice separatiste, care se pronunță răspicat în acest sens. Bunăoară Marea Britanie, Spania, Franța, Italia, Rusia în Europa.Cu ceva ani în urmă numărul mare de români din Balcani făcea ca limba română să fie lingva franca în acest colț de lume, locuit de un mozaic de popoare, dintre care noi valahii, noi românii, am fost și suntem poporul cel mai numeros, cel mai important.

Nu avem dreptul să ne sfiim de a recunoaște acest lucru și de a ne purta în consecință! N-am făcut-o până acum! Și rău am făcut! O greșeală care ar putea să ne coste mult dacă nu o îndreptăm cât mai curând!Primul pas reclamat de situația de fapt este să purcedem la o campanie susținută și permanentă de salvare a românității fraților noștri trăitori ca minoritari la sud, la vest, la nord și la est de frontierele politice ale statului numit România.

Aceste frontiere nu coincid cu fruntariile neamului românesc!Suntem și vechi pe teritoriul ocupat de comunitățile de români. Acolo unde sunt consemnați de istorie românii sunt populație autohtonă. Sunt primii ocupanți! Ai sentimentul că în virtutea acestui fapt românii și-au ales țara, au ales ținuturile care să le fie vatră, baștină străbună. Drept care țara lor, terra nostra, este deosebit de frumoasă și de îndestulătoare ca resurse naturale necesare unui trai îmbelșugat!

Strămoșii noștri au știut să aleagă! Pământul românesc ne oferă această posibilitate, a belșugului dobândit ușor prin muncă, motiv foarte serios ca să fim pizmuiți pentru țara noastră, să trezim elanul cotropitor sau acaparator al străinilor, al vecinilor.

Am fost în permanență asediați de neprieteni care au râvnit la ce este al nostru în mod definitoriu, în primul rând teritoriul, pământul! În momentul de față, adică după 1990, agresiunea la care suntem supuși se desfășoară în forme inedite, practicate pentru prima oară în istorie.

Fără declarații de război, fără trupe militare masate la graniță sau deja intrate în țară, nici nu ne dăm seama că suntem o țară pe cale de a fi ocupată. Unii analiști consideră că deja suntem ocupați și că ni s-a impus condiția de colonie.

Nu e clar a cui colonie suntem, avem mai mulți stăpâni, iar cei care ne-au impus acest regim colonial nu sunt un stat, nu au statut politic, ci sunt companiile multinaționale care s-au instalat în România în condițiile perfect legale ale economiei de piață, așa cum ni s-a spus că trebuie să fie regimul post-comunist de care am vrut să avem parte după „revoluția” din decembrie 1989, fără să ne fie clar care este reversul economiei de piață!Așadar trebuie să concluzionăm, să conștientizăm că suntem o țară agresată, deja ocupată, cu o suveranitate națională mult redusă față de 1990, și că este imperios necesar să avem o reacție de apărare întru totul legitimă.

Este sarcina fiecărui partid, a fiecărui om politic, a fiecărui formator de opinie publică, să mediteze la acest subiect și să pună umărul la găsirea și implementarea soluțiilor.

Este timpul colaborării frățești. Nu mai avem voie să ținem seama de antipatii și ideosincrazii. Corabia noastră este în plină furtună și toți pasagerii, strâns uniți în jurul mateloților, trebuie să se facă utili cu ceva pentru cauza comună care se cheamă salvarea Patriei.

Salus Patriae suprema lex!

Ion Coja (Text selectat din articolul publicat de scriitorul român Dan Culcer în blogul său http://asymetria-anticariat.blogspot.com)

01/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: