POLITICA DE DEZNAȚIONALIZARE A ROMÂNILOR ÎN UNGARIA (sec.XIX-XX)

Foto: Celebrul manual de maghiarizare al lui Telkes Simon, apărut la Budapesta în 1898.

    

Unele date despre situaţia românilor rămaşi în Ungaria după Trianon

Preocupările pentru maghiarizarea numelor sunt vechi în Ungaria, scrie prof. univ. dr. Mihai RACOVIŢAN în publicația https://informatiahr.ro., care ne propune să vedem, foarte pe scurt, cum tratau ungurii naţionalităţile în propria ţară, cum erau respectate în statul ungar drepturile şi libertăţile acestora, îndeosebi ale românilor şi germanilor rămaşi în Ungaria după încheierea păcii, în urma Primului Război Mondial.

Câteva date statistice oficiale din anii 1910, 1920 şi 1930 privind mişcarea etnografică din Ungaria.

Conform recensământului ungar din 1910, în teritoriul de astăzi al Ungariei se aflau 85.000 de români.

În statistica oficială din 1920 se arată că numărul românilor era de numai 24.000, iar potrivit recensământului din 1930, doar de 16.000. Deci în timp de 20 de ani, numărul românilor din Ungaria de după 1919 s-a redus cu 69.000 de suflete, adică cu 80%.

Această scădere vertiginoasă este justificată de unguri prin opţiunea multor români pentru cetăţenia ungară şi prin trecerea altora în România după fixarea noilor frontiere în 1919. Afirmaţia este însă contrazisă de faptul că românii care locuiau în Ungaria de secole în mijlocul populaţiei ungureşti şi ar fi putut oricând să se strămute în Transilvania în mijlocul fraţilor români, n-au înţeles nicidecum să-şi părăsească în număr mare, după 1920, localităţile în care s-au născut şi ei, şi strămoşii lor.

Dacă s-ar fi produs o strămutare atât de masivă, de 69.000 de români, autorităţile ungare, de unde plecaseră, şi autorităţile române, unde veneau, ar fi avut o evidenţă precisă a celor strămutaţi, dar asemenea documente nu există. Diminuarea catastrofală a numărului românilor din Ungaria este urmarea unei ofensive puternice de deznaţionalizare iniţiată după Trianon, când în Ungaria s-a declanşat un curent naţionalist (ébredö magyarok) exclusivist şi intolerant, care avea drept scop desfiinţarea naţionalităţilor rămase între hotarele sale. Acest curent nu era decât o reeditare de manieră forte a presiunilor de maghiarizare din trecut.

Oficialităţile ungare au învăţat că problema naţionalităţilor, pe care n-au putut-o rezolva prin metodele uzitate în trecut, a distrus Ungaria Mare. De aceea, în Ungaria Mică nu mai era nevoie de minorităţi naţionale.

La 31 decembrie 1930, rezultatele recensământului din Ungaria stabileau că populaţia ţării era de 8.688.000 de suflete, dintre care: 479.000 germani, 105.000 slovaci, 28.000 croaţi, 16.000 români, 7.000 sârbi, 28.000 bunievaţi (un fel de slavi sudici inventaţi spre a reduce numărul sârbilor), faţă de care numărul ungurilor era de 8.000.000 (în care erau socotiţi şi circa 250.000 de evrei şi ţigani, după practicile mai vechi). Toţi românii din Ungaria vorbeau limba maghiară, aşa că dacă au rezistat şi s-au declarat români până în 1910, după această dată, în recensămintele din 1920 si 1930 apar înglobaţi în majoritate în naţiunea ungară, rezistând totuşi în 1920 să se afirme ca români după limba maternă – 24.000, iar în 1930 – 16.000.

După cum reiese din statisticile ungare, între 1920-1930, numărul ungurilor a crescut cu 10%, iar numărul celorlalte naţionalităţi a scăzut: germanii cu 14%, slovacii cu 40%, românii cu 33% etc. Este paradoxal să se constate că numai naţiunea ungară este prolifică, iar celelalte naţionalităţi nu numai că n-au crescut cu sporul natural, dar au suferit o scădere continuă, de mari proporţii. Cauza este cunoscută: falsul în întocmirea recensămintelor prin stabilirea naţionalităţilor pe baza limbii vorbite.

În nerăbdarea lor de a lichida cât mai curând minorităţile naţionale din ţară, conducătorii Ungariei horthyste au mers până la a maghiariza numele tuturor cetăţenilor. Societatea pentru maghiarizarea numelor (Országos Névmagyarositó Társaság), înfiinţată de Lengyel Zoltán, desfăşura o activitate formidabilă, sperând ca, printr-o propagandă intensă, să fie maghiarizate 100.000 de nume în fiecare an. Societatea a reuşit să maghiarizeze în câţiva ani mai multe sute de mii de nume, sperându-se în maghiarizarea numelor tuturor locuitorilor Ungariei. Având şi numele maghiarizat şi vorbind şi limba maghiară, fiecare cetăţean devine „ungur curat”. Iată mijlocul prin care naţiunea ungară creştea vertiginos, iar naţionalităţile scădeau şi se contopeau în masa ungurilor pentru a rămâne în Ungaria naţiunea ungară, îndeplinindu-se astfel visul: „Ungaria, numai a ungurilor”.

Aşadar, tot ceea ce au întreprins în Transilvania, în baza legislaţiei budapestane, maghiarii şi secuii şovini în scopul desfiinţării românilor prin maghiarizare, n-a fost altceva decât realizarea aceluiaşi obiectiv urmărit de statul ungar – desfiinţarea totală a naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria.

Acest fapt confirmă afirmaţia că acţiunile maghiarilor şi secuilor din Transilvania întotdeauna au fost ordonate şi dirijate de Budapesta. Până în 1945, în Ungaria nu au existat şcoli româneşti şi limba română era interzisă chiar şi în Biserică. Cele câteva biserici ortodoxe şi greco-catolice şi cei câţiva preoţi români făceau mari eforturi să menţină trează conştiinţa naţională în sufletele bieţilor români, cu toate că li s-a impus să slujească în limba maghiară, pentru ca astfel românii să-şi uite limba; se adaugă faptul că cei 85.000 de români n-aveau o şcoală şi nici un învăţător român.

La cea de-a 25-a Conferinţă interparlamentară europeană, delegatul României, Djuvara, în urma atacurilor aduse statului român de către delegaţii Ungariei, Berzeviczy şi Lukács, a atras atenţia conferinţei asupra regimului opresiv la care era supusă minoritatea română din Ungaria: „Afirm – a declarat delegatul român – că românii din actuala Ungarie, locuind de-a lungul frontierei române, n-au nici o şcoală şi nici o biserică şi sunt împiedicaţi să uzeze de limba lor”. Despre viaţa pe care o duceau românii din Ungaria interbelică lăsăm să vorbească scrisoarea unui român, trimisă ziarului „Universul” şi publicată în întregime în numărul din 13 decembrie 1933 al ziarului respectiv:

„Având neamuri în Ardeal, unul din ele pe ascunziş a putut pătrunde până la noi. Am aflat de la el multe lucruri interesante, între altele şi despre dureroasa împrejurare că ce mari domni sunt ungurii din România. Când mă gândesc că ce amar suntem noi apăsaţi aici, nici nu ne vine să credem că lor li se dă atâtea libertăţi. Numai una să spui. Eu, de pildă, dacă mi-aş spune numele, arătând cine sunt, eu care voi spune lucrurile drepte (jur pe ce am mai sfânt că sunt chiar aşa), nu aş mai vedea soarele, câtă vreme ungurii la d-voastră, din România, vin la noi, mânjesc pe români cum ştiu mai urât, şi apoi se duc acasă în România, vă dau sfaturi prin ziarele lor, se fac deputaţi în parlamentul românesc, ajung la slujbe mari de stat şi îşi fac averi mai mari decât ungurii din Ungaria.

Noi suntem rămaşi români în Ungaria, răsfiraţi prin zeci de sate curat româneşti, care amestecate, cu totul vreo 70-80.000 de suflete. Noi, până la bătaie (Primul Război Mondial – n.a.), am dus-o cum am dus-o, căci eram împreună în vechea Ungarie milioane de oameni şi aveam şi noi domni români cu noi. De la bătaia cea mare încoace, de când Dumnezeu sfântul a ajutat celor mulţi să se stăpânească ei, prin graiul şi legile lor româneşti, noi am rămas fără nici un ajutor; nu avem pe nimeni cu noi. Dascălii şi popii noştri au fost schimbaţi cu unguri.

Aproape în fiecare sat unde sunt români s-au făcut jandarmerii. Din biserică au scos graiul strămoşesc, astăzi numai ungureşte se face slujba. De cărţi de poveşti de citit, de foi româneşti nici vorbă nu poate fi să avem. Barem domnii români din Pesta, care se ţin de România, dacă ar fi buni să mai vină pe la noi să ne vadă, că poate aşa nici nu ne crede nimeni ce umiliţi suntem.

Toate le-am răbda, dacă aşa ni s-a dat, ca numai noi să nu putem ajunge în România – dar să ştim că ne lasă ungurii să ne vedem de treburile noastre, să ne tragem jugul nostru de toate zilele, dar măcar să nu ne ciufulească şi batjocorească.

Ne-au făcut să ne cumpărăm şi noi haine de levente (premilitari), să avem puştile noastre, să facem exerciţii în Duminică şi sărbători. Bat pe feciori dacă Duminica, în loc să meargă la joc, cum îi obiceiul creştinesc, nu se duc la exerciţii de levente, îi bat de îi lasă pe jumătate morţi. Toate ar fi cum ar fi, necaz e că nu căpătăm de la nimeni nici un cuvânt de încurajare. Poate se crede de noi că suntem puţini, dar noi suntem mulţi şi necăjiţi rău.

Barem radioul din Bucureşti de ne-ar spune câte una alta, căci ăsta de aici din Pesta auzim că toată ziua le vorbeşte ungurilor din România. Ba chiar spune câte una despre ce e în România de nu ne vine să credem.

Bine ar fi zău, că barem la sărbători mai mari vreun domn care ştie graiul nostru de aici, ne-ar vorbi ceva pe înţelesul nostru, nu aşa pe domnie, cum spun românii de aici graiului de la radio din Bucureşti.

Faceţi ceva pentru noi, că am auzit că dvs. iubiţi mult poporul românesc şi dacă nu altceva, dar scăpaţi-ne, să nu trebuiască să înjure copiii şi feciorii noştri, români ca şi părinţii lor, neamul din care au ieşit.

Poate nici nu ştiţi ce fac cu noi. Duminica, după exerciţii de levente, vin feciorii mărşăluind acasă, cântând cântece războinice ungureşti. Când ajung la capătul satului, înainte de a se duce fiecare acasă, trebuie toţi laolaltă să strige: Dumnezeu să bată pe duşmanii maghiarimii, mai ales pe valahi!

La început am crezut că vom putea face ceva, să vadă ungurii că de data asta nici împărăţia iadului nu ne poate cere şi că ne vor lăsa pe noi românii în pace să spunem una ca asta, dar jandarmii nu ne iartă.

Seara, după ce feciorii noştri au spus asta, se roagă la Cel de Sus să le ierte greşeala şi să asculte dorinţa sufletului românesc, binecuvântând poporul şi naţia românească, iar să nu asculte ce spun buzele lor de groaza schingiuirilor jandarmilor.

De ce nu-i puneţi şi dvs. în România pe unguri să-şi blesteme neamul? Eu ştiu de ce. Pentru că românul este creştin, iar aşa lucru ce fac ei cu noi, numai păgânii sunt în stare să facă.

Multe ar fi necazurile noastre, răbdăm mult mai ales de la jandarmi şi fisolgăbirăul, dar toate le-am răbda mai uşor, dacă am putea şi noi da ceva sprijin sufletesc românesc.

Faceţi ceva, cât de puţin pentru noi, că suntem mulţi şi necăjiţi. Şi aici unde-s stăpâni peste noi, îs mai răi cu noi ca omul cu câinele ce nu-i trebuie” – încheie scrisoarea lui tristă şi jalnică bietul român amărât din Ungaria lui Horthy.

Situaţia descrisă mai sus era aceeaşi în toate comunele în care trăiau în Ungaria români. Guvernul român cunoştea acest tratament inuman şi a protestat pe lângă Guvernul de la Budapesta, cerând încetarea tuturor acţiunilor de deznaţionalizare a românilor şi aplicarea unui tratament similar cu acela aplicat maghiarilor din România. Niciodată însă Guvernul român n-a dat vreo speranţă românilor rămaşi în Ungaria după trasarea frontierei în 1919 – pe care o consideră definitivă – că teritoriul pe care se află ei acolo va fi alipit vreodată României.

În schimb, i-a îndemnat să înţeleagă situaţia şi să se comporte ca cetăţeni leali ai patriei în care trăiesc, menţinându-şi originea etnică în limitele constituţiei şi legilor ungare.

Publicitate

Valahi sau ROMÂNI?

Ce limbă vorbeau valahii?

În lungul șir al falsificărilor făcute cu maximă nesimțire de către dușmanilor neamului românesc, se află și opinteala deosebirii dintre valahii din Țara Românească și moldoveni, vezi bine vorbind limbi deosebite, constată prof. Constantin Cojocaru/ Iași, în prestigioasa publicașie de la Chișinău, https://timpul.md.

Mai mult, se încearcă demonstarea urii care ar fi existat intre ei în evul mediu, de parcă nu toată Europa cunoscuse lungi și dese războaie între statele acelorași popoare, ulterior unite național în epoca modernă, ca și românii (parțial deocamdată), la 1859.

În general se acceptă că poporul nostru era deja creat distinctiv prin secolele VIII-IX. Dacă după dispariția Imperiului roman (o primă Uniune Europeană ce a civilizat continentul), în partea sa vestică a avut loc o germanizare prin noi migrații (sec. III-IV), în schimb, în răsărit, la nord și sud de Dunăre, a rămas o viguroasă populație romanizată.

La 587 cronicarul bizantin Teofilact din Simocatta, consemnează primele cuvinte romanice în timpul unor conflicte sud dunărene: Torna, torna, fratre ! (Întoarce-te, întoarce-te, frate !).

În secolul VIII sunt atestați numiții Vlahorinchinii, iar evident la 976 sunt amintiți de Kedrenos și vlahii din Macedonia. Vlahii vor fi apoi amintiți tot mai des. Cine erau ei? Populații romanizate locuind în zone diferite din Tesalia, munții Pind până în peninsula Istria (nord-estul Adriaticii, la sud de Triest).

Limba lor se acceptă fiind dialectele limbii române, deși unii le considera aparte. Lipsa de consens general este și pentru explicarea origini acestui etnonim.

Mulți aleg calea unei denumiri date de germanici romanilor și populațiilor romanice ulterioare, termenul fiind apoi preluat de unguri (olahi), slavi (volohi), bizantini (vlahos)… alții cred că din sudul Dunării etnonimul s-a răspândit pe continent. Important este însă să discutăm despre folosirea lui pentru românii nord-dunăreni.

În evul mediu și alte popoare au purtat până în epoca modernă alte denumiri: germanii-deutsch (vezi Germania-Deutschland), polonezii (leși-Țara Leșească, în letopisețe), sau denumirea dată germanilor de italieni: tedeschi. Și exemple mai pot fi…

Cert este faptul că din exterior românii Transilvaniei, Munteniei (fiind prima creată s-a apelat la etnicul românesc, deși adesea și Moldova era denumită drept tot o Valahie), și Moldovei erau tot VLAHI.

Chiar și Ștefan cel Mare s-a intitulat în unele documente domnul Moldovlahiei (al Țării Românești a Moldovei). Între ei însă, în interior, se autodefineau ca români.

Foarte important, Transilvania a fost cel mai intens romanizată și ulterior a fost sute de ani UN ADEVĂRAT REZERVOR DEMOGRAFIC pentru tot spațiul nord-dunărean, formarea Munteniei și Moldovei primind un aport demografic greu de lămurit și acum ca dimensiuni. Repet, Grigore Ureche a descris negru pe alb fenomenul Descălecării, prin sutele de sate de dincolo de munți stabilizate până la Nistru și mare.

Iar din sudul Transilvaniei pe văile marilor râuri s-a întâmplat la fel, catolicizarea forțată inițiată de regii Ungariei, crunta exploatare feudală (la 1352 o nouă dare pentru biserică și feudali, nona, a noua parte din grâne), fiind cele mai importante cauze.

Cam așa cum azi basarabenii din UE cheamă și ajută rudele spre migrare, se întâmpla cu noile comunități ce luau cale pribegiei în teritorii ale aceluiași grai și neam, libere de ortodoxie și de dări înrobitoare.

  Foto: Țărani din Severin acuarelă sec XIX a pictorului maltez Amadeo Preziosi

Concluzia, în toate cele trei țări românești se vorbea aceeași limbă, indiferent cum se numeau cele trei extern, dovada peremptorie fiind realitatea de azi, a UNITĂȚII LIMBII ROMÂNE, desigur însă cu unele deosebiri nesemnificative (graiurile regionale) și a unei evoluții în timp spre româna literară de azi.

Dacă în unele state vestice (Franța, Italia, Germania…), există mult mai multe graiuri și chiar dialecte (!!!), datorită circulației masive sute de ani a românilor peste Carpați, s-a realizat această unitate lingvistică remarcabilă.

A nu se uita, mai mult, de exemplu, și zecile de sate românești medievale din sudul regatului polonez, conduse o vreme de dreptul valah (jus valachorum), a goralilor, sau mica Valahie din Moravia.

Iar ca să explice impotent și ridicol de ce se vorbește aceeași limbă pe ambele părți ale Prutului s-a inventat teoria – fără nici o dovadă științifică – că românii au preluat zisa limbă moldovenească de la moldoveni, de parcă un popor distinct vreodată în istoria lumii a primit de voie o altă limbă străină.

În afara popoarelor cotropite de imperii (vezi și cazul Basarabiei rusificate), nu cunoaștem astfel de cazuri. Poate știți domniile voastre?

În fine, recunosc păcatul, cele scrise NU sunt pentru domniile voastre, ci pentru cei fals informați, cărora le veți clarifica gândirea… inclusiv să nu mai voteze pe viitor cu partidele care le-au sucit mințile, furându-le identitatea…

ADDENDA

Vlahi este un exonim, o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii. Această denumire provine din denumirea βλάχοι din limba greacă, care a dat și denumirile de воло́хи în rusă și oláh în maghiară.

Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.

Cuvântul Vlahi a devenit și un endonim (autodefiniție) la Meglenoromâni sub forma Vlași. După crearea statului modern român, Vlahi devenea denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români.

Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de Vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna pe Români înainte, dar și după apariția statului modern român.

Trist, dar începând cu secolul al XX-lea, insulele de populație latinofonă din Balcani sunt în pericol de dispariție.

CITIȚI ȘI:

ROMÂNI SAU…MOLDOVENI, VLAHI, VALAHI, VOLOHI? VIDEO: AȘA-I ROMÂNUL !

Pantelimon HALIPPA: Poruncile graiului național

1.   Vorbiți în limba voastră, acasă, cum ai vorbi cu prietenii și cu oricine, chiar cu un străin, căci se cade ca străinul să-ți învețe limba ta, nu tu pe a lui.

2.   Creșteți pe copiii voștri în limba voastră și învățați și pe fete să vorbească și să iubească limba maternă.

3.   Feriți-vă de școli străine, căci numai așa veți lucra înțelepţește.

4.   Cumpărați numai cărți, reviste și gazete scrise în limba voastră, căci numai așa veți scăpa de înrâurirea străinilor.

5.   La orice petrecere, ca și la primirea musafirilor, vorbiți numai limba voastră, dar vorbiți-o frumos.

6.   Oricât aveți de scris, scrieți în limba voastră.

7.   Dacă porunciți marfă în străinătate, scrieți în limba voastră, căci câștigul deschide urechile și ascute limba.

8.   Dați mărfurilor numiri numai în limba voastră.

9.   Toate inscripțiile prăvăliilor, etichetele mărfurilor și orice reclamă – făceți-le în limba voastră, căci numai așa vă vor ști și vă vor cinsti străinii.

Acestea sunt poruncile graiului naţional. Pentru întâia dată ele au fost scrise pentru poporul flamanzilor trăitor în Belgia.

Limba acestui popor – asemănătoare cu limba nemțească – a fost năpădită acum mai bine de o sută de ani de limba franţuzească. Marele împărat al franțujilor Napoleon izgonise limba flamanzilor din școală, din așezămintele de ocârmuire și din judecătorii, și pusese în locul ei limba franțuzească. În astfel de împrejurări, limba flamandă a început a fi părăsită de către slujbași, negustorii orașelor și oamenii cu stare. Toți aceștia vorbeau mai mult limba franțuzească. Gazetele, cărțile învățătura în școală se făceau de asemeni în limba franțuzească. Și numai poporul de jos urma mai departe să-și vorbească limba lui flamandă.

Dar era o nedreptate. Poporul care cu munca lui ţinea țara Belgiei, era nesocotit în ceea ce este mai scump omului: graiul. Poporul de jos, care sprijinea întreaga clădire a statului, nu avea în graiul lui nicio mângâiere: o carte, o gazetă, o vorbă spusă de slujbaș sau judecător în limba norodului – nimic. Era nedrept lucrul acesta și o luptă pentru răsturnarea lui trebuia să se deie.

Semnalul de luptă l-a dat la anul 1839 un flamand – Jan Frans Willems, și lupta a fost dusă cu multă hărnicie și statornicie, încât la anul 1873 stăpânirea Belgiei a trebuit să recunoască limba flamandă ca una ce trebuie să fie întrebuințată în școală, în așezămintele de ocârmuire, în judecătorii și peste tot. Astăzi limba flamandă are literatura ei frumoasă, care poate sta alături de literatura altor limbi și noroade din lume și este mângâietoarea unui popor ce a suferit mult pentru graiul național.

Am scris toate acestea pentru că istoria limbii flamande este în aceeași vreme istoria limbii românești. Și limba noastră a fost prigonită aici, în Basarabia de ruși, în Ardeal de unguri și în Bucovina de nemți. Și poporul român a fost lipsit de cuvântul de mângâiere spus în limba lui. Dar odată cu dezrobirea din lanțurile streinilor, am căpătat și noi dreptul de a ne folosi de limba noastră în biserică și în școală, în așezământuri și în judecată. Rămâne acum să ne silim să facem din limba noastră a neamului – limba moldovenească – românească – un instrument de cultură și de artă care să ne puie în rând cu popoarele luminate ale lumii.

Și pentru ca să ajungem unde dorim și unde trebuie să fim, suntem datori să ascultăm cele 10 porunci ale graiului național.

 (Reprodus din Calendarul Basarabiei pe anul 1923. Chișinău. Tipografia Societăţii „Glasul Țării”)