Mircea Eliade : A nu mai fi român

”A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu umiversal și etern”. Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai stiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu.

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toți, dar absolut toți sunt streini.

Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente.

Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărati este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească.

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viata interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vietii și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ti folosește faptul că poți cunoaște, superficial realitatea – când îți lipseste facultatea de a imagina probleme, îți lipseste boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceștia sunt supărati pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a disperării. Și pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski și Heidegger – și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești – tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totusi cu o inteligență și o simțire proprii. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” și “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă și în gândire și încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o conceptie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinta și îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditației prin “probleme”; pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morală sau magică; și într-un caz, și în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred și despre personagiile biblice și apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, așa cum sunt înțeleși de popor și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viața asociată, ceilalți concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A “crea” este o concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualității” poporului. În concepția poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valentele românești ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.

Mircea ELIADE

(Publicat de Vremea, an VI, nr. 304 din 10 Septembrie 1933)

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gînditor și scriitor român, o personalitate marcantă a culturii mondiale.

Filosof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.

Este autorul unei opere vaste științifice, literare și de eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade și al Jeanei născută Vasilescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu. Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei, în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit pînă tîrziu în adolescență.

După terminarea învățămîntului primar la școala de pe strada Mîntuleasa, Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica și Barbu Brezianu.

Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de occultism, și a scris piese scurte pe subiecte entomologice.

În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză, în particular începe să studieze persana și ebraica.

Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P.Haşdeu.

Prima sa operă a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai tîrziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

La 20 noiembrie1928 pleacă în India, trăieste în Calcutta unde o întîlnește pe Maitreyi.

De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparținînd de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut.

În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu.

Începînd din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola”.

Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

La 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de arte și științe. Cîțiva ani mai tîrziu vizitează Suedia şi Norvegia şi participă la Congresul de istorie a religiilor.

În anul 1977 Mircea Eliade primește premiul Bordin al Academiei Franceze. Iar în anul 1985 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.

În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editînd cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunînd contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectînd un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar.

Mircea Eliade a murit la vîrsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago și a fost incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park.

Romaniile populare – o apelație științifică datorată marelui istoric Nicolae Iorga

Foto: VLAHIILE ROMÂNEȘTI DIN ÎNTREAGA EUROPĂ

Romanii populare este o apelație științifică datorată istoricului Nicolae Iorga, dar așezările respective erau denumite de proprii locuitori terrae sau țări, iar de popoarele sau puterile vecine: Wallons, Walha, Gallo, Welschen sau Walachen, Volochi, Vlahi.

Aceste denumiri străine au aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip „Welch”, „Walsch”, „Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi.

Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând „străin”, „ne-german”, și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de Teutoni în decursul campaniilor lor de jaf în Galia, în anii 110-100 î.e.n.

Expansiunea ulterioară a germanicilor în Europa, în secolele II – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală, pentru a desemna populațiile romanice .

Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme: vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak… trecând ulterior și în limbile occidentale: valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

După R. Rohlfs, germanicul „Walh” a dat, de asemenea, în limbile romanice occidentale, Galles (pentru Wales), Wallon și Wallonie, țara Gallo și Gaule („Galia” în franceză: în această limbă wa inițial urmat de alh evoluează în ga (Wardan = garder: a păstra, Waidanjan = gagner: a câștiga) și aule (Salh = saule: salcie).

Gaule, așadar, nu vine din latina Gallia (care în franceza modernă ar fi evoluat în Geaille deoarece ga inițial urmat de li antevocal evoluează în ja sau gea, ca în Galbinum = jaune: galben, Gaiium = geai: gaiță, Gabatam = jatte: strachină, Alium = ail: usturoi, Filiam = fille: fată sau fiică).

O părere originală a avut filologul român Ilie Gherghel, care, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit, a sugerat o origine romano-bizantină a cuvântului „valah”.

Argumentația sa se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul „valah” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit.

Definirea românilor (vlahilor)

În sensul larg, european, o Romanie populară este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum.

În sens restrîns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunități latinofone (romanice) din Dacia sau de la sud de Dunăre, care începând cu retragerea romanilor din Dacia, și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind să ajungă în Evul Mediu timpuriu să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă).

Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul, cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

În Europa, au existat (unele dăinuiesc până azi sub formă de toponime) zeci de Romanii populare, de la marea Nordului (insula, azi olandeză, Walcheren) la marea Neagră (țările române), trecând prin Belgia (Valonia în Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde numeroasele toponime cu Walchen le atestează și unde mai dăinuiește până azi Limba romanșă).

În sensul restrâns, privitor la istoria Românilor, Româniile populare se referă cu precădere la țările și cnezatele cârmuite conform „legii strămoșești” (леџѩ стръмошѩскъ, în maghiară „Vlach jog”, în latină „Jus valachicum”), locuite de strămoșii din Evul Mediu timpuriu ai Românilor și Aromânilor. Contopirea acestor cnezate a dus la formarea statelor medievale românești.

O panoramă a comunităților de români dimprejurul României

Istorie

Romaniile populare europene au apărut în majoritatea lor, în Evul Mediu timpuriu, ca obști rurale creștine, ce căutau să-și ocrotească resursele fie ferindu-se de contacte cu năvălitorii (de exemplu, ascunzându-se în adâncul munților sau pădurilor), fie plătind dări popoarelor migratoare care treceau în zonă (în general, germanice sau slave).

Cu timpul, pe măsură ce statele europene medievale se închegau, „Romaniile populare” au fost fie integrate acestor state (mai ales în Europa de Apus), fie absorbite de năvălitori migratori prădalnici (prin germanizare, în Alpi, cu excepția Romanșilor, sau prin slavizare în Balcani), fie au supraviețuit, contopindu-se și formând principate mai mari (cazul voievodatelor românești).

Toponime

Blahnița (râu și câmpie în jud. Mehedinți);

Romanja Planina și Stari Vlah (podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei);

Țările Maramureșului, Oașului, Crasnei, Lăpușului, Năsăudului, Bihorului, Moților, Gurghiului, Topliței, Amlașuli, Cibinului, Făgărașului, Motrului și Lotrului, care uneori apar ca Vlachföldek sau Olàhorszag’, adică „Țări ale Românilor”, în diferite documente ungurești medievale;

Vlașca – fost județ al Munteniei, în Perioada interbelică;

Vlăhița, așezare din jud. Harghita;

Vlahina (masiv muntos între Serbia și Bulgaria);

Vlahoclisura, Vlachata și multe alte toponime asemănătoare în Grecia de nord;

Vlăsia (pădure la nord de București);

Vlašic (masive muntoase în Bosnia și Serbia);

Mențiuni istorice

Vlahia Mare (Megali Valacheia) menționată de autorii bizantini în Tesalia;

Vlahia Mică menționată de autorii bizantini în Acarnania;

Vlahia Albă menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;

Vlahia Neagră sau Morlahia menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei;

Vlahia de la Srem menționată de autorii medievali pe râul Sava;

Vlahia moravă (Valašký) – în munții Beskizi din nord-estul Cehiei.

Mulți autori includ în această listă cnezatele menționate pe teritoriul viitoareler voievodate românești înainte de întemeierea acestora: Maramureșul și formațiunile, poate fictive, ale lui Ahtum, Gelu, Glad și Menumorut din Transilvania; Strășineț, Baia, Bârlad, Hansca în Moldova; Ioan, Farcaș, Seneslau sau Litovoi în Țara Românească; jupânul Dimitrie, Balica și Dobrotici în Dobrogea (aceștia din urmă, revendicați și de istoricii bulgari).

Aceste formațiuni, a căror identitate ca Romanii populare poate fi (și este) discutată, dispar treptat în secolele XI-XIV, fiind, la nord de Dunăre, înlocuite prin voievodatele istorice numite tradițional Țările Române, denumire care se referă la populația majoritară mai degrabă decât la structura de stat (maghiară în Transilvania):

Vlahia interioară, cum apare Ardealul în diferite hărți ungurești medievale, fiind înăuntrul monarhiei ungare, în timp ce Țara Românească și Moldova erau în afara acesteia;

Ungro-Vlahia adică Vlahia dinspre Ungaria (denumire dată de către greci): Țara Românească dintre Carpații Meridionali și Dunăre;

Vlahia Mică: Oltenia – partea Țării Românești din vestul râului Olt;

Vlahia Mare: Muntenia – partea Țării Românești din estul râului Olt;

Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia adică Vlahia dinspre Rusia sau Mavro-Vlahia adică „Vlahia neagră”, de la codrii de nepătruns (denumiri dată de către greci).

Denumiri date de către turci:

– Bogdan-ili („Țara lui Bogdan”, de la numele domnitorului sub care și-a obținut independența),

– Cara-Bogdan („Bogdania neagră” adică nordică, cara însemnând și „miazănoapte” la turci): Moldova dintre Carpații Orientali și Nistru.

Surse: 

wikiwand.com

 Anonimus.ro.

AROMÂNII DIN MACEDONIA

Foto: Ținuturi locuite de aromâni în Balcani

Majoritatea aromânilor macedoneni s-au stabilit în Macedonia (Macedonia grecească și Macedonia de Nord, slavică) în timpul stăpânirii otomane, scrie Tudor Duică pe https://www.facebook.com/, preluat de Romanian Global News.

Vechii vlahi medievali fuseseră slavizați sau elenizați în cea mai mare măsură. Principalele migrații, din Epir, sud-vestul Macedoniei și Albania, către diverse părți ale Macedoniei au avut loc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, după ce așezările aromânești Voskopojë (ar. Moscopole), Niçë (ar. Nicea), Nikolicë (ar. Niculița), Grammousta (ar. Gramoștea), Linotopi (ar. Lintopea), Shipckë (ar. Șipska) etc., fuseseră distruse.

Clasa mai bogată a acestei populații s-a mutat în orașele mai mari ale Monarhiei Habsburgice, iar restul aromânilor au populat Macedonia.

O parte dintre ei s-au stabilit în orașe, iar o altă parte a populat zonele muntoase înalte (potrivit lui geografului și etnografului bulgar Vasil Kanchov, megleno-românii și crescătorii de animale aromâni din Macedonia de Est sînt urmașii vlahilor macedoneni medievali. Pe lângă aceștia s-au aflat și aromânii recent elenizați din fostul scaun episcopal Sisanion.

Acest lucru a fost acceptat și de scriitorul și politicianul aromân Nicola (Nicolae) Batzaria, potrivit căruia Gopeš (ar. Gopiș) și Malovište (ar. Maloviște) erau așezări aromânești dinainte de dominația otomană, în timp ce în alte locuri din Macedonia, aromânii proveniseră din Epir, Albania de Sud și Grecia.
Din diverse motive, aromânii nu au rămas statici, ci erau în permanentă în mișcare. În acest proces, s-au format noi așezări și sate, precum și noi colonii aromânești în orașe în care nu mai existaseră aromâni anterior.

Pe de altă parte, a existat o scădere a populației aromânilor în așezările lor inițiale din Macedonia sau abandonarea lor totală.
Aceste circumstanțe au fost motivul pentru care un anumit număr de sate aromânești sau megleno-românești nu fuseseră deloc înscrise în statisticile perioadei, iar în unele orașe aromânii nu erau înregistrați, deoarece nu locuiau acolo la momentul întocmirii datelor statistice. De aceea e foarte greu de estimat numărul lor real.

Practic, aromânii au trăit în aproape toate părțile Macedoniei. Cu toate acestea, ei erau cei mai numeroși în vilaietele Bitola și Salonic, în timp ce în partea macedoneană a vilaietului Kosovo, ei locuiau, în cea mai mare parte, în orașele mai mari, lucrând ca comercianți și meșteșugari.

După numărul populației, vilaietul Bitola avea cea mai mare populație aromână, la nivelul anilor 1875-1900.

Cele mai compacte comunități trăiau în kaza (subdiviziune a unui sangeac) Grevena, mai precis în satele Pindus Avdella (ar. Avdela/Avela), Perivoli (ar. Pirivole/Mbirvole), Samarina, Smixi (ar. Zmixi), Krania (ar. Turia), Mikrolivado (ar. Labanița), Kallithea (ar. Baltino) cu așezările sale satelite Prionia (ar. Bozuva/Hliapi) și Yeoryitsa (ar. Iurița) și orașul Grevena (ar. Grebini).
Avdella, Samarina, Smixi și Perivoli au fost așezări transhumante, tipice multor comunități pastorale aromânești. Locuitorii lor erau preponderent crescători de animale care mergeau în zonele joase din Macedonia și Tesalia, în timpul iernilor. Krania și Kallithea au fost locuite tot anul. Grevena avea doar 20 de case aromânești locuite vara, dar iarna acest număr creștea la 200. În consecință, grecii erau majoritari vara, în timp ce iarna, majoritatea erau aromânii.

În kaza Kaylar (greacă: Ptolemaida), pe versanţii Muntelui Askio, aromânii erau majoritari în Vlasti (ar. Blața) şi Sissani).

În această kaza, aromânii fărșeroți s-au așezat într-o așezare de colibari transhumanți, lângă Ano Grammatiko, numită Călivili di Gramaticu. Satele aromânești Polla Nera (ar. Fetița), Agios Dimitrios (ar. Căndruva) și Patima (ar. Paticina) erau situate pe versanții sudici ai Muntelui Voras (mk. Nidže) și pe versanții nordici ai muntelui Vermio, în kaza Edessa.
În kaza Nasliç (gr. Neapolis), erau aromâni în orășelul Siatista și în satul aromânesc Namata (ar. Pipilișta) de pe muntele Askio. Aromânii locuiau și în satele Tsotyli și Eratyra împreună cu grecii. Exista și o mare colonie aromânească în orașul Kozani (ar. Cojani), în kaza Kozani, care fusese, în cea mai mare, parte elenizată.

În timpul vizitei în orașul Kozani, din anul 1880, diplomatul și istoricul britanic Sir Ignatius Valentine Chirol a remarcat că:

„În cele 900 de case ale acestui oraș nu există abia douăzeci în care în jurul șemineului familiei se vorbește altă limbă decât vechiul dialect latino-vlah. (Totuși) orășenii prosperi ar fi profund răniți dacă s-ar sugera vreo îndoială cu privire la autenticitatea elenismului lor”.

Primatul aromânilor din Kozani a fost remarcat și de Spiridon Gopčević, care număra 4.000 de locuitori în 1888. Aproximativ 3.000 dintre ei erau aromâni, 100 erau sârbi, în timp ce ceilalți erau de origine greacă.
Aromânii erau împrăștiați peste tot și în kaza Kastoria. E vorba de vechile așezări aromânești de pe Muntele Gramos. De fapt, unele dintre fostele sate aromânești de pe Gramos, cum ar fi Linotopi și Grammousta, aparțineau, din punct de vedere geografic Macedoniei.

Populația aromână din kaza Kastoria era cea mai numeroasă în orașul aromân Kleisoura (ar. Clisura). Un mare număr al populației creștine din orașul Kastoria era de origine aromână. Când Victor Bérard a vizitat Kastoria, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, aromâna era vorbită sau cel puțin înțeleasă în fiecare casă creștină, ceea ce, fără îndoială, indica prezența puternică a aromânilor în acest oraș.

La mijlocul secolului al XIX-lea, unul dintre Liderii propagandei grecești din Kastoria, profesorul Anastassios Piheon, relatează că clasa superioară grecească a orașului era formată în principal din familii de aromâni care, în cele din urmă, s-au stabilit în Kastoria după plecarea din Moscopole, Nikolicë, Vithkuq și din alte părți.
Aromânii locuiau în Argos Orestiko (ar. Hrupiște/Rupiște) și în satul Grammousta (ar. Grămuștea), iar în așezările macedonene aproape că nu exista sat fără cel puțin 4-5 familii de aromâni.

În anul 1905, secretarul Exarhatului Bulgar, Dimitar Mishev (alias D. M. Brancoff), a consemnat prezența unor mici grupuri de familii aromâne printre locuitorii satelor din apropierea orașului Kastoria, precum Vassiliada (mk. Zagoričani), Pendavryssos (mk. Želegože), Korissos. (mk. Gorenci) și Kalohori (mk. Dobrolišta).

După distrugerea orașului Linotopi (gr.Λινοτόπιον/Linotópion), unele familii sărace s-au stabilit în satul Nestorio, din apropiere (mk. Nestram), unde au fost asimilați de către sătenii slavi macedoneni, mult mai numeroși. Aromânii din celelalte sate macedonene din kaza Kastoria s-au confruntat cu un destin similar. Limba aromână a fost uitată în curând, dar macedonenii din zona Kastoria au continuat să se refere la consătenii lor ca fiind de origine vlahă.
În kaza Florina se aflau orașul aromân Nymfaio (ar. Nevesca, mk. Νέβεσκα/Neveska) și satele aromâne Pisoderi. (ar. Pisuderea) și Bazdravitsa. Pe versanții muntelui Voras, în părțile de nord-est ale kazei, s-au format așezări de colibe numite Călivili Papadia și Călivili Murihova. În amestec cu albanezii ortodocși, aromânii au locuit și satele Flambouro ( ar. Niguvanlji), Drosopigi (ar. Belkameni) și Lehovo.
Micile colonii aromânești din Florina (ar. Hlernu/Hleru; mk. Lerin) și în satele Perikopi (mk. Prekopana) și Vatohori (mk. Breznica) au fost aproape complet slavizate. În părțile nordice și centrale ale vilaietului Bitolei, aromanii erau cei mai numeroși în kaza Bitola.

Aici, în afară de „Noul Moscopole” – Bitola (ar. Bitule), care a avut cea mai mare populație urbană aromână din Balcani, de-a lungul secolului al XIX-lea, a mai existat și rivalul Bitolei, pentru rolul de„Nou Moscopole” al aromânilor – Kruševo (ar. Crușova), precum și satele aromânilor din apropiere, Nižepole (ar. Nijopuli), Magarevo (ar. Magaruva), Trnovo (ar. Tărnuva), Malovište (ar. Muluviști) și Gopeš (ar. Gopiș).

După macedonenii slavi, aromânii erau a doua cea mai numeroasă populație din orașul Resen (ar. Areșani) și din satul din apropiere Jankovec (ar. Iancuveț).
Bibliografie :
The War of Numbers and its First Victim: The Aromanians in Macedonia (End of 19th – Beginning of 20th century) Nikola MINOV Ss. Cyril and Methodius University, Faculty of Philosophy Skopje, North-Macedonia.