Generalul Ernest Broșteanu și misiunea care a făcut posibilă unirea Basarabiei cu România

Foto: Generalul de divizie Ernest Broşteanu comandantul diviziilor române trimise pentru restabilirea ordinii din Basarabia, grav afectată de crime, jafuri şi incendieri, puse la cale de elemente bolșevizate răzvrătite.

Cine a fost generalul Broşteanu, pacificatorul de bolşevici. Misiunea care a făcut posibilă unirea Basarabiei cu România

Prăbuşirea Imperiului ţarist a creat condiţiile ca popoarele din cuprinsul său să spere la forme de guvernare proprii, aici fiind vorba şi despre străvechiul pământ românesc dintre Prut şi Nistru, scrie publicația de la Chișinău, https://timpul.md.

În Basarabia, „paşii“ în acest sens s-au succedat repede. Proclamarea autonomiei Republicii Moldoveneşti a fost pe 2 decembrie 1917, iar independenţa decisă de către Sfatul Ţării pe 24 ianuarie 1918.

Apoi, la 27 martie 1918 era votată, de către acelaşi for reprezentativ, moţiunea ce stipula că „Republica Moldovenească în hotarele dinspre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România“.

Pentru unire au votat 86 de deputaţi, trei au fost contra, iar 36 s-au abţinut (ucraineni, evrei, bulgari şi germani). Numai că, evenimentele gândite de o seamă de români patrioţi nu erau pe placul multora. În 1917 şi începutul anului 1918 au loc în Basarabia crime, jafuri şi incendieri la Hotin, Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, Tighina, Bălţi sau în capitala ţinutului.

În ianuarie 1918, bolşevicii îşi fac apariţia la Chişinău, şedinţele Sfatului ţării sunt suspendate, iar mai mulţi deputaţi sunt arestaţi şi condamnaţi la moarte. Comisia interaliată pentru aprovizionarea frontului român e de asemenea arestată, iar fondurile ei, în valoare de 2.000.000 ruble, sunt confiscate.

În aceste condiţii, membrii Sfatului ţării, care formau Blocul moldovenesc, au trimis o delegaţie la Iaşi, ca să ceară ajutorul Armatei române, pentru restabilirea ordinii.

„ARMATA NOASTRĂ ARE PORUNCĂ SĂ ÎMPIEDICE HOŢIILE, OMORURILE ŞI FĂRĂDELEGILE“

În scurt timp au fost trimise peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, acesta fiind momentul în care „intră în istorie“ generalul Ernest Broşteanu, născut la 27 decembrie 1869 în judeţul Neamţ, la Roman, cel care va comanda Armata română din Basarabia.

Până atunci luptase pe frontul dobrogean şi la Mărăşeşti. Despre rolul şi acţiunile generalului în Basarabia scrie profesorul Gheorghe Radu, în cartea „Un veac de la marea unire. Contribuţia judeţului Neamţ la reîntregirea neamului“.

La 13 ianuarie 1918, ofiţerul şi Statul major al Diviziei a XI-a au intrat în Chişinău, iar unităţile bolşevice, la care se raliaseră „revoluţionari“ găgăuzi, bulgari, tătari, lipoveni înteţind dezordinea, distrugerile şi panica, s-au retras la Tighina, pe Nistru, fără să opună rezistenţă.

„În acelaşi timp, în sudul Basarabiei Divizia a XIII-a a trecut Prutul, de la Oancea la Cahul, pacificând regiunea grav tulburată de elemente răzvrătite, haotice, pe care armata rusă de pe Dunăre nu le mai putea ţine sub control. Soldaţii îşi alungau ori îşi arestau ofiţerii“, se arată în cartea profesorului Radu.
Apoi, forţele bolşevice, retrase la Tighina, au fost anihilate la 7 februarie 1918, fiindu-le imposibil să mai tracă Nistrul.

Dincolo de misiunea militară, generalul explica basarabenilor care este scopul venirii Armatei române şi să combată zvonurile diversioniste:

„Noi n-am venit ca să vă împiedicăm ca voi să ajungeţi la drepturile voastre, pe care nimeni nu vi le poate lua, ci am venit să vă ajutăm să vă căpătaţi linişte şi bună rânduială, la adăpostul cărora să aveţi răgaz şi să puteţi aşeza şi păzi, cu sprijinul ocârmuitorilor voştri, ţara voastră, după cum veţi crede
înşivă că e mai bine pentru voi. Armata română nu vrea să se amestece în treburile de până acum şi de acum înainte, dintre proprietari şi ţărani. Armata noastră are însă poruncă să împiedice hoţiile, omorurile şi fărădelegile ce vi s-ar mai face de acum înainte de către acei care nu-şi iubesc ţara, neamul şi rânduiala!“.

„AŢI FĂCUT OPERĂ NU NUMAI DE DISTINS MILITAR, DAR ŞI DE MARE ROMÂN“

Meritele ofiţerului român au fost remarcate după cum reiese din valul de scrisori şi telegrame de mulţumiri adresate lui de către Clubul Nobilimii Basarabene, Societăţii Culturale a Românilor din Basarabia, Ligii Culturale, Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român din Iaşi şi altele.

„Domnule general, în timpurile neasemănat de grele prin care a trecut ţara, când Basarabia era ameninţată să piară sub anarhia duşmanului din năuntru, aţi venit cu Divizia XI şi graţie tactului, energiei şi spiritului Domniei Voastre, călăuzit numai de sentimentul dragostei de neam, în scurtă vreme aţi adus pacea acolo unde mai înainte era anarhie şi duşmănie. Aţi făcut operă nu numai de distins militar, dar şi de mare român. Pentru aceasta, recunoştinţa unanimă a întregii populaţiuni basarabene va fi veşnic legată de numele Domniei Voastre, intrat acum în domeniul istoriei Basarabiei“.

Membrii Clubului Nobilimii Basarabene i-a făcut cadou generalui un album dar şi o sumă de bani ce trebuia dată Reginei Maria, pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor de război:

„Vă rugăm să primiţi acest album, asigurându-vă că, plecând din mijlocul nostru, duceţi împreună cu Domnia Voastră recunoştinţă şi inimile noastre calde de buni români. În dorinţa de a ne exprima profundul nostru sentiment de recunoştinţă către vitezele trupe ale Diviziei XI, venite spre a pune ordine şi salva neamul românesc din Basarabia, vă rugăm să primiţi din partea noastră suma de 20.000 lei cu rugăciunea să o înmânaţi Majestăţii Sale Regina României, spre a fi distribuită numai văduvelor şi orfanilor rămaşi pe urma vitejilor militari din Divizia XI, morţi pe câmpul de onoare în Basarabia. Cu stimă… (urmează zeci de semnături)“.

Documentele aflate în fondul personal „General Ernest Brosteanu“, aflate la Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale Bucureşti, arată că ofiţerul a primit numeroase distincţii Ordinul Militar Mihai Viteazu, cel al Legiunii de Onoare, cel al Stavroforilor Ortodocşi al Sfântului Mormânt sau Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele Carpaţi şi Mărăşeşti 1918.

Din păcate, ce a hărăzit soarta acestui străvechi pământ românesc în timpul şi după al Doilea Război Mondial, se ştie.

Publicitate

Goralii – „muntenii” Poloniei și rădăcinile lor românești

Ei nu îşi pot tăia rădăcinile și încă îşi revendică originile de le noi. Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română, în special din vocabularul păstoresc…

Locul în care goralii îşi aşează stâna este stână, locul în care fac focul este vatră, zerul e zer, strunga e strungă, pastyr- păstor, bacia-baci, geleta -găleată etc. iar rasa de oi pe care o cresc este ţurcană ca şi cea de la noi şi este numită vlahşca.

Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi.

 Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: într-o vastă zonă din Carpaţii Nordici vlahii (românii) şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

Istoria vlahilor din aceste locuri a fost cercetată insuficient în țara noastră.

Grupurile de populaţii din  Munţii Carpati de nord, atât cele cu origini latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriau descălecarea ungurilor în Panonia anului 896.

Cronicarul Anonymus, spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”.

Cronica lui Nestor susţine că, după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus.

În secolul XVII a fost întemeiată în această zonă o formaţiune care a dorit să dobândească o formă de statalitate.

S-a numit Valahia de Sus, pe care storicii noştri doar o amintesc fără a da prea multe precizări..

Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří.

În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasi şi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow.

Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.
Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele aminteau numele a cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.
Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii care erau luptători de elită, au fost agreați de polonezi datorită vitejiei și fidelității lor.
La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ” (”mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.
În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe pămînturile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi.
Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.
În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice.
În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.
Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Cel mai mare muzeu al „muntenilor valahi” este în… Cehia, la Roznov, în Moravia.

Ca urmare a genocidului austriac din sec XVII – care trebuie studiat, afirmat și lămurit nu doar științific, ci și politic, fiind probabil, prima crimă în masă din Europa modernă (care a prefatat dărâmarea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania de către generalul austriac Bukow), când au fost omorâți cca 17 mii de valahi-gorali, aceștia au suferit un șoc cultural.

Cam ca românii care au trecut prin teroarea hortystă: n-au mai îndrăznit sa își vorbească limba, pe care și-au pierdut-o în timp, și au trecut la catolici – dar bisericile lor stau mărturie că au origini ortodoxe.

Mărturisește aceste grozăvii și azi inima de oțel care se poate vedea în podoabele stradale de Crăciun și pe care o poartă la gât bărbații gorali din munți și până în Cracovia.

Azi, goralii sunt mândri de originile lor și profita din plin de libertatea pe care o au de „a se afirma cu specific regional”.

Muzica lor e izbitor de familiară nouă, cu dese accente ale taragotului ardelenesc.

Nu e loc în Carpații polonezi sa nu întâlnești denumirea de goral cu simbolistica aferentă – costumul popular, oaia, calul: servicii turistice, restaurante, firme de construcții…

Un tratat conceput de cehi (!) acum câțiva ani privitor la UNITATEA ARHITECTURALA DE TIP VALAH A ÎNTREGULUI LANȚ AL CARPAȚILOR, a fostla noi blocat la traducere (la nivelul unui institut de cercetare al Academiei și la nivelul Muzeului Satului).

Înaintemergătorul descoperirii lor a fost sociologul şi antropologul de renume, profesor univeresitar îndrumător de doctorat la Universitatea din Oradea, Gheorghe Sisetean, cu lucrările sale despre vlahii din Moravia.

Surse:

Ziarul Lumina; contributors.ro;https://www.activenews.ro.; https://cersipamantromanesc.wordpress.com.

28 noiembrie: SĂRBĂTOAREA UNIRII BUCOVINEI CU ȚARA MAMĂ- ROMÂNIA

Unirea Bucovinei cu România a fost actul politic al românilor bucovineni prin care au decis alipirea Bucovinei la patria mamă.

Contextul european în care Bucovina s-a unit cu România a fost dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale au ieșit înfrânte din Primul Război Mondial și au capitulat rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie, consemnează https://centenarulromaniei.ro/unirea-bucovinei-cu-romania.

În 4/17 octombrie, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria, care exprima voinţa românilor de a separa provinciile româneşti Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Bucovina de Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România.

Austro-Ungaria intrase însă într-un proces de dezintegrare, iar o serie de teritorii componente ale imperiului și-au proclamat în a doua jumătate a anului 1918 independența: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie.

În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I a lansat manifestul, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar, o ultimă încercare de a salva de la pierire imperiul aflat în agonie.

Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan. (Motiunea unirii, 1918).

Harta etnică a Bucovinei

Reacția românilor din Bucovina a fost imediată.

În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat la Cernăuți, Adunarea Națională, la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene.

Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat la rândul său la Liov în 19 octombrie 1918, Adunarea Națională Constituantă, care a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, în care au inclus și nord-vestul Bucovinei istorice, care la 1774 fusese ruptă samavolnic din trupul Principatului Moldovei de Imperiul Austriac.

Procesul Verbal din 15/28 noiembrie 1918. ©centenarulromaniei.ro

 

A fost înființat și un Consiliu Național al românilor bucovineni alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii.

Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi.

La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune în care sublinia caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. De asemenea, s-au aflat la Cernăuţi, câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei.

Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, cu o majoritate zdrobitoare, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni.

Drept urmare, după aproape un secol şi jumătate de ocupaţie străină, teritoriul pe care trăiau românii bucovineni redeveneau la 28 noiembrie 1918, parte integrantă a ţării de care fuseseră rupți .

Decretul – lege prin care regele Fedinand I a consfințit unirea Bucovinei cu România, apărut în Monitorul oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919. ©ARHIVELE NATIONALE ALE ROMANIEI/AGERPRES

Unirea Bucovinei cu Ţara a fost încununată de actul istoric de la 1 Decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

 Din păcate, în 1940 partea de nord a Bucovinei a fost ruptă, împreună cu provincia Basarabia din trupul țării noastre de către URSS, cu acordul Germaniei lui Hitler. Aceste străvechi teritorii românești au fost eliberate din nou, pentru scurt timp, între anii 1941-1944, dar au fost din nou cotropite și anexate de sovietici până în 1991.

De-atunci, Bucovina de Nord a rămas anexată la Ucraina.

În data de 28 octombrie 2015 a fost promulgată Legea 250/2015 votată de Parlamentul României, prin care la 28 noiembrie este sărbătorită Ziua Bucovinei.