CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

S-au împlinit 162 de ani de la nașterea profesorului bucovinean Constantin Mandicevschi,autorul renumitului cântec “Cântă cucu-n Bucovina”

  

 

Constantin Mandicevschi - autorul renumitului cântec românesc „Cântă cucu-n  Bucovina”.
 

Constantin Mandicevschi – 162 de ani de la naştere

 

Constantin Mandicevschi, s-a născut la 24 mai 1859 în satul Băhrineşti, raionul Hliboca   în Bucovina ocupată de Imperiul Austro-Ungar. Era fiul parohului bisericii din această localitate, Vasile Mandicevschi și al soției sale, Veronica Popovici.

El este autorul versurilor sfâșietorului cântec al românilor înstrăinați, “Cântă cucu-n Bucovina”.

A fost  profesor de istorie şi directorul liceului din Suceava, inspector școlar, directorul Bibliotecii Universității din Cernăuți, scrie Vladimir Acatrini – colaborator al Bibliotecii ştiinţifice a Universităţii naţionale Iuri Fedkovici din Cernăuţi, în http://nordulbucovinei.blogspot.ro și Agenţia BucPress https://www.bucpress.eu.

  

A absolvit școala veche moldovenească din Cernăuți, iar în anul 1869, a început cursul la obergymnasium din Cernăuți, susținând în vara anului 1877 bacalaureatul. Frecventează apoi Universitățile din Cernăuți și Viena, susținând în 1884 examenul de capacitate la istorie, geografie, limba şi literatura germană. Constantin și-a început activitatea pedagogică între anii 1884 – 1893, ca profesor la Gimnaziul Superior Ortodox din Suceava, unde a predat cursul de istorie şi limba germană. În această perioadă face cunoştinţă cu poetul Mihai Eminescu, care în anul 1885 s-a aflat de Crăciun la Suceava.

 

Potrivit cunoscutului savant, pedagog şi rector al Universităţii din Cernăuţi, Ion Nistor, Constantin Mandicevschi este „Primul român, care datorită talentului de conducător, a ridicat şcoala sa la nivelul celor mai bune şcoli din ţară… Datorită unei munci enorme şcoala posedă o bază tehnico-materială bună, profesorii sunt excelenţi, iar elevii din familiile sărace primesc burse… Ori vara, ori iarna, directorul, de la 7 dimineaţa este pe picioare…”.

Aceste cuvinte au fost rostite la Conferinţa directorilor bucovineni, care a avut loc între 13-14 februarie 1913, la Cernăuți.

 

Cântecul “Cântă cucu-n Bucovina”, care este mai mult decât o doină, e o pagină de istorie a destinului românesc, a fost scris de Constantin Mandicevschi în anul 1904, la îndemnul lui Spiru Haret şi a lui Nicolae Iorga.

  Stihurile originale ale lui C. Mandicevschi au fost transpuse pe melodia unui cântec de jale bucovinean, acest cărturar român patriot fiind unul dintre organizatorii festivităţilor de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna din 1904.

Cântecul a prins şi a fost preluat de românii din satele din zonă , iar după a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod popular care l-a cântat a adăugat versuri, l-a modificat.

Cântecul a fost interpretat ani în şir de rapsodul popular Vasile Mucea, care l-a descoperit în satul Corceşti, raionul Storojineţ, în nordul Bucovionei, în 1943.

Originea sa era deja pierdută, la data când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant din popor care l-a interpretat cu strălucire.

 Mandicevschi, autorul versurilor cântecului a murit la 14 decembrie 1933, în orașul Cernăuți, în  anul în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Rapsodul popular Vasile Mucea a redescoperit cântecul în  satul Corceşti din regiunea Storojineţului înstrăinat împreună cu Nordul Bucovinei la Ucraina, unde avea rude la care putea ajunge în anii ’70 numai cu permis de la Securitate.

 

clement.media - Festivalul de folclor “Vasile Mucea”, Bilca, ediţia I

VASILE MUCEA (1933 – 2011)

 

 

 

Nu este mult de când Mucea s-a dus la cei drepţi, dar noi vom asculta mereu cu emoţie  melodiile simple și curate interpretate de el.

 

”Cântă cucu-n Bucovina” este mai mult decât o doină, este o pagină a destinului românesc care evocă un episod din istoria poporului nostru.

Este un cântec – manifest, un strigăt care mobilizează toate sufletele de români. 

El a fost înregistrat de Grigore Leşe de-abia în anul 1996, dar ambele sale versiuni ne arată că spiritul românismului nu a pierit ! 

  

 

Acum, după ce a ne-a fost redat, acest cântec nepereche trăieşte în sufletele tuturor și va trăi și după revenirea nordului Bucovinei la țara mamă, ca o mărturie a dragostei frățești care leagă toți românii.

 

31/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: ”Dragostea pentru locul tău de naştere trebuie cultivată”

Ioan Aurel Pop: ”Lumea nu trebuie lăsată să se schimbe oricum, altfel  suntem pierduți!”

 

În timpul unei întâlniri online cu elevii unui liceu, cărora le-a vorbit despre cultivarea valorilor în şcoala şi societatea românească, istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române a spus că nu există naţiuni superioare şi inferioare, ci doar naţiuni ”cu istorie mai cunoscută şi altele cu o istorie mai puţin cunoscută”, scrie agerpres.ro.

„Ura faţă de străini e cea mai mare prostie care a apărut în relaţiile între oameni. Dar a apărut. Ea există. N-avem dreptul s-o cultivăm, s-o apărăm. Dar dragostea pentru locul tău de naştere trebuie cultivată dintr-un singur motiv cel puţin: nu poţi iubi şi înţelege locurile de naştere ale altora, dacă tu eşti un vântură-lume. Atunci, într-adevăr, e un pericol mare. Dacă am înţelege aceste lucruri, cred nu s-ar produce nici exagerări. Dar în lumea de astăzi ce nu e exagerat?”.

O parte din valori îţi vin din solul, din locul naşterii tale. Şi astea sunt de neegalat, de neînlocuit. Am umblat mult în străinătate. Toţi românii care trăiesc în străinătate, chiar şi cei care nu recunosc, prima generaţie – nu vorbesc de copiii şi nepoţii lor, care se pierd în alte naţiuni -, au nostalgia locului de naştere. Şi chiar şi aceia care critică foarte tare ţara în ansamblu vin acasă cu plăcere să asculte susurul unui izvor, să audă încă o dată cum cântă o femeie bătrână la ţară pe înserat, când crede că n-o aude nimeni, să mănânce o mămăligă aburindă, care n-are gust în altă parte, nu-i aşa ca aici; să râdă, să plângă, să vadă morminte. Repet, şi cei care nu recunosc treaba asta o fac. Ceea ce înseamnă că, totuşi, primele noţiuni pe care le-ai dobândit în viaţă de la mamă, de la bunici, de la părinţi, de la tată rămân legate şi de un loc anume”, a subliniat istoricul.

„Şi eu mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră: ‘De ce să-mi fie ruşine? De ce să-mi fie ruşine de acest lucru? Numai pentru că în numele naţiunii s-au produs războaie? V-am spus, în numele dragostei s-au produs războaie, în numele democraţiei s-au produs războaie, în numele credinţei s-au produs războaie. Trebuie să schimbăm logica în aşa măsură încât să condamnăm credinţa, libertatea, democraţia şi naţiunea pentru războaie?

10/12/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

IOAN BOERIU, PRIMUL GENERAL ROMÂN AL TRANSILVANIEI REUNITE CU ȚARA MAMĂ

IOAN BOERIU, primul general român al Transilvaniei

Figura ilustră a generalului Ioan Boeriu, baron de Polichna, primul general de corp de armată al Transilvaniei din România Reîntregită, a rămas vie în istoria acestui popor.

Generalul Ioan Boeriu era de origine brașoveană și a urmat o carieră militară strălucită, fiind un mare om de arme și unul din puținii ofițeri de rang înalt care și-au păstrat gradul de general după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, când Transilvania s-a unit cu Regatul României.

Participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a consfinţit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Boeriu a devenit ulterior comandantul tuturor forţelor militare ale Transilvaniei, primul din istoria acestei străvechi provincii românești reunite cu țara-mamă, România, consemnează https://unitate-centenar.ro/ioan-boeriu-primul-general-roman-al-transilvaniei

Vienezii îi datorează ilustrului general Ioan Boeriu anihilarea revoltei bolşevice din 1918.

Primul general al Transilvaniei române, s-a născut în localitatea Vaida-Recea, în Comitatul Făgăraş al Austro-Ungariei, la 10 octombrie 1859.

Tatăl său, grănicerul român Ioan Boeriu, a fost cel care l-a inspirat în alegerea profesiei. Cei din neamul Boeriu, ale căror rădăcini ajung până în secolul al XVII-lea, erau pedestraşi, iar numele familiei vine de la faptul că li se spunea „boeri“, doar ei având drept de vot.

În anul 1765, locuitorii din Vaida-Recea au fost militarizaţi de austrieci, aici înfiinţându-se Regimentul I Grăniceri .

Şi-a început studiile la şcoala grănicerească, instituţie la care erau daţi, prin tradiţie, toţi copiii grănicerilor români din Ţara Făgăraşului. După absolvirea acesteia cu rezultate meritorii, s-a înscris la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu, unde a învăţat și limba germană.

Mama lui, Ana, l-a îndemnat să urmeze teologia, astfel că Ioan s-a întors în satul natal ca preot ortodox.

În scurt timp, s-a înscris la Şcoala de Cadeţi de Infanterie (Kadettenschule) a armatei austro-ungare din Sibiu, care era o şcoală militară pregătitoare. Elevii urmau aici patru ani, după care absolvenţii erau distribuiţi la regimente, cu gradul de stegari (Fähnrich), echivalentul gradului de plutonier. După terminarea studiilor militare cu calificativul „eminent“ și executarea unui stagiu obligatoriu de un an, tânărul Ioan Boeriu a fost repartizat ca sublocotenent la Regimentul (austro-ungar) de infanterie nr. 68 al Corpului de armată nr. 4 din Budapesta, unde în 1900 ajunsese deja căpitan.

A primit diferite funcţii în regimentele din Bosnia, Budapesta şi Viena. În anul 1905 a fost avansat la gradul de maior şi numit comandant de batalion al Regimentului nr. 76 din Esztergom (Ungaria). La 1 mai 1909 a fost avansat la gradul de locotenent colonel.

În această perioadă se găsea în statul major al Regimentului de infanterie nr.33 din garnizoana Arad, unitate formată în cea mai mare parte din ostaşi români. La 1 septembrie 1909 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, iar la 1 mai 1914 a fost avansat la gradul de colonel.

În fruntea Regimentului de infanterie nr.76, a participat la campaniile armatei austro-ungare în anii Primului Război Mondial, pe frontul rusesc.

Începutul războiului îl găsea pe colonelul Ioan Boeriu, în fruntea acestui regiment, pe frontul de est al Imperiului Austro-Ungar, în dreptul localității Polichna, nu departe de Krasnik, apărând o fâșie de 10 km lungime contra ofensivei armatei țariste.

A obținut o importantă victorie, în ziua de 23 august 1914, capturând trei steaguri de luptă, o importantă cantitate de armament și 6000 de prizonieri ruși. Cucerirea satului Polichna a pregătit victoria austriacă în bătălia de la Krasnik.

Pe 24 noiembrie 1914, Boeriu a reuşit, după mai multe zile de lupte grele, să recupereze poziţiile ruseşti de la Jangrot, care însă nu au putut fi menţinute din cauza numărului superior de luptători inamici.

Colonelul Ioan Boeriu a cerut retragerea regimentului său, slăbit după trei zile de lupte grele.

În bătălia de la Sulozcsova, a fost grav rănit, fiind transportat la un spital din Viena. Rămas infirm, a fost transferat la Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război, unde a lucrat ca expert militar, dar a fost şi preşedinte al Consiliului de Onoare al Ministerului.

Generalul a fost decorat cu distincţii pe care puţini eroi ajung să le primească.

În anul 1917 a primit Ordinul Imperial al Coroanei de Fier de clasa I, ceea ce impunea şi acordarea unui rang nobiliar, primind astfel titlul de baron cu denumirea „de Polichna“, după numele localităţii unde s-a remarcat în luptele cu armata țaristă.

În decursul carierei sale militare, Ioan Boeriu a fost distins cu mai multe înalte distincţii, cea mai rîvnită fiind Crucea de Cavaler al Ordinului Maria Terezia.

A devenit astfel al doilea ofiţer român decorat cu acest ordin militar habsburgic, după David Urs, dar şi ultimul, înainte de prăbuşirea imperiului.

Înainte de a primi medalia, Ioan Boeriu a mărturisit colegilor săi: „Dacă mi s-ar acorda Ordinul «Maria Tereza», m-ar bucura numai fiindcă s-ar consacra astfel eroismul regimentului meu“.

Pentru merite deosebite în serviciul militar al armatei austriece, la 11 noiembrie 1918 a fost avansat la gradul de general (Feldmarschalleutnant).

Sfârşitul războiului, din toamna anului 1918, l-a găsit pe generalul român în fruntea Senatului Militar Român din Viena, unde conducea Sfatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal şi Bucovina.

În Viena, Ioan Boeriu şi politicianul Iuliu Maniu au scris o importantă pagină de istorie, care a împiedicat instaurarea comunismului în capitala Austriei, aflată în pragul revoluţiei bolşevice.

Armata austro-ungară era la un pas de dezmembrare, în urma unui val uriaş de dezertări.

Întreaga Vienă era în haos, greva generală, provocată de bolşevici, cuprinsese şi autorităţile, inclusiv armata şi poliţia, iar populaţia era înspăimântată de violenţe, violuri şi tâlhării.

În aceste împrejurări apocaliptice, Maniu şi Boeriu s-au prezentat în audienţă la Ministerul de Război, la generalul von Straeger Steiger, şi au cerut să li se dea putere deplină pentru restabilirea ordinii.

Au solicitat şi li s-a acordat conducerea cazărmilor Carol şi Ferdinand, unităţi militare în care luptau mulţi români.

Cei doi lideri au format o adevărată armată naţională românească, ce dispunea de 60.000 de soldaţi în Viena şi în împrejurimi, plus alţi 100.000, răspândiţi în tot Imperiul Austro-Ungar.

Militarii români din armata austriacă au fost organizaţi sub conducerea unui stat-major condus de baronul Ioan Boeriu.

Au instalat comandamentul chiar într-o aripă a Ministerului de Război din Viena.

Senatul românilor a fost autoritatea care a condus Viena timp de 55 de zile, până când autorităţile austriece au reuşit să stăpânească situația.

Astfel, unităţile comandate de Boeriu au scăpat capitala austriacă de un dezastru imens: instaurarea republicii bolşevice.

Soldaţii români au impresionat prin disciplină şi prin vitejie. Dacă nu ar fi fost românii, Austria ar fi riscat să aibă soarta Ungariei.

La Budapesta, în Ungaria, soldaţii bolşevici din fosta armată austro-ungară creaseră Republica Ungară a Sfaturilor, primul stat comunist din Europa Centrală, condus de Bela Kun.

Această republică avea să fie desfiinţată în anul 1919 de Armata regală română, care a ocupat Budapesta, după ce bolşevicii maghiari atacaseră Transilvania, în conducerea acesteia aflându-se și generalul Boeriu.

În urma acțiunii de restabilirea a ordinii și curățării de comuniști a Ungariei de către Armata română, la Budapesta a venit la putere amiralul-regent Miklos Horthy, cel care avea să ocupe, două decenii mai târziu, Transilvania de Nord.

Trupele de români ardeleni comandate de generalul Ioan Boeriu au restaurat pacea şi ordinea şi în Praga, împreună cu Iuliu Maniu care s-a remarcat şi de această dată prin rolul său important în organizarea miilor de ostași români staţionaţi în Praga, într-o Legiune Românească.

Timp de 20 de zile, Legiunea Românească a menținut ordin ea în Praga şi a predat administraţia publică în mâinile noilor autorităţi.

După aceste acţiuni de răsunet, ostaşii români care luptaseră sub steag străin, în frunte cu Boeriu, s-au întors în Transilvania.

La plecarea din Viena, trupele române au participat la sfinţirea primului drapel tricolor din Imperiul Austro-Ungar.

Generalul Ioan Boeriu şi ostaşii au depus jurământul:

„Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi la nici un caz şi sub nicio împrejurare“.

Întorşi acasă, ardelenii conduşi de generalul Boeriu s-au pregătit pentru Unirea cu România. La Alba Iulia, unităţile militare subordonate generalului Ioan Boeriu au asigurat ordinea necesară pentru ca liderii, adunaţi în sala Cazinei militare, să poată lucra în linişte, în cadrul Marii Adunări Naţionale.

Astfel, a fost elaborată Declaraţia de la Alba Iulia prin care românii au decis Unirea Transilvaniei cu Regatul Român.

Ordinea era absolut necesară, dat fiind faptul că au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentînd toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, plus episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, oamenii veneau cu miile din toate zările, în căruţe, cu trenul, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte.

Peste 100000 de oameni s-au adunat în acea zi, spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor, realizarea României Mari.

Faptul că această mulţime imensă atât de entuziastă a participat la eveniment, fără să se fi produs niciun incident, este meritul bunei organizări a unităţilor militare subordonate lui Ioan Boeriu.

Astfel că, la ora 12,00, pe 1 Decembrie 1918, prin votarea unanimă a Rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.

După Unire, generalul Boeriu a fost numit, încă din ianuarie 1919, general de corp de armată în România Regală, având în subordine toate forţele militare ale Consiliului Dirigent al Transilvaniei.

Cu alte cuvinte, Ioan Boeriu a devenit primul comandant al primei armate a Transilvaniei întoarsă la Patria Mamă. Iuliu Maniu, Preşedintele Consiliului Dirigent Român, îi adresa următoarea scrisoare, la aniversarea primului an de la Marea Unire:

„ Domnule General, la prima aniversare a zilelor de înălţare naţională, când poporul românesc din Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana, ascultând îndemnurile şi aspiraţiunile sale seculare, cu bărbătească hotărâre a rupt lanţurile robiei streine, îmi reamintesc cu adâncă recunoştinţă rolul hotărâtor, pe care l-au avut în această prefacere istorică ofiţerii şi soldaţii români ai fostei armate austro-ungare. Ofiţerii români în frunte cu Dvoastră, Domnule General, ascultând porunca sângelui şi a demnităţii naţionale, au desfiinţat legătura streină impusă de vitregia timpurilor trecute şi punându-se în fruntea feciorilor români însufleţiţi de acelaşi dor de libertate, au dat fiinţă începuturilor oştirei române de dincoace de Carpaţi. Vă rog, Domnule General, să primiţi în numele tuturor ofiţerilor şi soldaţilor români ai fostei armate austro-ungare, cari înţelegând glasul vremii, au conlucrat la înfăptuirea independenţei noastre, ca pe urma ei să putem înfăptui pe vecie unirea tuturor românilor, asigurarea neştersei noastre amintiri şi a recunoştinţei întregului neam românesc. Primiţi, Vă rog, Domnule General, expresiunea înaltei mele consideraţiuni”.

După dizolvarea Consiliului Dirigent, generalului Ioan Boeriu i-a fost încredinţată comanda Corpului VII Armată din Sibiu.

El a sprijinit înfiinţarea în 1920 a Şcolii Militare de Infanterie nr. 2, care a funcţionat în vechiul local al Şcolii de Cadeţi, unde fusese elev şi acesta.

O perioadă a fost membru al Senatului României. Ioan Boeriu a primit Ordinul „Coroana României“ în grad de mare ofiţer, acordat de Regele Unirii, Ferdinand I, şi a ieşit la pensie pe 21 februarie 1921, cînd a predat comanda Corpului VII Armată generalului Henri Cihosky. Trecut în rezervă, Generalul Ioan Boieriu s-a implicat în activităţi culturale.

Astfel, timp de un deceniu, a fost membru al asociațiunii ASTREI, iar între anii 1921-1922 şi 1939-1940 preşedinte al Comitetului Administrativ al Fondului Scolastic Grăniceresc.

S-a stins din viaţă la vârsta de 90 de ani, pe 2 aprilie 1949, la Sibiu, dar a cerut să fie înmormântat în Recea.

Aici, sătenii au înfiinţat, după 1989, o casă memorială în onoarea marelui general Ioan Boeriu.

Noile generaţii nu cunosc acest nume, trecut însă cu merite militare excepţionale în toate enciclopediile şi cărţile de istorie ale Primului Război Mondial.

Ioan Boeriu n-a avut copii, însă urmaşii lui au fost toţi românii care s-au regăsit într-o singură patrie. Există o casă memorială în comuna Recea, în zona Făgărașului, însă puţini vizitatori îi trec pragul.

În onoarea generalului Ioan Boeriu, Grupul de Inițiativă „Centenar-Marea Unire-Alba Iulia-2018” a sfințit tricolorul românesc, în luna mai 2018 la Catedrala din Viena Nouă, marcând 100 de ani de la sfințirea primului tricolor românesc pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar de către acest mare erou al înfăptuirii Marii Uniri.

22/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: