BASARABEANCA. VIDEO

 

 

 

 

Cântec preluat de la Corul Profesoral din Straşeni, Basarabia.
Interpretează Teudosia Cozmin.
Nascută în 1938, în raionul Floreşti, comuna Bobulesti, în Basarabia românească, a fost deportata de ocupanţii ruşi în anul 1949, impreună cu mama si surorile sale în regiunea Amur.
S-au intors în locul de baştină  în 1957.
Tatal său a fost arestat in 1945, după care nu s-a mai ştiut nimic de el

 

ROMÂNCUȚA – BASARABEANCA

 

Nu port opincuţă,
Ciobaniţă nu-s,
Dar sunt romanucuţă,
Sus inima, sus.

 

Am o ţară, două n-am,
Nu-s de vină ca mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.

 

Cântă Ciocârlia
Şi-mi şopteşte aşa:
Tu eşti româncuţă
Eu sunt vocea ta.

 

Am o ţară, doua n-am,
Nu-s de vina că mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.

Sus la iconiţă
Busuioc am pus
Eu sunt româncuţă
Sus, inima, sus!

Am o ţara, două n-am,
Nu-s de vina că mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.

Tot românul are
Ochii inlacrimaţi
Noi dorim Unirea
Fiindca suntem fraţi.

Am o ţară, două n-am,
Nu-s de vină că mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.

 

 

CITIŢI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/09/11/romanca-basarabeanca-de-teodosia-cozmin-video-superbul-cantec-romancuta/

Publicitate

Gânduri despre România

 

 

 

 

Alte gânduri despre România

 

 

A vorbi și, mai grav, a scrie astăzi despre țară, despre Țara noastră Românească, despre români și identitatea lor, despre unitatea pământului și poporului românesc este riscant, din mai multe puncte de vedere.

„Formatorii de opinie”, comunicatorii, oamenii din media, persoanele publice, mulți dintre intelectuali nu se gândesc mai întâi că poți să fii sincer în ceea ce afirmi, ci se căznesc să afle, ca prim gând al lor, ce urmărești, ce interese ai, pe cine reprezinți, ce forțe obscure te ghidează. În al doilea rând, îți răscolesc trecutul, doar-doar vor descoperi vreo tară ascunsă, vreo atitudine neconformă, vreo afiliere de rușine.

Ulterior, te caută de vreun plagiat, fiindcă nu se poate să fi scris în viață și să nu te fi inspirat de la unul sau de la altul sau să nu fi greșit la citări. În fine, dacă ai norocul să nu găsească nimic relevant din toate acestea și dacă mai ai și o anumită vârstă, constați că, de fapt, nu ai noroc!

Aceasta, pentru că toți cei de o anumită vârstă s-au născut sau au trăit sub comunism, iar cei care au astfel de detalii în CV sunt pentru vecie damnați.

Dacă ai trăit ori te-ai născut înainte de 1989 (măcar cu două decenii înainte!) înseamnă că ai fost pionier sau pionier și utecist, sau, mult mai rău, și membru al PCR. Nu mă refer aici la persoanele din nomenclatură, care au avut de dat socoteală pe bună dreptate și care, fiind, aproape în totalitate, la Revoluție, în vârstă de 50-70 de ani, s-au eliminat singure, în mod natural sau nu, prin moarte.

Rămâne însă stabilit: cei care aveau 20-30 de ani la 1989 și nu puteau fi mari activiști de partid – partidul lucra cu „oameni experimentați” – au fost totuși în sistem, au stat liniștiți, nu s-au revoltat și, prin urmare, sunt vinovați că au acceptat să trăiască liniștit atunci, să învețe, să muncească, să crească.

Dacă ei vorbesc azi despre țară – conform logicii evocate mai sus – o fac din convingeri comuniste, naționaliste incurabile, din oportunism, din interes.

Mai mult, în lumina aceleiași logici, ei nu pot fi nici instruiți și nici deștepți, că doar au fost îndoctrinați, prostiți iremediabil de forțele dictaturii. De altminteri, aud mereu că toți care au trăit sub comunism sunt proști, nedemocrați, supuși, lași etc.

De asemenea, dacă au trăit atunci, înseamnă că acum au o vârstă înaintată, adică sunt niște bătrâni ramoliți, matusalemici, care ar trebui, în loc să se gândească la țară și la națiune, să tacă, să se ascundă și să moară mai repede.

De câte ori nu auzim la știri că „un bătrân de 60 de ani a fost acroșat pe trecerea de pietoni”, iar apoi, în gând, sunt sigur că vine și urmarea: „Cine l-o fi scos pe stradă? Îl căuta moartea acasă!”. Eu folosesc aici eufemisme, deoarece pe bloguri, în comentariile de pe Facebook, sub masca anonimatului, înfloresc invectivele, jignirile grobiene, intoleranța crasă, minciunile, etichetările. Mai toată critica de astăzi se face în limbaj maculat.

În această atmosferă primitoare și generoasă, eu, care la finele regimului de dictatură, aveam circa trei decenii de viață – trăite, recunosc, sub odiosul comunism, pe care, dintre toate minunatele epoci ale omenirii, mi-l alesesem conștient ca moment de trecere prin viață – îndrăznesc să-mi amintesc și să le amintesc și altora că avem încă o țară și că ea se numește România.

Amintesc asta prin vorbă și prin scris, cu oarecare cumpănire, încăpățânare și nu fără sfială, fiindcă – vorba cronicarului – știu că „voi da seamă” de toate ale mele câte spun și scriu. Știu sigur că țara nu este o abstracțiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe șefi, pe soartă ori pe propriile greșeli.

Știu că țara suntem noi toți, cu strămoșii a căror moștenire o purtăm, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmașii pe care-i pregătim pentru viitor, cu spațiul nostru vălurit, cu cerul și pământul, cu marea și râurile, cu toate care se găsesc acolo unde Carpații și Dunărea de Jos se îngemănează.

Numai noi înșine, românii, putem percepe toate astea. Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „țara și-a împins hotarele toate până la cer”, că „pajuri rotesc – minutare peste veșnicul ceas – între câmp și oier”, iar Alexandru Davila, în faimoasa sa dramă istorică Vlaicu Vodă, definea țara prin mijlocirea datinii, făcute de domni și de oamenii simpli:

„Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-și cunoaște țara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuințe de-orice soi,/ Năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topește, le strecoară/ Și le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către țară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul țese datina de la străbuni…”.

Prin urmare, domnii (principii, conducătorii) autentici simt pulsul poporului (neamului) și-i făuresc viitorul în consecință. De aceea, cred că România se poate schimba în mai bine numai dacă suntem noi înșine capabili de o asemenea schimbare.

 

 

 

 

 

Foto: Constantin Daniel Rosenthal, România revoluționară (portretul Mariei Rosetti), 1848

A schimba în mai bine România nu este, la prima vedere, o mare filozofie, dacă ne schimbăm în bine noi înșine.

Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple: să ne facem datoria acolo unde suntem chemați; să nu „facem totul” (cum se spunea în lozincile de odinioară), ci numai ceea ce trebuie și ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să facem opere sociale; să avem sentimentul comunității și al solidarității etc.

Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creștem curat copiii, să curățăm trotuarul din fața casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în suferință, să lăsăm orgoliul la o parte și să ne cerem scuze când greșim (și cine nu greșește?), să fim drepți și cinstiți, dar mai ales buni, generoși, frumoși la spirit.

În ultimele două decenii, am (re)dobândit multe virtuți, mai ales pe filiera ideii de libertate și demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani și de avere (dobândite, adesea, ușor, dacă nu prin înșelăciune).

Și chiar – unii dintre noi, din păcate – avem o plăcere sadică de a lovi în alții, de a-i acuza pe alții, de a da vina numai pe alții, de a lăsa totul baltă și a pleca în lume.

Ne revoltăm pe țară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înșine și să luăm măsuri de schimbare.

Țara asta s-a construit de către oamenii ei vrednici, care au știut să aibă conducători buni și să folosească împrejurările internaționale și, mai ales rivalitățile dintre marile puteri și dintre vecini, spre binele românilor.

Acum 100-150 de ani, ideile lor dominante erau simple: unitatea neamului; păstrarea identității naționale prin limbă, istorie, folclor; independența și suveranitatea.

Nu erau prea multe astfel de idei, nici nu erau împărtășite de toți și nici nu au fost transpuse în practică la modul perfect.

Dar românii s-au mobilizat și și-au făurit, cu greu, țara aceasta care, chiar și azi, după ciuntiri grave, are suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Poate că idealurile de la 1918 s-au tocit, poate că întruchiparea lor prin noțiunile de-atunci devine neinteligibilă pentru generațiile tinere de azi, poate că bătrânii de azi le par tinerilor ridicoli în insistențele lor.

Totuși, sunt țări în jurul nostru sau în Europa de Vest – de la care ne inspirăm mereu, de vreo două-trei secole încoace – care se consideră și acum cu „misiune civilizatoare”, care, după ademenirea unității europene, se închid în sine tot mai mult, își refac granițele, îi veștejesc pe străini, ne privesc de sus, ne ceartă mereu și nu se sfiesc, prin unii reprezentanți mai excentrici, să nu ne mai considere nici măcar rude sărace.

Ce am făcut noi ca să nu mai fie așa? Câți români știu azi să exprime clar și precis, în engleză, franceză, germană, italiană ori spaniolă, care este identitatea noastră, de ce suntem români, ce înseamnă să fii român?

Majoritatea străinilor nu vin aici ca să meargă la mall-uri, nici ca să asculte muzică rock ori jazz, nici ca să mănânce neapărat fructe de mare sau pizza.

Vin, mai ales intelectualii, să ne întrebe de ce seamănă limba română cu latina și italiana; din ce popoare antice ne-am născut; cum de am rezistat aici, departe de latinitate; cum este povestea cu Dracula; ce este o doină de dor, cântată „pe-un picior de plai”, pe lângă mioare și miorițe; de ce colindăm de sărbători; ce mâncăruri tradiționale avem; ce costume purtăm la ceremonii; cum ne facem nunțile și botezurile; cum ne îngropăm morții în „cimitire vesele”; de ce ne pictăm bisericile peste tot, de parcă ne-am teme de gol (horror vacui) etc.

Mi s-a pus demult o astfel de întrebare de către un oaspete instruit, prosternat înaintea Judecății de Apoi de la Voroneț: prin ce coincidență a sorții, atunci când Michelangelo și ucenicii săi pictau Capela Sixtină la Roma, zugravii anonimi moldoveni făceau frescele de la vestita noastră mănăstire, cu toții aducând glorie lui Dumnezeu și relevând măsura geniului uman, la același nivel de măiestrie, de talent, de împlinire?

Natural, este greu de răspuns la o astfel de întrebare, dar nu imposibil. Pentru a o face și pentru a răspunde la celelalte chestiuni puse mai sus, se cuvine nu numai să avem identitate, să fim o națiune unită și demnă, să avem o țară, ci și să fin conștienți de toate astea, să fim instruiți, educați, culți, erudiți.

Ne măcinăm adesea în preocupări inutile, ne bănuim de rele, ne luptăm pentru putere, ne mințim unii pe alții cu seninătate, furăm din bunul public și din cel privat, ne răzbunăm și ne urâm cu înverșunare, ne dăm mâna în scopuri josnice și ne întrebăm de ce ne merge rău.

Declarăm ritos că suntem democrați, dar închidem gura interlocutorului nostru, iar dacă nu o facem, îl taxăm pentru că are altă opinie decât a noastră.

În momente de cumpănă, însă, parcă ne trezim și este bine s-o facem cât încă nu este prea târziu. Mă bucur să văd că încă nu am uitat de imn și de tricolor, deși uneori criticăm și aceste simboluri. Se spune că un popor are conducătorii pe care îi merită.

Altfel spus, dacă nu ne plac conducătorii, atunci se cuvine să fim noi înșine altminteri. Trebuie să fim mai buni, ca să emanăm lideri mai buni.

Un lucru mai adaug despre țară: România unită există de nici un secol, să nu o judecăm, să nu ne supărăm pe ea, ci pe noi înșine, care încă nu suntem pregătiți s-o ducem mai departe, „în veacul vecilor”, cum zicea patetic, în Apus de soare, Domnul Ștefan, prin pana lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Vă spune asta, unul născut în vremea „odiosului regim”, când a învățat limbile minorităților, a făcut opt ani de latină, a deprins franceză, engleză, italiană, i-a citit pe Faulkner și pe Kafka, pe Jacques Prévert și pe Dante, ca și pe Marx și Engels și care, spre disperarea unora, nu a murit încă.

 

Sursa: Acad. Ion Aurel Pop 

Revista Clipa  

Basarabia în preajma Primului Război Mondial. VIDEO

 

 Basarabia în preajma Primului Război Mondial (1917-1918)

Motto: „Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.”( Poezia  Limba noastră, de Alecu Matevici, preot şi poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei, în august 1917).

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului.

Prin luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară  în doar o lună şi jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte şi se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

Revoluţia rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812.

Cum le era obiceiul, autorităţile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câţiva ani să desfiinţeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare şi rusificare cu putinţă.

Deznaţionalizarea era mult mai dură ca şi cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute.

Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea.

Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut.

Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român.

Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România, unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.

În timpul revoluţiei eşuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naţionalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renaşterea naţională, mai mulţi patrioţi basarabeni care vor deveni baza Partidului Naţional Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluţia a fost înăbuşită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ştefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu şi mulţi alţii).

 

 Harta etnica a Rusiei

După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe ţarul Nicolae al II-lea.

Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate.

Acestea erau condiţiile în care românii au fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care părăseau poziţiile de la primele focuri.

Totuşi, au fost ruşi care au luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu soldaţi basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare parte cu basarabeni.

Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat.

Astăzi îşi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.

Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat.

Trăind alături de soldaţii români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii de alţii.

Redeşteptarea conştiinţei naţionale se petrecea şi pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiaţii români sau veneau voluntarii ardeleni şi bucovineni în detaşamente de luptă constituite din foştii prizonieri luaţi de ruşi de la armata austro-ungară.

În timpul foametei şi epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite şi oi evacuate din teritoriul ocupat.

Medici şi civili basarabeni au plecat la Iaşi şi în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului şi mulţi au căzut victimă epidemiei, chiar şi marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră”.

Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat.

Ajuns la Sankt Petersburg, acesta îşi organizează adepţii şi reuşeşte lovitura de stat bolşevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi).

Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia şi instaurării regimului bolşevic.

Lenin s-a aliat cu oricine şi apoi i-a anihilat la momentul potrivit, aşa a făcut cu menşevicii, cu marinarii răsculaţi din Kronstadt sau cu Ucraina.

La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-şi manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi cum va încerca în Basarabia.

Fiindcă Lenin şi Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluţia permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forţa armelor Armatei Roşii până ce întreg globul va deveni sovietic.

Dar după eşecurile din Polonia în 1920 şi în Ungaria, România şi Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluţiei proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite.

De fapt, până ce U.R.S.S. va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci U.R.S.S. asigurându-şi stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluţionarilor albi Denikin şi Kolceak, şi o înarmare corespunzătoare.

Două ţări au anulat planul lui Lenin şi Trotsky. Acestea au fost România şi Polonia.

România a făcut-o prin curăţarea propriei ţări de bolşevici, apoi în 1919, de stârpirea bolşevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta şi cele două precedente).

Mai mult, românii au anulat tentativele de bolşevizare apărute în 1918 în Viena şi Praga (vezi capitolul „Viena şi Praga sub stăpânire românească” din articolul Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)).

Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită şi miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varşoviei în 1920.

Dar până atunci, România va elibera Basarabia, şi nu oricum, ci prin baioneta soldatului ţăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldaţi din lume, a câştigat respectul lumii întregi, şi care mai apoi va face strajă la Nistru şi va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat ţăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta).

Dificultăţile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat.

Cei care au încercat şi în mare parte, în unele părţi au şi reuşit aceasta, nu au făcut-o singuri.

Nu au fost doar străini, n-ar fi reuşit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba duşmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie”, ci pentru mărunte şi iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere.

Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarăşii de drum care s-au scuturat de ele ca de nişte unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu nefiind singular.

Cozile de topor apar şi se manifestă chiar şi în ziua de astăzi.

Basarabia a avut soarta cea mai crudă şi din acest punct de vedere, al spălării identităţii. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deşănţată, vizibilă, la ordinea zilei.

Şi basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor şi a românilor este pervertită aici de generaţii, şi mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chişinău au fost distruse sau furate de ocupaţiile ruseşti din 1940 sau după 1944.

Chiar şi în România au dispărut o mulţime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfăşoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, şi sunt multe. Întrebaţi de ce acest dezinteres, ţi se răspunde invariabil, lipsa de fonduri.

De parcă Eminescu, Coşbuc, Negruzzi sau Haşdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.

„România în al doilea război mondial”, operă a lui Constantin Kiriţescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial”, scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuţiilor cu foşti diplomaţi şi ofiţeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat şi anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965.

Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuinţa tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o.

Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului.

La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluţionare din Basarabia ca şi redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum şi la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii” a fost salvat de un securist care în timpul percheziţiei şi a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-şi continue munca.

Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor şi familiilor acestora, mai cu seamă urmaşilor prin grija cărora au fost publicate după 1990.

Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menţionat, al lui Vasile Harea, respectiv „Testament pentru urmaşi”, autori Pantelimon Halipa şi Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Ţării la 1918, precum şi istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic şi România”, autorul fiind martor la revoluţia rusă de la Petrograd.

Renaşterea Basarabiei

Declanşarea revoluţiei ruseşti şi prin aceasta scăderea autorităţii centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul ţarilor a avut un rol preponderent în renaşterea mişcărilor naţionale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor şi nu în ultimul rând a moldovenilor.

 

În aprilie 1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui guvern basarabean.

Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se ţineau discursuri impresionante, soldaţii moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână.

Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.

Din luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control.

Numărul lor va creşte continuu, mare parte dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918.

Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Şcerbaciov, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16 cohorte a câte o sută de soldaţi moldoveni, conduse de ofiţeri moldoveni pentru păstrarea ordinii.

Din păcate, acest număr se dovedeşte insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.

General rus Dimitri  Şcerbaciov (n.1857 – d.1932),

 
La 22 iunie 1917 delegaţii ostaşilor moldoveni de pe toate fronturile şi unităţile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iaşi şi cer convocarea la Chişinău o comisie de jurişti care să elaboreze un proiect de declaraţie a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei.

La 20 iulie 1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.

La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostăşesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele bandelor de dezertori ruşi s-au înmulţit.

Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când soldaţii români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărăşeşti, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii duşmane, făcându-i pe inamici să muşte ţărâna scumpă a României.

Congresele şi solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleaşi concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi.

La 21 octombrie este proclamată, de către primul Congres ostăşesc Basarabia, Republică autonomă şi proclamă înfiinţarea parlamentului, Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa.

Acesta se întruneşte la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale şi politice, economice şi profesionale.

Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi, 86 moldoveni şi 36 din minorităţile naţionale, în total 120 de deputaţi.

La 2 decembrie Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegaţie la Iaşi la reprezentanţii Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia.

Dar de către cine? Armatele ruseşti erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menţionat) până şi cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldaţii români, care ţineau şi frontul, iar mai apoi vor scoate cu forţa armelor trupele ruseşti din ţară.

Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată.

Rămânea o singură soluţie, la fel cum s-a întâmplat şi în 1919 contra bolşevicilor unguri, baioneta necruţătoare a soldatului român.

Fiindcă situaţia în Basarabia era tragică

Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldaţi aleşi de masa soldăţească, la sosirea într-o localitate şi dând peste depozite de vin şi spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei şi apoi pornea dezmăţul care se solda cu pogromur implicând distrugerea în averea obştească, atacarea caselor săteşti şi orăşeneşti.

La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populaţii localnice.

Asemenea binefaceri ruseşti le-au cunoscut majoritatea oraşelor basarabene, ca Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă şi Ismail, precum şi târguşoarele Făleşti, Floreşti, Leova, Şoldăneşti, Hânceşti şi altele, precum şi foarte multe sate precum Olăneşti, Tuzla, Isacova, Hârbovăţi etc.” „ …uneori un grup de soldaţi înarmaţi oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare şi când cineva din casă întredeschidea uşa ca să vadă cine este, era împuşcat cu un foc de armă sau tras afară şi acolo omorât.

Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă…”

(Vasile Harea, op. cit.).

În acest timp, existau o mulţime de organizaţii revoluţionare care vor deveni bolşevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean.

Sovietul soldaţilor şi muncitorilor din Chişinău, Sovietul gubernial al soldaţilor şi muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluţiei Comitetul pentru salvarea revoluţiei, Comitetul militar al revoluţiei din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele.

Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control.

Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea.

Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia.

Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.

Mai existau pe teritoriul basarabean unităţi mici româneşti, compuse de grupe de 10-20 de soldaţi români însărcinaţi cu paza unor depozite şi obiective, dar ce au putut face aceştia în faţa bandelor de sute de bolşevici puşi pe jaf şi pradă.

Majoritatea au fost luaţi prizonieri şi trimişi la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detaşamente de revoluţionari în care i-a înglobat cu forţa şi pe prizonierii români, trimişi să lupte în stepele Rusiei pentru biruinţa revoluţiei bolşevice.

Câţi români au pierit în aceste lupte nu se va şti niciodată.

Depozitele şi trenurile capturate, bolşevicii le jefuiau şi ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanţii Antantei pentru necesităţile frontului.

Şi jafurile şi prădăciunile continuau, bolşevicii făcându-şi mendrele nederanjaţi de nimeni.

De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul şi vinul erau bune?

Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ţine vreo evidenţă.

Lor le-au căzut pradă nu numai cetăţenii paşnici, ci chiar fruntaşi ai renaşterii basarabene, ca şi Simion Murafa şi Andrei Hodorogea, ucişi de bandele bolşevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinaţi mai târziu avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş de către bandele ungureşti bolşevizate un an şi jumătate mai târziu în Transilvania.

Bolşevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câţiva invitaţi.

Ştefan Ciobanu şi Vasile Harea, deşi invitaţi, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ştefan Ciobanu şi memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolşevicilor le-a ieşit în faţă Simion Murafa, încercând să-i potolească şi să le distragă atenţia de la restul invitaţilor care au încercat să se ascundă.

A parlamentat cu ei, dar beţia şi setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare.

Văzându-l în uniformă militară, au tras împuşcându-l în abdomen. Domnişoara Gavriliţă şi Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia.

Bolşevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum naţional şi cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renaşterea naţională.

Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă şi baionete.

Invitaţii au fugit, unii au ajuns la Chişinău chemând ajutoare.

Camionul cu soldaţi moldoveni sosiţi la faţa locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului.

Acesta a fost sfârşitul celor doi mari patrioţi moldoveni.

Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a şaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolşevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei.

Aceşti bolşevici vor fi capturaţi ulterior şi vor fi trataţi de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executaţi.

La sfârşitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolşevic de la Socola, de lângă Iaşi, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preţ.

În acest sens, trimite cu un tren spre Chişinău 50 de revoluţionari pentru a organiza trupele ruseşti bolşevizate în debandadă de acolo şi pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea puterii bolşevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara.

Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora.

De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.

Autor: Cristian Negrea
Sursa: istoria.md

Bibliografie:

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992.