CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Când autoritățile uită și școala nu ne mai învață copii

Ce nu se mai învaţă la şcoală, dar uită şi autorităţile!

„Ziua Olteniei”, mica Valahie, cum îi spune istoricul Alex Mihai Stoenescu, -instituită prin lege, în urmă cu 4 ani, promulgată de actualul preşedinte Klaus Iohannis- „bifată” mai deunăzi, la 21 martie a.c., într-un anonimat desăvârşit, suficient de jenant, şi din cauza rigorilor sanitare, dar şi al indiferenţei noastre faţă de măreaţa istorie a locului, a trecut, scrie jurnalistul  Mircea Canţăr.

Oltenia monahală, Oltenia primelor pelerinaje post-bizantine la Bistriţa Craioveştilor, Oltenia ctitoriilor boiereşti şi negustoreşti, Oltenia culelor, Oltenia răscoalelor endemice şi a perfectului simplu, este nu doar o parte de pământ românesc, unde ritmul vieţii este ameţitor, ci leagănul neamului românesc, cum aprecia Dumitru Drăghicescu în „Din psihologia poporului român” apărută pe la 1907. Şi nu numai.

Teza o susţine şi Bogadan Petriceicu Haşdeu. De aceea pare că întreg peisajul cosmic, de deasupra Olteniei, şi din spaţiul său geografic, este construit de poetul de neuitat Virgil Carianopol (1908-1984): „Muică, noi suntem un neam / Ca frunza lucind în ram (..) / Cerul cât e de-nflorit / De la noi s-a’mpodobit. / Din ştergarul nostru a luat / Curcubeul lui vărgat (…). Muică, suntem neam de piatră / când e vorba pentru vatră, Suntem pui de brâncoveni / De panduri şi de jieni”.

În „Istoria Olteniei” (Ed. RAO, 2011), Alex Mihai Stoenescu scria: „A crede că patriotismul oltenilor este rezultatul propagandei comuniste, al naţionalismului ceauşist sau al protocronismului exagerat lansat în 1974 nu este numai gândire primitivă a unui nărod sau năroade, ci dovadă de ignoranţă şi incompetenţă”.

N-am să fac referiri la Oltenia sub ocupaţie romană, atestată de mărturii istorice, sau Oltenia în timpul migraţiilor barbare sau sub stăpânire austriacă (1718 – 1739), când austriecii au demonstrat o atitudine de superioritate faţă de poporul „primitiv” condus de boieri feudali „înapoiaţi”, care refuzau modernizarea occidentală, idee complet falsă, mai ales că procesul de deznaţionalizare şi distrugere a civilizaţiei româneşti din Transilvania probează că ocupaţia occidentală conţinea elemente de presiune inacceptabile.

Oltenia Harta | Harta

În schimb, am să evoc observaţiile lui Constantin Rădulescu Motru, din Butoieştii Mehedinţiului, care spunea:

Oltenii sunt patrioţi înflăcăraţi şi chiar dacă printre ei se află câţiva nu prea convinşi, şi aceştia se molipsesc repede atunci când ţara pare în pericol”.

La rândul său P. P. Panaitescu, care rămâne un mare istoric de sinteză al epocii medievale, făcea următoarele referiri la nobilimea feudală:

„Ca orice clasă nobilă care îşi respectă tradiţile, boierimea era anarhică cultivând asiduu individualismul, mândria şi cultul forţei”.

Istoricul se referă, în opera sa, şi la chestiunea influenţei decisive a boierilor olteni, strehăieni şi craioveşti asupra puterilor statului. Istoria locului este densă şi cuprinde pagini scrise cu sânge precum rolul Olteniei în revoluţia de la 1848, cu Tudor din Vladimiri, conducător al mişcării, cu proclamaţia de la Tismana, numită „de la Padeş”, prin care chema tot norodul românesc la arme şi făcea cu mult înaintea lui Ion C. Brătianu o împărţire a clasei superioare în două: aristocraţia străină sau înstrăinată şi nobilimea română.

Apoi Oltenia în epoca Principatelor, a răscoalei de la 1907, cu Băileştiul zdruncinat de tunurile puterii, cum ne încredinţează Panait Istrati în „Ciulinii Bărăganului”.

Pământ sfânt, Oltenia i-a dat ţării pe Constantin Brâncuşi, Nicolae Titulescu, George (Gogu) Constantinescu, Ion Ţuculescu, Gheorghe Ţiţeica, Marin Sorescu, Amza Pellea, Sabin Bălaşa, Adrian Păunescu, dar şi mari domnitori precum Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab.

Sălaş al artei moderne prin Macedonski, Arghezi, Gib I. Mihăilescu şi Constantin Brâncuşi, Oltenia rămâne marcată de cobiliţa pe umeri şi pasărea măiastră a lui Brâncuşi ascunsă n colţul sufletului fiecărui oltean.

O deloc naivă recomandare: istoria Olteniei ar trebui să-şi găsească locul, pe cât este posibil, în curricula şcolară, a celor care au avut şansa de a se naşte pe acest pământ.

Poate că dascăli luminaţi se vor gândi la acest lucru, atât de reconfortant.

08/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ştefan cel Mare vorbea româneşte, dar ce limbă credea el că vorbea ?

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473) - 24  PH Arte

Istoricul Lucian Boia de la Bucureşti s-a declarat convins că Ştefan cel Mare vorbea moldoveneşte şi că „dacă i-am fi spus că e român, n-ar fi înţeles ce spunem”.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sunt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive.

Foto: Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473).

Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare, scrie istoricul George Damian în  adev.ro/nnlszu preluat de https://www.timpul.md.
Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, deşi la sfârşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă limbile popoarelor europene.

Primul document în limba română păstrat până în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia istoricului Lucian Boia este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii român-moldovean. 

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Românie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începând din anul 1924.

 Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Când vorbim de identitatea etnică medievală a românilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii.

Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de români, iar documentele scrise de români mai apoi sunt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hârtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor).

Nu putem decât să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gândeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea „ex valahico in latinum versa est” – „a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească „valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare? 

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de „limbă moldovenească”. 

Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era „valahă” – sau mai bine zis românească, „valah” fiind numele dat românilor de străini. 

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală?

Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli? Este greu de răspuns la această întrebare câtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor.

Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sunt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pârâu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lână Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mândrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea pârcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vâlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cârlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s-ar înţelege fără probleme cu un oltean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea româneşte – sau cel puţin s-ar fi înţeles cu un român – dar ce limbă credea el că vorbea?

Tătarul şi legea românească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redau în rândurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi românii după legea românească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pârî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea românească.

Fragmentul necesită câteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar.

În original, „legea românească” este redată prin „voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi „legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu-l zăpăci într-o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să-i vrobească de „Valahia Minor”. 

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început „domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia „legea moldovenească” – însă a preferat „legea vlahă” sau „legea românească”. 

În cazul de faţă, când discutăm despre „legea românească” în opoziţie cu „legea robilor” şi „legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea românilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

„Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de „zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica românilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de „jus valahicum” din Transilvania, aflat în viogoare până târziu în secolul al XVIII – răspândirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme jurdice îndreptăţindu-ne să folosim termenul de „legea românilor”.


Moldovean vorbitor de limbă română

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cât se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică. În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau români care vorbeau limba română. 

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său: „Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şunt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera având aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu românii din Transilvania şi Ţara Românească. 

„Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

„Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească” – acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, fragment ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani.

Însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.


08/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

LIMBA ROMÂNĂ ȘI CULTURA COMUNĂ I-AU ȚINUT UNIȚI PE ROMÂNI CHIAR ȘI ATUNCI CÂND TRĂIAU ÎN MAI MULTE STATE

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor? | CER SI  PAMANT ROMANESC

Deși românii au fost despărțiți sute de ani în mai multe state, asta nu i-a împiedicat să aibă un spațiu cultural comun, unit mai ales prin limba română. 

Supărații pe identitatea românească gândesc simplu: România a apărut ca stat în 1878, Basarabia era atunci în componența Imperiului Rus – deci, basarabenii nu au nimic de-a face cu românii și România. Și cu atât mai puțin au de-a face cu limba română.

Însă identitatea românească de la Nistru până la Tisa a fost alcătuită vreme de sute de ani, scrie cunoscutul istoric și jurnalist George Damian în publicația Timpul md. de la Chișinău.

Să luăm un exemplu arid, puțin interesant din istorie: evoluția legislației medievale românești.

Până la reformele fanariote din secolul al XVIII-lea, românii din Țara Românească, Moldova și Transilvania au folosit în justiție legislația bizantină, pravila cea mai răspândită fiind Nomocanonul lui Matei Vlastares – o colecție a tuturor infracțiunilor ordonate alfabetic, alcătuită în anul 1335.

Nomocanonul lui Vlastares a fost tradus în slavonă în anul 1342 în Serbia și la scurtă vreme a trecut la nordul Dunării, fiind folosit de români. Cea mai veche copie românească a acestei legi datează din anul 1452, fiind alcătuită la Târgoviște, însă cu siguranță a pătruns printre români mai înainte de acest an.

O altă copie a acestei legi a fost făcută în anul 1474 din porunca lui Ștefan cel Mare – iar când vorbim de aceste copii manuscrise trebuie să ne gândim că a existat un original mai vechi, uzat de prea multă folosință.

Nomocanonul lui Vlastares acoperea chestiuni de drept civil, drept penal și drept comercial care erau aplicate la fel în Moldova și Țara Românească – o uniune legislativă care s-a întins sute de ani. Mai mult, variantele slavone ale pravilei din Moldova și Țara Românească sunt în unele puncte mai bogate decât traducerea sârbească din 1342 – sugerând existența unei traduceri paralele din greacă în slavonă.

În jurul anului 1550 a fost realizată o traducere a Nomocanonului din slavonă în română, traducere folosită și în Ardeal într-o variantă tipărită de diaconul Coresi la Brașov. Această traducere a constituit baza reformei legislative realizate de domnitorul Moldovei Vasile Lupu în secolul al XVII-lea sub denumirea extrem de semnificativă Carte românească de învățătură.

Sutele de ani de legislație comună în Ardeal, Moldova și Țara Românească au fost de natură să realizeze o unire mult mai profundă decât orice fel de unire politică, iar traducerea acestei legislații comune în română a fost folosită în toate teritoriile locuite de români, adâncind și mai mult această unire.

30/06/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: